CAPITOLUL I.

PREMISELE TEORETICE ŞI POLITICO-

ISTORICE ALE PROCESULUI DE INTEGRARE
EUROPEANĂ

1. Bazele teoretice ale procesului integrativ european

Incepând cu sec.XIV, de la Pierre Dubois la Kant şi

Bluntschli şi până astăzi, ideea de integrare europeană a fascinat şi
preocupat literatura, filosofia, istoria, ştiintele politice şi juridice
din majoritatea statelor europene, fiind utilizată, nu de puţine ori,
drept mijloc pentru atingerea unor scopuri politice.
Fundamentul valoric al acestei idei este plasat însă mult mai
devreme, în moştenirea romană, respectiv în cultura comună şi in
memoria unitătii politice a lumii europene de la acea vreme. După
căderea Imperiului Roman, urmată de formarea, pe considerente
culturale şi/sau religioase, a unor state suverane, Europa, ca întreg, a
devenit din ce in ce mai puternică dar relaţiile dintre statele
constituite pe teritoriul ei au devenit din ce in ce mai fragile.
Dezbinările religioase şi cruciadele pe de o parte, iar pe de alta
parte, dezvoltarea economică diferită, fenomenul colonialismului şi
tendinţele hegemonice ale unor state, dictatul celor tari asupra celor
slabi şi intriga politică au determinat o realitate europeană
complexă, caracterizată printr-o puternică dinamică interioară.
Unitatea politică din cadrul Imperiului Roman a fost înlocuită cu o
unitate culturală si religioasă relativă, mai mult exterioară decât
interioară.
Nici o unitate pur exterioară nu a avut însa vreodată trăinicie.
Incercările de unificare politică a Europei, de felul celor întreprinse
de Carol Cel Mare sau Napoleon Bonaparte, au eşuat pentru că, la
vremea aceea, deosebirile dintre popoarele europene însemnau mai
mult decât aveau ele în comun. Din perspectiva experienţei
interioare posibile, distanţa dintre Paris si Koeln era, chiar în
vremea lui Napoleon I, la fel de mare ca distanţa dintre Berlin şi
Sydney astăzi. Franţa si Anglia au trăit după 1914 într-o puternică
simbioză dar, niciodată, popoarele lor n-au fost mai diferite şi mai
conştiente de diferenţa dintre ele.
Orice totalitate preexistentă a condiţionat aşadar, de la sine, o
diferenţiere de alt gen faţă de ce a existat anterior. Precum odinioară
familiile erau mai importante decât naţiunile, ba chiar acestea din
urma nici nu au existat cu adevărat, în sensul actual, până la
Revoluţia Franceză, astăzi se articuleaza noi unitati, vii, plecând de la
starea ecumenică preexistentă lăuntric.
Ori una din aceste stări este Europa, ideea de Europa, care nu ia
naştere din cauza mişcării paneuropene sau a altor mişcări
asemănătoare ci pentru că această mişcare, ca şi celelalte de acelaşi
sens, este posibilă intrucât reprezintă, printre altele, o tendinţă vie, ce
acţionează primar, de la sine.
Ideea de integrare europeană a apărut şi a evoluat, într-un ritm
şi o consistenţă condiţionate istoric, împreună dar paralel şi paradoxal
în raport cu istoria statelor europene, intensificându-se în vremuri de
criză şi estompându-se în vremuri de pace, în interiorul Europei. In
cursul acestei evoluţii ea a generat modele şi scopuri integrative care
constituie astăzi bazele teoretice ale procesului integrativ european.
Coordonatele conceptuale fundamentale ale ideii de integrare
europeană în evoluţia ei istorică sunt :
• ideea asigurării păcii
• ideea supranaţionalitatii
• ideea liberei circulaţii si a pieţei comerciale libere
• ideea asigurării puterii politice

1.1. Ideea asigurarii pacii

In doctrina europeană se arata in mod constant ca unul din

cele mai importante aspecte ale ideii de integrare europeană este acela
al necesităţii asigurării pacii.
Primul autor care a fundamentat ideea că pacea nu poate fi
realizată, nici menţinută, la nivelul Europei dar şi al lumii, fără o
colaborare politica între state, a fost juristul francez Pierre Dubois. În
opera sa “De recuperatione Terre Sancte !", elaborata intre anii 1305
- 1307, acest autor prefigurează realizarea unei uniuni politice a
Europei, pe care o vede ca şi condiţie necesară pentru asigurarea
păcii şi recuperarea pământului sacru. În acest sens el propune
constituirea unui Consiliu al Domnitorilor şi a unui Tribunal compus
din judecatori religioşi si laici, precum si instituirea Sfântului Scaun
ca instanţa de apel. Proiectul sau nu a prins însă contur, fiind acuzat
ca în spatele ideilor generoase ar ascunde de fapt doar tendinţa
extinderii puterii politice a regelui Franţei.
 In ciuda eşecului, proiectul lui Pierre Dubois şi ideile
continute in opera sa, au produs mutaţii importante in gândirea
politică internatională ulterioară, autorul fiind considerat a fi nu
numai întemeiatorul mişcării integrativ europene ci, mai ales, unul
din întemeietorii mişcării de cooperare internatională materializată,
mult mai târziu, prin constituirea societatii internationale şi a
Organizaţiei Naţiunilor Unite.

1.2. Ideea supranaţionalităţii

Un al doilea aspect al ideii de integrare europeană îl regăsim în

propunerea regelui Boemiei Georg von Podiebrad şi este reprezentată
de ideea supranaţionalităţii, înţeleasă ca limitare a suveranităţii statale
în favoarea unei suprastatalităţi. Propunerea lui Goerg von Podiebrad
s-a bazat, cu mare probabilitate, pe documentul din anul 1462 al
francezului Anton Marini intitulat “Tratat de uniune sau tratat
federal între regele Ludovic al XI-lea al Franţei şi Înaltul Consiliu al
Veneţiei încheiat în scopul realizării rezistenţei faţă de Imperiul
otoman.” Planul lui Georg von Podiebrad este construit pe ideea
interzicerii folosirii forţei în relaţiile dintre statele semnatare, în
scopul asigurării securităţii colective, şi avea ca esenţă constituirea
unei uniuni cu organe decizionale proprii, a unui tribunal comun şi
independent, organe în care reprezentanţii statelor să aibă competenţa
adoptării prin vot, pe baza principiului majorităţii, acte cu caracter
obligatoriu şi executoriu în aceste state. Caracterul obligatoriu ar fi
avut ca şi consecinţă faptul ca unii membrii să fie ţinuţi la executare
împotriva voinţei lor exprimate prin vot. Aceasta ar fi lăsat să se
întrevadă o încălcare, sau o limitare vădită, a suveranităţii
respectivului stat membru, idee care lasă să se întrevadă elementele
esenţiale ale ceea ce astăzi numim supranaţionalitatea comunităţilor
europene.
Proiectul a eşuat fiind acuzat că ascunde în spatele unor idei
generoase, dorinţa limitării puterii papale şi a consolidării regalităţii
slăbite a Boemiei.

1.3. Ideea liberei circulaţii şi a pieţei comerciale libere

 Un al treilea aspect în dezvoltarea ideii de integrare
europeană a fost acela al realizării liberei circulaţii şi a pieţei
comerciale libere între statele europene.
Această idee a apărut pentru prima dată la călugărul francez
Emeric Cruce în opera sa “Le Nouveau Cynee” din anul 1623. În
această lucrare autorul, pornind de la necesitatea asigurării păcii în
Europa frământată de războaie, arată că pacea nu se poate consolida
decât dacă se asigură o dezvoltare economică echilibrată a întregii
zone şi dacă statele nu pot practica între ele un comerţ liber, fără
bariere şi îngrădiri vamale.
Rădăcinile acestei idei se regăsesc în opera lui Tommasso
Campanella “Monarchia Mesiae” din anul 1605, în care autorul
încearcă să atragă atenţia asupra avantajelor unei comunităţi
economice internaţionale a popoarelor.
Cruce propune, în opera arătată, constituirea unei Adunări
permanente, cu atribuţii de arbitraj şi jurisdicţionale, compusă din
reprezentanţii tuturor statelor mari, considerate civilizate, dar şi cu
co-optarea unor reprezentanţi ai unor state necreştine, dar interesante
din punct de vedere economic, cum ar fi, spre exemplu, Turcia sau
Japonia. Aceasta reprezintă o idee foarte progresistă pentru acea
vreme, care a fost catalogată de doctrină ca ideea de toleranţă
religioasă reprezentativă.
Această adunare ar fi trebuit să dobândească competenţa
adoptării prin vot, potrivit principiului majorităţii, a unor hotărâri cu
caracter obligatoriu şi executoriu pentru statele membre. În plus apare
şi ideea obligaţiei domnitorilor de a impune, la nevoie chiar cu
ajutorul forţei, aplicarea acestor hotărâri faţă de cei recalcitranţi.
Această din urmă idee conţine în sine germenii a ceea ce astăzi
numim efectul coercitiv al normelor de drept comunitar.

1.4. Ideea asigurării puterii politice

Un al patrulea aspect al ideii de integrare europeană l-a

constituit acela al necesităţii asigurării puterii politice pentru această
parte a lumii. Acest aspect a dobândit importanţă odată cu
conştientizarea de către statele Europei a pericolului potenţial pe care
îl reprezintă pentru Europa, în general, privită ca putere economică şi
politică a lumii, dezvoltarea unor noi centre de putere precum Rusia
sau SUA care, în timp, ar putea ameninţa poziţia privilegiată a
Europei şi statelor sale, pe harta lumii.
În scopul preîntâmpinării unui astfel de pericol, Conrad
Friedrich von Schmidt-Phiseldek propunea în anul 1820, în lucrarea
sa “Europa şi America - sau relaţiile viitoare ale lumii civilizate”
constituirea unei uniuni europene. În anul 1821, acelaşi autor
propunea, în concret, în lucrarea sa “Uniunea Europeană”,
constituirea unei federaţii europene după modelul preexistent şi
funcţional al federaţiei germane.

Au existat desigur mulţi alţi autori care au fost fascinaţi şi

preocupaţi de ideea de integrare europeană, dacă ar fi să amintim
numai, cu titlu de exemplu, nume sonore precum Sully, Comenius,
Leibnitz, penn, Saint-Pierre, Kant, saint-Simon, Proudhou,
Bluntschli, Leibnitz, etc.

2. Ideea de integrare europeană în secolul XX

2.1. Perioada interbelică

Primul război mondial a afectat puterea şi poziţia privilegiată

a Europei pe harta lumii. Din punct de vedere ideologic se produce
separarea aparent ireductibilă faţă de Uniunea Sovietică. În acest
context ideea necesităţii integrării europene dobândeşte un nou
conţinut şi o forţă nouă.
Una din cele mai angajate personalităţi în promovarea acestei
idei a fost, la acea vreme, contele Richard Coundenhove-Kalergi. El a
reuşit să impună nu numai literar, prin cărţile sale “Paneuropa”,
“Lupta pentru Paneuropa” sau “Europa se trezeşte” ideea necesităţii
constituirii unei federaţii europene dar este şi fondatorul în anul 1923
a Uniunii Paneuropene. În anul 1927 a fost numit ca preşedinte de
onoare al acestei mişcări, ministrul de externe al Franţei, Aristide
Briand.
Briand elaborează, în această calitate, în anul 1930, unul din
cele mai importante documente integrative ale perioadei interbelice
intitulat “Memorandumul Briand”. Acest document, fundamentat pe
ideea necesităţii asigurării şi consolidării păcii, propune Europei o
structură federativă atipică, cu menţinerea intactă a suveranităţii
fiecărui stat membru. Ideea fundamentală a acestei structuri ar fi fost
aceea de cooperare unită şi nu de uniune. Memorandumul Briand nu a
găsit însă receptivitate la politicienii vremii având soarta unei idei
valoroase născută moartă, în exprimarea lui Cartou.

2.2.Perioada de după cel de al II-lea război mondial

Declanşarea celui de al II-lea război mondial a reuşit să

inhibe dezvoltarea evolutivă a ideii de integrare europeană,
deplasând, la sfârşitul acestuia, centrul de greutate al dezbaterilor spre
punctul de vedere enunţat în anul 1943 de către premeierul Marii
Britanii, Winston Churchill, respectiv acela de creare a unei
comunităţi a statelor europene în scopul rezolvării prin efort comun a
problemelor reconstrucţiei după război şi eradicării fascismului în
Europa.
A urmat apoi influenţa puternică a o serie de alte realităţi
determinate de război precum accentuarea conflictului Est-Vest,
ameninţarea sovietică, pretenţiile SUA, slăbiciunea economică a
marilor state europene, tendinţa Franţei de redobândire a statutului de
mare putere politică în Europa, problema germană.
În plan pragmatic însă, datorită noilor realităţi politico-
economice, s-au creat pentru prima dată condiţiile ancorării în
realitate a ideilor şi proiectelor de integrare europeană, perioada de
după cel de-al doilea război mondial fiind perioada cea mai fecundă a
implementării în practică a unor planuri europene. Diferitele
organizaţii internaţionale constituite după acest război lasă să se
întrevadă multiple modalităţi ale cooperării internaţionale propriu-
zise dar şi forme şi structuri cu caracter integrativ.
Prin COOPERARE INTERNAŢIONALĂ înţelegem, lato
sensu, desfăşurarea intensă şi intensivă a unor relaţii reciproce între
state sau alte subiecte de drept internaţional public, cu menţinerea
integrală a suveranităţii subiectelor care cooperează.
Prin INTEGRARE INTERNAŢIONALĂ înţelegem, tot lato
sensu, desfăşurarea intensă şi intensivă a unor relaţii reciproce între
subiecte de drept internaţional public, cu modificarea structurilor
iniţiale care cooperează în scopul constituirii unei alte structuri cu
caracter integrativ.
În plan instituţional, deosebirea dintre cele două concepte
înseamnă, în primul rând, faptul că integrarea presupune o structură
organizatorică mult mai complexă, având o competenţă proprie
specifică şi exclusivă.

2.3.Organizaţii internaţionale de cooperare constituite

în Europa occidentală după cel de al II-lea război mondial:
• 1948 - Organizaţia pentru Cooperaree Economică
Europeană (OCEE) constituită în scopul implementării
planului Marschall (1947), transformată în anul 1961 în
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare în Europa
(OCDE Această organizaţie, cu sediul la Paris, susţine,
potrivit art.1 din tratatul său de constituire, creşterea
economică în statele membre şi în statele în curs de
dezvoltare. Din OCDE fac actualmente parte, alături de
aproape toate statele europene, şi SUA, Canada şi Japonia
• 1948 - Uniunea de Vest transformată la 23 octombrie 1954
în Uniunea Europei Occidentale (UEO), constituită prin aşa
numitul Acord de la Bruxelles între Belgia, RFG, Franţa,
Italia, Luxemburg, Olanda şi Regatul Unit al Marii britanii şi
Irlandei de Nord. Scopul principal al acestei organizaţii a fost
coordonarea politicilor de apărare ale statelor membre şi
controlul politicilor de înarmare şi înzestrare a armatelor.
Potrivit art.17 din Tratatul de la Maastricht de constituire a
Uniunii Europene, UEO face parte integrantă din strategia de
dezvoltare a Uniunii Europene. În acest context trebuie
menţionat că a existat şi un proiect de constituire a unei
Comunităţi europene de apărare care a eşuat însă în anul
1955 dar a deschis drumul pentru RFG de aderare la Pactul
Nordatlantic (NATO) constituit la 4 aprilie 1949.
• Consiliul Europei, care astăzi este o organizaţie europeană
compusă din 41 de state democratice, iniţial fiind constituit
din 25 de state europene. Obiectivele fundamentale ale
Consiliului Europei sunt asigurarea, protecţia şi garantarea
democraţiei şi a respectării drepturilor omului la nivelul
Europei. Activităţile cele mai impotante ale acestei
organizaţii se manifestă preponderent în domeniul culturii şi
educaţiei. Organele sale sunt Comitetul de Miniştri şi
Adunarea parlamentară (care nu are însă o legitimitate
democratică directă diind compusă din delegaţi ai
 parlamentelor naţionale ale statelor membre şi nu din
reprezentanţi ai popoarelor acestor state). Instrumentele de
lucru ale Consiliului Europei sunt acte tipice de drept
internaţional public, convenţii cu caracter multilateral şi
recomandări făcute guvernelor statelor membre. Cel mai
notoriu act al acestei organizaţii este Convenţia europeană de
Protecţie a Drepturilor şi Libertăţilor Omului (CEDO)
adoptată la 04.11.1950, inclusiv cele 11 protocoale adiţionale.
Drepturile şi libertăţile consacrate în această convenţie sunt
garantate prin sistemul instituţional-jurisdicţional al Curţii
Europene pentru Drepturile Omului, cu sediul la Strasbourgh.
CEDO prezintă o importanţă deosebită şi pentru dreptul
comunităţilor europene respectiv pentru dreptul dezvoltat de
Curtea Europeană de Justiţie (CEJ) cu sediul la Luxemburg,
în materia asigurării şi protecţiei drepturilor omului în
sistemul juridic al Comunităţii Europene (CE)
• 1960 - Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS),
cu sediul la Genf, constituită de un număr de state europene
care, la acea oră, nu erau membre ale Comunităţii Economice
Europene (CEE). În măsura în care ulterior unele state
membre au aderat la CEE ele au rămas şi membre ale AELS
dar sunt esenţial legate de Comunitatea Europeană prin
semnarea la Convenţiei privind Spaţiul Economic
European (SEE) din 14.02.1992. Singura excepţie este
reprezentată de Elveţia care, datorită referendumului popular
negativ, nu a ratificat această din urmă convenţie.
• 1973 - Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în
Europa (CSCE), constituită cu 35 de state membre, inclusiv
SUA şi URSS, care a adoptat în anul 1975 Actul Final de la
Helsinki. Procesul CSCE a dobândit un nou conţinut odată
cu stingerea conflictului Est-Vest,, reformulându-şi scopurile
şi obiectivele în aşa numita Chartă de la Paris pentru o
nouă Europă, adoptată la 21.11.1990. În cadrul acestui act
statele membre, dintre care şi România, s-au angajat la
realizarea unei noi epoci a democraţiei, păcii şi unităţii.
denumirea acestei organizaţii a fost modificată în anul 1995,
dată de la care este cunoscută ca Organizaţia pentru
Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE).
 Cu toate acestea, cu greu se poate vorbi astăzi despre un sistem
real al securităţii colective în Europa. Capacitatea acestei organizaţii
de a soluţiona conflictele de la nivelul Europei pe cale paşnică a fost
pusă la grea încercare şi a eşuat odată cu declanşarea războiului civil
dintre Croaţia şi Serbia.

