Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Conspect Logica Juridica PDF
Conspect Logica Juridica PDF
Validitate și adevăr
Pentru o corectă delimitare a raționamentelor, logica folosește termenii de validitate și nevaliditate.
În sens larg, un raționament este valid dacă premisele lui susțin de așa manieră concluzia încât este imposibil ca acestea să fie adevărate
și concluzia falsă .
Distincția valid/nevalid caracterizează inferențele, reprezintă starea logică a acestora.
Într-un raționament valid distribuția valorilor logice este de așa natura încât este întotdeauna exclusă posibilitatea ca premisele lui să fie
adevărate, iar concluzia falsă.
Logica poate fi definită drept știința care studiază validitatea inferențelor acordând atenție formei și abstracției făcând de conținut (sau
știința care studiază condițiile formale ale validității inferențelor).
Un argument valid poate avea premise false și astfel este posibil pentru un astfel de argument să nu demonstreze adevărul concluziei.
Dar un astfel de argument, un argument neconcludent, deși nu are premise adevărate, poate avea o concluzie adevărată. Prin urmare, dacă
un argument este neconcludent pentru că are cel puțin o premisă falsă, acest lucru nu înseamnă că el are concluzia falsă.
Scopul final al cunoașterii este adevărul. Adevărul se referă la conținutul gândurilor.
În logica, adevărul și falsul au o utilizare mult mai restrânsa decât în vorbirea curentă unde folosim aceste concepte în cele mai diverse
situații.
Există câteva ipostaze mari în care ideea de adevăr poate fi întâlnită în logica, și anume:
adevărul ca relație,
adevărul ca proprietate,
adevărul ca operator propozițional,
adevărul ca sistem,
adevărul ca obiect abstract.
În prima sa ipostază, care este și cea mai importantă, adevărul este o relație, și anume, relația de corespondență dintre propoziție și
starea de fapt la care se referă propoziția. Dacă această stare de fapt corespunde aserțiunii făcute prin propoziție, atunci respectivă
propoziție este adevărată; altfel, propoziția este falsă.
Cel care a pus bazele acestei teorii este Aristotel, teoria sa fiind cunoscută astăzi sub numele de “teorie a adevărului corespondentă”.
Reguli de raționare
Pentru a fi corectă, gândirea trebuie să se supună anumitor principii logice, acestea fiind niște legi generale ale gândirii. Principiile logice
sunt niște legături necesare și esențiale dintre gânduri în procesul de raționare. Gândirea juridică, de asemenea, se supune principiilor
logice. Activitatea legislativă, cea de interpretare a legilor, de aplicare a normelor juridice este guvernată de principiile logice.
Unele dintre reguli de raționare sunt următoarele:
De a ține sub control subiectivismul;
De a găsi rapid soluții simple și durabile;
De a folosi un proces deliberat de colectare, sortare, organizare, analizare a informațiilor;
De a folosi un sistem eficace de punere a întrebărilor și de gestionare a răspunsurilor.
Respectarea regulilor de raționare este necesară în exercitarea în drept a principiului noncontradicției. În domeniul dreptului principiul
noncontradicției se aplică la alcătuirea sistemelor de drept, în structura actelor juridice, la raționamentele care se formulează de părți cu
ocazia procedurilor judiciare prin care se fixează drepturile și obligațiile contestate, etc. La nerespectarea principiului noncontradicției în
hotărârile judecătorești, se pot întâlni motivații contradictorii, care provoacă neîncredere în întreg procesul de raționare care a stat la baza
soluției.
De asemenea, în domeniul dreptului se pot întâlni contradicții între diferite articole ale uneia și aceleiași legi, între diferite legi, care sunt
în vigoare concomitent, între legi și legea supremă – Constituția, între legile unei țări și normele internaționale de drept. În ajutor aici vine
regula de raționare de a ține sub control subiectivismul și de a găsi rapid soluții simple și durabile.
Un principiu foarte important este următor: în procesul de raționare trebuie să se respecte regulile de conchidere, care condiționează
corectitudinea logică a raționamentului, fără aceasta chiar din premise adevărate se pot obține concluzii false.
În logica relațiilor juridice este semnificativă schema care studiază regulile de raționare din punctul de vedere al proprietăților generale
ale relațiilor.
Tipuri de interpretare
La activitatea de interpretare participă mai multe subiecte cu rol diferit, soluțiile la care ele ajung neavând însă aceeași forță și valoare
juridică. Pe baza acestui criteriu interpretarea poate fi oficială – obligatorie – și neoficială.
Interpretarea oficială este cea făcută de organele de stat competente (Parlamentul, instanțe judecătorești etc.). Ea poate fi la rândul ei
generală, deci cu valoare pentru orice fel de situații care se încadrează în normă, și cauzală concretă, obligatorie numai în cazul concret cu
ocazia soluționării căruia este dată. Cea generală este făcută printr-un act normativ, emis fie de organul care este și autorul normei
interpretative – regula – fie de un altul. În acest caz actul interpretativ face corp comun cu cel interpretat.
21
Interpretarea concretă poate fi făcută de orice organ care aplică dreptul, rezultatul ei fiind cuprins în conținutul actului de aplicare. În
timp ce interpretarea generală are o valoare de sine stătătoare, în sensul că nu e condiționată de soluționarea vreunui caz, cea cauzală este
un mijloc de a soluționa o speță concretă.
Interpretarea neoficială – doctrinară – nu este obligatorie, ea fiind făcută de persoane neoficiale care își exprimă astfel o opinie asupra
normei. De aceea ea nici nu se concretizează într-un act, fie el normativ sau de aplicare, ci în scrieri de specialitate. Valoarea ei este dată
de puterea de convingere a argumentelor științifice folosite, deci este una pur științifică. Ea mai poate fi cuprinsă și în expuneri ale
parlamentarilor cu ocazia dezbaterii proiectelor de legi.
Deși lipsită de valoare juridică, interpretarea neoficială nu este mai puțin utilă.
