Pilda talantilor (Mt 25,13-30)

Prof. Dr. Gherman Alexandru-Paul

Isus ne prezintă parabola talanţilor, adică a acelor daruri pe care noi le-am primit de la Dumnezeu şi pe
care trebuie să le facem rodnice în viaţa, în faptele noastre bune. Fiecare dintre noi am primit, ca şi acei
servitori de la stăpânul lor, diferiţi talanţi, diferite daruri şi capacităţi, faţă de care suntem responsabili.
Parabola ne spune că "unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi şi altuia unul: fiecăruia după puterea lui.
Apoi a plecat". În vremea lui Isus, un "talant" era un lingou din argint sau din aur care valora şase mii de
dinari. Un singur talant era deci o mică avere: echivalentul salariului pentru şase mii de zile de muncă, adică
a 16 ani şi jumătate de muncă (cf. Mt 20,2). Isus vrea să ne ajute să ne facem o idee asupra generozităţii fără
margini a lui Dumnezeu, Creatorul, faţă de noi, creaturile sale. El are încredere în noi: "ne-a încredinţat
bunurile sale!". Este vorba deci despre o "gestiune": aici pe pământ, avem de administrat bunuri care nu sunt
ale noastre, ci ale Creatorului. Astfel, sensul profund al parabolei nu este mai întâi referitor la folosirea bună
a "darurilor noastre personale" (chiar dacă această aplicaţie morală poate fi utilă). Este vorba mai cu seamă
de cooperarea noastră activă la împărăţia lui Dumnezeu: el ne-a încredinţat împărăţia sa, bunurile sale, haruri
pe care trebuie să le facem să aducă roade...
Parabola continuă: "Îndată, cel care a primit cinci talanţi a mers în grabă, i-a valorificat şi a câştigat
încă cinci talanţi. La fel şi cel care primise doi talanţi a câştigat cu ei încă doi. Iar cel care a primit un talant s-
a dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns în ea talantul stăpânului său".
Ce înţelegem din acest text? Reflectând puţin, înţelegem că fiecare primeşte un anumit număr, o
anumită măsură a darurilor dumnezeieşti, ceea ce ne spune că nu trebuie să ne comparăm cu alţii. Nu trebuie
să fim geloşi dacă altul are mai mult decât noi. Trebuie să rezistăm în faţa ispitei de a ne compara cu alţii.
Parabola ne spune că aici nu este vorba de talanţii altora. Este vorba de propria mea responsabilitate, de
această împărăţie pe care mi-a încredinţat-o, desigur, prin "darurile pe care le-am primit". Fiecare îşi are locul
"său" şi responsabilitatea "sa": "Darurile Duhului sunt felurite... unuia îi este dat un cuvânt de înţelepciune,
altuia un cuvânt de ştiinţă, altuia discernământul spiritului... aşa cum şi trupul are mai multe mădulare, dar
este unul singur" (1Cor 12,4-12). Cred că este bine să ne întrebăm fiecare dintre noi: care este rolul meu unic,
care sunt talanţii pe care numai eu singur îi pot face să rodească? Sunt de neînlocuit, în ochii lui Dumnezeu,
pentru sarcina care este a mea, cu aptitudinile, calităţile, harurile pe care el mi le-a dat. Le voi "face să aducă
un câştig" ca servitorii cei buni, sau le voi "îngropa" ca servitorul cel rău?
Parabola continuă, spunând că stăpânul a absentat multă vreme. Timpul absenţei stăpânului este
îndelungat, iar în toată această perioadă noi trebuie să-i rămânem fideli, ca un soţ sau soţie care rămâne
fidel(ă) tot timpul cât celălalt este plecat la muncă în altă parte, în altă ţară. Timpul fidelităţii noastre este un
timp de încercare. Putem, ajungând la limită, să ne închipuim că Dumnezeu "nu se va mai întoarce", că "a
murit", că nu există. Putem începe să ne organizăm întreaga viaţă "ca şi cum Dumnezeu n-ar exista".
Să nu uităm niciodată ce ne spune parabola, şi anume că "Stăpânul s-a întors şi a cerut cont servitorilor
săi". Isus ne spune din nou că nu trebuie să adormim în această iluzie că Dumnezeu nu există. Fie că vrem fie
că nu... aceasta nu depinde de noi!