2.4. Organizaţii internaţionale cu caracter integrativ

constituite în Europa occidentală după cel de-al doilea
război mondial
• 18 aprilie 1951 - Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului (CECO), constituită prin tratatul de la Paris
• 27 mai 1952 - Comunitatea Europeană de Apărare,
(CEA) care a eşuat prin refuzul de ratificare a tratatului
constitutiv de către Adunarea Naţională a Franţei din 30
august 1954.
• 25 martie 1957 - Comunitatea Economică Europeană
(CEE), constituită prin tratatul de la Roma
• 25 martie 1957 - Comunitatea Europeană a Energiei
Atomului (CEEA) constituită prin tratatul de la Roma
• 7 februarie 1992 - Comunitatea Europeană, constituită pri
tratatul de la Maastricht prin transformarea şi lărgirea
competenţelor CEE.
• 7 februarie 1992, Uniunea Europeană, constituită prin
tratatul de la Maastricht, ca formă de cooperare politică între
state, fără personalitate juridică proprie care urmează să
dobândească personalitate proprie de drept internaţional
public după ratificarea şi intrarea în vigoare a Tratatului de
instituire a unei Constituţii pentru Europa, adoptat prin
consens de Convenţia Europeană la 13 iunie şi 10 iulie 2004,
adoptat de Consiliul european în anul 2004 şi supus în
prezent procesului de ratificare din partea Parlamentelor
naţionale ale celor 25 de state membre ale CE.
Paralel cu această dezvoltare a diferitelor forme de cooperare şi
integrare economică, politică sau militară, s-a impus cu tot mai mare
necesitate ideea constituirii unei structuri europene integrative în
domeniul politic.
 Toate demersurile privind realizarea conceptului şi proiectului
uniunii politice a Europei au fost dominate de două concepţii sau
tendinţe fundamentale:
• CONCEPŢIA FEDERALISTĂ care promovează ideea
integrării politice prin constituirea unui stat federal european
sau cel puţin a unei confederaţii europene reale de state.
Factorul iniţial, determinant a fost, în cadrul acestei concepţii,
voinţa politică iniţială de unitate în cadurl unei structuri
instituţionale specifice, integrate din punct de vedere politic.
• CONCEPŢIA FUNCŢIONALISTĂ care promovează ideea
integrării politice ca rezultat final al integrării graduale a
diferitelor sectoare, în principal economice şi monetare.
factorul iniţial deteminant este, în cadrul acestei concepţii,
voinţa de realizare a unităţii politice după realizarea unor
unităţi integrate în diferite sectoare şi domenii specifice, în
special cele cu caracter economic. Acest proces evolutiv va fi
direcţionat spre integrarea politică printr-un sistem
instituţional şi normativ propriu, cu caracter evolutiv,
caracterizat prin ceea ce literatura de specialitate numeşte
efectul spill-over.
Realitatea evolutivă a procesului de integrare europeană a
fost marcată, cel puţin până în anul 1991, de cea de a doua concepţie
care şi-a găsit realizarea practică iniţială în anul 1951 prin
constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. Aderarea
fostelor state socialiste, după anul 1991, a fost, în opinia noastră,
primordial marcată de voinţa de integrare politică a acestora şi abia în
subsidiar de integrarea lor treptată, graduală, în ordinea economică,
juridică, monetară şi instituţională a sistemului comunitar european.
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ PENTRU CAPITOLUL I.

de Berranger, Thribaut “Constitutions nationales des Communautés

européemnnes”, Paris, Montchrestien, 1997.
Filipescu, Ion P. / Fuerea Augustin, “Drept instituţional comunitar
european”, ediţia a II-a, Editura Actami, Bucureşti, 1996.
Filipescu, Ion P. / Fuerea Augustin, “Drept instituţional comunitar
european”, ediţia a V-a, Editura Actami, Bucureşti, 2000.
Fuerea, Augustin, “Manualul Uniunii Europene”, Editura Actami,
Bucureşti, 2001.
Fuerea, Augustin “Instituţiile Uniunii Europene”, Editura Univesrul
Juridic, Bucureşti, 2002.
Isaac, Guy “ Droit communautaire general”, 3ed., Editura Masson,
Paris, 1990.
Manolache, Octavian “Drept comunitar”, Editura ALL, Bucureşti, 1996.
Mazilu, Dumitru “Integrarea europeană. Drept comunitar şi instituţii
europene. Curs”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
Mihăilă Marian / Carmen Suciu / Dan Stan, „Drept instituţional
comunitar”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
Munteanu, Roxana “Drept european”, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1996.
Rideau, Joël “Droit institutionnel de l’Union et des Communautés
européennes”, Paris, PUF, 1995.
Tăslăuanu, Octavian C “Obsesia Europeană. Studii politice”, Editura
Scripta, Bucureşti, 1996.
Ţinca, Ovidiu „Drept comunitar general”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1999.
Marga, Andrei, Filosofia Integrării Europene, Cluj-Napoca, 1997
Zorgbibe, Charles, Construcţia europeană. Trecut, prezent, viitor, Edit.
Polirom, Iaşi, 2001
CAPITOLUL II. CONSTITUIREA ŞI EVOLUŢIA STRUCTURALĂ
A COMUNITĂŢILOR EUROPENE

1. Premisele constituirii comunităţilor europene

În perioada 7-10 mai 1948 a avut loc la Haga, un Congres

european organizat de către Comitetul Mişcării pentru Unitatea
Europei, mişcare fondată încă din anul 1947. La acest congres au
participat 750 de reprezentanţi din 26 de state care au solicitat
constituirea unei uniuni economice şi politice deschisă tuturor
popoarelor europene care doreau să trăiască dup principiile şi într-un
sistem statal democratic cu obligaţia respectării şi garantării
drepturilor omului. Rezultatul nemijlocit al acestor demersuri de
instituţionalizare a unor criterii şi valori europene comune a fost
constituirea la 5 mai 1949 a Consiliului Europei.
Constituirea Consiliului Europei nu a fost însă de natură să
satisfacă ideile cu caracter integrativ prezentate pe masa
eurocongresului de la Haga. Ea a fost mai mult o soluţie de
compromis faţă de atitudinea negativă a Marii Britanii faţă de
caracterul parlamentar propus pentru organul reprezentativ al noii
organizaţii.
Se poate deci afirma că, cu toată constituirea Consiliului
Europei, ideea integrării şi unificării europene în sensul în care fusese
propusă iniţial, a eşuat.
Cu acest prilej a devenit însă din ce în ce mai clar că
Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) nu va reuşi să se ridice în planul
rezultatelor la nivelul pretenţiilor sale de garant al păcii mondiale, cel
puţin la nivelul Europei care urma să se divizeze ireconciliabil între
Est şi Vest (Acordurile de la Yalta din 1945) cu consecinţe majore
asupra echilibrului puterilor în lume. (1945-1951- instituirea Cortinei
de Fier, 1954- Marea Britanie, Franţa, SUA declară războiul rece
împotriva URSS şi sateliţilor acesteia, intensificându-se totodată
conflictele între aceste state în problema administrării Germaniei)
 2. Constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului (CECO)

Iniţiativa unor noi demersuri de integrare europeană, după

eşecul de la Haga din 1948, a aparţinut Franţei pe fondul înrăutăţirii
relaţiilor cu Germania determinată de divergenţele teritoriale cu
privire la regiunea SAAR. Îniţiativa franceză a fost determinată de
interese politico-teritoriale şi economice directe respectiv, pe de o
parte, interesul de a-şi crea o piaţă de desfacere sigură pentru
produsele industriei proprii a cărbunelui şi oţelului şi, pe de altă parte,
interesul de a-şi asigura anumite garanţii împotriva unei Germanii
federale din ce în ce mai puternice din punct de vedere economic,
după reconstrucţie.
Ideea fundamentală cuprinsă în propunerea de constituire a unei
comunităţi integrate a cărbunelui şi oţelului a fost deci aceea că o
contopire a industriilor grele europene, în primul rând franceză şi
germană, ar îngreuna dacă nu ar face practic imposibilă izbucnirea
unui nou război între cele două state şi la nivelul altor state ale
Europei occidentale.
În acest context, la 9 mai 1950, ministrul de externe francez,
Robert Schumann face o declaraţie celebră în Sala ceasurilor palatului
Quai d Orsay din Paris prin care propune subordonarea industriilor
grele, franceză, germană şi ale altor state, faţă de un organism cu
caracter supranaţional.
Această propunere a găsit receptivitate în rândul participanţilor
la Conferinţa de la Paris, astfel că aceştia semnează, la 18 aprilie
1951, Tratatul de Constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului (TCECO), tratat care a intrat în vigoare la data de 23 iulie
1952 după ratificarea sa de către Parlamentele naţionale ale tuturor
statelor semnatare. Acest tratat mai este cunoscut sub denumirea de
Tratatul de la Paris, Tratatul Montan sau Planul Schumann iar
organizaţia creată prin el sub denumirea de Uniunea Montană.
Potrivit art.97 al acestui tratat, comunitatea se constituie pe o
perioadă de 50 de ani, începând cu data de 23 iulie 1952.
Tratatul, considerat a fi expresia unei forme de integrare
economică sectorială specializată în domeniul producţiei şi
distribuţiei cărbunelui, oţelului, fierului şi produselor feroase, a intrat
în conflict, la data intrării sale în vigoare, cu normele GATT (General
Agreement on Tarrifs and Trade – Acordul general de tarife şi
comerţ) din 30 octombrie 1947, care nu permiteau încheierea, între
statele semnatare ale GATT, încheierea unor acorduri bi-sau
multilaterale în afara sistemului GATT, în domenii specializate ale
economiei şi comerţului internaţional, ci numai convenţii cu caracter
economic general. (A se vedea art. XXIV/VIII din GATT). Acest
conflict de norme a fost soluţionat prin elaborarea la 10 noiembrie
1952, în baza art. XXV/V al Gatt, a unei norme derogatorii, de
excepţie pentru CECO, numite « waiver ».
Membrii fondatori ai CECO au fost BELGIA, RF
GERMANIA, FRANŢA, ITALIA, LUXEMBURG şi OLANDA.
Acestora li s-au adăugat la :
- 1 ianuarie 1973, Danemarca, Marea Britanie şi Irlanda
- 1 ianuarie 1981, Grecia
- 1 ianuarie 1986, Spania şi Portugalia
- 1 ianuarie 1998, Austria, Suedia şi Finlanda
La 15 martie 1991, Comisia Europeană se pronunţă asupra
încetării acestei comunităţi, la data prevăzută în tratatul său
constitutiv, respectiv 23 iuli2 2002, arătându-se că această perioadă
este necesară dar şi suficientă pentru pregătirea absorbţiei CECO în
sistemul Comunităţii Europene (CE).
La ora actuală Comunitatea europeană numără 25 de state
membre cu drepturi depline, prin aderarea în anul 2004 a încă 10
state : Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia, Slovacia, Lituania, Letonia,
Estonia, Cipru şi Malta.
Dispoziţiile tratatului înlăturau discriminările pe criterii de
naţionalitate dintre producători, comercianţi şi consumatori în
sectoarele industriale integrate.Totodată, statele membre ale
Comunităţii şi-au stabilit tarife vamale comune în relaţiile externe. 1
Crearea acestei organizaţii europene a însemnat constituirea unor
organe supranaţionale cu competenţa de a lua decizii în anumite
domenii şi de a le impune statelor membre. Aşa cum se arată în unele
lucrări, el reprezenta materialitatea ideii de constituire a Europei
politice, pornind de la constituirea unei Europe economice.2Raţiunile
politice care se ascundeau sub această construcţie comunitară
1
C.Leicu, Drept comunitar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,1998, pag 8
2
L.Cartou citat de V. Marcu Drept instituţional comunitar, Edit.Lumina Lex,
Bucureşti, 2001, 28
economică se refereau la situaţia Franţei care se simţea ameninţată
permanent de Germania (deşi aceasta din urmă fusese împarţită în
aprilie 1949 prin acordurile de la Washington), precum şi la
potenţiala ameninţarea din partea ţărilor vest-europene de către
S.U.A., sau la şi mai evidentul pericol al războiului rece, care
începuse să-şi facă simţită prezenţa tot mai mult.
În ceea ce priveşte teama Franţei faţă de Germania, se ofereau
garanţii în cadrul acestei construcţii europene prin punerea în comun
a resurselor metalurgice şi miniere, care făceau imposibilă orice stare
beligerantă între cele două ţări.
Această organizare economică, ce ducea la unirea pieţelor
naţionale într-o piaţă unică, urmărirea şi promovarea producţiei şi
creşterea profiturilor în comparaţie cu situaţia menţinerii unor pieţe
supuse unor reguli şi practicii restrictive.
Deşi era vorba de o piaţă comună sectorială (limitată la cărbune
şi oţel), ea crea un precedent instituţional de o deosebită importanţă.
Prin acest tratat se creau patru organe ale comunităţii:
• Înalta Autoritate, organ internaţional, care era însărcinat să
favorizeze interesele preponderent comunitare;
• Cosiliul Special de Miniştri, care era un organ cu caracter
interguvernamental;
• Adunarea Comună, care se prevedea că va fi aleasă prin vot
universal direct şi care avea sarcina controlului democratic;
• Curtea de Justiţie.3
Membrii Înaltei Autorităţi, în număr de nouă, dispuneau de
deplina independentă în îndeplinirea atribuţiilor lor în interesul
general al Comunităţii.
Pentru relizarea funcţiilor sale, Înalta Autoritate conlucrează cu
celelalte instituţii ale Comunităţii, şi anume: Consiliul de Miniştri,
Comitetul Consultativ şi Adunarea Parlamentară.
Consiliul de Miniştri, compus din reprezentanţi ai statelor
membre, îndeplineşte în principal funcţia de armonizare a intereselor
naţionale cu acţiunile Comunităţii.Articolul 26 al Tratatului
Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului prevede expres că activităţile
Consiliului se vor desfăşura în vederea armonizării activităţii Înaltei
Autorităţi cu cele ale guvernelor statelor semnatare, ce sunt
3
Idem
răspuzătoare de politicile economice generale. În acest scop este
instituită practica consultării şi cea a schimbului de informaţii între
cele două instituţii.
Adunarea Parlamentară, instituită prin prevederile Tratatului,
era compusă din reprezentanţi ai Parlamentelor naţionale ale statelor
membre şi îndeplinea o funcţie de supraveghere a activităţii Înaltei
Autorităţi, având între prerogativele sale şi revocarea din funcţie a
membrilor Înaltei Autorităţi. De remarcat că Adunarea Parlamentară
nu îndeplineşte alte funcţii, cum ar fi de pildă aprobarea bugetului sau
adoptarea de acte normative comunitare.
În structura instituţională a Comunităţii a fost inclus şi
Comitetul Consultativ de pe lângă Înalta Autoritate.Comitetul
Consultativ compus din 30 până la 51 de membri desemnaţi de
Consiliul Miniştrilor cuprindea reprezentanţi ai muncitorilor,
industriaşilor, comercianţilor şi consumatorilor din sectoarele
reglementate în tratat.Comitetul îndeplinea - aşa cum arată denumirea
sa - o funcţie de consultare de lângă Înalta Autoritate a Comunităţii
Cărbunelui şi Oţelului.
Aplicarea prevederilor Tratatului de la Paris, precum şi a
normelor comuinitare subsegvente, era asigurată de Curtea de Justiţie
a Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului, compusă din 7 judecători şi 2
avocaţi generali desemnaţi de către guvernele statelor membre.
Curtea de Justiţie avea competenţa de a judeca litigiile intervenite
între statele membre, instituţiile comunităţii şi, respectiv, persoanele
fizice şi juridice în procesul aplicării dispoziţiilor comunitare.
Dispoziţiile Tratatului de la Paris ce instituiau o formă de
integrare economică europeană - la nivelul industriilor cărbunelui şi
oţelului - au constituit primul pas spre o integrare mai amplă ce avea
loc pe baza prevederilor Tratatului ce instituia Comunitatea
Economică Europeană, precum şi a Tatatului ce instituia Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice, ambele semnate la Roma în 1957.
În vederea realizării unei integrări mai ample decât cea a
industriilor cărbunelui şi oţelului, cele şase state membre ale
comunităţii aveau în vedere şi alte sectoare economice, precum şi
idea instituirii unei pieţe comune. Aceaste obiective au fost incluse în
Memorandumul statelor Benelux, ce au fost elaborate în 1955,
pornind de la o iniţiativă a ministrului de externe olandez Beyen, care
viza integrarea altor trei sectoare economice, şi anume transporturile,
producţia de petrol şi de energie atomică.
 Ideile cuprinse în Memorandum au fost analizate şi apreciate
favorabil de către reprezentanţii statelor comunitare, în acelaşi an, în
cadrul conferinţei de la Messina.În urma hotărârilor adoptate
conferinţa, în vederea instituirii pieţei comune, a fost adoptat un
comitet al reprezentanţilor guvernelor statelor membre condus de
ministrul de externe belgian Paul-Henri Spaak.
Activitatea comitetului s-a concretizat în urma negocierilor în
prezentarea în 1956 a raportului Spaak celor şase guverne ale statelor
comunitare.Raportul, ce a constituit o adevarată bază pentru
redactarea tratatelor de la Roma, cuprindea o analiză a măsurilor
necesare pentru instituirea unei pieţe comune.El evidenţia necesitatea
realizării fuziunii pieţelor naţionale, a constituirii unei uniuni vamale
şi a promovării unei politici economice comune, toate acestea urmând
să aibă loc într-un cadru instituţional comun, care să asigure aplicarea
normelor juridice comunitare.
Raportul Spaak a fost adoptat de către miniştrii de externe ai
statelor comunitare în mai 1956, la Veneţia, deschizându-se astfel
calea negocierilor finale în vederea formării Comunităţilor
Economice Europene şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice.4

3. Constituirea Comunităţii Economice Europene

(CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomului.

După constituirea CECO au eşuat o serie de iniţiative de

constituire a unei comunităţi europene de apărare şi, în acest context,
a devenit din ce în ce mai evidentă realitatea potrivit căreia integrarea
politică a statelor europene nu se poate realiza decât treptat, în
condiţiile în care centrele de greutate trebuie să cadă în primul rând
pe domeniile cu caracter economic.
Pe fondul liberalizării din ce în ce mai pronunţate a
comerţului dintre statele Europei occidentale a apărut şi necesitatea
unor reglementări mai liberale decât normele GATT în domeniul
comerţului european.
De asemenea, în condiţiile accentuării crizei energetice,
identificarea şi exploatarea unor noi surse de energie a dobândit
caracterul unei necesităţi vitale pentru statele Europei dar costurile de
implementare a noilor tehnologii în domeniul energiei atomului, după
modelul SUA, depăşeau cu mult posibilităţile individuale ale statelor
4
C.Leicu, op. cit., pag 9-10
europene, secătuite de resurse după război., fiind nevoie de
cooperarea acestor state pentru suportarea în comun a unor asemenea
costuri.
În luna iunie a anului 1955, cu prilejul unei Conferinţe a
miniştrilor de externe ai statelor membre ale CECO, desfăşurată la
Messina, în Italia, a fost instituită o comisie de analiză a
posibilităţilor de constituire a unei pieţe comune libere în materie
comercială şi a unei comunităţi a energiei atomului , sub conducerea
ministrului belgian de externe Paul Henri Spaak.
Raportul acestei comisii a fost depus la 21 aprilie 1956, iar pe
baza acestuia aşa cum a fost completat cu punctele de vedere distincte
ale ministrului de externe francez ARMAND, german ETZEL şi
italian GIORDANI privind comunitatea energiei atomice, a
fundamentat elaborarea proiectelor tratatelor de constituire a celor
două comunităţi europene, tratate care au fost semnate la data de 25
martie 1957 şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Aceste tratate se mai cunosc şi sub denumirea de Tratatele de la
Roma iar comunităţile europene constituite ăn baza lor se numesc
Comunitatea Economică Europeană (CEE) sau Piaţa Comună şi
Comunitatea Europeană a Energiei Atomului (CEEA) sau
EURATOM.
Potrivit art.240 din TCEE şi art.208 din TCEEA aceste
comunităţi se constituie pe o perioadă nedeterminatăde timp.
Membrii fondatori ai ambelor comunităţi sunt aceeaşi ca în
cazul CECO respectiv: Belgia, Olanda, Luxemburg, Franţa, Germania
şi Italia cărora li s-au adăugat, la datele arătate mai sus, aceeaşi
membri ca şi în cazul CECO .
Cu acelaşi prilej indicat mai sus, Comisia europeană a statuat
că şi pentru aceste două comunităţi anul 2002 constiuie limita de timp
necesară şi suficientă pentru absorbţia lor în Comunitatea Europeană.
Obiectivul principal al Comunităţii Economice Europene îl
constituia formarea unei pieţe comune care să producă pe cât posibil
caracteristicile unei pieţe naţionale .
În vederea realizării acestui deziderat, articolul 3 al Tratatului
de la Roma enunţa imperativele integrării economice, care
cuprindeau:
• eliminare în relaţiile dintre statele membre a taxelor vamale,
precum şi a restricţiilor cantitative la importuri şi exporturi de
 bunuri, ca şi a oricăror alte măsur cu efect echivalent acestor
restricţii;
• stabilirea unor tarife vamale comune şi a unei politici comerciale
comune în relaţiile cu terţe state nemembre ale comunităţii;
• înlăturarea în relaţiile dintre statele membre a obstacolelor în
calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor;
• adoptarea unei politici comune în domeniul agriculturii;
• adoptarea unei politici comune în domeniul transportului;
• crearea unei politici comunitare în domeniul concurenţei
comerciale;
• armonizarea legislaţiei naţionale ale statelor membre ale
comunităţii în măsura în care aceasta era cerută de asigurarea
unei bune funcţionări a pieţei comune;
• crearea unui Fond Social European în vederea înbunătăţirii
posibilităţilor de angajare a lucrătorilor din Comunitate ;
• crearea unei Bănci Europene de Invetiţii;
• asocierea Comunităţii cu alte state în vederea asigurării
dezvoltării comerţului şi creşterii economice.
Pe lângă obiectivele de natură politică, membrii fondatori ai
Comunităţii Economice Europene au vizat şi realizarea unor
deziderate de factură politică, cum sunt: stabilitatea şi securitatea
statelor membre şi, respectiv, creşterea încrederii reciproce în
detrimentul confruntărilor militare.
Obiectivele comunităţii înfiinţate la aceeaşi dată de către cele
şase state a Tratatului Comunităţii Energiei Atomice, au vizat:
• promovarea activităţii de cercetare şi informare în domeniul
energiei nucleare în cadrul Comunităţii;
• stabilirea de standarde uniforme în ceea ce priveşte
asigurarea protecţiei celor care lucrează în domeniu, ca şi a
populaţiei împotriva riscurilor accidentelor nucleare;î
• stimularea investiţiilor în domeniul energiei nucleare;
• asigurarea necesarului de energie nucleară;
• asigurarea folosirii energiei nucleare exclusiv în scopuri
paşnice.
Astfel, pe lângă Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului, creată în
1951 prin Tratatul de la Paris, au luat naştere alte două comunităţi :
Comunitatea Economică Europenă şi Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice. Din punct de vedere al structurii instituţionale, cele
două Comunităţi nou formate erau reglementate după modelul
instituit în Tratatul de la Paris.5