Interpretarea neoficiala denumită și interpretare teoretică doctrinară sau științifică, este făcută de către doctrină, fiind cuprinsă de obicei,
în operele științifice. Este acea formă a interpretării făcută de către specialiști în domeniul dreptului (oameni de știință, cercetători, cadre
universitare didactice, avocați, etc.) cu diferite ocazii (pledoarii, articole, lucrări științifice, etc.) în scris în operele lor sau oral. Interpretarea
doctrinară este considerată ca fiind autoritate științifică, valoarea ei fiind în funcție de argumentele științifice pe care se sprijină. Prin
intermediul ei se clarifică înțelesul unor norme și principii de drept, se dezvăluie sensul lor real.
Interpretarea teoretică constituie un semnal benefic și exercită o influență pozitivă asupra procesului de creare și aplicare a dreptului prin
competența și profunzimea opiniilor exprimate de doctrinari, prin justețea argumentelor pe care se bazează.
În literatura juridică de specialitate se consideră că interpretarea oficială și neoficială este insuficientă, deoarece exclude interpretarea
făcută de către cetățeni în procesul de realizare a dreptului. Pornind de la faptul că în limbaj cotidian se pot interpreta opere literare,
artistice, roluri în diferite piese de teatru sau film etc., apreciem că în sens juridic a interpreta înseamnă a stabili înțelesul exact al normelor
juridice în procesul aplicării lor și nu a exprima o părere despre normele de drept, fapt ce presupune o anumită calitate și pregătire a
interpretului.
Cetățenii pot interpreta normele juridice în fața instanțelor judecătorești sau administrative, dar numai în procesul de aplicare și în
legătură cu aplicarea lor, și fără să aibă vreo valoare.
Comunicarea în instanță
Comunicarea în instanță are ca obiect prezentarea organismului, de a da seama de ansamblul activităților sale, dar și afirmarea identității
și a imaginii, iar mai general, de a însoți politica instituției. Este vorba de o comunicare globală care își asumă adecvat preocupările
comunicării cu exteriorul și pe cele ale comunicării interne, în același timp.
Importanța comunicării în instanță constă în faptul că e prealabilă, explicit sau implicit, în tot cazul, că este subiacentă celorlalte tipuri de
comunicare. Ea are sarcina de a pune în evidență și, natural de a valoriza, de a pune în valoare socială a instanței, identitatea, imaginea și
legitimitatea serviciile sale.
Câmpul de intervenție al comunicării în instanță îl constituie:
cel interior, al personalului;
mediul operațional (sau micro – mediu) care este în principal cel al comunicării cu utilizatorii;
mediul general (macro – mediul) unde comunicare este fie civică, fie juridică, iar finalitățile sunt fie de difuzare a regulilor statului de
drept, fie de modificare a comportamentelor sociale, fie de schimbare socială și politică, relațiile dintre puterile publice și cetățeni.
Comunicarea internă este mai întâi ascultare. Formele clasice de comunicare și de dialog în relațiile de muncă sau cu ocazia ședințelor
sunt completate cu sondaje, studii calitative și întrevederi, reuniuni, dezbateri însoțite de rapoarte, prezentări de propuneri, dispozitive
informatizate oferite în locuri de schimb informale din instanțe.
Activitatea de comunicare publică în cadrul instanțelor se desfășoară printr-o serie de activități cu caracter general, dar și specifice, pe
baza unor strategii.
Strategia activității de comunicare în instanțe constă în definirea obiectivelor și a mijloacelor specifice pe care autoritatea sau instanța
vrea și poate să le realizeze prin eșalonarea lor în timp.
Autoritățile și instanțele în realizarea comunicării publice folosesc următoarele tipuri de strategii:
strategiile de autoritate (de putere), prin care urmăresc afirmarea autorității sau a instanței în domeniile ei de competență tradiționale
cât și în cele noi dobândite în contextul dinamicii și modificării elementelor din sistemul social;
strategiile de eficiență, prin care se urmăresc să amelioreze eficacitatea diferitelor elemente structurale ale autorităților sau
instanțelor, precum și a elementului uman ce le compun;
strategiile de încredere, prin care urmăresc să creeze un dialog real și constructiv cu cetățenii, cu organizații și instanțe.
Metodele și tehnicile prin care autoritățile și instanțele desfășoară activității de comunicare publică fac parte din categoria generală de
tehnici și metode de comunicare, și anume: generale (informări, audiențe, întâlniri cu diferite categorii de cetățeni, legătura cu mijloacele
de informare în masă, scrisori adresate unor categorii de cetățeni etc. ) și tehnici audio-vizuale (comunicate înregistrate pe suport audio și
video, fotografi, afișaje, panotaje etc.).
Reguli de comunicare
Înainte de a comunica ceva trebuie să stabilim scopul pentru care vrem să transmitem un mesaj. Trebuie să clarificăm dacă:
este oportună transmiterea mesajului;
reacția de răspuns este favorabilă;
mesajul transmis are șanse să-și atingă scopul.
Pasul următor este clarificarea și sistematizarea gândurilor în legătură cu materialul pe care am decis că este oportun să-l transmitem.
Acest proces cuprinde următoarele faze:
− generarea;
− sistematizarea;
− organizarea materialului.
Cerințe pentru comunicarea sunt următoarele:
a) concizie, claritate, logica internă, adresabilitatea, lipsa echivocului, utilizarea terminologiei adecvate;
b) claritatea limbajului folosit, claritatea argumentelor, elemente de sintaxă;
c) optimizarea lungimii propozițiilor, a frazelor și chiar a întregului text (în cazul comunicării scrise);
d) alegerea cu mare grijă a cuvintelor cu mare încărcătură emoțională și folosirea corectă a semnelor de punctuație.