De altfel, nimic nu ar fi mai rău decât să fim "iresponsabili". Dumnezeu ne face cinstea să ne "ceară
cont", ca unor fiinţe adulte responsabile.
Cel care primise cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi şi a zis: "Doamne, mi-ai încredinţat cinci talanţi;
iată am mai câştigat alţi cinci cu ei". Stăpânul i-a spus: "Bine, servitor bun şi credincios! Ai folosit bine
puţinul care ţi-a fost încredinţat, mult îţi voi încredinţa de acum; ia parte la bucuria stăpânului tău!". A venit
şi cel cu doi talanţi şi a spus: "Doamne, mi-ai încredinţat doi talanţi, iată am mai câştigat alţi doi cu ei".
Stăpânul i-a spus: "Bine, servitor bun şi credincios, ai folosit bine puţinul care ţi-a fost încredinţat, mult îţi
voi încredinţa de acum; intră în bucuria stăpânului tău".
1
 Stilul textului este în mod voit solemn. Nu este vorba de un stăpân obişnuit: este numit "Stăpân" (cu
majusculă)... şi, timpul administrării talanţilor fiind încheiat, servitorii sunt introduşi "în bucuria Stăpânului
lor", ca şi fecioarele înţelepte din parabola precedentă (Mt 25,1-13), care intraseră în sala de nuntă împreună
"cu mirele". Însă, suntem curioşi să ştim ce se va întâmpla cu servitorul al treilea, despre care ştim deja că a
"îngropat" talantul stăpânului său? La urma urmei, este în regulă: aparent nu i se poate reproşa nimic... nu a
furat talantul primit, l-a "păstrat" total. Tâlcul povestirii, lecţia principală a parabolei, este tocmai ceea ce se
va întâmpla cu al treilea servitor, şi ce îi va spune stăpânul.
"Venind, apoi, şi cel care primise un talant, a spus: Doamne, ştiam că eşti un om aspru, care seceri unde
n-ai semănat şi culegi de unde n-ai împrăştiat sămânţa...". Iată, după Isus, cel mai rău păcat: a denatura
imaginea lui Dumnezeu... a-l considera pe Dumnezeu ca un tiran inaccesibil şi periculos! Întreaga relaţie cu
Dumnezeu este falsificată când începem să nu avem încredere în el: aceasta era deja ispita cea mare a lui
Adam şi a Evei pe care le-o sugerase şarpele (cf. Gen 3,1-5). Recunoaştem bine ispita noastră fundamentală,
originară am putea spune: de a nu-l considera pe Dumnezeu ca un "tată" plin de iubire, ca un Dumnezeu care
"face alianţă"... ci de a-l considera ca un concurent de temut care nu se gândeşte decât la sine şi care se teme
ca nu cumva omul să fie fericit!
Servitorul continuă, spunând: "De teamă, m-am dus şi am ascuns talantul tău în pământ; iată, ai ce este
al tău!". El şi-a făcut despre Dumnezeu o idee falsă, complet diferită de ceea ce este el în realitate: "i-a fost
teamă" de Dumnezeu... şi s-a pus în "raport strict de dreptate" cu el. De fapt, acestui om "plin de teamă" îi
lipseşte esenţialul: nu-l iubeşte pe stăpânul lui, chiar sub pretenţia că are dreptatea de partea lui. Recunoaştem
bine atitudinea fariseilor şi a cărturarilor, care se considerau drepţi în faţa lui Dumnezeu, prin dreptatea
faptelor şi a vieţii lor, şi uitau esenţialul: iubirea totală, dezinteresată, generoasă, prin care să facă să rodească
cunoştinţele şi întreaga lor ştiinţă, şi tot ceea ce primiseră de la Dumnezeu. Să avem mare grijă să nu cădem
în ispita şi mentalitatea acestui ultim servitor, ci cu spirit de umilinţă, dar şi de generozitate şi angajare totală
să facem rodnic tot ceea ce este bun în noi, spre slava lui Dumnezeu, spre mântuirea noastră şi binele tuturor
semenilor noştri.