4. Deosebiri structurale şi asemănări între cele trei

comunităţi europene

Spre deosebire de CECO şi EURATOM care sunt constituite în

domenii specializate ale economiei şi comerţului, CEE are un obiect
mult mai larg deşi limitat şi el la domeniul economic şi comercial.
În primele două cazuri vorbim despre forme ale integrării
economice sectoriale iar în cel de al treilea caz vorbim despre o formă
integrativă generalizată la întreg domeniul economic.
Din caracterul formei integrative rezultă o serie de consecinţe
în legătură cu structura şi competenţa comunităţilor europene.
Astfel, dacă în cazul CECO şi EURATOM principalele atribuţii
şi obiective se regăsesc explicit şi enumerativ în dreptul comunitar
primar, tratatele constitutive ale acestora fiind traites de regles
(tratate normative) , în cazul CEE, tratatul constitutiv fiind un traite
cadre (tratat cadru), conţine doar reglementări principiale de
competenţă şi reguli generale privind sarcinile, atribuţiile şi
obiectivele acestei comunităţi, întrucât un sistem integrativ
generalizat implică un sitem normativ complex şi flexibil, în continuă
evoluţie, adaptare şi perfecţionare.
Prin consecinţă, rolul statelor în elaborarea normelor de drept
comunitar european este mai accentuat în cazul CEE în comparaţie cu
celelalte două comunităţi, atât în ceea ce priveşte procesul de
elaborare a normelor de drept secundar cât şi în ceea ce priveşte
executarea acestor norme.
În al doilea rând, în cazul CECO şi EURATOM, normele
cuprinse în tratate sunt, de regulă norme de aplicabilitate directă,
nemijlocită, nemaifiind nevoie, ca în cazul CEE de concretizarea unor
reguli generale prin elaborarea unor norme de drept secundar la
nivelul instituţiilor competente.
Elementele findamentale de deosebire între cele trei comunităţi
pot fi sintetizate astfel :
• Tratate constitutive diferite prin caracterul lor
• Funcţii diferite ale organelor lor
5
Ibidem, pag.11-12
 • Obiecte de reglementare diferite inclusiv din perspectiva
întinderii caracterului integrativ
• Arii diferite de aplicabilitate a normelor comunitare
• Reglementări diferite ale unor situaţii asemănătoare.
• Deosebiri în sistemul jurisdicţional al fiecărei comunităţi.
Dincolo de deosebirile structurale dintre cele trei comunităţi ele
au în comun :
• faptul că după fuzionare instituţiile lor au devenit structural
identice chiar dacă funcţional au rămas diferite
• faptul că toate au aceeeaşi finalitate politică, fiind părţi
integrante ale aceluiaşi proces integrativ, evolutiv şi global.
Temeiul juridic al raporturilor dintre cele trei comunităţi
europene în domenii de reglementare asemănătoare este cel enunţat în
cuprinsul art.232 al TCEE care conţine o normă conflictuală potrivit
căreia pot fi reglementate prin acest tratat orice fel de raporturi cu
caracter economic atâta vreme cât tratatele de constituire ale
celorlalte două comunităţi, considerate a fi leges speciales, nu dispun
altfel.Aceasta înseamnă că prin primul tratat nu se vor putea completa
ori modifica norme cuprinse în celelalte două traate.
Prin art. 32I al tratatului de fuziune al executivelor celor trei
comunităţi europene din anul 1965 au fost stabilite următoarele
principii :
• cele trei comunităţi europene au ca obiectiv comun
contopirea în timp într-una singură
• atingerea finalităţii politice a integrării globale este
condiţionată temporal de realizarea unor trepte intermediare
ale integrării, respectiv realizarea uniunii economice, uniunii
monetare, extinderii graniţelor comunităţilor europene,
uniunea politică.
Contopirea celor trei comunităţi europene în Comunitatea
Europeană, în baza Tratatului de la Maastricht din anul 1993 deschide
calea spre realizarea acestor deziderate care va culmina cu uniunea
politică sub forma unei structuri statale de tip federativ sau
confederativ.
 5. Evoluţia organizaţională şi instituţională a
comunităţilor europene

5.1. Creşterea numărului statelor membre ale

comunităţilor

La Tratatele de la Roma, Mare Britanie a participat, dar numai

la început după care s-a retras, date fiind şi greutăţile pe care le-a
întâmpinat în demersul conceput.Ca răspuns la crearea celor 3
comunităţi europene, Marea Britanie a pus bazele Asociaţiei
Europene a Liberului Schimb (A. E. L. S.). Aceasta s-a dorit a fi o
măsura de contracarare a dezechilibrului produs prin realizarea
Comunităţilor.Asociaţia a fost creată prin Acordul încheiat la
Stockholm, având membrii atât state ce nu fac parte din Comunităţile
europene (Austria, Elvetia, Norvegia, Suedia), cât şi state membre ale
Comunităţilor (Franţa, Grecia, Irlanda, Belgia, Luxemburg).
Scopul asociaţiei era crearea unei zone de comerţ liber,
constând în existenţa unei pieţe libere pentru unele produse, fără un
tarif vamal comun şi o zonă de liber schimb, organizaţia fiind definită
ca instituind un amplu câmp de concurenţă internaţională.Organul
A.E.L.S. este Consiliul, alcătuit din reprezentanţi ai tuturor statelor
membre.România şi-a manifestat interesul în colaborarea şi cu acestă
organizaţie. Existenţa şi funcţionarea asociaţiei s-au dovedit, în timp,
a fi viabile. În anul 1994, însă, s-a realizat uniunea organizaţiei
economice A.E.L.S. cu Comunităţile europene, dând naştere
Spaţiului Economic European (S.E.E.). A contribuit la acest fapt
tocmai migraţia crescândă a ţărilor membre A.E.L.S.către C.E..6
În anul 1961 s-a produs încă o schimbare radicală în poziţia
Marii Britanii, care depune cererea de aderare la comunităţile
europene la 9 august, candidatura sa nefiind însă acceptată de Franţa,
preşedintele De Gaule declarându-se împotrivă la 14 ianuarie 1963.În
mai 1967, guvernul laburist depune o nouă cerere de aderare, dar
Franţa se opune şi de această dată.
Schimbarea poziţiei Franţei are loc după retragerea
preşedintelui De Gaulle, iar cu ocazia Conferinţei de la Haga a şefilor
de state şi de guverne (1-2 decembrie 1969), al cărei scop era, printre
altele şi deblocarea construcţiei europene, problema aderării Marii
6
I.Filipescu, A.Fuerea, Drept instituţional comunitar european, ediţia a V-a, Edit.
Actami, Bucureşti, 2000, pag 19
Britanii a fost analizată în alt context.Astfel, la 30 iunie 1970 încep la
Luxemburg negocierile pentru admiterea Danemarcei, Irlandei, Marii
Britanii şi Norvegiei, iar la 22 ianuarie 1972 se semnează la Bruxelles
acordul de aderare al acestor state. Supuse referendumului, în
Norvegia se obţine un rezultat negativ, astfel încât acestă ţară renunţă
la aderare.Aderarea Marii Britanii intră în vigoare la 1 ianuarie 1973,
dar devine efectivă la sfârşitul anului 1977, după expirarea perioadei
de tranziţie.Marea Britanie a solicitat negocierea aderării, având în
vedere revenirea ca prim ministru a lui H.Wilson, care a solicitat
aderarea în 1967, şi a organizat un referendum la 5 iunie 1975, care a
avut un rezultat pozitiv.S-a ajuns în acest fel la existenţa a nouă sate
membre ale comunităţilor.
Următoarea cerere de aderare a fost depusă de Grecia, la 12
iunie 1975, între ea şi comunităţi existând deja un accord de asociere.
Semnarea tratatului are loc la 28 mai 1979, iar intrarea în vigoare la 1
ianuarie 1981.
Spania şi Portugalia îşi depun candidatura în anul 1977, iar
tratatul de aderare a fost semnat la 12 iunie 1985 şi a intrat în vigoare
la 1 ianuarie 1986.S-a ajuns în acest fel la existenţa a douasprezece
state membre ale Comunităţii europene.
Având în vedere politica de deschidere a comunităţilor faţă de
alte state, au fost depuse în continuare noi cereri de aderare, respectiv:
Turcia (14 aprilie 1987), Austria (17 iulie 1989), Cipru (4 iulie 1990),
Malta (16 iulie 1990), Suedia (1 iulie 1991), Finlanda (18 martie
1992), Elveţia (20 mai 1992), Norvegia (25 noiembrie 1992).
În urma procesului de reunificare a Germaniei, fosta R. D. G. a
fost inclusă în Comunităţile europene la 30 octombrie 1990, fără a
constitui un nou membru, ci doar ca efect al unificării, iar pe teritoriul
său se aplică normele dreptului comunitar de la 31 decembrie
1990(când s-a încheiat perioada de tranziţie), în cele mai importante
domenii, întrucât în altele (mediu înconjurător, calificare
profesională, politica agricolă comunitară etc.)s-a acordat o perioadă
de traziţie mai lungă, supravegheată de către Comisie.7
Cererile Austriei, Finlandei, Norvegiei şi Suediei au fost
negociate în anul 1994, iar la 4 mai 1994 Parlamentul European şi-a
dat acordul pentru primirea acestora ca membrii, urmând a fi
îndeplinite pe plan intern procedurile pentru aderare.În Austria, prin
7
Penelope Kent, European Community law, The MaudE.Handbook Series, 1992,
pag. 6 ,citat de V,Marcu în op.cit, pag. 33
referendum organizat în 12 iunie 1994 s-a acceptat aderarea acestei
ţări la comunităţile europene.Următoarele trei referendumuri au avut
loc în lunile octombrie şi noiembrie 1994. Norvegia a respins pentru a
doua dată aderarea, astfel încât de la 1 ianuarie 1995, Uniunea
Europeana are cincisprezece membri.
În urma destrămării sistemului socialist din Europa centrală şi
de est au depus cereri pentru a deveni membre ale Uniunii Europene
următoarele ţări:
• Ungaria (31 martie 1994),
• Polonia (5 aprilie 1994),
• România (22 iumie 1995),
• Slovacia (27 iunie 1995),
• Letonia (27 octombrie 1995),
• Estonia (28 noiembrie 1995),
• Lituania (8 decembrie 1995),
• Bulgaria (14 decembrie 1995) ,
• Cehia ( 17 ianuarie 1996),
• Slovenia (10 iunie 1996).
Cererile de aderare ale acestor state se află în diferite faze de
negociere. Astfel, cu Polonia, Cehia şi Ungaria negocierile au
început, iar cu prilejul reuniunii de la Helsinki din 10-11 decembrie
1999, Consiliul european a decis să fie invitate pentru negocieri în
vederea aderării alte şase state:Malta, Slovacia, Letonia, Lituania,
Bulgaria şi România.

5.2. Perfecţionarea instituţională

Pefecţionarea instituţională a comunităţilor europene este

apreciată de unii autori ca fiind rezultatul unor crize şi eşecuri, care
au dus la un proces de reflecţie, materializat, în final, în dreptul
pozitiv prin adoptarea unor reglementări juridice care au modificat
tratatele iniţiale.8Apreciem însă că a privi dezvoltarea instituţională a
comunităţilor europene ca şi extinderea acestora doar ca efect al
crizelor şi eşecurilor nu poate fi o bază suficient de completă pentru
explicarea evoluţiei construcţiei comunitare.Argumentăm această
afirmaţie prin faptul că alături de crize şi eşcuri, care desigur nu pot fi
neglijate, un rol important în perfecţionarea instituţională comunitară
8
J.Boulouis, citat de V. Marcu în op. cit., pag 33
l-au avut şi rezultatele obţinute prin integrare, întrucât mai ales
acestea sunt de natură să determine unirea eforturilor comune a
determina evoluţia procesului de integrare.
Un prim aspect îl constituie marginalizarea C.E.C.O. care deşi
a jucat un rol important în perioada anterioară, a început să fie
concurată de creşterea producţiei petroliere şi afectată de criza
siderurgică.De asemenea, faţă de C.E.E.A., începând din mai 1958,
guvernul francez a început să dea dovadă de o atitudine de
neîncredere.Acesta a fost unul dintre motivele care au condus la
adoptarea Tratatului de la Bruxelles (1965) privind fuzionarea
executivului celor trei comunităţi, C.E.E. fiind compomenta de bază,
iar celelalte două doar organizăţii de strictă specializare.
După ce a intervenit Tratatul de la Bruxelles din 1965, intrat în
vigoare în 1967 (numit şi Tratatul de unificare a Executivului),
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului dispune de aceleaşi
organe ca şi celelalte două comunităţi ulterior înfiinţate .
O altă dificultate a fost cea cauzată de eforturile făcute în
perioada 1961-1962 de către preşedintele De Gaulle şi cancelarul
Adenauer de creare a unei comunităţi politice.
În acest sens, şefii de state şi de guverne s-au întâlnit în
conferinţa de la Paris (februarie 1961) şi Bad Godesberg (iulie 1961)
şi au încredinţat unui comitet condus de Chritian Fouchet (ministrul
francez de externe) elaborarea proiectului de statut al unei Uniuni
Politice Europene, care a fost prezentat la 2 noiembrie 1961 şi care
prevedea ca principiu de bază respectarea independenţei statelor
membre.A urmat al doilea proiect Fouchet (18 ianuarie 1962), care,
de asemenea, prevedea doar elaborarea în comun a politicii externe a
statelor membre, a politicii de apărare şi a celei culturale. La 20
ianuarie 1962, celelate state membre ale comunităţilor au prezentat un
contraproiect care prevedea că Uniunea Europeană este o uniune de
state şi de popoare.În martie 1962 au avut loc negocieri între Franţa,
pe de o parte, şi celelalte cinci state membre, pe de altă parte, şi
pornind de la concepţiile antifederaliste ale generalului De Gaulle, ca
şi de la poziţia sa împotriva Marii Britanii şi a intervenţiei S.U.A. în
problemele Europei, proiectele respective nu au fost adoptate.
Un alt moment de criză a fost cel provocat de Franţa în 1965 în
legătură cu problemele financiare privind schimburile agricole.
Această atitudine a guvernului francez s-a referit la rolul
Comisiei europene în fruntea căreia se afla Walter Hallstein şi care, în
concepţia Franţei, şi-a atribuit prerogativele politice care erau de
competenţa Consiliului, Comisia trebuind să rămână doar un organ
interguvenamental şi să nu se constituie în unul supranaţional.
O altă problemă cu privire la care Franţa s-a situat pe o poziţie
diferită a fost cea privind procedura adoptării deciziilor.Conform
prevederilor tratatelor, după o perioadă de tranziţie, în care deciziile
în Consiliu se luau în unanimitate, acestea trebuiau să fie luate cu
votul majorităţii, Franţa a susţinut punctul de vedere că orice decizie
trebuie să fie consecinţa unanimităţii de voinţă a membrilor
comunităţii, fapt care a provocat aşa-numita politică a “scaunului gol”
a Franţei la şedinţele Consiliului şi care a dus la 30 ianuarie 1966 la
o reuniune exraordinară a Consiliului cunoscută sub denumirea de
“compromisul de la Luxemburg” care, deşi nu avea valoare juridică, a
instituit un drept de “veto” în activitatea Cosiliului şi a fost de natură
să producă perturbări în activitatea acestuia şi a Comisiei.
Un alt moment important în evoluţia comunităţii il constituie
adoptarea la 8 aprilie 1965 a Tratatului de la Bruxelles privind
fuziunea instituţiilor comunitare, (Comisia şi Consiliul) care a avut
ulterior un rol important în adoptarea altor măsuri desebit de
importante în ceea ce priveşte perfecţionarea activităţii
comunităţilor: finanţarea comunităţilor prin resurse proprii (decizia
din 21 aprilie 1970, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1971 ) creşterea
atribuţiilor Parlamentului european în ceea ce priveşte adoptarea
bugetului, crearea Curţii de Conturii, alegerea Parlamentului
european prin vot universal, direct .
În paralel cu aceste acţiuni s-au continuat şi activităţile în
direcţia unificării politice. Astfel, în decembrie 1969 s-a desfăşurat la
Haga întâlnirea şefilor de state şi guverne, care au reluat în studiu
această problemă, astfel încât 27 octombrie 1970 este adoptată de
către miniştrii afacerilor externe o declaraţie care este cunoscută sub
denumirea de “Raportul Davignon” şi care reprezenta o continuare a
planului Fouchet din 1962. Urmărind un obiectiv de integrare
politică, el nu reuşeşte însă decât o concertare în politica externă a
statelor membre. Cu toate acestea el va constitui documentul de bază
al tendinţei de unificare politică până la adoptarea Actului Unic
European. Nerealizările din acest domeniu nu vor împiedica însă alte
acţiuni la nivel de şefi de state şi guverne în vederea atingerii
aceluiaşi scop şi care va avea ca rezultat întâlnirea de la Paris din
octombrie 1972 a acestora, care şi-au propus ca până la sfârşitul
deceniului să realizeze o uniune europeană şi care s-a concretizat în
“Raportul Comisiei asupra Uniunii Europene”, în care se prezintă trei
variante de cooperare a instituţiilor legislative şi executive: de tip
statal, de tip federal, iar la al treilea rând în cadrul comunitar, existent
dar cu mici modificări, precum şi întâlnirea de la Paris din decembrie
1974, care a conferit primului ministru Belgian Leon Tindemans
sarcina de a întocmi un raport privind Uniunea Europeană. Acest
raport a fost prezentat un an mai târziu, dar nu a cuprins propuneri
importante, limitându-se la îmbunătăţirea activităţilor unor
mecanisme comunitare şi la unele probleme ale politicii comunitare
externe, care nu necesitau revizuirea generală a tratatelor.
În continuarea acestei idei, în iunie 1982 a avut loc la Stuttgardt
o reuniune a Consiliului European, când s-a adoptat “Declaraţia
solemnă asupra Uniunii Europene”, care nu precizează exact ce
urmează să fie Uniunea Europeană, ea constituind mai mult o
declaraţie de intenţii a şefilor de state şi guverne, mai ales în
problema confirmării dreptului la informare al Parlamentului
European în toate domeniile şi care trebuie garantat de către Consiliu.
Un alt moment îl constituie “raportul Vendel” din 1972, care a
fost redactat de către un grup ad-hoc, constituit în vederea examinării
creşterii compentenţelor Parlamentului European în domeniul
stabilirii resurselor proprii, prezidat de către decanul Facultăţii de
drept din Paris, dar care a cuprins în final şi o analiză critică cu
privire la funcţionarea sistemului instituţional comunitar, multe
aspecte dovedindu-şi valabilitatea în decursul timpului (extinderea
puterilor Parlamentului în domeniul controlului bugetar, învestiturea
preşedintelui Comisiei şi întărirea rolului acestuia etc.).