26
Una din cele mai importante reguli de comunicare este cea de a evita bariere (obstacole) în calea comunicării. Factori care pot face
comunicarea mai puțin eficientă, sau chiar să eșueze complet sunt:
diferențe de percepție – modul în care noi privim lumea este influențat de experiențele noastre anterioare, astfel că persoane de
diferite vârste, naționalități, culturi, educație, ocupație, temperament etc. vor avea alte percepții și vor interpreta situațiile în diferite
moduri;
concluzii grăbite – deseori vedem ceea ce dorim și să vedem și să auzim ceea ce dorim să auzim, evitând să recunoaștem realitatea în
sine;
stereotipii – riscul de a trata diferite persoane ca și când ar fi una singura;
lipsa de cunoaștere – este dificil să comunicăm eficient cu cineva care are o educație diferită de a noastră, ale cărei cunoștințe în
legătură cu un anumit subiect în discuție sunt mai reduse;
lipsa de interes ale interlocutorului față de mesaj;
dificultăți de exprimare;
emoțiile puternice atât ale emițătorului cât și ale receptorului;
lipsa de încredere a interlocutorilor;
personalitatea – diferențele dintre tipurile de personalități (ciocnirea personalităților) pot cauza probleme de comunicare, dar și,
propria noastră percepție a persoanelor din jurul nostru este afectată.
Potențialele bariere de comunicare nu depind numai de receptor și emițător, ci și de condițiile de comunicare, pe care trebuie să le
cunoaștem și să le controlăm pentru ca procesul de comunicare să capete șansa de a fi eficient.
De asemenea, pentru a exercita o comunicare cât mai reușită, e necesar de a respecta principiile comunicării juridice:
Principiu cooperării
Principiu măsurii
Principiu adevărului
Principiu utilității și căutării de soluții
Principiu clarității sau principiu abilității de exprimare a ideilor clar și convingător
Principiu ascultării
Principiu individualizării
Principiu dreptului
Genuri de discurs
Analiza discursului pune în evidență utilizarea cu sensuri diferite a termenilor gen de discurs și tip de discurs. Tendință generală pare a
privilegia folosirea sintagmei gen de discurs pentru dispozitivele de comunicare definite socio-istoric: faptul divers, editorialul, consultația
medicală, interogatoriul, mică publicitate, conferința universitară, raportul etc. Diversitatea genurilor de discurs este foarte mare de la
genuri care ar putea fi caracterizate ca stabile (rugăciunea, conferința, rețeta etc.) la genuri foarte dinamice. În concepția tradițională, se
consideră genurile drept cadre în care se poate introduce un conținut care ar fi independent de acestea. Sub influența pragmaticii se
consideră genurile mai mult activități care nu pot avea o dezvoltare legitimă și „reușită” decât dacă sunt în conformitate cu regulile care le
constituie. Caracteristicile definitorii pentru un gen de discurs vizează:
statutul conlocutorilor;
circumstanțele temporale și spațiale ale enunțării;
suportul și modul de difuzare (suportul joacă un rol important în apariția și dezvoltarea unui gen: apariția microfonului a modificat
predica religioasă, telefonul a modificat definiția conversației, epopeea este inseparabilă de recitare etc.);
temele care pot fi introduse;
lungimea, modul de organizare a discursului etc.
28
Genul de discurs are o importanță decisivă în interpretarea enunțurilor, deoarece acesta nu poate fi înțeles fără a-l raporta la un gen
discursiv.
Din perspectiva cronologică și constitutivă, discursurile pot fi: discurs prim (inițial), discurs fondator și discursul raportat.
a) Discurs prim și discurs fondator
Discurs care joacă un rol „fondator” în raport. Termenul desemnează în sens strict textul care cu altul reprezintă sursa pentru alte
discursuri.
Orice discurs constitutiv este prins într-o rețea de relații conflictuale cu alte discursuri constitutive și mobilizează comunități discursive
specifice, care generează înscrierea enunțurilor sale într-o memorie colectivă, într-o memorie culturală.
b) Discursul raportat
Acest termen surprinde de reprezentarea într-un discurs a unor elemente care aparțin unor surse diferite de emițător.
Discursul raportat se referă atât la tipologia tradițională: discurs direct, discurs indirect și discurs indirect liber, cât și la fenomene ca:
punerea la modalizare prin trimitere la un alt discurs, la diversele forme de aluzie la discurs anterioare. Unii cercetători structurează câmpul
conceptual al discursului raportat în conformitate cu axa de opoziție – discurs raportat în sens strict / modalizare în discurs secund. Discursul
raportat în sens strict se referă la cazul în care emițătorul are ca obiect al enunțului său un alt act enunțiativ.
Modalizarea în discursul secund se referă la prezentarea propriului enunț ca secunda în raport cu un alt discurs. Modalizarea poate privi:
adevărul/validitatea/credibilitatea conținutului din aserțiune;
folosirea unui cuvânt sau termen
Discursul direct. Acest concept pune în evidență modul de funcționare al autonimiei: se folosesc cuvintele citate ale emițătorului sau
raportorul "redă" enunțul ca atare.
În discursul indirect, raportorul face apel la propriile cuvinte pentru a cita pe cineva, pentru a reformula.
Adesea, discursul poate fi marcat de conotație autonimică în care se amestecă folosirea standard și uzajul autonim. Marcarea conotației
se face prin ghilimele, etc. pentru a arăta comentarea expresiei lingvistice de care emițătorul se distanțează. Marcarea grafică subliniază
raportarea la o altă sursă a enunțului.
Opoziția reprezentări explicite ale discursului / reprezentări interpretative
a) Forme explicite:
− discursul direct sau discursul indirect;
− formule;
− forme marcate lingvistic dar care necesită totuși o analiză interpretativă, formele interpretative propriu-zise (discursul indirect liber,
aluziile, citatele ascunse etc.) care nu sunt semnalate prin mărci. Este domeniul de predilecție al manifestării rolului contextului, a
culturii receptorului, al cunoașterii partenerului în interacțiune, al genurilor discursive, al încadrării într-un gen discursiv etc. În general
se admite că problematica discursului raportat este esențială pentru înțelegerea discursului, care, lucrând asupra altor discursuri
reprezintă o negociere permanentă a propriei limite.
Discurs închis și discurs deschis
În funcție de raportul dintre emițători și receptori, discursurile pot fi: discurs închis și discurs deschis.
Discursul închis Discursul deschis
pentru care există o coincidență calitativă și pentru care există o diferență mare calitativă și
cantitativă între ansamblul emițătorilor și cel al cantitativă între ansamblul emițătorilor și cel al
receptorilor. receptorilor.
Discurs specializat și discurs nespecializat
După domeniul în care sunt folosite, distingem discurs specializat (care se poate atribui unui domeniu de specialitate) și discurs
nespecializat. Termenul discurs specializat se referă la modul în care limba este utilizată într-un domeniu de activitate. Astfel, există
discursul științific (în sociologie, matematică, fizică etc.), discursul tehnic (de ex., în telecomunicații, petrochimie etc.), discursul profesional
(în ramuri precum turismul, ceasornicăria, jurnalistica etc.). Unii autori consideră că discursul specializat poate include și discursul politic.
Discursul specializat reprezintă obiectul de studiu al lingvisticii aplicate. Cercetarea în acest domeniu privește în special lexicul,
terminologiile, aspectele formalizate, „ritualizate” ale discurs.
Metadiscurs, intradiscurs și interdiscurs
Din perspectiva relațiilor ce se pot stabili în și între discursuri se poate vorbi despre metadiscurs, intradiscurs și interdiscurs. Aceste
concepte caracterizează starea discursului care se află într-un continuu proces de negociere în cadrul unui spațiu saturat de cuvintele și
enunțurile celorlalți. Metadiscursul este un fenomen caracteristic atât interacțiunilor verbale spontane, cât și discursurilor elaborate fie
orale, fie scrise.
Reprezentarea discursului ca un ansamblu format din două universuri distincte, unul interior al intradiscursului și unul exterior al
interdiscursului poate fi făcută doar dintr-o perspectivă teoretică. În realitate, intradiscursul și metadiscursul se intersectează cu
interdiscursul, așa cum se poate vedea în cadrul dialogismului sau al eterogenității constitutive.
Prezentarea discursului
Prezentarea este un mijloc de comunicare unui mesaj catre un grup si o oportunitatea de a aduce audienta ta la un loc si a crea cu aceasta
un dialog.
Prezentarea în public este cel mai indicat mijloc de promovare a unei idei. Nimic nu poate înlocui şi nu poate fi mai convingător decât o
discuţie pe viu. Pentru a fi eficientă însă, prezentarea trebuie să fie elaborată în corespundere cu unele reguli specifice. Cele mai esenţiale
sunt descrise mai jos.
1. Clarifică obiectivul discursului. A vorbi în public, a te adresa unui auditoriu înseamnă a urmări trei rezultate: 1. să distrezi, să
emoţionezi, să amuzi: aici ne aflăm în domeniul spectacolului, al show business-ului; 2. să informezi, să înveţi, să educi: aceasta este sfera
pedagogiei, a culturii; 3. să influenţezi, să convingi, să vinzi: este zona acţiunii, a politicului. În funcţie de obiectivul discursului se construieşte
o prezentare. De regulă, discursurile politice urmăresc următoarele obiective: schimbarea atitudinii şi schimbarea comportamentului, sau
acţiunea.
2. Informează-te despre public. Cine sunt ei? Ce vor ei să audă? Ce informaţii au ei? Ce aşteaptă ei de la această prezentare? Cu cât
mesajul va fi mai apropiat de aşteptările publicului, cu atât el va fi mai bine receptat. Cunoscând publicul, vei şti cum să-l abordezi pentru
a-l informa şi a-l convinge mai eficient.
3. Abordează nu mai mult de două-trei subiecte esenţiale. Cel mai indicat ar fi dacă în discursul tău vei pune în dezbatere doar o singură
problemă, vei analiza un singur domeniu, vei avea un obiectiv clar definit. Când ai de prezentat un singur subiect, ai avantajul că dispui de
suficient timp pentru a-l trata în detalii.
4. Respectă axioma principală a comunicării. Această axiomă sună în modul următor: “Mai întâi încearcă să înţelegi tu şi apoi fă-i şi pe
alţii să înţeleagă”. Astfel, o prezentare reuşită este asigurată de o bună pregătire în domeniu. E mai preferabil să fii expert într-un domeniu
îngust, decât să „pluteşti” într-un domeniu vast şi complex, încercând să o faci pe atotştiutorul. Fii competent şi bine documentat.
5. Elaborează discursul după schema: început, cuprins, concluzie. La început prezintă-te, anunţă despre ce vei vorbi. Scopul principal al
introducerii este de a capta atenţia publicului. De asemenea, se urmăreşte şi atragerea simpatiei din partea acestuia. De aceea se pot folosi,
mai ales de către vorbitorii experimentaţi, glume sau lucruri menite să creeze senzaţie.
6. Elaborează în detalii începutul. Introducerea, fiind partea de început a unei prezentări, trebuie să traseze linia de desfăşurare a
discursului, conţinând ca elemente principale: - salutul; - prezentarea personală (numele şi prenumele); - enunţarea temei; - prezentarea
ideii centrale a discursului (şi a argumentelor); - explicarea termenilor care urmează a fi folosiţi (definiţii), dacă este necesar. Enunţarea
temei, a ideii principale şi a argumentelor încă de la începutul discursului este necesară pentru a putea oferi publicului o imagine despre
întregul conţinut.
7. Pregăteşte un cuprins exhaustiv. Cuprinsul este partea discursului în care se prezintă argumentele şi se aduc dovezi în sprijinul
acestora. Pe parcursul acestei secţiuni trebuie urmărite: - dezvoltarea ideii centrale; - dezvoltarea argumentelor: premisă, raţionament,
concluzie; - exemple (dovezi) care să susţină argumentele.
8. Concluzia este esenţială. Concluzia, fiind partea finală, trebuie să ofere o privire de ansamblu asupra discursului. În cadrul ei, în măsura
timpului rămas, trebuie urmărite pe scurt: - explicarea eventualelor neclarităţi apărute de-a lungul discursului (daca au o importanţă majoră
în susţinerea ideii principale); - accentuarea punctelor puternice ale discursului; - privire de ansamblu asupra întregului discurs. Accentuarea
punctelor puternice în finalul discursului oferă o garanţie sporită asupra faptului că acestea au fost reţinute şi că vor conta în luarea deciziei.