5.3. Tratatul de fuziune de la Bruxelles

Constituirea celor trei comunităţi cu domenii de activitate

specifice, dar cu structură instituţională identică, deşi distinctă, avea
în esenţă acelaşi obiectiv general: constituirea unei pieţe comune care
avea în vedere aceleaşi state membre, cu sisteme politice, economice
şi juridice asemănătoare şi cu culturi apropiate.
Aceste elemente reprezentau premise deosebit de importante în
vederea realizării unei uniuni europene veritabile, care să nu mai aibă
la bază trei organizaţii, ci una singură.Întrucât acest obiectiv se
dovedea a fi foarte greu de atins în acea perioadă, s-a încercat să se
aplice o politică a paşilor mărunţi.Astfel s-a considerat că o primă
măsură care se poate lua este unificarea instituţiilor comunitare,
aceasta şi din considerente de eficienţă a acestora şi de reducere a
costurilor funcţionării lor.Primele măsuri luate în acest sens au fost,
aşa cum am arătat, stabilirea în 1957 a Curţii de Justiţie ca instituţie
comună a celor trei comunităţi, precum şi adoptarea în 1958 a
denumirii comune de Adunare Parlamentară”.La 8 aprilie 1965 a fost
adoptat Tratatul de la Bruxelles, prin care se instituia un Consiliu
unic şi o Comisie unică pentru cele trei comunităţi.Tratatul a intrat în
vigoare la 1 iulie 1967 şi este cunoscut sub denumirea de “Tratatul de
fuziune a executivului comunităţilor”.
Acest tratat nu unifica competenţele instituţiilor comunitare,
aceste rămânând cele atribuite prin fiecare tratat în parte.
Unificarea Comisiei a reprezentat o chestiune deosebit de
importantă, având în vedere rolul acesteia în activităţile
comunităţilor.Tratatul a realizat unificarea serviciilor acesteia, a
comisilor de control, a bugetelor şi administraţiilor. De asemenea, a
stabilit proceduri uniforme de desemnare a comisarilor prin acordul
comun al statelor, reprezentarea fiecărui stat în Comisie şi durata
mandatului.
Prin Tratatul de fuziune s-a creat entitatea9 “Comunităţii
europene”. Prin aceasta nu au fost deosebite cele trei comunităţi
iniţiale, pentru ca această entitate nu apare decât în cadrul şi în
limitele realizării funcţiunilor comune.De asemenea, funcţionarii nu
mai sunt legaţi de o anumită comunitate, ci de “Comunităţile
europene”.Această entitate permite ca atât în sisemul juridic intern al
statelor cât şi în ceea ce priveşte privilegiile şi imunităţile diplomatice
să se încheie acte şi să se antameze acţiuni în numele Comunităţilor
europene, iar pe plan internaţional, acreditarea unor reprezentanţi
diplomatici să se facă, de asemenea, în numele acestei entităţi.10
Unificarea instituţională a celor trei Comunităţi a avut loc, în
1967, pe baza Tratatului de la Bruxelles, numit şi Tratatul de Fuziune,
care a realizat contopirea celor trei administraţii comunitare.Este de
precizat faptul că unificarea instituţională nu a reprezentat o fuziune a
celor trei Comunităţi, care rămân distincte.Deşi a avut loc unificarea
structurală a Comisiei şi a Consiliului, nu a avut loc şi unificarea lor
din punct de vedere al funcţiilor îndeplinite în cadrul celor trei
9
Ph.Manin de V. Marcu în op. cit., pag. 36
10
V.Marcu, op. cit., pag.31-36
comunităţi, funcţii ce sunt guvernate separat de dispoziţiile tratatelor
comunitare.11

5.4. Actul Unic European

Creşterea numărului de membri ai Comunităţilor europene, ca

şi nivelul diferit de dezvoltare şi al structurii economice, au generat
unele dificultăţi în formularea şi aplicarea politicilor comunitare în
procesul integrării economice, astfel ca acesta din urmă trebuia
adaptat noilor cerinţe în condiţiile în care era din ce în ce mai clar că
nu se putea evita cooperarea politică. În acest sens a fost recunoscută
legătura dintre activităţile comunitare şi necesitatea unei asemenea
cooperări prin instituirea unui Consiliu european al şefilor de guverne
care să se întâlnească de cel puţin trei ori pe an( Reuniunea “la vârf”
de la Paris din 9-10 decembrie 1974), prin aceasta nefiind afectate şi
procedurile cuprinse în Tratat şi nici prevederile privind cooperarea
politică stabilite de Rapoartele aprobate la Luxemburg în 1970, prin
care s-au pus bazele Cooperării Politice europene, la Copenhaga în
1973 şi la Londra în 1981, în cadrul unor astfel de întruniri “la vârf”.
Aceste rapoarte, ca şi Declaraţia solemnă de la Stuttgart din
1983 a şefilor de state şi guverne privind Uniunea europeană şi
practicile stabilite gradual între statele membre au fost confirmate
prin Actul Unic European, semnat la 17 şi 28 februarie 1986 la
Luxemburg.Acest document a fost elaborate în urma desfăşurării, la
Milano, a unei Conferinţe ce a fost convocată la întrunirea Consiliului
european de la începutul anului 1985, în scopul modificării Tratatului
sub diverse aspecte.Porivit Actului Unic European Consiliul european
va fi compus din şefii de state şi guverne ale ţărilor membre şi
preşedintele Comisiei Comunităţilor europene, asistaţi de miniştrii de
externe şi de membrii Comisiei.El se va întruni de două ori pe an.12
Actul Unic European este cel mai important document adoptat
de Comunităţi după semnarea tratatelor de instituire comunitare,
reunind dispoziţii referitoare la reforma instituţiilor comunitare cu
dispoziţii referitoare la lărgirea domeniului de competenţă
comunitara, conţinând în acelaşi timp şi reglementări referitoare la
cooperarea în domeniul pliticii externe.

11
C.Leicu, op. cit., pag. 16
12
O.Manolache, Drept comunitar, Ed.All Beck, Bucureşti,1996, op. cit . pag. 8
 Prin obiectivele programative stabilite, Actul Unic European se
prezintă ca o etapă calitativ superioară în construirea progresivă a
Uniunii Europene, având rolul de a deschide o etapă revoluţionară în
istoria comunitară.13
Trei categorii principale de măsuri au fost stabilite şi prezentate
de către Comisia Europeană la reuniunea Consiliului European de la
Milano ce a avut loc în 28-29 iunie 1985.
Aceste măsuri preconizau eliminarea frontierelor fizice între
statele membre ale cumunităţii şi, respective, eliminarea frontierelor
tehnice şi acelor fiscale în vederea constituirii pieţei interne.
Termenul limită pentru implementarea lor a fost stabilit ca fiind
1992.Se viza astfel crearea unui climat economic propice stimulării
producţiei, comerţului şi liberei concurenţe într-o piaţă care să
producă pe cât posibil caracteristicile unei pieţe naţionale în care
libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor
este asigurată conform prevederilor comunitare.
Din punct de vedere instituţional, evoluţia comunitară necesită
la mijlocul deceniului nouă o revizuire a unor aspecte referitoare la
funcţionalitate, precum şi crearea unei noi Curţi de Justiţie.
În vederea realizării acestor imperative ale evoluţiei procesului
de integrare, la reuniunea Consiliului European de la Milano s-a decis
convocarea unei conferinţe interguvenamentale pentru modificarea
tratatelor comunitare.În urma tratativelor desfăşurate, a fost adoptat în
1986 Actul Unic European.
Semnificaţia Actului Unic European a constat în extinderea
atribuţiilor organelor de conducere ale Comunităţii în raport cu cele
ale statelor membre, în adoptarea angajamentului de introducere a
măsurilor de desăvârşire a pieţei interne până la 31 decembrie 1992,
în extinderea domeniilor de activitate pe tărâmul Comunităţii şi la
cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologiei, protecţia mediului,
politica socială, precum şi la formularea şi la promovarea unei politici
externe comune.14
Actul Unic European este cel mai important document
adoptatat imediat după semnarea tratatelor de instituire a
comunităţilor. El reuneşte într-un singur document (de aici şi
denumirea sa) dispoziţiile privind reforma instituţiilor europene şi
13
N.Diaconu, Sistemul instituţional al Uniunii Eropene, Ed. Lumina Lex,Bucureşti,
2001,pag.17-18
14
Idem, pag.17 - 18
extinde domeniul de competenţă comunitară, conţinând şi
reglementări privind cooperarea în domeniul politicii externe şi în
domeniul protecţiei mediului.15
Cele mai importante schimbări au vizat domeniul instituţional
comunitar, precum şi ianugurarea programului de desăvârşire a pieţei
interene unice până în 1992.
În domeniul instituţional, are loc o modificare a ponderii
participării Parlamentului European la procesul decizional comunitar
prin introducerea procedurii cooperării ce oferea acestuia un rol mai
important în adoptarea legislaţiei comunitare.
Totodată, are loc inserarea prevederilor ce reglementau
adoptarea unor decizii în Consiliul Miniştrilor cu majoritate
calificată.
Pe baza prevederilor Actului Unic European, Consiliul
European constituit pe baza înţelegerii de la Paris din 1974 este
recunoscut ca instituţie a Comunităţii.Atribuţiile Consiliului
European au fost însă definite numai prin Tratatul de la Maastricht
din 1992 ce a instituit Uniunea Europeană.16
Tot pe plan instituţional, Parlamentul devine pentru prima data
asociat în procesul legislativ, instituindu-se principiul cooperării.Se
instituie – prin acelaşi document – dubla jurisdicţie, prin crearea
Tribunalului de primă instanţă şi se extind competenţele Comisiei în
domeniul executiv.Totodată, deschide noi domenii de activitate
comunitară: cercetare, economie ,finanţe, mediu,politică socială.
În domeniul politicii externe, Actul Unic European preia o serie
de de elemente anterioare în titlul III. Care deşi nu este integrat din
punct de vedere judidic Tratatului C.E.E., totuşi el reprezintă o
premisă importantă pentru constituirea viitoarei Uniuni Europene prin
Tratatul de la Maastricht. Se prevede, de asemenea, intrarea în
vigoare până la 31 decembrie 1992 a pieţei comune unice.17

15
V.Marcu, op. cit. pag. 38
16
C.Leicu,I.Leicu, Instituţiile comunitare, Ed.Lumina Lex, Bucureşti,1996, op. cit.
pag. 18
17
Idem
 5.5. Adoptarea Tratatului de la Maastricht. Crearea
Uniunii Europene şi evoluţia acesteia

Uniunea Europeană reprezintă rezultalul unui proces istoric de

o anumită amploare, un salt fundamental în construcţia europeană.18
Principalele direcţii ale dezvoltării sistemului comunitar au fost
îndreptate spre un triplu scop:
• spre o unificare instituţională;
• spre o extindere a spaţiului comunitar:
• spre o aprofundare a domeniului intervenţiei comunitare.19
Uniunea economică şi monetară, considerate a fi motorul
creării Uniunii Europene20, a fost avută permanent în vedere de către
majoritatea statelor comunitare.
Primi paşi concreţi în această direcţie au fost făcuţi după
întâlnirea Comisiei europene din februarie 1969 care a sugerat, iar
şefii de state şi guverne membre, la întâlnirea de la Haga din
decembrie 1969, au decis să creeze o uniune economică şi monetară
europeană.În vederea realizării acesteia, în martie 1970, Consiliul a
însărcinat pe Pierre Werner să redacteze un raport în vederea reliefării
aspectelor fundamentale ale creării uniunii. Raportul, prezentat în
octombrie acelaşi an a fost analizat de Comisie, care a propus ca într-
o perioadă de zece ani să se treacă la realizarea uniunii economice şi
monetare.
A urmat însă o perioadă marcată de unele evoluţii nefavorabile
realizării acesteia, consecinţă a abandonării de către S.U.A. a
sistemului stabilit de Bretton Wood, ineficienţa “şarpelui monetar
european” şi ineficienţa “Sistemului monetar european“, ultimele
două nefiind realizate prin acte comunitare, ci la nivel interstatal.
Cu ocazia negocierii Actului Unic European s-a reluat
problema realizării uniunii economice şi monetare, dar reţinerea
Marii Britanii nu a permis decât reintroducerea în art. 102A a unei
prevederi generale de cooperare în domeniul economic şi
monetar.Această prevedere, deşi generică, a fost preluat cu ocazia

18
N.Diaconu,op. cit., pag.18
19
R.Munteanu, Drept european, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996,pag. 75
20
P.Manin citat de V Marcu în op. cit., pag. 39
Consiliului European ţinut la Hanovra (27-28 iunie 1988), care a
decis crearea unui comitet pentru studierea realizării uniunii
economice şi monetare.Consiliul European ţinut la Madrid (iunie
1989) a examinat raportul comitetului şi a decis revizuirea tratatului
C.E.E., iar Consiliul European desfăşurat la Strasbourg în decembrie
1989 a stabilit iniţierea Conferinţei de revizuire înainte de sfârşitul
anului 1990.
Între 27-28 decembrie 1990 s-a desfăşurat la Roma şedinţa
Consiliului European care a stabilit liniile directoare ale celor tratate
cu privire la aceste doua uniuni.Următorul Consiliu European
desfăşurat la Roma (14-15 decembrie 1990) a stabilit noi direcţii în
vederea realizării uniunilor europene şi a deschis conferinţele
interguvernamentale, cea privind realizarea uniunii politice fiind
formată din miniştrii afacerilor externe, iar a doua din miniştrii
finanţelor şi cei ai economiei statelor membre.
În cursul acestor lucrări s-a decis redactarea unui singur tratat,
în locul celor două propuse, care să se refere la “Uniunea Europeană”.
Ultimele probleme importante privind realizarea Uniunii
Europene au fost stabilite de către Consiliul European de la
Maastricht (9-10 decembrie 1991), iar pentru definitivarea tratatului,
negocierile au continuat la nivel de experţi, acesta fiind semnat la 7
februarie 1992 la Maastricht, de către miniştrii afacerilor externe şi
miniştrii de finanţe ai celor douăsprezece state.21
La baza fenomenului comunitar există aşadar patru tratate, şi
anume : Tratatul Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului (Paris 1951),
Tratatul Comunităţii Economice Europene (Roma 1957), Tratatul
Comunităţii Energiei Atomice Europene (Roma 1957) şi Tratatul
Uniunii Europene (Maastricht 1992).După cum se poate observa,
Tratatul de la Maastricht nu a desfiinţat comunităţile existente, dar a
adus modificări în conţinutul tratatelor care au stat la baza lor.Cea
mai importantă modificare care se impune atenţiei este, desigur,
schimbarea denumirii şi structurii Comunităţii Economice Europene,
care va purta în continuare numele de “Comunitate Europeană”, ceea
ce indică consacrarea legislativă a noilor realităţi comunitare
semnalate pentru prima dată în prevederile Actului Unic European.
Perfecţionarea cooperării între statele membre în domeniul
afacerilor şi al justiţiei vizează: sporirea protecţiei drepturilor şi a
intereselor cetăţenilor statelor comunitare prin instituirea cetăţeniei
21
V.Marcu, op. cit., pag. 40
Uniunii Eropene ; relevarea rolului important al partidelor politice la
nivel comunitar în privinţa integrării; afirmarea identităţii Uniunii
Europene în viaţa internaţională cu concursul unei politici de apărare
comună a statelor membre.Acestea sunt direcţiile sociale în temeiul
cărora este concepută înfăptuirea Uniunii Europene.
În ceea ce priveşte cea de-a doua deschidere semnificativă
înfăptuită prin Tratatul de la Maastricht - referitoare la moneda unică
- care poate fi realizată prin aducerea la numitor comun a ratelor de
schimb valutar, ea va avea drept rezultat stabilitatea preţurilor şi, în
special, va asigura în egală măsură suportul politicilor economice
comunitare şi de liberă concurenţă comercială între graniţele Uniunii.
Această din urmă măsură este de natură să rezolve înfăptuirea
procesului integraţionist.Deşi în prezent ECU este doar un instrument
de calcul în vederea schimburilor valutare, aplicaţiile practice ale
acestei monede nu s-au lăsat aşteptate.Astfel, ea poate fi folosită încă
de pe acum pentru a deschide conturi bancare în ECU, pentru a plăti
bunuri şi servicii cu cecuri ECU, dar cel mai important rol îl
îndeplineşte în cadrul tranzacţiilor monetare interbancare.
O notă aparte o reprezintă facilitarea de către tratatul de la
Maastricht a înfăptuirii obiectivelor Cartei Sociale adoptate de
Comunitate în 1989.Între aceste obiective se regăsesc: asigurarea
dreptului de exercitare a oricărei profesii în ţara comunitară aleasă de
subiect; asigurarea libertăţii de alegere a unui post şi dreptul la
remuneraţie echitabilă; asigurarea dreptului la îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă şi de viaţă; asigurarea dreptului la protecţie
socială potrivit sistemului în vigoare în ţara aleasă; asigurarea
egalităţii între femei şi barbaţi; asigurarea unui venit minim pentru
persoanele majore, etc..
La baza activităţii desfăşurate de Comunitatea Europeană în
domeniul sprijinirii dezvoltării regionale stau trei principii
fundamentale, şi anume : principiul participării, potrivit căreia fiecare
cetăţean îşi aduce contribuţia în mod activ atât la nivel regional, cât şi
la nivel naţional şi comunitar; principiul subsidiarităţii, potrivit
acestui principiu, în domeniile în care competenţa exclusivă nu-i
revine, Comunitatea Europeană va acţiona numai în limitele în care
obiectivele activităţii desfăşurate nu pot fi atinse într-o măsură
satisfăcătoare prin acţiunea statului membru respectiv, şi pot, ca atare,
să fie îndeplinite mai bine intervenţia sa; principiul utilizării
fondurilor băneşti comunitare pe lângă, şi nu în locul fondurilor
naţionale de dezvoltare.22
În final se impune a fi subliniată idea potrivit căreia deosebita
semnificaţie a Tratatului de la Maastricht reiese şi din faptul ca el a
fost ratificat nu numai de parlamentele statelor membre, dar şi de
electoratul acestora prin referendumuri.Acest eveniment de vârf în
construcţia integraţionistă a fost, aşadar, expresia democratică a
dorinţei de integrare a întregii Comunităţi.
Noua etapă, prefaţată de Tratatul de la Maastricht, nu se
deosebeşte de cele care au precedat-o numai prin faptul că reprezintă
forma superioară a integrării, ci şi prin noul context internaţional în
care se realizează, inclusiv prin problemele pe care este chemată să le
soluţioneze.23

5.6. Structura Tratatului de la Maastricht

Tratatul de la Maastricht a cuprins şapte Titluri.Primul Titlu -

art.A-F (1-7) - s-a referit la dispoziţiile comune relative la trăsăturile
şi obiectivele Uniuni europene ce a fost instituită.Titlul al doilea -
art.G(8) - a conţinut dispoziţii de modificare a Tratatului Comunităţii
Economice Europene în scopul stabilirii Comunităţii europene.
Dispoziţiile de modificare a Tratatului Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului şi a Tratatului Comunităţii Europene a
Energiei Atomice au făcut parte din Titlul III-art.H(9), respective IV -
art.I(10).Titlul V a avut în vedere dispoziţiile privind o politică
externă şi de securitate comună –art.J-J11(11-28).Titlul VI-art.K-
K9(29-42)-a cuprins dispoziţii asupra cooperării în domeniile justiţiei
şi afacerilor interne. Titlul VII - art.L-S(46-53) - a fost consacrat
dispoziţiilor finale.La Tratatul respectiv au fost anexate 17 protocoale
şi 33 dedeclaraţii.24
Uniunea Europeană are, conform art. 3 din Tratatul de la
Maastricht, ca obiective principale:
• promovarea procesului economic şi social echilibrat şi
durabil, în special prin crearea unui spaţiu lipsit de frontiere
naţionale, prin întărirea coeziuni economice şi sociale şi prin
22
“Helping Europe’s Regions”, Office for Official Publications of the European
Communities, Luxemburg,1992., citat de C.Leicu, pag. 22
23
C.Leicu, I. Leicu, op. cit., pag. 21-22
24
O.Manolache,op.cit., pag. 10
 instituirea unei uniuni economice şi monetare bazată pe o
monedă unică;
• afirmarea identităţii acesteia pe plan internaţional, în special
promovarea unei politici externe şi de securitate comun,
inclusiv prin definirea unei politici de apărare comună;
• întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor
statelor membre prin instituirea unei cetăţenii unionale;
• menţinerea integrală a realizărilor comunitare şi dezvoltarea
acestora.25
Potrivit Tratatului de la Maastricht procedura de adoptare a
acţiunilor comune în domeniul politicii externe şi de securitate va
cuprinde următoarele etape:
• Consiliul Miniştrilor va decide pe baza orientărilor stabilite
de Consiliul European care sunt aspectele ce vor face parte
obiectul acţiunii comune.Totodată, vor fi precizate atât scopul
urmărit cât şi – acolo unde este necesar – durata acţiunii,
modalităţile de aducere la îndeplinire, precum şi procedura şi
condiţiile de implementare.
• Consiliul va stabili la momentul adoptării hotărârii privind
acţiunea comună, precum şi în orice moment al desăvârşirii
sale, care sunt chestiunile ce vor fi hotărâte cu majoritate
calificată.
• în situaţia apariţiei unei schimbări a imprejurărilor, ce are
efect important în ceea ce priveşte acţiunea comună,
Consiliul are competenţă de a revizui principiile şi
obiectivele stabilite iniţial, precum şi de a lua toate deciziile
ce se impun.
• acţiunile comune angajează toate statele membre în ceea ce
priveşte luările de poziţie şi activitatea lor în cadrul acţiunii.
• referitor la luările de poziţie naţionale sau la orice acţiune
naţională preconizată pentru aplicarea acţiunii comune,
statele membre au obligaţia de a informa Consiliul
Miniştrilor.Informarea va avea loc în cadrul unor termene
care să permită, dacă este necesară, o consultare prealabilă în
cadrul Consiliului.Obligaţia de informare nu se referă şi la
acţiunile naţionale care reprezintă măsuri de aplicare a
acţiunii comune adoptată în Consiliul Miniştrilor.
25
V.Marcu,op. cit., pag. 42
 • în situaţii de urgenţă, datorită schimbării esenţiale a
circumstanţelor iniţiale şi în lipsa unei hotărâri a Consiliului,
statele membre pot decide luarea de măsuri în concordanţa cu
obiectivele generale ale acţiunii comune.Statele care au
adoptat asemenea măsuri au însă obligaţia de a informa
imediat Consiliul Miniştrilor.
• în final, în cazul în care statele membre întâmpină dificultăţi
în realizarea acţiunii comune, acestea vor fi semnalate
Consiliului Miniştrilor, care le va supune dezbaterii pentru
obţinerea soluţiilor corespunzătoare.Aceste soluţii nu vor
prejudicia efectele acesteia.26