Poţi finisa şi cu o întrebare care să fie urmată de un răspuns afirmativ-pozitiv din partea publicului.
9. Respectă regula celor 5 W. În comunicarea publică, una din cele mai simple şi practice reguli de organizare a unui discurs este să
răspunzi la cele cinci întrebări de bază (în engleză: Who? What? Where? When? Why?), adică: Cine? Ce? Unde? Când? De ce? A respecta
regula, înseamnă a nu lăsa fără răspuns nici una din aceste întrebări în privinţa subiectelor pe care le abordezi.
10. Construieşte discursul după principiul AIDA. AIDA înseamnă:
• Atenţie – atrage atenţia;
• Interes – provoacă interesul;
• Dorinţă – explică o dorinţă;
• Acţiune – motivează spre o acţiune.
11. Respectă regula celor 4 F. Atunci când ieşi în public pentru o prezentare, trebuie să ai o imagine cât mai agreabilă. Se cuvine să fii:
Friendly (prietenos), Frank (sincer), Fair (corect, onest) şi Factual (concret, la obiect). Aceste trăsături sunt indispensabile pentru ceea ce se
numeşte Efect de Credibilitate. Un vorbitor care inspiră încredere are mai multe şanse să fie ascultat cu atenţie şi să convingă.
12. Dă informaţiei tale valoarea unei ştiri jurnalistice. Asta înseamnă că ea trebuie să se bazeze pe combinaţia a trei factori: - Informaţie;
- Interes; şi - Relevanţă.
- Informaţie e ceea ce reduce din incertitudine, ceva Nou.
- Interesant e ceea ce poate capta atenţia publicului, ceva Neobişnuit.
31
- Relevanţă e ceea ce are tangenţă directă cu viaţa oamenilor, ceva Util.
Ceea ce poate fi interesant pentru jurnalişti, este interesant şi pentru public.
13. Cu cât mai succint, cu atât mai bine. Psihologii au stabilit că atenţia publicului o poţi capta doar pe durata a 20 de minute.
14. Foloseşte cuvinte-cheie cu impact. Demagogia şi teoretizarea excesivă a lucrurilor este inutilă şi adesea produce dezavantaje unui
discurs care îşi propune să convingă.
15. Nu devia de la mesaj. În cadrul unui discurs nu cădea pradă tentaţiei de a trece la teme ce te depărtează de ideea centrală. Aceste
devieri dau imaginea de inconsecvenţă şi de neseriozitate, iar discursul nu va instrui şi nu va convinge auditoriul.
16. Foloseşte argumente. Pentru a convinge şi a instrui nu este suficientă folosirea de cuvinte iscusite – este nevoie şi de multă
credibilitate. Iar pentru a construi credibilitatea unui mesaj există mai multe soluţii. Cifrele şi exemplele au magia de a face relatările
credibile. De aceea, cea mai indicată soluţie este să faci apel la: a) utilizarea cifrelor; b) studii, rapoarte, analize realizate de instituţii
independente; c) invocarea unor celebrităţi, oameni cu autoritate care sprijină ideea promovată.
17. Discursul trebuie să conţină una-două fraze cheie. Ele trebuie să aibă o legătură directă cu tema prezentării, cu ideea principală pe
care vrei să o prezinţi. Repetă aceste enunţuri la începutul, la mijlocul şi în concluzia discursului.
18. Foloseşte mecanismul: problemă/soluţie sau tensiune/destindere. După ce este descrisă o problemă, auditoriul se află în tensiune;
dar după oferirea unei soluţii reale, oamenii se destind şi sunt mai uşor de convins.
19. Vorbeşte despre oameni. Cele mai captivante discursuri sunt cele care vorbesc despre oameni concreţi. Despre o persoană care şi-a
apărat drepturile, despre o personalitate publică care şi-a onorat obligaţiunile, despre cineva ale cărui realizări pot servi drept exemplu.
20. Rămâi în picioare. Vei fi mult mai vizibil astfel, dincolo de faptul că vei avea o poziţie din care vei domina fizic publicul.
21. Stabileşte contact vizual cu cei din public. Vei fi mult mai convingător dacă vei privi publicul tău în ochi. Dacă sala e mare şi nu-i cuprinzi
pe toţi cu privirea, alege câteva persoane din cadrul celor prezenţi, în diferite puncte ale sălii unde vei ţine discursul. Pentru a crea senzaţia
că te adresezi fiecărui participant în parte, stăruie cu privirea circa 1 minut într-o direcţie a sălii, iar apoi plimb-o privind o persoană aflată
în direcţia opusă. Plimbă privirea prin sală de parcă a-i desena cu ea un pătrat.
22. Identifică liderii. Ca orice grup, publicul dezvoltă lideri de opinie. Îi poţi recunoaşte uşor, sunt acele persoane care bombănesc în timp
ce te urmăresc cu privirea prin sală, sau care îţi întrerup discursul pentru a-ţi adresa întrebări. Aceste persoane sunt cele care vor trebui
„convinse” primele. Eventual, în cazul în care discursul are şi un pic de interactivitate, e o tactică bună să-i abordezi chiar tu prima data,
pentru a-i „cuceri” din timp. Dacă îi vei face pe ei ascultători, faci ascultător întregul public.
23. Este întotdeauna preferabil să vorbeşti rar şi calm. Un discurs rostit cu o voce puternică, dar liniştită dă impresia de siguranţă şi publicul
te va asculta cu mai multă atenţie. Plus la acesta, vorbind calm, îţi vei modera respiraţia, iar moderarea respiraţiei va duce la rândul ei la
diminuarea emoţiilor. Nu vorbi repede, fiindcă publicul nu va reuşi să prindă şi să analizeze operativ toate ideile pe care le enunţi.
24. Utilizează gesturi adecvate cuvintelor şi mesajului în întregime. Studiile arată că pe cale neverbală se poate transmite până la 70-80%
din informaţie. Gesturile potrivite pot spori semnificativ credibilitatea vorbitorului şi, din contra, dacă sunt nelalocul lor, pot ruina
prezentarea.
25. Controlează mişcările mâinilor. Nu le ridica la nivelul feţii, nu face gesturi agresive, nu le ţine încleştate şi nu flutura cu ele fără sens.
26. Foloseşte şi tăcerea sau pauzele. Când eşti pe cale de a lua cuvântul, acordă-ţi câteva secunde de tăcere pentru a capta atenţia
publicului.
27. Nu citi discursul. Cel care citeşte discursul pierde contactul cu publicul. De aceea, străduieşte-te să însuşeşti textul pregătit în prealabil.
Publicul are încredere în oratorul care vorbeşte cu pasiune. Vorbeşte, dar nu citeşte. (Îţi poţi permite să te uiţi prin hârtii şi să dai citire doar
unor cifre greu de memorizat, să citezi un articol de lege, o declaraţie).
28. Însuşeşte bine discursul. Lucrează asupra ţinutei şi a vocii, prezentând discursul în faţa unui public imaginar. Unul din trucurile meseriei
este să te antrenezi, rostind acelaşi discurs schimbând durata lui: în 5 minute, în 10 minute, în 12 minute. Astfel îl vei stăpâni mult mai bine.
29. Controlează-ţi emoţiile. Sunt trei procedee simple care îţi vor permite să devii mai puţin emoţionat. 1. Calmează-te, inspirând şi
expirând mai încet şi mai adânc; 2. Relaxează-te, încordând, iar apoi relaxând muşchii mâinilor; 3. Concentrează-te, nu te gândi la altceva
în afară de tema prezentării tale, gândeşte-te la ce ai de spus publicului.
30. Îmbracă-te adecvat. E de dorit să ştii din ajun despre ţinuta pe care va trebui să o adopţi. Un costum creează impresia de seriozitate
şi autoritate, deci este de preferat pentru o prezentare oficială. La o întâlnire neoficială sau semioficială însă, străduieşte-te să fii îmbrăcat
în mod asemănător cu cei prezenţi la întrunire. Astfel, vei fi perceput ca “unul dintre ei” şi mesajul tău va fi acceptat mai uşor.
31. Înainte să începi să vorbeşti, asigură-te că nu vor exista elemente care vor distrage atenţia publicului de la discursul tău. O uşă care
scârţie, un ziarist care tot intră şi tot iese, un individ de la serviciul tehnic care instalează cabluri printre picioarele tale în timp ce tu vorbeşti,
sau chiar o fereastră deschisă pe unde pătrunde sunetul vesel al muzicii, toate pot contribui la pierderea prizei la public.
32. Utilizează materiale vizuale. Cercetările au demonstrat impactul incontestabil pe care îl au materialele vizuale atunci când sunt
utilizate în cadrul unei prezentări. Atunci când utilizezi materiale vizuale, publicul înţelege şi memorizează mai bine ideile, mesajul este
transmis cu o mai mare exactitate, iar timpul total pentru prezentare poate fi redus cu circa 40%.
33. Fă din timp o listă a lucrurilor de care vei avea nevoie. Prezentarea publică poate face deseori apel la diverse mijloace tehnice. Nimeni
nu va aprecia faptul că ai uitat să iei încărcătorul la laptop, creioanele colorate, pointerul cu laser, foile pentru flip-chart sau pur şi simplu
textele legilor.
34. Conferă prezentării un aspect interactiv. Când eşti în dialog cu publicul, îţi va fi mai uşor să-i identifici aşteptările şi să afli nivelul lui de
pregătire. Pentru a imprima discursului un aspect mai interactiv, poţi aplica următorul procedeu
35. 35. Oferă publicului posibilitate să adreseze întrebări. Această etapă, a întrebărilor şi răspunsurilor, îţi va permite să abordezi şi alte
subiecte.
Tipuri de argumente
După sursa lor, argumentele pot fi :
— probatorii;
— legale.
Argumentele probatorii sunt informaţiile pe care subiectul le poate extrage din mijloacele de probă prevăzute de lege.
Astfel, mijloacele de probă poartă prin conţinutul lor informaţii care pot fi complete sau incomplete (importante sau mai puţin
importante) despre faptele juridice în sens larg.
Din punctul de vedere al conţinutului, informaţiile induse din mijloacele de probă pot fi :
— complete şi univoce (indiscutabile);
— incomplete şi neechivoce (completabile) ;
— incomplete şi echivoce (discutabile).
Argumentele legale sunt mijloacele prin care se caută, se apreciază şi se selectează normele juridice corespunzătoare rezolvării cauzei.
Acestea se corelează cu argumentele probatorii.
Ele sunt deduse din regulile de interpretare logică, pe care le-am tratat în capitolul privind legile logice de interpretare a juridicității:
35
— argumentum ad generali sensu (care se referă la generalitatea legii) ;
— argumentum pro subjecta materiae (care se sprijină pe limitarea termenilor legii) ;
— argumentum ab inutilitate legis (legea se aplică astfel încât să nu prejudicieze persoanele pe care vrea să le protejeze) ;
argumentum ab rubrica (încadrarea în rubrica rămasă incompletă) ;
— argumentul a contrario (o adecvare a principiului logic al noncontradicției la gândirea juridică);
— argumentul a fortiori ratione (extinderea aplicării normei întrucât motivele avute în vedere de legiuitor când a elaborat norma se*
regăsesc în cazul concret cercetat);
— argumentul ad humanitatem (izvorât din faptele notorii) ;
— argumentul ad personam (valoarea obiectului se extinde asupra valorii opiniei, iar valoare opiniei depinde de judecata de valoare
asupra opinantului);
— argumentul autorităţii (citarea unei autorităţi în materie pentru întunecarea sau iluminarea valorii de adevăr a unui argument) ;
— argumentul a simili ad simile (analogia legis şi analogia juris);
— argumentul dilematic (se examinează două ipoteze posibile pentru a conchide că oricare ar fi cea aleasă se ajunge la o opinie
discutabilă, sau ipotezele conduc la acelaşi rezultat sau conduc la două rezultate diferite, însă incompatibile cu principiul la care se
subordonează) ;
— argumentul ab absurdo sensu (plecând de la două teze contradictorii, procedeul angajează obţinerea din teza presupusă adevărată
consecinţe false şi astfel obligă pe adversar să considere teza opusă ca adevărată);
— argumentul a majori ad minus.