5.7. Evoluţia Uniunii Europene după intrarea în

vigoare a Tratatului de la Maastricht

Desigur că Tratatul de la Maastricht nu a reprezentat ultima

fază a evoluţiei construcţiei europene, întrucât aşa cum precizează
art.A, el constituie “o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni
tot mai strânse între popoarele Europei”.
Astfel, în 1996, a fost prevăzută o conferinţă a reprezentanţilor
statelor membre, care urma să examineze, în funcţie de obiectivele
stabilite prin art.A şi B, necesitatea revizuirii unor dispoziţii ale
acestuia.
De asemenea, tratatul prevedea posibilitatea revizuirii în
următorii ani a dispoziţiilor privind modificarea instituţională în
funcţie de creşterea numărului statelor membre, precum şi o
eventuală întărire a rolului Parlamentului european.Totodată se
prevede posibilitatea instaurării unei politici de apărare europeană
comună, aşa cum rezultă din art, J.4 .
Nu trebuie neglijată nici problema extinderii în anul 2001 a
Tratatului de instituire a C.E.C.O. şi a implicaţiilor care vor apărea
legate de acest aspect în cadrul ansamblului activităţii comunitare şi
în domeniul juridic al acesteia.
Problemele importante apar şi în legătură cu procesul de
extindere al comunităţilor europene, prin creşterea numărului
membrilor acestora, precum şi privind relaţiile lor cu alte organizaţii

26
C.Leicu, Op. cit., pag.28-29
de pe continentul european sau din alte zone geografice (America,
Asia, Africa).27

5.8. Tratatul de la Amsterdam

O altă etapă în evoluţia procesului de integrare este marcată

prin adoptarea de către conferinţa interguvernamentală de la
Amsterdam, ce a avut loc în luna iunie 1997 reunind în cadrul său pe
şefii de stat şi de guvern din ţările membre, a unui nou tratat de
revizuire a dispoziţiilor tratatelor ce fundamentează Uniunea
Europeană.Tratatul de la Amsterdam, a cărui semnare a avut loc la 2
octombrie 1997, cuprinde dispoziţii ce vizează adâncirea integrării
atât prin trecerea în competenţa Comunităţii a unor domenii ce erau
cuprinse în aria cooperării interguvernamentale cât şi prin dezvoltarea
politicilor şi a obiectivelor Uniunii Europene.28
Tratatul de la Amsterdam “extinde procedura legislativă de
codecizie”( procedura introdusă prin Tratatul de la Maastricht) la noi
domenii.Astfel, Tratatul de la Maastricht consacrase aplicarea
codeciziei în 15 articole, pe când Tratatul de la Amsterdam dedică
procedurii codeciziei 37 de articole (ceea ce demonstrează o
accentuare a procesului de integrare). Prin modificările efectuate,
Parlamentul European a primit “statutul de partener egal al
Consiliului în adoptarea actelor normative” (schimbare esenţială în
procesul decizional european).29
Printre cerinţele care au impus adoptarea acestui tratat în
vederea modificării Tratatului de la Maastricht se află urmatoarele :
• necesitatea creşterii rolului Parlamentului în procesul
decizional;
• necesitatea perfecţionării sistemului de funcţionare a doi
importanţi piloni ai Uniunii Europene: politica externă şi de
securitate comună (P.E.S.C.) şi cooperarea în domeniul
justiţiei şi afacerilor interne (J.A.I.)
• necesitatea înlăturării tehnologiei care domină activitatea
instituţiilor comunitare şi care avea ca efect distanţarea
acestora de cetăţeni;

27
Idem, pag. 42-43
28
Idem, pag. 34
29
D.Mazilu, Op.cit., pag.50
 • necesitatea reducerii disensiunilor dintre statele mici şi cele
mari, membre ale Uniunii, în legătură cu diferitele aspecte ale
activităţilor comunitare, în special în sfera realizării viitoarei
uniunii politice.30
În domeniul instituţional, este avută în vedere în perspectiva
anului 2000 o modificare structurală a Comisiei Europene şi anume
reducerea numărului de membri astfel încât acesta să fie egal cu cel
al statelor membre având câte doi membri.Totodată se preconizează
şi modificarea alocării numărului de voturi în cadrul Consiliului
Miniştrilor.În ceea ce priveşte Parlamentul European are loc pe baza
prevederilor Tratatului o creştere a rolului acestuia în cadrul
procesului de adoptare a legislaţiei comunitare prin extinderea
aplicării procedurii codeciziei.Tratatul de la Maastricht referitoare la
atribuţia Consiliului European de a definii orientările referitoare la
strategiile comune puse în practică de către Uniunea Europeană în
domeniile în care statele membre au interese importante.
În ceea ce priveşte colaborarea externă, pe baza prevederilor
Tratatului de la Amsterdam, statele membre ale Uniunii vor putea să–
şi intensifice relaţiile de colaborare cu terţe state, în mod diferenţiat.
Dezvoltarea acestor relaţii se va realiza numai în condiţiile în care
există sprijinul unei majorităţi, sau, după caz, a unanimităţii statelor
membre.
Modificările majore în domeniul instituţional vor avea loc însă
după anul 2000, aşa cum se precizează în protocolul ataşat Tratatului,
protocol care se referă la viitorul instituţiilor Uniunii.
Tratatul de la Amsterdam reiterează faptul că:”Uniunea
Europeană este fondată pe principiile libertăţii, democraţiei şi ale
respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale“.
Aceste modificări aduse tratatului Comunităţii Europene şi
respectiv Tratatului de la Maastricht corespund nevoilor de evoluţie a
procesului de integrare în perspectiva adâncirii sale, precum şi în
perspectiva aderării de noi state în Uniunea Europeană.
Din perspectiva adâncirii procesului integrării se impune
precizarea ca în viitor prevederile tratatelor pe care se fundamentează
Uniunea Europeană vor fi modificate şi îmbogăţite cu noi elemente.31

30
V.Marcu, Op. cit., pag. 43-44
31
C.Leicu, op. cit., pag 35-36
 La fel ca şi în cazul Tratatului de la Maastricht şi ai celorlalte
tratate anterioare, nici acesta nu reprezintă faza ultimă în evoluţia
comunităţilor, ci un pas care are rolul de a adapta construcţia
comunitară la cerinţele perioadei în care a fost adoptat şi a celor de
perspectivă. 32

5.9. Reuniunea de la Nisa

Un alt moment important în procesul de perfecţionare

instituţională a Uniunii Europene l-a constituit reuniunea şefilor de
state şi guverne de la Nisa din decembrie 2000.33
Perspectiva aderării unor noi state a generat necesitatea
apariţiei unour schimbări în sensul perfecţionării şi adaptării
instituţiilor comunitare la noile realităţi.
În relaţie cu tendinţa extinderii ariei geografice europene a
Uniunii. prin aderarea a noi state, se manifestă cerinţa ca U.E. să aibă
o structură instituţională eficientă care să contribuie la afirmarea
organizatiei pe plan mondial. Se urmăreşte, astfel, o adaptare a
structurii create pentru o Uniune ce avea în componenţa sa numai 6
state membre la realităţile impuse de o Europă unită, care va numara,
probabil, 30 de state.34
Negocierile au avut ca obiect următoarele domenii de o
deosebită importanţă:
1.competenţa Comisiei eurupene.S-a convenit ca statele mari să
renunţe la cel de-al doilea comisar până în anul 2005 în favoarea
statelor nou primite, dar numărul comisarilor să nu depăşească 27 de
membri;
2. redistribuirea voturilor în Consiliu.S-a prevăzut o nouă scală
de repartizare a voturilor de la 3 la 29.României i s-au repartizat 14
voturi ceea ce va face să ocupe o poziţie importantă în procesul de
adoptare a deciziilor.
3. extinderea votului majoritar în locul unanimităţii, măsură
luată pentru a se evita blocajul procesului decisional ca urmare a
creşterii numărului statelor membre.

32
Idem
33
Ibidem, pag.46-47
34
Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Ed.Universul Juridic,Bucureşti,
2002,pag.197
 4. parlamentul european va avea 732 de membrii, spre
deosebire de numărul de 700 prevăzut de Tratatul de la Amsterdam.
În acelaşi timp, va avea loc şi o redistribuire a numărului de locuri,
îndeosebi prin reducerea numărului parlamentarilor ţărilor mari în
favoarea celor mici şi mijlocii.
5. îmbunătăţirea sistemului cooperării intensificate.Prevăzută
prin Tratatul de la Amsterdam, cooperarea intesificată are în vedere
posibilitatea unui număr limitat de state de a avansa mai repede decât
altele în anumite domenii.La Nisa s-a vizat facilitarea acestei
cooperări intensificate.35
În “Prevederile finale şi tranzitorii” se specifică faptul ca
Tratatul se încheie pe o perioada nelimitată şi intră în vigoare în
prima zi a celei de-a doua luni care urmează depunerii instrumentului
de ratificare de către ultimul stat semnatar care îndeplineşte aceasta
formalitate.
Conferinţa Conchide că la Nisa au fost decise reforme
importante în procesul de adâncire a construcţiei europene întrucât
prin noile măsuri adoptate, Uniunea Europeană dispune de instituţii
apte să asigure reuşita extinderii Uniunii.36
Prin Tratatul de la Nisa, Uniunea Europeană şi-a semnalat
gradul de maturitate politică în faţa întregii lumi, punând accent cu
precadere pe valorile fundamentale ale civilizaţiei occidentale, chiar
dacă acest aspect apare mai mult implicit decât explicit. UE se
dovedeşte a nu fi un accident istoric sau un simplu artefact al
Războiului Rece, ci un proiect social îndrăznet, ce tinde tot mai mult
să devină realitate.

6.Caracteristicile generale şi specificitatea

comunităţilor europene

Comunităţile europene au reprezentat în plan european şi

internaţional o construcţie inedită şi originală, diferită de orice
organizaţie internaţională creată până atunci şi de atunci până în
prezent.Create prin tratate internaţionale, conform regulilor dreptului
internaţional public, Comunitaţile Europene au un caracter specific ce
decurge din trăsăturile juridice fundamentale ale acestora.

35
Idem
36
V.Vese, A. Ivan, Tratatul de la Nisa, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,2001,pag.138-139
 Ele fac parte din categoria organizaţiilor internaţionale
specializate bazate pe integrare economică, cu caracter deschis,
prevăzând posibilitatea măririi numărului de state membre.37
Comunităile în care instituţiile publice funcţionează eficient şi există
lideri sau organizaţii informale active, pot fi numite comunităţi
organizate.38 „Mecanismele”comunitare au funcţionat mai bine sau
mai rău până la Tratatul de la Maastricht,39 care a constituit un
veritabil salt calitativ punând în lumină originea unei schimbări în
însăşi natura construcţiei europene. Uniunea Europeană a adăugat noi
valenţe acestei construcţii suprastatale, ca reprezentând încă un pas
important, dar nu ultimul, în realizarea ideilor de integrare
europeană.Dacă statele sunt subiectele principale ale dreptului
internaţional, care beneficiază de plenitudinea drepturilor şi
obligaţiilor, iar organizaţiile internaţionale sunt subiecte derivate, cu
o capacitate limitată, Comunitaţile Europene ca şi Uniunea Europeană
sunt organizaţii care reprezintă o serie de caracteristici.40
Principalele caracteristici ale Comunitaţilor europene sunt
următoarele:
• sunt organizaţii supranaţionale, regionale deschise;
• au ca obiectiv integrarea economică, socială şi nu în ultimul
rând politică a statelor membre;
• au o structură instituţională proprie, independentă de cea
existentă la nivel national;
• au un sistem legislativ propriu căruia îi sunt subordonate
sistemele legislative ale statelor membre.
• Comunitaţile sunt organizaţii supranaţionale, întrucât au fost
instituite prin actul de voinţă al statelor membre, care în
anumite domenii le-au cedat o parte din atributele
suveranităţii lor, cum ar fi competenţa legislativă şi cea de a
încheia tratate cu state terţ.În acelaşi timp ele sunt şi
organizaţii regionale deschise, întrucât orice stat european
poate să devină membru al unei astfel de comunităţi, dacă işi
37
Nicoleta Diaconu, Sistemul Instituţional al Uniunii Europene, Ed.Lumina
Lex,2001, pag.24
38
Călina Ana Buţiu, Dezvoltare comunitară, Alba-Iulia, 2003, pag.69
39
Christian Hen,Jaques Leonard,Uniunea Europeană, Ed.CNI „Coresi” SA, 2001,
pag.9
40
Viorel Marcu,Nicoleta Diaconu,Drept comunitar general.Tratat, Ed. Lumina
Lex,2002, pag.51
 exprimă dorinţa în acest sens, acceptă şi se obligă să respecte
ordinea de drept stabilită prin tratatele şi restul actelor
juridice comunitare şi îndeplineşte o serie de condiţii de ordin
politic, economic şi social care le presupune integrarea într-
un astfel de sistem.
• Comunităţile sunt organizaţii prin intermediul cărora statele
europene şi-au propus în principal realizarea unei integrări
economice, prin crearea unei pieţe comune de producţie şi
desfacere a mărfurilor protacţioniste, iar începând cu 1
ianuarie 1993 prin operaţionalitatea pieţei comune a
serviciilor şi libera circulatie a lucrătorilor şi a capitalului.41
Noţiunea de „Piaţă comună” pe care s-a bazat iniţial strategia
de integrare antrenează, prin exigenţele sale, o integrare a activităţilor
economice, a instrumentelor şi a exercitării lor într-un nou ansamblu
omogen şi concret. Această omogenitate şi coerenţa, pentru a se
menţine şi întări, presupune alte condiţii decât cele strict economice,
ceea ce înseamnă că noţiunea de „piaţă comună” are implicaţii atât
juridice cât şi politice.42
Alături de integrarea economică Comunitaţile şi-au fixat ca
obiectiv şi realizarea unei integrări sociale, având ca ţel comun
promovarea valorilor culturale, asigurarea unei reale protecţii şi
libertăţi a individului, uniformizarea şi creşterea nivelului de trai în
spaţiul comunitar.
Porivit tratatelor, integrarea nu a fost privită ca un fenomen
static ci unul dinamic, astfel că dacă la inceput integrarea economică
a fost scopul principal pentru care s-au instituit Comunitaţile, pe
parcurs s-a simţit nevoia extinderii acestui proces şi asupra vieţii
sociale şi chiar politice, materializată în măsuri de coordonare la cel
mai înalt nivel-Consiliul European- a politicilor economice şi sociale
naţionale.
Comunităţile au o personalitate juridică proprie, distinctă de
cea a statelor membre, graţie căreia ele pot participa în nume propriu
în cadrul raportului juridic de drept public sau privat, intern sau
internaţional.Comunităţile au o structură instituţională proprie care le
permite să funcţioneze şi să realizeze obiectivele pe care şi le propun

41
Cotea Felician, Drept comunitar instituţional,Ed. Aeternitas,2004, pag.70-71
42
Marian Mihăilă, Drept instituţionl comunitar,Ed. Lumina Lex,2002,pag.130
prin tartate, structură care dispune de o independenţă totală, nefiind
subordonată instituţiilor naţionale.
Comunităţile au un sistem legislativ propriu care se aplică în
mod direct pe teritoriul statelor membre şi cu prioritate în faţa
legislaţiilor naţionale.43
Faptul că Uniunea Europeană şi Comunităţile pot fi considerate
ca organizaţii internaţionale interguvernamentale create prin tratate
internaţionale nu limitează evidenţierea unor specificităţi şi diferenţe
ale acestora faţă de organizaţiile internaţionale clasice.Aceasta rezultă
atât din tratatele constitutive, cât şi din constituţiile statelor membre
şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie.Tratatele constitutive se
deosebesc de tratatele internaţionale clasice de constituire a
organizaţiilor internationale, prin faptul că prevăd proceduri speciale
de intrare în vigoare, de aderare la acestea şi de modificare, ca şi în
ceea ce priveşte cadrul instituţional creat prin ele (instituţiile
comunitare) şi ordinea juridică specifică.44
Prin urmare,Comunităţile Europene sunt organizaţii
supranaţionale regionale deschise, cărora statele membre le-au
cedat o parte din prerogativele suveranităţii lor în vederea
realizării unei integrări economice, juridice şi politice tot mai
ample, având ca instrumente de lucru un ansamblu instituţional
şi un sistem de drept propriu, care se aplică direct şi cu prioritate
în cadrul spaţiului comunitar.45
Deşi Curtea de Justiţie a calificat iniţial Comunitatea ca o nouă
ordine juridică de drept internaţional în beneficiul căreia statele
membre au limitat, deşi în domenii restrânse, drepturile lor suverane
şi ai cărei subiecţi sunt nu numai statele membre dar şi resortisanţii
lor, foarte rapid a revenit asupra concepţiei iniţiale şi recunoscând
specificitatea Comunităţilor Europene a operat o detaşare clară a
acestora în raport cu ordinea juridică internaţională Curtea de Justiţie
a subliniat astfel că: „instituind o comunitate pe o durată nelimitată,
dotată cu atibuţii proprii, cu personalitate, capacitate juridică, cu o
capacitate de reprezentare internaţională şi mai ales cu puteri reale
izvorând dintr-o limitare a competenţei sau un transfer de atribuţii de
la state la Comunitate, acestea şi-au limitat, deşi în domenii restrânse,

43
Felicin Cotea, Op.cit, pag. 70
44
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Op.cit., pag. 55
45
Felician Cotea, Op.cit, pag. 71
drepturile lor suverane si au creat astfel un corp de drept aplicabil
resortisanţiilor lor şi lor însele.”
Această specificitate a Comunităţilor le face irezistibile la
multiplele teorii federaliste, internaţionaliste, supranaţionale,
constituite în încercarea de a explica natura lor juridică.46
Comunităţile Europene au un statut aparte nu numai prin faptul
că au fost primele organizaţii instituite ci şi prin originalitatea care le
diferenţiază de alte organizaţii internaţionale regionale care au ca
obiectivînfiinţarea unor pieţe unice bazate în principal pe crearea unor
zone de liber schimb.47
Ele conferă atât o capacitate juridică generală în sensul că
aceste Comunităţi beneficiază în statele membre de toate drepturile
recunoscute de legislaţia internă persoanelor juridice de interes public
rezidente, cât şi de o personalitate juridică specială prin care s-a
înlăturat orice dubiu sau interpretare restrictivă, precizându-se că
acestea în cadrul capacităţii juridice generale pot să dobândească şi să
însrăineze bunuri mobile şi imobile şi să stea în justiţie în procesele în
care vor fi chemate, prin urmare Comunităţile nu beneficiază de
imunitate de jurisdicţie. Această Comunitate are competenţa de a
încheia acte de drept internaţional şi în domenii pentru care Tratatul
nu i-a conferit o competenţă expresă, aceasta întrucât indiferent de
planul intern sau extern, în care acţionează, pentru realizarea
obiectivelor comunitare ea poate să încheie orice fel de acte pe care le
consideră necesare.48

46
Marian Mihăilă, Op.cit., pag. 124
47
Viorel Marcu, Drept instituţional comunitar, Ed. Lumina Lex, 2001, pag. 130
48
Felician Cotea, Op.cit.pag. 72-74
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ LA CAPITOLUL II.