O argumentare eficace este aceea care alege, în funcţie de situaţia dată, cele mai adecvate tipuri de argumente şi asigură o interacţiune
constantă între ele.
Există o serie de forme de argumente, dintre care amintim:
a). argumentul entimematic (entimema – formă prescurtată de raţionament, care conţine numai o parte a judecăţii, restul fiind
neexprimat şi desfăşurându-se în mintea sursei şi receptorului);
b). argumentul bazat pe generalizare;
c). argumentul bazat pe relaţia cauză – efect;
d). argumentul bazat pe analogie;
e). argument bazat pe comparaţie;
f). argumentul bazat pe prestigiu
g). argumentul bazat pe informaţii furnizate de experţi
h). argument bazat pe ilustrare.
Totodată, este necesar de menționat că argumentele pot fi și de alte feluri: inductive, deductive, abductive (sau argumentele la cea mai
bună explicație) şi cele prin analogie.
Argumentelor deductive le este caracteristic faptul că prezervă valoarea de adevăr a premiselor. Dacă plecăm de la premise adevărate,
atunci argumentele deductive ne sigură că vom obține concluzii tot adevărate. Dacă premisele sunt false, atunci și concluziile vor fi false.
Majoritatea argumentelor deductive pleacă de la o premisă generală pentru a ajunge, de cele mai multe ori, la o concluzie particulară (vezi
argumentul [A1] de mai jos). Dat fiind că ceea ce este valabil pentru toţi (general) este valabil şi pentru unii (particular), argumentele
deductive conservă adevărul premiselor în trecerea de la premise la concluzie.
Dacă un argument deductiv este valid şi are, în plus, şi premise adevărate, atunci vom spune ca argumentul este corect, iar opinia ce
reprezintă concluzia sa este justificată. Argumentele deductive sunt ori valide, ori invalide. Un argument este valid dacă concluzia rezultă
în mod necesar din premise, i.e. dacă nu există nici o situaţie în care premisele sunt adevărate şi concluzia falsă.
Principalele tipuri de argumente deductive sunt:
- (afirmarea antecedentului):
- (negarea consecventului):
-raționamentul disjunctiv
-raționamentul prin reducere la absurd.
În cadrul argumentelor inductive se pleacă de la un anumit număr de cazuri particulare şi se trage, pornind de la ele, o concluzie generală
despre toate cazurile de acel tip. Argumentul [A3] de mai sus, chiar dacă nu este un argument deductiv valid, poate fi un argument inductiv
corect. Argumentele inductive corecte sunt argumentele ale căror premise sunt consistente cu concluzia şi în care concluzia este mai mult
sau mai puțin probabil să fie adevărată. Argumentele inductive sunt mai puternice sau mai slabe, în funcţie de numărul de cazuri pe care
ne-am bazat în premise.
Argumentele abductive sau „argumentele la cea mai bună explicație” permit inferarea unei propoziții q ca o explicație a unor fenomene.
Reluând argumentul de mai sus, putem spune că concluzia sa este justificată totuși dacă ipoteza că Băsescu a băut are cea mai mare
probabilitate și este cea mai simplă explicație posibilă.
Probabilitatea concluziei unui argument abductiv depinde de:
-puterea explicativă = ne permită explicarea a cât mai multe fenomene și
- (mai ales în știință) puterea predictivă = ne permite să prezicem diverse fenomene.
- simplitatea explicației
- coerența sa cu alte explicații pe care le avem.
Argumentele cele mai puternice sunt argumentele deductive, deoarece adevărul premiselor garantează, atunci când argumentul este si
valid, adevărul concluziei. În consecinţă, nu va exista loc de probabilitate şi, ca atare, de incertitudine. Nu acelaşi lucru se poate spune
despre argumentele inductive sau cele abductive, deoarece cu ajutorul lor nu putem întemeia decât concluzii care au un grad mai mare
sau mai mic de adevăr.
Sofismele în argumentare
Sofisme presupun o situație cînd se ocoleşte teza de demonstrat, argumentarea ducându-se în favoarea altei teze şi concluzionându-se
că teza iniţială a fost demonstrată. Acest tip de sofisme se mai numesc de relevanţă pentru că premisele nu sunt relevante pentru adevărul
acesteia.
1. Atacul la persoană apare atunci când pur şi simplu se insulta oponentul, dar poate implica şi acuzarea unor defecte ale sale (de
caracter). Această este o eroare pentru că evidenţierea defectelor personale ale oponentului nu subminează logica argumentelor sau
afirmaţiilor sale, nefacând, de fapt, nici o referire la ele.
2. Obiecţia bazată pe circumstanţe constă în respingerea argumentului oponentului dacă acesta e într-o situatie care l-ar determina să
susţină ceea ce susţine (se spune "şi normal că susţii asta" sau "era de asteptat"). Eroarea constă în faptul ca obiecţia nu face nimic împotriva
premiselor, inferenţei sau concluziei argumentului, deci nu aduce nici o atingere logicii lui. Motivele personale pentru care cineva înaintează
un argument nu au a face cu corectitudinea argumentului sau valoarea de adevăr a concluziei.
3. Acest argument pretinde că dacă ceva este încă inexplicabil sau de neconceput, atunci nu poate fi adevarat. În alte variante, argumentul
cere să considerăm o propoziţie falsă doar pentru că nu a fost demonstrată ca adevarată, sau să o considerăm adevarată pentru că nu i s-
a demonstrat falsul. Există cazuri în care adevarul unei propozitii trebuie neapărat să aiba efecte vizibile, iar lipsa acestor efecte chiar
demonstrează falsul propozitiei.