Leicu, Corina Drept comunitar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,1998

Marcu, Viorel, Drept instituţional comunitar, Ed. Lumina Lex, 2001
Filipescu Ion, fuerea Augusin, Drept instituţional comunitar
european, ediţia a V-a, Edit. Actami, Bucureşti, 2000
Kent, Penelope European Community law, The MaudE.Handbook
Series, 1992
Manolache, Octavian, Drept comunitar, Ed.All Beck,
Bucureşti,1996
Diaconu, Nicoleta, Sistemul instituţional al Uniunii Eropene, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2001
Leicu Corina / Leicu Ioan, Instituţiile comunitare, Ed.Lumina Lex,
Bucureşti,1996
Leicu Corina, Drept comunitar, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1998
Munteanu, Roxana, Drept european, Ed. Oscar Print, Bucureşti,
1996
Mazilu, Dumitru, Integrarea europeană.Drept comunitar şi instituţii
europene.Curs. Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 2001
Fuerea, Augustin, Instituţiile Uniunii Europene, Ed.Universul
Juridic, Bucureşti, 2002
Vese, V. / A. Ivan, Tratatul de la Nisa, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,2001
Diaconu, Nicoleta, Sistemul Instituţional al UniuniiEuropene, Edit.
Lumina Lex, Bucureşti, 2001
Buţiu, Călina Ana Dezvoltare comunitară, Alba-Iulia, 2003
Hen, Christian / Jaques Leonard,Uniunea Europeană, Ed.CNI
„Coresi” SA, 2001
Marcu Viorel / Nicoleta Diaconu, Drept comunitar general. Tratat,
Ed. Lumina Lex, 2002
Cotea Felician, Drept comunitar instituţional,Ed. Aeternitas,2004
Mihăilă, Marian, Drept instituţionl comunitar,Ed. Lumina Lex,2002
 CAPITOLUL III. INTRODUCERE ÎN DREPTUL
COMUNITĂŢILOR EUROPENE

1.Noţiunea de drept european şi drept comunitar

european

În ştiinţa dreptului, prn sintagma drept european se înţelege, în

general, dreptul organizaţiilor internaţionale constituite la nivelul
Europei.
Iniţial noţiunea de drept european a fost folosită de doctrină
pentru a desemna dreptul tuturor organizaţiilor internaţionale din
Europa. Ulterior prin ea s-a desemnat doar dreptul organizaţiilor
internaţionale din vestul, nordul şi sudul Europei fiind excluse din
obiectul său dreptul organizaţiilor internaţionale din estul Europei
(Tratatul de la Varşovia din 1949/1955 sau CAER din 1949,
ş.a).Această delimitare era justificată mai mult ideologic decât
geografic sau char doctrinar. Astfel în obiectul de reglementare al
dreptului european intrau toate organizaţiile din Europa occidentală,
cu caracter deschis, dar şi unele organizaţii cu caracter închis,
respectiv cu un număr limitat de membri, precum Consiliul Nordic
sau Uniunea economică a statelor BENELUX.
Dreptul european este, în acest sens, drept internaţional
public.
În scurta sa evoluţie istorică de numai 55 de ani dreptul
comunitar european s-a desprins însă de rădăcinile sale istorice ,
devenind un domeniu distinct al dreptului internaţional public,
respectiv a dreptului european, în sens larg.
În cadrul acestuia, pe de o parte datorită importanţei sale
practice şi, pe de altă parte, datorită unor particularităţi juridice
specifice, dreptul comunităţilor europene (CECO, CEEA, CEE şi în
final CE), desemnat prin sintagma drept comunitar european, a
dobândit o autonomie din ce în ce mai pronunţată.
Particularităţile acestei ramuri speciale sunt de natură atât
politică şi economică dar, mai ales, juridică, şi sunt cuprinse în
noţiunea de SUPRANAŢIONALITATE a comunităţilor europene.
Supranaţionalitatea comunităţilor europene constituie un
subiect important al tematicii ce urmează a fi dezvoltată pe parcursul
acestui curs fiind necesar a se face acum câteva precizări prealabile.
 Astfel, dreptul comunitar european se deosebeşte de dreptul
internaţional public în primul rând prin aceea că fundamentează
drepturi şi obligaţii nemijlocite pentru persoane şi întreprinderi.
Aceste drepturi şi obligaţii sunt reglementate direct, la nivelul
instituţiilor competente ale comunităţilor europene, şi nu prin
intermediul statelor. Cu alte cuvinte persoanele fizice şi juridice
resortisante pe teritoriul statelor membre sunt subiecte ale dreptului
comunitar european, spre deosebire de dreptul internaţional public
unde subiectivitatea juridică în cadrul raporturilor specifice aparţine
exclusiv statelor şi organizaţiilor internaţionale. În acest sens se poate
afirma că în dreptul comunitar european asistăm la o extindere a
domeniului suveranităţii statale dincolo de limitele specifice
consacrate în normele de drept internaţional. În limbajul specific de
drept comunitar european, adoptat şi de constituţiile unor state
membre (spre exemplu art. 23 al.1 şi art.24 al.1 al Legii fundamentale
a RFG) aceasta înseamnă un transfer de atribute/prerogative de
suveranitate.
Prin urmare, supranaţionalitatea este caracteristica juridică
fundamentală a celor trei comunităţi europene (CECO, CEEA,
CEE) şi a Comunităţii Europene (CE - fosta CEE).
Datorită evoluţiei acestei ramuri speciale de drept internaţional
public, sintagma de drept european trebuie înţeleasă, în perioada
contemporană, în două accepţiuni:
• un sens larg, în care noţiunea desemnează dreptul
organizaţiilor internaţionale constituite la nivelul Europei
• un sens restrâns, în care noţiunea desemnează dreptul
comunităţilor europene cu caracter supranaţional (CECO,
CEEA şi CEE respectiv CE).
Aceasta explică de ce, în doctrina şi şcolile de drept din
Europa, denumirile care sunt folosite pentru a desemna disciplina
care se ocupă cu studiul dreptului comunităţilor europene cu caracter
supranaţional sunt inconsecvente şi diferite, fiind folosită atât
sintagma de Drept european cât şi alte sintagme precum Dreptul
comunităţilor europene, drept comunitar, Drept comunitar european,
etc.
Nici în doctrina românească contemporană disciplina juridică
nu este denumită în mod unitar cu toate că marea majoritate a
autorilor au optat, în final, pentru sintagma drept comunitar
european.
 DREPTUL COMUNITAR EUROPEAN, ca ramură de drept,
desemnează ansamblul normelor juridice, izvorând din tratatele
constitutive ale comunităţilor europene cu caracter supranaţional, din
reglementările instituţiilor şi organelor comunitare, din practica
judiciară şi din cutumă, care reglementează raporturile sociale care se
nasc se modifică şi/sau se sting între statele membre în cadrul acestor
organizaţii europene, între comunităţile europene şi statele membre
precum şi între comunităţile europene şi resortisanţii din statele
membre, persoane fizice şi juridice.
Ca disciplină juridică, dreptul comunitar european studiază
dreptul comunităţilor europene cu caracter supranaţional.
Cu toate că, actualmente, România are statutul unui stat terţ în
raport cu Comunitatea şi Uniunea Europeană, în cadrul cursului este
abordată problematica raporturilor României cu această organizaţie
întrucât, pe de o parte, odată cu încheierea în anul 1993 a Acordului
de Asociere a României cu comunităţile europene şi statele membre
ale acestora, relaţiile bi-şi multilaterale au dobândit un caracter
special şi privilegiat şi, pe de altă parte, întrucât stadiul de aderare al
României la CE şi UE este deosebit de avansat, ţara noastră găsindu-
se, la începutul anului 2005, în faza prealabilă semnării tratatului de
aderare.
În cadrul dreptului comunitar european care reprezintă mai
mult decât o simplă ramură de drept respectiv un adevărat sistem
juridic pseudostatal, se face distincţia, pe de o parte, între dreptul
instituţional comunitar european şi dreptul material comunitar
european şi, pe de altă parte între dreptul instituţional comunitar şi
ramuri speciale de drept material precum dreptul administrativ
european, dreptul social european, dreptul european al muncii, dreptul
european comercial şi al concurenţei comerciale, dreptul european al
mediului, etc.
Prin Drept instituţional comunitar european se înţelege
ansamblul de norme juridice care reglementează structura,
compunerea, organizarea şi funcţionarea precum şi competenţa
instituţiilor fundamentale şi celorlalte organe ale comunităţilor
europene. Destinatarii acestor norme juridice sunt întotdeauna şi
numai comunităţile europene ca subiecte distincte de drept.
Prin Drept material comunitar european se înţelege
ansamblul normelor juridice care reglementează obiectivele,
domeniile şi politicile concrete ale comunităţilor europene precum şi
strategiile şi mijloacele de realizare a acestora. Destinatarii acestor
norme sunt atât comunităţile europene ca subiecte distincte de drept
cât şi statele membre ale acestora în nume propriu, precum şi orice
alte persoane fizice sau juridice resortisante în statele membre.
Dreptul comunitar este format dintr-un ansamblu de norme
juiridice ordonate conform unor principii de ierarhie precise şi
riguroase, formând ordinea juridică comunitară. Această ordine
juridică este însă diferită atât de ordinea juridică internaţională, cât şi
de cea statală. Între ordinea juridică comunitară şi cea a statelor
membre există raporturi pe principiul integrării directe a dreptului
comunitar în dreptul intern al statelor membre şi al primordialităţii
primului asupra celui de-al doilea, principii care chiar dacă unele nu
rezultă în mod expres din tratatele care au instituit comunităţile
europene, au fost statuate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie.
Putem astfel concluziona că dreptul comunitar este format din
doua categorii de norme juridice: cele cuprinse în tratatele
constitutive – care au valoare contituţională – şi, cele cuprinse în
actele juridice emise de instituţiile comunitare, care constituie
legislaţia comunitară ordinară şi care au ca, obiectiv instituirea pieţei
interne prin care se asigură libertatea de circulaţie a bunurilor,
serviciilor, persoanelor şi capitalurilor, precum şi pentru asigurarea
unei concurenţe loiale, suprimarea obstacolelor din calea iniţiativei
operatorilor şi asigurarea instrumentelor comune necesare, între care
un loc de bază îl ocupă adoptarea unei monede unice ( EURO).
Dreptul comunitar se aplică deci în cadrul comunităţilor
europene ca un drept intern al acestora, dar nu şi relaţiilor cu un
pronunţat caracter intern al statelor, aşa cum a statuat Curtea
Europeană de Justiţie.
 2. Izvoarele dreptului comunitar european

În literatura de specialitate, nu există o clasificare unitară a izvoarelor

dreptului comunitar. Unii autori clasifică aceste surse în urmatoarele
categorii49:
• tratate instituind comunităţile;
• dreptul derivat ;
• dreptul internaţional;
• principiile generale de drept şi respectarea drepturilor
omului.
Alţi autori stabilesc tot patru categorii de surse, ale dreptului
comunitar, acestea fiind 50:
• tratate constituind comunităţile ;
• tratatele subsidiare ;
• legislaţia secundară ;
• deciziile, opiniile şi principiile generale aplicate de
Curtea de Justiţie.
Într-o altă opinie, aceste surse sunt categorisite astfel51:
• tratate instituind comunităţile, protocoalele, convenţii
şi acte adiţionale, tratate de modificare a acestora,
acorduri ale statelor membre între ele sau cu terţe state;
• actele legislative şi decizii ale instituţiilor comunitare
în baza tratatelor, inclusiv decizii ale Curţii de Justiţie;
• jurisprudenţa Curţii de Justiţie;
• principiile generale de drept derivând din constituţiile
şi legile statelor membre, din acordurile internaţionale
şi din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului .
Conform unei alte opinii, sursele dreptului comunitar sunt52:
• tratatele constitutive;
• principiile generale ;

49
Jean-Victor Louis, L’ordre juridique communitaire, Bruxelle1990, pag. 71-104, ci
50
Penelope Kent, European Community Law, 1992, pag. 23-26
51
David A.O.Edward, Robert C. Lane,European Community Law, Edimburgh
1991.pag.73-74
52
PhilippManin,Lescommunautes europeennes, L’Union europeennes, Droit
institutionell, Paris, Ed. A.Pedone, 1993,pag.221-222
 • actele unilaterale cu forţă obligatorie.53
Conform unei alte opinii dreptul comunitar European are două mari
categorii de izvozre:
• scrise;
• nescrise;
În cadrul izvoarelor scrise se face delimitarea între drept comunitar
primar (principal) şi secundar (derivat).

2.1. Izvoarele scrise ale dreptului comunitar european

2.1.1. DREPTUL COMUNITAR PRIMAR constituie izvorul

fundamental al dreptului comunitar european.
Dreptul primar se constituie din totalitatea normelor
juridice cuprinse în tratatele de constituire ale comunităţilor
europene, în anexele, protocoalele şi actele adiţionale la aceste
tratate, în tratatele de aderare a unor state precum şi în tratatele
şi actele cu caracter internaţional de modificare sau completare a
tratatelor constitutive.
Constituie, cu titlu de exemplu, acte de drept comunitar primar:
• Tratatul de la Paris de constituire a CECO (TCECO) din 18
aprilie 1951
• Tratatul de la Roma de constituire a CEEA (TCEEA) din 25
martie 1957
• Tratatul de la Roma de constituire a CEE (TCEE) din 25
martie 1957
• Convenţia de instituire a unor organe comune pentru CECO,
CEEA şi CEE din 25 martie 1957
• Tratatul de fuziune a consiliilor şi comisiilor comunităţilor
europene din 8 aprilie 1965 (Tratatul de fuziune)
• Protocolul asupra unor drepturi ale comunităţilor europene
din 8 aprilie 1965
• Protocolul privind compoziţia Curţii Europene de Justiţie a
CEE din 17 aprilie 1957
• Tratatul de aderare a Regatului Danemarcei, Irlandei şi a
Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord la CEE şi
EURATO din 22 ianuarie 1971 şi actele adiţionale
53
V. Marcu ,Op.cit., pag. 105-106
 • Tratatul de modificare a tratatelor constitutive ale
comunităţilor europene în domeniul bugetar din 22 aprilie
1970 (tratatul bugetar)
• Actul Unic European din 28 februarie 1986 (AUE)
• Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană din 7
februarie 1992 (TUE)
• Tratatul de la Maastricht privind Comunitatea Europeană de
modificare a tratatului de la Roma din 1957, adoptat la 7
februarie 1992 (TCE sau noul Tratat de la Roma), care
constituie parte integrantă a TUE.
• Tratatul de la Amsterdam de modificare a Tratatului privind
Uniunea Europeană din 2 octombrie 1997
• Tratatul de la Nisa de modificare a tratatelor constitutive ale
comunităţilor europene din 26 februarie 2001

Tratatele de constituire a Comunităţilor Europene. Acestea

reprezintă categoria surselor de cea mai mare importanţă în ordinea
juridică comunitară, întrucât toate celelalte surse trebuie să se
subordoneze acestora. Ele cuprind în primul rând cele trei tratate de
bază, prin care s-au constituit Comunităţile, respectiv: Tratatul de la
Paris din 18 aprilie 1951 (C.E.C.O.) şi tratatele de la Roma din 25
martie 1957 (C.E.E. şi C.E.E.A.).54
Structura tratatelor fundamentale reflecta domeniile de
competenţă ale Comunităţii şi respectiv dezvoltarea acestora pe
măsura evoluţiei procesului de integrare. Astfel, tratatul de la Paris
cuprinde patru titluri ce include: Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului,
Instituţiile Comunităţii, Dispoziţiile Economice şi Sociale ale
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului şi Dispoziţiile
Generale. În structura Tratatului ce instituie Comunitatea Economică
Europeană sunt cuprinse şase părţi şi anume :Principiile,
Fundamentele Comunităţii, Politicile Comunităţii, Asocierea ţărilor şi
a teritoriilor de peste mare, Instituţiile Comunităţii şi Dispoziţiile
generale şi finale.
De asemeni, în structura Tratatului ce instituie Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice sunt incluse: Misiunile Comunităţii,
Dispoziţiile ce favorizează progresul în domeniile energiei nucleare,

54
Idem, pag107
Instituţiile, Regulile Financiare, Dispoziţiile generale şi dispoziţiile
referitoare la perioada iniţială.55

Autonomia şi corelaţia celor trei tratate constitutive. Fuziunea

Comunităţilor europene, avută în vedere în anii ’60, a fost reînoită la
o dată ulterioară, însă nu a fost operată nici prin Actul unic european,
nici prin Tratatul asupra Uniunii Europene.Instituţiile intervin, deci,
în cadre juridice distincte, dispunând de competenţe şi puteri proprii
fiecărui tratat şi aplicând reguli diferite. Articolul 305 CE (fostul
articol 232) precizează că :
1. « Dispoziţiile din prezentul tratat nu modifică prevederile din
Tratatul constituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului,
în special în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile statelor membre,
nici puterile instituţiilor în acestă Comunitate şi nici regulile impuse
prin acest tratat pentru funcţionarea Pieţei comune a cărbunelui şi
oţelului. »
2. « Dispoziţiile din prezentul tratat nu derogă de la dispoziţiile
din Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. »
Administrarea Comunităţilor europene de către instituţii
comune a ţinut să estompeze diferenţele.Curtea de Justiţie a
Comunităţilor europene menţine, în principiu, independenţa acelor
comunităţi .

Prioritatea tratatelor constitutive faţă de alte izvoare ale

dreptului comunitar. Tratatele constitutive au un loc prioritar în
sistemul izvoarelor dreptului Comunităţilor europene. Dacă textele
care formează ansamblul dreptului comunitar primar trebuie să fie
considerate în mod global, această necesitate nu exclude constatarea
unei ierarhii materiale între dispoziţiile lor (caracterul fundamental
din anumite articole) sau între ele (superioritatea tratatelor asupra
actelor de aderare, de exemplu).
În avizul său relativ la SEE(Spaţiul Economic European),
Curtea de Justiţie a Comunităţilor europene, după ce a făcut referire
la intenţiile manifestate de Comisie de a modifica articolul 238
(actualul art. 310), în cazul unui aviz negativ privind acordul, pentru a
permite instaurarea sistemului, a aratat că o asemenea modificare “nu
ar fi remediat incompatibilităţii sistemului jurisdicţional al acordului
cu dreptul comunitar”, acestă poziţie făcând să apară o ierarhie
55
C.Leicu, Op. cit., pag.46
stabilită de Curte între dispoziţiile Tratatelor constitutive, dintre care
unele nu ar putea fi revizuite.
Tratatatele constitutive se impun tuturor subiectelor de drept
comunitar şi nu vor face obiectul nici unui control contencios, nici
unei derogări neautorizate de ele. Curtea a subliniat, just, că “regulile
relative la formarea dorinţei instituţiilor comunitare sunt stabilite de
tratat (CEE) “ şi “că ele nu sunt la dispoziţia nici a statelor membre,
nici a instituţiilor”
Tratatele prevalează asupra tuturor actelor de drept comunitar
derivate. Diverse căi de drept permit punerea în cauză a actelor care
nu recunosc această prioritate. Tribunalul de primă instanţă al
Comunităţilor europene a amintit faptul că “în ceea ce priveşte
principiile care guvernează ierarhia normelor, acordarea unei scutiri
prin intermediul unui act de drept derivat nu ar putea, în afara oricărei
dispoziţii a tratatului care o autorizează, să deroge de la o dispoziţie
din tratat”
Una dintre problemele cele mai delicate este pusă de acordurile
internaţionale încheiate de Comunitatea europeană: Curtea poate
controla conformitatea acestora înaintea încheierii lor, în virtutea
articolului 300 CE, dar şi-a rezervat prin decizii contestate, puterea de
a controla compatibilitatea acordurilor cu Tratatele constitutive după
încheierea lor, direct sau indirect, ceea ce nu implică faptul că
tratatele comunitare nu trebuie să fie conciliate cu principiile de drept
internaţional şi regulile cutumiare internaţionale.56

Tratatele şi acordurile de modificare ale tratatelor

constitutive. Tratatele şi acordurile de modificare a acestora
reprezintă a doua categorie din cadrul izvoarelor principale. Ele
reflectă procesul de perfecţionare a cadrului juridic comunitar în
funcţie de necesităţile impuse de evoluţia comunităţilor. Din rândul
lor fac parte, printre altele: Tratatul de fuziune de la Bruxelles (8
aprilie 1965), Decizia şi Tratatul de la Luxemburg (21-22 aprilie
1970) privind modificarea unor dispoziţii financiare şi bugetare,
Actul Unic European (28 februarie 1986), Tratatul de la Maastricht (7
februarie 1992) şi Tratatul de la Amsterdam (18 iunie 1997).57