4. apelul la emoţie . Această eroare logică are loc atunci când cineva încearca să câştige sprijin pentru o propunere a sa, folosindu-se de
temerile şi prejudecăţile auditoriului. Apelul la teamă poate lua forma unei false dileme dacă prin el se lasă impresia că singura alternativă
la propunerea vorbitorului este una inacceptabilă, teribila.
5. apelul la milă (argumentum ad misericordiam) În cazul acestei erori, se încearcă obţinerea de sprijin pentru o idee pe baza
sentimentelor de milă sau vinovăţie ale ascultătorului. Afirmaţiile propuse nu sunt neaparat false, dar nici nu li se poate demonstra adevărul
pe baza unor asemenea motive (emotiile umane sunt foarte schimbatoare, pe când regulile logicii nu).
6. apelul la ridicol. În apelul la ridicol, afirmaţiile oponentului sunt reformulate astfel încât să pară ridicole. Dar ridicolul este o evaluare
subiectivă, care nu schimbă cu nimic logica sau valoarea de adevăr a afirmaţiilor reformulate.
7. Prin argumentul majorităţii se pretinde că o anumită afirmaţie este adevarată pe bază numărului mare de susţinători. El constituie o
eroare, din moment ce o afirmaţie falsă ramâne la fel de falsă indiferent câti oameni o susţin. Numărul de susţinători nu atinge logica
afirmaţiei în nici un fel.
8. Apelarea la forţă este când cineva recurge la forţă (sau la ameninţarea folosirii forţei) pentru a încercă să-i preseze pe alţii să accepte
o concluzie. Acesta eroare este deseori folosită de politicieni, şi poate fi rezumată în expresia "puterea face dreptatea." Ameninţarea, nu
trebuie să vină neapărat din partea celui care discută.
9. Apelul la autoritate (argumentum ad verecundiam, ipse dixit) Apelul la autoritate încearca sa obtina informatie certa invocând nume
de personalitati sau titluri de lucrari impresionante, dar, în cazul eronat, apeleaza la surse nepotrivite pentru subiectul în discutie.
Pentru a fi corect (utilizabil ca argument), apelul la autoritate trebuie să satisfacă următoarele condiţii:
• Autoritatea citată trebuie să fie competenţa în domeniul de interes, nu doar să aibă celebritate, prestigiu sau titluri.
• Afirmaţia citată trebuie să fie din aria de competenţă a autorităţii.
• Afirmaţia trebuie interpretată corect.
• Trebuie să fie disponibile dovezi directe, cel puţin în principiu.
37
• Este nevoie de o metodă de mediere a disputelor între autorităţi la fel de competente.
10. Apelul la consecinţe. Apelul la consecinţe pretinde să consideram adevarată sau falsă o afirmaţie pe baza consecintelor pe care le-
ar avea concluzia noastră. Eroarea derivă din faptul că consecinţele afirmaţiei nu-i pot determina valoarea de adevăr (ar însemna sa
răsturnam cauzalitatea - dacă sunt consecinţe, atunci nu ele determină valoarea de adevăr a afirmaţiei, ci valoarea de adevăr a afirmaţiei
le determină pe ele).
11. Apelul la noutate este un argument eronat prin care se susţine că un lucru (concept) este bun sau trebuie adoptat doar pentru că este
nou (modern). Criteriile după care preferăm anumite lucruri sunt, însă, altele, legate de circumstanţele specifice, de eficienţă, complexitate
etc. Simpla plasare în timp nu garantează deloc superioritatea calitativă.
12. Apelul la natura o eroare comună în dezbaterile politice. Versiunea unuia constă în a schiţă o analogie între o concluzie particulară,
şi un alt aspect al lumii naturale – şi apoi susţinerea că respectiva concluzie este inevitabilă, pentru că în lumea naturală este aceeaşi situaţie.
Argumentarea adevărului
Fundamentarea (întemeierea) este operaţia logică prin care se indică temeiul aserţiunilor.
Temeiul reprezintă o judecată sau un şir de judecăţi din care se poate deriva o aserţiune pe baza unui procedeu logic valid.
Aserţiunile sunt prezentate în limbaj sub formă de enunţuri sau propoziţii. Adevărul aserţiunilor este ceea ce dă conţinutul principal al
termenului „fundamentare“.
Fundamentarea preocupă şi trebuie să preocupe pe fiecare jurist, întrucât validitatea este problema centrală a logicii juridice. Prin
intermediul raţionamentelor valide sunt furnizate temeiuri pentru acceptarea sau respingerea anumitor judecăţi juridice.
Cerinţa fundamentării este exprimată de principiul raţiunii suficiente întrucât presupune nu numai relaţii pur logice între judecăţi, ci
angajează şi elemente de raportări cognitive tale omului la realitate şi de comunicări interumane.
Fundamentarea îndeplineşte următoarele funcţii:
a) funcţia de stabilire a adevărului aserţiunilor.
Adevărul constă din corespondenţa dintre conţinutul aserţiunilor şi starea de fapt, corespondentă care se stabileşte în cadrul unei
întemeieri ;
b) funcţia de prezentare sistematică a aserţiunilor
Aserţiunile din care este alcătuită cunoaşterea sunt ordonate în sisteme în funcţie de gradul lor de generalitate şi de relaţiile dintre ele,
cu ajutorul întemeierii;
с) funcţia ele determinare a recunoaşterii. .
40
Pentru a face ca adevărul unei aserţiuni să fie împărtăşit şi de interlocutor, se recurge la întemeiere.
Cele mai importante forme ale fundamentării sunt :
a) demonstraţia ;
b) argumentarea.
După Aristotel, întemeierile se prezintă în forma logică a raționamentelor şi îmbracă două forme generale :
— forma demonstrativă
— forma dialectică.
Delimitarea dintre cele două forme se face după criteriul valorii cognitive a premiselor, astfel :
— forma demonstrativă se caracterizează prin premise certe, ce se impun datorită evidenţei lor intuitive ;
— forma dialectică se caracterizează prin premise probabile, dar acceptate de subiecţi, sub forma opiniilor.