56
A.Fuerea, “ Manualul Uniunii Europene”, Edit. “Universul Juridic”, Bucureşti,
2002, pag.110
57
Idem
 Oprindu-ne numai la modificările cele mai importante, care
au avut relevanţă asupra celor trei Comunităţi, amintim:
• instrumentele care instituie instituţiile comune ale celor trei
Comunităţii (Convenţia relativă la anumite instituţii comune,
semnată şi în vigoare în acelaşi timp cu Tratatele de la Roma;
Tratatele instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a
Comunităţilor şi Protocolul unic asupra privilegiilor şi
imunităţilor, semnate la Bruxelles la 8 aprilie 1965, intrate în
vigoare în august 1967);
• tratatele referitoare la bugetul Comunităţilor ce au urmărit ca
scop pe acela al sporirii puterii financiare a Parlamentului
european(Tratatul de la Luxemburg, din 22 aprilie 1970 intrat
în vigoare la 1 ianuarie 1971 şi Tratatul de la Bruxelles din
22 iulie 1975, intrat în vigoare la 1 iunie 1977);
• Decizia din 21 aprilie 1970, relativă la înlocuirea
contribuţiilor financiare prin resurse proprii ale
Comunităţilor, întemeiată pe articolele 231 al Tratatului
C.E.E. şi 173 al Tratatului C.E.E.A., intrată în vigoare la 1
ianuarie 1971, astăzi înlocuită prin Decizia din 24 iunie 1988;
• Decizia din 20 septembrie 1976, privind alegerea
reprezentanţilor Adunării cu sufragiu universal direct,
întemeiat special pe articolul 183.3 al Tratatului C.E.E.,
intrată în vigoare la 1 iulie 1978 (această decizie împreună cu
altele au făcut obiectul unor adaptări operate de către statele
membre trebuind să fie asimilate cu tratatele propriu-zise).58
Durata tratatelor constitutive . Chiar dacă Tratatul CECA a fost
încheiat pentru 50 de ani, Tratatele de la Roma sunt încheiate pe o
perioadă nelimitată, ceea ce pare să traducă dorinţa autorilor lor de a
evidenţia caracterul de angajament irevocabil. După cum s-a văzut
relativ la Tratatul asupra Uniunii Europene, această situaţie juridică
este incontestabilă. Nu este prevăzută nici procedura de denunţare a
tratatului, nici procedura de excludere a unui stat. Curtea a subliniat
caracterul definitiv al limitării drepturilor suverane ale statelor.
Totuşi, nu se poate imagina ipoteza în care unui stat ce doreşte
să se retragă din CE să i se opună caracterul definitiv al
angajamentelor sale, astfel încât retagerea sa să intervină pe baza unui
acord încheiat între statele membre. Aşa cum s-a văzut, în realitate
58
I.Filipescu, A. Fuerea, Op. cit., pag.34
aceasta este amploarea efectelor concrete ale participării statelor
membre pe “materialul“ lor economic şi social care apare ca veritabil
factor de ireversibilitate al angajamentelor comunitare.
Curtea s-a fondat pe durata nelimitată a Tratatului EURATOM
(şi pe caracterele specifice ale organizării sale instituţionale) pentru a
considera, legat de dispoziţiile neconforme cu tratatul nici confirmate,
nici înlocuite de acesta, faptul că nu se prezumă caducitatea
prevederilor din tratat.59
Acordurile de aderare. Acordurile de aderare a unor state la
Comunităţi reprezintă a treia categorie, respectiv Tratatul şi actul de
aderare al Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii (22 ianuarie 1972),
Tratatul şi actul de aderare al Greciei (28 mai 1979); Tratatul de la
Bruxelles privind Groenlanda (13 martie 1984), Tratatul şi actul de
aderare al Spaniei şi Portugaliei (12 iunie 1985). Dispoziţiile acestor
documente se încorporează în tratatele constitutive.60 Actele de
aderare, multiple şi de natură diversă care adaptează şi completează
tratatele anterioare, sunt, de asemenea, izvoare primare ale dreptului
comunitar. Aici avem în vedere actele referitoare la aderarea la
Comunităţile europene a Danemarcei, Irlandei şi Regatului Unit al
Marii Britanii, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1973; actele referitoare
la aderarea Republicii Elene la Comunităţile europene, din 24 mai
1979, intrate în vigoare la 1 ianuarie 1981; actele relative la aderarea
Regatului Spaniei şi Republicii Portugheze, din 12 iunie 1985,
precum şi cele care au urmat până în anul 1995; Actul unic European,
semnat la Luxemburg şi la Haga în 17 şi 28 februarie, intrat în
vigoare în iunie 1987, care nu se limitează la a modifica cele 3 tratate
institutive şi să completeze Tratatul C.E.E., ci dă şi o bază juridică
Consiliului European şi cooperării politice europene.61
Convenţiile şi protocoalele anexă. Convenţiile şi protocoale anexă,
care în conformitate cu practica internaţională în domeniul încheierii
tratatelor, fac parte constitutivă din tratatele de bază, reprezintă a
patra categorie a surselor principale. În legătură cu acestea, Curtea de
Justiţie a statuat că ele au forţă juridică a tratatelor
instituţionale.62Practica adoptării de convenţii şi protocoale anexă a
fost extinsă prin Tratatul de la Maastricht, care cuprinde 17
59
A.Fuerea, op. cit., pag.114
60
ibidem
61
Idem, pag34-35
62
J.Boulouis, citat de V. Marcu, în Op. cit., pag. 108
protocoale, precum şi prin Tratatul de la Amsterdam, toate având
valoarea juridică a tratatului. O situaţie diferită o au declaraţiile
anexate unor tratate comunitare, care sunt făcute de către toate
statele member sau numai de către unele dintre acestea. Astfel,
Tratatul de la Maastricht cuprinde treizeci de declaraţii. Declaraţiile
reprezintă punctul de vedere al respectivelor state faţă de anumite
prevederi ale tratatului. Ele nu au forţă juridică obligatorie, dar se
constată din practica jurisdicţională că s-a ţinut seama de ele în
interpretarea tratatelor de către Curtea de Justiţie, precum şi de către
Consiliu şi Comisie în activitatea desfăşurată. Declaraţiile care sunt
făcute de către un singur stat sunt însă considerate ca neangajând
restul statelor.
Actele comunitare supuse aprobării statelor membre. Actele
comunitare supuse aprobării statelor membre sunt incluse de
asemenea ca o ultimă categorie în cadrul surselor principale. Se are în
vedere faptul că, din moment ce ele au fost aprobate de către statele
membre, au forţa juridică a tratelor constitutive ale Comunităţilor.63

2.1.2. DREPTUL COMUNITAR SECUNDAR (derivat)

Dreptul comunitar secundar desemnează ansamblul

normelor juridice elaborate de către organele comunităţilor
europene în baza şi pentru executarea normelor de drept
comunitar primar.
Cea de-a doua categorie - izvoarele secundare - cuprinde, în
mod obişnuit, actele adoptate de instituţiile comunitare în scopul
aplicării prevederilor Tratatului: regulamente, directive, decizii. Ele
au un caracter juridic obligatoriu, nu sunt simple rezoluţii sau
recomandări care sunt folosite de regulă în dreptul
internaţional.64Termenul “act comunitar“ înseamnă orice instrument
legislativ sau administrativ adoptat de autorităţile administrative,
astfel că actul denumit conform letter adoptat de Comisie potrivit
dreptului comunitar al concurenţei este la fel de valid precum şi un
regulament de bază65. Având caracter derivat, dreptul secundar nu

63
P.Manin, Op. cit. pag. 222
64
A se vedea în acest sens, L.Cartou, Communautes Europeennes, Dalloz, Paris,
1991, p.4-40
65
W.Cairns, Introduction to European Union ,Law Cavendish Publishing Limited,
London-Sidney, 1997,pag. 61
poate contraveni dreptului primar. În caz contrar, el va fi lipsit de
efecte juridice. În acelaşi timp, dreptul secundar trebuie să fie
conform obiectivelor fundamentale, generale, ale Comunităţilor şi
obiectivelor cu caracter mai specific, care sunt înfăptuite prin
intermediul diverselor politici comunitare şi, chiar dacă Tratatul nu
enunţă expres obiective specifice ale anumitor activităţi, aceste
obiective pot fi normal deduse prin interpretare. Nu mai puţin, ele
trebuie să fie conform principiilor generale ale dreptului comunitar,
care înseamnă, spre exemplu, ca aplicările diferenţiate trebuie să
respecte principiul nediscriminării, inclusive atunci când regulile de
aplicare acordă unui stat membru o perioadă mare de implementare,
precum şi prohibiţiile specifice enunţate de Tratat în diverse
domenii.66 67
Caracteristica principală a Comunităţii europene este aceea
conform căreia capacitatea de a creea reguli de drept este
instituţionalizată, adică este conferită anumitor organe (instituţii) ce o
exercită după o procedură prealabil stabilită. Suntem în prezenţa unei
puteri normative compatibilă cu cea legislativă. În acest sens, deşi
redactorii tratatelor au fost reţinuţi în folosirea termenului ”lege” sau
”legislaţie”, Curtea de justiţie nu mai ezită astăzi, cel puţin în
domeniul Tratatului C.E.E. (tratat care nu este decât un cadru foarte
flexibil), să evoce “sistemul legislativ al Comunităţilor”.68
În cadrul surselor derivate ale dreptului comunitar se include
acte normative elaborate de instituţiile comunitare în baza abilitării
lor de către tratatele constitutive. Din punct de vedere numeric,
acestea sunt cele mai numeroase, constituind o sursă foarte
importantă a dreptului comunitar.69
Denumirea actelor normative unilaterale care fac parte din
dreptul derivat, a fost diferită în cadrul celor trei comunităţi. Astfel,
art.14 din Tratatalul C.E.C.O. prevede trei categorii de acte: decizii,
recomandările şi avizele. Tratatul C.E.E. (art.189) şi TratatulC.E.E.A.
(art.161) prevăd cinci categorii de acte: regulamente, directive,
decizii, recomandări şi avize. Analizate prin prisma definirii lor de

66
C.D.Ehlerman, How flexible is Community law? An unsual approach to the
concept of two speeds., in MLR, vol. 82, 1984, pag. 1288-1290
67
O.Manolache , Op. cit. pag. 19
68
I.Filipescu, op. cit., pag.36
69
J.Boulouis,op. cit., pag.174, citat de V Marcu, în op. cit., pag. 108
către tratate, ca şi prin prisma jurisprudenţei, se apreciază că aceste
acte pot fi clasificate în patru categorii:70
• deciziile generale (C.E.C.O.) şi regulamentele(C.E.şi
C.E.E.A);
• recomandările (C.E.C.O.) şi directivele(C.E. şi C.E.E.A.);
• deciziile negenerale (C.E.C.O.) şi deciziile(C.E. şi C.E.E.A.);
• avizele(C.E.C.O.) şi recomandările şi avizele(C.E. şi
C.E.E.A.).
Conform art.189 C.E., aşa cum a fost modificat prin prin
Tratatul de la Maastricht, în vederea îndeplinirii atribuţiilor lor,
instituţiile comunitare adoptă regulamente şi directive, iau decizii şi
formulează recomandări sau avize. Avem deci o dispoziţie legală în
tratat care prevede şi forţa juridică a fiecăreia dintre aceste acte
normative.
În afara acestor categorii, mai sunt prevăzute în tratatele
originare şi în alte acte juridice, ca de exemplu: ”deliberări” sau
”programe generale” acestea din urmă având mai ales un caracter
politic. Din punctul de vedere al caracterului juridic, aceste acte
unilaterale, în esenţă, trebuie să facă parte din categoria
regulamentelor, deciziilor şi directivelor.71
Conform reglementării tratatelor iniţiale, aceste acte juridice
puteau fi adoptate doar de către Consiliu sau Comisie. După intrarea
în vigoare a Tratatului de la Maastricht, ele pot fi adoptate împreună,
de către Consiliu, Comisie şi Parlament (art.189 B) sau de către
Banca Centrală Europeană.72
Regimul juridic general al actelor din categoria surselor de drept
derivat . După cum a statuat Curtea Europeană de Justiţie, natura
unui act din această categorie nu este dată de denumirea sa, ci de
conţinutul său. În acest sens Curtea poate să procedeze la
”recalificarea” actului sau la invalidarea acestuia dacă nu s-a respectat
procedura de adoptare conform cu natura sa reală.
În cazurile în care tratatul prevede adoptarea unui anumit tip de
act, în legătură cu un anumit domeniu ce urmează a fi reglementat,
instituţia care îl adoptă este obligată să se conformeze. În celelalte
situaţii, se lasă la latitudinea acesteia denumirea actului care va fi
70
idem
71
P.Manin, op.cit, pag 226,citat de V.Marcu în op. cit., pag.109
72
V.Marcu, Op.cit., pag.108-109
adoptat. Conform art.190 C.E. şi practicii instituite de Curtea de
Justiţie, adoptarea fiecărui act normativ de către organele comunitare
trebiue să fie motivate, fiind considerate ca un viciu de formă nu
numai lipsa motivaţiei, dar şi insuficienţa acesteia.
Actele pot fi modificate oricând de organul care le-a emis.73
Regimul juridic al regulamentelor. Regulamentul este principalul
izvor al dreptului comunitar secundar. Prin acesta se exprimă,
îndeosebi, puterea legislativă a Comunităţilor. Articolul 189 din
Tratatul C.E.E. dă efectelor sale juridice o definiţie completă şi fără
ambiguitate, care îi conferă o natură şi o eficacitate absolut
comparabile cu cele ale legii în sistemele naţionale.74
Regulamentele, aşa cum sunt ele definite de articolul 249CE
(fostul art.189) constituie ilustrarea majoră a ceea ce Curtea numeşte
sistemul legislativ al Comunităţii.75
Caracterul normativ al regulamentelor a fost subliniat, foarte
mult, de către Curte, având în vedere, în special, condiţiile acceptării
recursurilor în anulare introduse de persoanele private care limitează
sau exclude recursurile în anulare ale acestora împotriva actelor
generale. Această jurisprudenţă se referă la faptul că regulamentele
sunt acte care se aplică categoriilor abstracte şi în totalitatea lor.76
Regulamentul, ca şi legea, are o influenţă generală. El conţine
prescripţii generale şi impersonale, statuând prin abstracţie. Este de
fapt condiţia funcţionării normative care i se cere în sistemul
tratatului. Nu se confundă cu decizia .77
Criteriul de distincţie între regulament şi decizie este legat de
forţa generală78 şi nu de denumirea, sau a modalităţilor de adoptare a
sa.79 Necesităţile protecţiei drepturilor recurenţilor determină,
cateodată, Curtea să înainteze analizele sale, în special în ceea ce
priveşte regulamentele care fixează drepturi antidumping, mergând,
cateodată, până la a admite caracterul lor hibrid.80
73
V.Marcu, Op.cit., pag.110
74
Idem, pag.111
75
CJCE, 17 dec. 1970 ,Einfuler und vorratsstelle Getreide/Kistu, off. 25/70 Rec.
pag.1161
76
A.Fuerea, Op. cit., pag. 122
77
V.Marcu, Op. cit., pag.111
78
CJCE,5 mai 1977, Koninldijke Scholten Honig-Conseil et Commission,off.101-
76,Rec.pag.797.
79
CJCE, 6 octombrie 1982, Conseil et Commission, off. 307-81, Rec.pag.3463.
80
A.Fuerea, Op. cit., pag.122
 În drerptul comunitar, noţiunea de “dumping” se aplică în
prezent doar în comerţul cu state terţe (intracomunitar poate exista
doar în perioadele tranzitorii stabilite la aderarea UE a unor noi
membri) şi priveşte produsele de import care se vând pe Piaţa
comunitară la un preţ inferior valorii normale unui produs similar.81
Obligativitatea, o altă caracteristică a regulamentului, face ca
acesta să se deosebescă de recomandări şi avize. Acestea din urmă,
potrivit art. 189 al Tratatului C.E.E.”nu obligă”. Regulamentul, fiind
obligatoriu în toate dispoziţiile sale, interzice orice aplicare
incompletă. Se deosebeşte şi de directivă care nu leagă decât în
privinţa rezultatului. Prin regulament, autoritatea comunitară dispune
de o putere normativă completă. Ea (puterea comunitară) poate nu
numai să prescrie un rezultat, ci să impună şi modalităţile de aplicare
şi execuţie considerate oportune.
Regulamentul este direct aplicabil în orice stat membru,
adresându-se direct subiectelor de drept intern din statele membre,
deoarece conţine drepturi şi obligaţii pentru acestea. 82
Fiind direct aplicabil, regulamentul se va insera în mod automat
în ordinele juridice naţionale, excluzând orice măsură de receptare
naţională83 sau tot ceea ce ar putea disimula natura şi efectele unui
regulament.84 Reproducerea regulamentelor în publicaţiile naţionale
va putea, totuşi, fi justificată pentru motive de informare, ca şi
condiţie, ca acestea să nu creeze îndoieli asupra caracterului
comunitar al dispoziţiilor reproduse.
Doar măsurile prevăzute de regulamente vor putea fi luate de
autorităţile statelor membre.85 Statul trebuie să ia măsurile care se
dovedesc a fi necesare având în vedere lacunele regulamentului.
Aceste măsuri vor trebui, ţinând cont de aceleaşi dispoziţii stabilite de
articolul 5 CE (actualul art. 10), să faciliteze aplicarea şi nu să
antreneze executarea lor.

81
I.Jinga, A.Popescu, Dictionar de termeni Comunitari, Ed.Lumina Lex, 2000,
pag.94-95
82
V.Marcu, Op. cit., pag.111
83
CJCE,7 februarie 1973, Commission-Italia, off. 39-72, Rec. pag. 107.
84
78 CJCE, 2 februarie 1977, Amsterdam Bulb Produkt-Shapvoor von Siergewassen,
off. 50-76,Rec. pag.137.
85
CJCE, 11 februarie 1971,Racke Hauptyollant Hambourg St. Armen, off.39-70,
Rec. pag. 49.
 Regulamentul se bucură de un efect direct şi creează drepturi şi
obligaţii de care jurisdicţiile naţionale vor trebui să ţină cont.86
Ierarhia internă între regulamente ţine de confuzia puterii
legislative şi a puterii executive în Comunitate care conduce la a
distinge, potrivit unei terminologii oficiale, între regulamentele de
bază şi regulamentele de aplicare. Distincţia corespunde unei
diferenţe de funcţionare a celor două categorii de texte.
Regulamentele de aplicare vor purea fi controlate şi anulate pentru
încălcarea regulamentelor de bază, fie că sunt luate sau nu de însăşi
instituţia care le-a adoptat pe acestea din urmă.87
Regulamentele comunitare sunt acte juridice adoptate, după caz
de către Consiliu, Comisie şi Parlament, Comisie şi Bancă Centrală
Europeană (conform Tratatului de la Maastricht).
Regulamentele se detaşează ca importanţă în contextul
celorlalte acte normative prin forţa lor obligatorie în toate statele
membre ale Comunităţii. Ca atare, toate regulamentele emise în
cadrul procesului legislativ comunitar vor avea imediat şi direct
putere de lege pe teritoriul Comunităţii.
Articolul 189(2) al Tratatului de la Roma statuează faptul că
regulamentele sunt de aplicabilitate generală, fiind obligatorii direct şi
în întregime pe teritoriul tuturor statelor membre.88.
Regulamentele au următoarele elemente esenţiale în ceea ce
priveşte regimul juridic(art.189 C.E.) :
• au o aplicabilitate generală, adresându-se tuturor subiectelor
de drept din spaţiul comunitar;
• sunt obligatorii în totalitatea dispoziţiilor lor ;
• au o aplicabilitate directă în toate statele membre 89
Aceste acte intră în vigoare, în virtutea articolului 254 CE, la
data pe care o fixează sau în a 20-a zi urmatoare publicării lor; data
publicării este prezumată a fi cea care figurează pe fiecare număr al
Jurnalului Oficial; această prezumţie poate fi înlăturată de proba că
această dată nu era data publicării efective. Regulamentele pot
prevedea o aplicare diferită a dispoziţiilor posterioare intrării în
86
CJCE, 14 decembrie 1971,Polki-Min. des Finances de la Rep.italienne, off. 43-71,
Rec. pag. 1039.
87
A.Fuerea, Op. cit. pag.123
88
J.Boulouis, citat de V. Marcu în op. cit., pag.110
89
Jonel Boudant, Max Gounelle, Les Grandes dates de l Europe Communitaire,
Paris 1989, pag.214
vigoare. Aplicarea unui regulament la data oficială din Jurnalul
Oficial poate, în anumite cazuri, să ajungă la faptul retroacţiunii.90
Urgenţa poate să conducă la a fixa intrarea în figoare la o dată
anterioara celei de-a 20 –a zi, ea putând să intre în vigoare încă din
ziua publicarii, dacă motive imperioase o justifică91 sau în ziua
următoare publicării, dacă operatorii nu pot ignora institutirea imineta
a unui drept antidumping definitiv.92 Măsurile tranzitorii pe care
Comisia poate fi autorizată să le ia se aplică, în principiu, la o
perioadă posterioară, luată ca efect al dispoziţiilor principale; ele pot,
totuşi, să se aplice unei perioade situate între publicarea reglementării
şi producerea efectului său, cu condiţia ca ele să-şi păstreze
caracteristicile lor tranzitorii şi să fie necesare pentru a-şi atinge
obiectivele clauzei de abilitare.93
Regulamentele interne ale instituţiilor, adoptate de acestea în
cadrul puterii lor de auto-organizare, au doar o forţă
interinstituţională în ceea ce priveşte statele. Ele trebuie să fie
conforme tratatelor şi pot fi controlate de curte. În sens invers, ele pot
servi ca bază a recursurilor îndreptate împoriva actelor adoptate în
greşita cunoaştere a dispoziţiilor lor. O directivă adoptată cu
încălcarea regulamentului interior al Consiliului va fi anulată.94 Cu
toate acestea, Curtea a considerat că aceste regulamente interne sunt
lipsite de forţă executorie şi nu sunt susceptibile de a fi invocate de
persoane.95 Tribunalul a considerat că, de o manieră aparent
contradictorie, faţă de regulamentul interior al Comisiei, dispoziţiile
creatoare de drept şi factorii de securitate juridică pot fi invocate de
particulari.96

90
CJCE, 9 ianuarie 1990, SAFA-Ammistratione delle Finanye dello Stato, off.C337-
88, Rec. pag. 267
91
A se vedea, de ex., în materia drepturilor antidumping, CJCE,ord. din 16 ianuarie
1987, Enital-Conseil,off. 304-86, Rec. pag.267.
92
CJCE, 11 iulie 1990, Enital-Comisia şi Consiliul, off. jtes C-304-86 si C- 185-87,
Rec. pag. I-2939.
93
CJCE,14 ianuarie 1987, Germania-Comisia, off. 278-84, Rec. pag.1.
94
CJCE,23 februarie 1988,Regatul Unit-Consiliu,off.68-86, Rec. pag. 855.
95
CJCE, 7 MAI 1991, nakajma All Precizion Co Ltd.-Conseil, off. C-69-89, Rec.pag.
I-2069
96
27 februarie 1992, BASF ş.a.-Comisia, off.jtes T-79-89 la 86-89, T-91-89, T-92-
89, T-94-89, T-96-89,T-98-89, T-102-89, T-104-89, Rec. pag.II-315.
 Regulamentele financiare prevăzute de articolul 279 CE apar,
din contră, după o modificare a practicii comunitare, ca regulamente
în sensul articolului 249.
Statutul funcţionarilor, deşi nu este calificat ca regulament,
reuneşte toate aspectele care caracterizează acest tip de act în termenii
articolului 189 CE, ceea ce explică că funcţionarii pot face să
prevaleze statutul în faţa jurisdicţiilor naţionale.97
În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al regulamentelor,
acesta este foarte vast, începând cu armonizarea legislaţiilor interne în
scopul creării pieţei interioare, până la stabilirea mecanismelor
comunitare privind organizarea comună a pieţei agricole şi a
dispoziţiilor privind regulile de concurenţă.
Regimul juridic al directivelor. Directivele impun rezultate şi lasă,
în principiu, destinatarilor lor competenţa în ceea ce priveşte forma şi
mijloacele pentru a-şi atinge rezultatele în termenele fixate.
Transpunerea directivelor nu trebuie să fie analizată ca o receptare şi
luare a formei printr-o transformare în dreptul naţional. Statele au
obligaţia de a comunica Comisiei măsurile luate pentru a aplica
directivele.98
Directiva reprezintă o formă a legislaţiei cu două trepte de
aplicare. Se asemănă tehnicii legii-cadru completată prin decrete de
aplicare. Se circumscrie voinţei redactorilor tratatelor de a oferi
instituţiilor, pe lângă regulament, un instrument de uniformizare
juridică, o formulă fondată pe împarţire de sarcini şi colaborare între
nivelul comunitar şi nivelul naţional. Este mai flexibilă şi mai fidelă
particularităţilor naţionale, special adoptată pentru a asigura funcţia
de apropiere a legisleţie comunitare de legislaţiile naţionale (potrivit
art.100 din Tratatul C.E.E.).99
Directivele sunt actele normative care stabilesc cadrul general
de reglementare a diverselor aspecte ce vin în atenţia instituţiilor
comunitare dar lasă la latitudinea statelor membre forma de
implementare în legislaţia naţională. Desigur, introducerea în
legislaţia naţională a conţinutului directivelor se va face prin folosirea
procedurii legislative specifice fiecăruia dintre statele membre vizate
de respectiva directivă. Astfel, trebuie reţinut faptul că directivele nu
sunt de aplicabilitate generală, existând situaţii când ele sunt adresate
97
A.Fuerea, Op. cit., pag.124-125
98
Idem, pag.125
99
I.Filipescu, op.cit. pag.38
numai unora sau unuia dintre statele membre ale Comunităţii care vor
avea datoria să implementeze măsura în legislaţia naţională în acordul
cu spiritul ei şi într-o anumită perioadă de timp prestabilită. De
semnalat că în anumite cazuri, în care directiva nu a fost
implementată în acord cu scopul ei iniţial sau în termenul prevăzut, ea
poate da totuşi naştere, în anumite condiţii la efecte directive.100
Statul poate proceda la o aplicare anticipată a directivei.
Particularii nu vor putea invoca principiul protecţiei legitime înainte
de expirarea termenului. Particularii nu vor putea pune în cauză faptul
că un stat, după ce a pus în aplicare cu anticipaţie directiva, a adoptat
un act contrar, chiar dacă termenul nu a expirat întotdeauna.
Termenul fiind expirat, o acţiune în constatarea încălcării
îndreptată împotriva statului va putea sancţiona netranspunerea
directivei, termenele de transpunere având, potrivit unei jurisprudenţe
constante, un caracter imperativ.101
Deciziile sunt acte normative obligatorii numai pentru subiecţii
cărora li se adresează. De subliniat este caracterul lor obligatoriu şi
faptul că nu sunt de aplicabilitate generală, ci individuală.102
De-a lungul timpului, instituţiile comunitare au adoptat
directive care comportă obligaţii precise în sarcina statelor şi care nu
lasă acestora alegerea mijloacelor, ci doar a formelor, pentru a-şi
atinge rezultatele prescrise. Curtea nu a condamnat această practică,
ci chiar a consolidat-o, amintind obligaţia statelor “de a alege formele
şi mijloacele cele mai adecvate în vederea asigurării efectului util al
directivelor”, precizând totodată, “competenţa lăsată statelor membre,
în ceea ce priveşte forma şi mijloacele măsurilor de luat de către
instanţele naţionale, este în funcţie de rezultatele pe care Consiliul sau
Comisia înţelege să le atingă”.
Curtea s-a arătat, în mod progresiv, mai direct privind formele
măsurilor de transpunere ce trebuie luate de statele membre.
Transpunerea implică adoptarea măsurilor de către statul care
ţine să-şi îndeplinească obligaţiile ce decurg din directive. Ea
presupune, de asemenea, ca state să elimine dispoziţiile
incompatibile. Potrivit exigenţelor definite de Curte, dispoziţiile
trebuie să fie aplicate cu o forţă constrângătoare, incontestabilă, cu
100
John Tillotson,”European Community Law, pag.66 citat de C. Leicu, în op. cit.,
pag.36
101
A.Fuerea, Op. cit., pag. 126
102
C. Leicu, Op. cit., pag 36
specificitatea, precizia şi claritatea cerută pentru a fi satisfăcute
exigenţele securităţii juridice care solicită ca, în cazul în care
directiva vizează să cunoască plenitudinea drepturilor lor.103
Directivele sunt constituite atât din recomandări (art. 14
C.E.C.O.) cât şi din directive (art.189 C.E.E. şi art. 161 C.E.E.A.).
Deosebirea dintre recomandări şi directive ar consta în faptul ca
rercomandările C.E.C.O. sunt adresate unor anumiţi destinatari -
aceştia putând fi atât statele cât şi alţi agenţi comunitari – în timp ce
directivele C.E. şi C.E.E.A. pot fi adresate doar statelor membre,
neputând impune obligaţii persoanelor. O persoana care este
implicată într-un proces judiciar poate să invoce o directivă împotriva
unui stat, indiferent dacă statul se află în calitate de patron sau de
autoritate publică.
Caracteristic pentru acestea din punctul de vedere al regimului
juridic este faptul că ele nu au forţă generală, nefiind obligatorii decât
în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie atins.
Ele nu sunt acte generale, adresându-se doar destinatarilor avuţi
în vedere chiar dacă au acelaşi conţinut general. Ele trebuie deci
comunicate fiecărui destinatar, făcând parte din categoria actelor
care-chiar dacă sunt publicate în J.O.C.E.- nu înseamnă că publicarea
este o condiţie de aplicabilitate, ea având doar valoare
documentară.104Statele destinatare au obligaţia de a lua toate măsurile
necesare pe plan intern pentru a aplica în mod concret toate
prevederile directivelor fără a avea posibilitatea să facă aprecieri
asupra fundamentării sau oportunităţii directivei în cauză, controlul
Comisiei şi al Curţii asupra acestei situaţii fiind foarte riguros. Deşi
nu se prevede în tratate, Comunitatea impune statelor să prezinte lista
tuturor măsurilor luate pentru aplicarea directivelor. Absenţa
notificării sau prezentarea incompletă a acesteia constituie o
neîndeplinire a obligaţiilor rezultate din dreptul comunitar. Se
apreciază că directivele au mai ales un rol de armonizare a
legislaţiilor statelor membre.105
Regimul juridic al deciziilor. Deciziile sunt reglementate în art. 14
C.E.C.O., art. 189 C.E. şi art. 161 C.E.E.A.. Deciziile se
caracterizează prin faptul că nu sunt de aplicabilitate generală ele
adresându-se unor destinatari precişi desemnaţi sau identificaţi, de
103
Idem, pag.126-128
104
J.Boulouis, citat de V. Marcu in op. cit., pag 111
105
P.Manin, citat de V Marcu, pag.111
regulă, conform articolului final al acestora. Se deosebeşte deci în
acest fel de regulament acesta fiind un act impersonal. Decizia poate
să se adreseze unor subiecte de drept diferite de state, în special în
cazurile privind concurenţa când se adreseză în deosebi agenţilor
economici. Prin aceste decizii se pot impune subiecţilor cărora le sunt
adresate unele obligaţii, sau aplicarea unor sancţiuni. Nu se impune
completarea lor cu măsuri de alicare luate la nivelul statului.
Pentru intrarea lor în vigoare deciziile trebuie să fie notificate
destinatarului, lipsa acesteia trăgând neintrarea lor în vigoare.
Faptul că acestea nu sunt notificate nu duce la nevalidare
acestora, ci doar la situaţia de a fi inopozabile, chiar dacă au fost
publicate în J.O.C.E..
Deciziile trebuie motivate în mod clar şi pertinent, iar cele care
se bazează pe o practică constantă, pot fi motivate şi sumar.
Deciziile sunt obligatorii în totalitatea lor pentru destinatarii
acestora.
Conform Tratatului de la Maastricht, pot fi adoptate decizii
comune de către Parlament şi Consiliu, care intra în vigoare la data
fixată sau în cea de-a douazecea zi de la publicare, în afară cazurilor
când este necesară modificarea.
Se acordă şi Băncii Centrale Europene dreptul de a adopta
decizii, ea putând hotări publicarea lor.(art.108 A, Tratatul C.E.)106
Contrar directivei, decizia este obligatorie cu toate elementele
ei, nu numai în ce priveşte rezultatul de atins. Ea poate fi deci, legitim
foarte detaliată şi să prevadă chiar mijloacele cu care se poate
îndepini rezultatul impus. Statele au posibilitatea să aleagă numai
forma juridică a punerii în aplicare în cadrul ordinii juridice naţionale.
Decizia nu presupune respectarea principiului unităţii în
materia aplicabilităţii directe, spre deosebire de regulament care îl
cere (principiul) aplicat cu prisosinţă. Fiind obligatorie expres pentru
destinatarii săi, decizia are, evident, un efect direct când destinatarul
este un particular sau o acţiune adică modifică prin ea însăşi situaţia
juridică.

Avizele şi recomandările.
Se disting din ansamblul instrumentelor ce fac parte din
nomenclatorul dreptului comunitar derivat prin aceea că “nu leagă”,
adică nu au forţă de constrangere şi deci nu sunt izvoare de drept în
106
V.Marcu, Op. cit., pag.111-112
adevăratul înţeles al cuvântului. Se constituie, totuşi, în instrumente
foarte utile de orientare a comportamentelor şi legislaţiilor. Dacă
avizele adresate de Comisie acţiunilor sau statelor, le exprimă, de
fapt, decât o opinie (exemplu: avizul din 25.09.1974 adresat de
Comisie guvernului irlandez, relativ la armonizarea anumitor
dispoziţii în sens social, în domeniul transporturilor rutiere),
recomandările Comisiei şi Consiliului invită să se adopte o regulă sau
alta de conduită, aparţinând unor tipuri de directive neobligatorii şi
jucând concret, un rol nenegociabil de ”sursă indirectă de apropiere a
legislaţiilor naţionale”.
Există însă şi alte acte denumite avize care au un alt statut
juridic şi care au deci o anumită forţă juridică. Este situaţia avizelor
date de Comisie în cazul procedurii pentru neîndeplinirea obligaţiilor
rezultând din tratate şi al avizelor C.E.C.O. în domeniul programelor
de investiţii al intreprinderilor siderurgice şi miniere, precum şi în
cazul unor avize ale Consiliului şi Parlanemtului, situaţii în care
jurisdicţia trebuie să procedeze la clarificarea acestora şi să facă
distincţie între cele care reprezintă simple opinii şi cele care impun o
conduită obligatorie statelor membre.107

2.2. Izvoarele nescrise ale dreptului comunitar

european

Dreptul nescris al comunităţilor europene se compune din

principiile sau regulile juridice generale, practica judiciară a Curţii
Europene de Justiţie (CEJ) şi din cutuma comunitară.

2.2.1. PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI

COMUNITAR EUROPEAN, implică, pe de o parte, principiile
generale care fundamentează legislaţia comunitară şi, pe de altă parte,
principiile fundamentale care stau la baza sistemelor legislative ale
statelor membre ale comunităţilor europene. Prima categorie îşi
găseşte sediul juridic în dreptul comunitar primar.
Cea de a doua categorie este diputată în literatura de
specialitate între susţinătorii metodei celui mai mic numitor comun
care consideră că pot fi izvoare de drept comunitar numai acele
principii care se regăsesc în sistemul legislativ al tuturor statelor
membre şi adepţii ideii că trebuie să fie considerate izvoare pentru
107
J.Boulouis,op.cit.pag.,198, citat de V.Marcu în op. cit., pag.112
dreptul comunitar toate principiile fundamentale ale legislaţiilor
tuturor statelor membre.
Doctrina şi jurisprudenţa CEJ pare să încline spre o aplicare
specifică dreptului comparat, critică şi valorizatoare, potrivit căreia
sunt avute în vedere, ca principii generale ale dreptului comunitar
acele principii cuprinse în legislaţia internă a statelor membre care se
apropie cel mai mult şi sunt orientate ca tendinţă valorificatoare spre
obiectivele şi scopurile fundamentale ale comunităţilor europene.
Totalitatea principiilor fundamentale ale sistemelor de drept
intern ale statelor membre, care se regăsesc în toate aceste sisteme şi
care promovează valorile şi respectă obiectivele comunităţilor
europene sunt cuprinse sub denumirea de PRINCIPII ALE
DREPTULUI COMUNITAR COMPARAT şi, în acest sens,
constituie izvoare nescise pentru dreptul comunitar european.
În cadrul literaturii juridice, categoria principiilor generale de
drept şi a dreptului jurisprudenţial se suprapun în ceea ce priveşte
conţinutul, deşi diferă ca nume. Astfel, unii autori consideră dreptul
jurisprudenţial al Curţii de Justiţie ca sursă a dreptului comunitar,
deşi acceptă că în general jurisprudenţa nu este considerată ca un
veritabil izvor de drept. În esenţă însă, se referă la aplicarea de către
Curtea de Justiţie a unor principii generale de drept.
Pe de altă parte, alţi autori recunosc faptul că aplicarea
principiilor generale este în ultimă instanţă o problemă care revine
practicii Curţii de Justiţie . Între cele doua situaţii, problema trebuie
deci să fie rezolvată mai ales sub aspectul denumirii categoriei
respective, având în vedere faptul că nu sunt deosebiri substanţiale de
conţinut. În sprijinul acestei opinii este şi faptul că art.F.2 din tratatul
de la Maastricht recunoaşte ca fiind principii generale chiar şi cele
care nu sunt prevăzute în jurisprudenţa Curţii de Justiţie.
Principiile generale nu sunt prevăzute în tratatul C.E.C.O.ca
surse ale dreptului comunitar. Tratatele următoare au prevăzut însă
posibilitatea Curţii de a putea recurge la principii generale comune
ale statelor membre pentru a nu stabili unele responsabilităţi ale
membrilor Comunităţii care nu erau prevăzute în tratate, extinzându-
se şi la alte domenii, dar diferenţiindu-se de “drepturile
fundamentale“.
Principiile generale de drept au însă un conţinut mai complex,
fiind diferenţiate în funcţie de aparenţa lor la sistemele juridice
clasice, la sistemele de drept comune statelor membre, sau la
principiile proprii comunităţilor europene.108

Principiile clasice ale dreptului comunitar european. Aceste

principii au fost impuse a fi respectate de către Curtea de Justitie
îndeosebi în ceea ce priveşte dreprul de apărare, ca şi în ceea ce
priveşte corecta administrare a justiţiei, neretroactivitatea actelor
administrative, recunoaşterea drepturilor dobândite, principiul bunei
credinţe sau principiul echităţii.109
Un principiu care trebuie să fie observat în procesul aplicării
dreptului comunitar este principiul dreptului la apărare sub
multiplele sale aspecte.110Astfel, sub aspectul dreptului de a fi audiat,
trebuie subliniat că respectarea principiului se impune atât în privinţa
audierii în procedurile în care pot fi impuse sancţiuni, chiar în
procedurile administrative, cât şi în problema audierii martorilor
asupra unor probleme determinate, când aceasta a fost cerută. În
prima situaţie, măsura impusă cu ignorarea principiului, poate fi
anulată sau atenuată precum în cauzele privind personalul
Comunităţii şi concurenţa (art.85-86C.E.) în acest din urmă caz
observarea principiului cerând ca îmtreprinderilor în cauză să li se
permită posibilitatea de a-şi face cunoscute punctele lor de vedere
asupra adevărului şi relevanţei faptelor şi imprejurărilor invocate şi
asupra documentelor folosite de Comisie în sprijinul afirmaţiei ei, că
există o încălcare a legii. În a doua situţie, nu trebuie refuzată cererea
de audiere a martorilor care au fost solicitaţi sau să fie impiedicată
asistarea la audierea lor.
Sub un alt aspect, dreptul la apărare trebuie să fie asigurat şi în
privinţa din partea autorităţilor naţionale şi a dreptului de asistenţă şi
reprezentare legală în legătură cu care există privilegiul profesional
legal.111Acest principiu se întemeiază pe eliminarea riscurilor ca
scrisorile ce emană de la persoanele care au nevoie de un sprijin
juridic de la un jurist să nu fie urmărite şi folosite împotriva lor cât
108
V.Marcu, Op. cit., pag. 113
109
J. Boulouis citat de V.Marcu in op. cit., pag.114
110
R.E.Papadopoulou, Principes generaux du droit et droit communautaire,
Bruylant/Sakkoulas, Bruxelles/Athenes,1996 pag. 166-192 si J.Tilloston, European
Community Law, Text, Cases and Materials, Second ed., Cavendish Publising
Limited , London, 1996, pag 212-213
111
H.G.Schermers, D.Waelbroeck, Judicial protection in the European
Communities, 5-th ed., 1992,pag.48-49
timp se află în mâinile acestuia, iar dacă sunt îndeplinite condiţiile în
sensul că privilegiul nu se extinde dincolo de corespondenţa privind
dreptul de aparare al clientului şi ca el să se limiteze la corespondenţa
cu jurişti independenţi.
Principiul autorităţii de lucru judecat - un principiu larg acceptat -
înseamnă că o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată - non
bis in idem. În practică, însă, dacă o sancţiune este aplicată de două
ori pentru acelaşi act, într-o procedură diferenţiată, dar potrivit unei
reguli având în întregime scopuri diferite, se consideră că principiul
este respectat. Întrebarea care s-a formulat pentru darea unei hotărâri
preliminare în sensul dacă pot să fie acceptate două proceduri
paralele, una a Comunităţii şi alta naţională, astfel ca să se impună o
dublă sancţiune în materie de carteluri, a primit răspuns pozitiv.
Astfel, s-a arătat că posibilitatea sancţiunilor concurenţe nu înseamnă
în mod necesar ca posibilitatea a două proceduri paralele urmărind
scopuri diferite este inacceptabilă.” ...Acceptabilitatea unei proceduri
duale de acest fel reiese din sistemul special de împărţire a justiţiei de
către Comunitate şi statele membre cu privire la carteluri. Dacă,
totuşi, posibilitatea a două proceduri care să fie urmate separat ar
duce la imbunerea de sancţiuni consecutive, o cerinţă generală de
justiţie naturală, precum cea prevăzută la sfârşitul par.2 al art.90
C.E.C.O., reclamă că orice decizie anterioră sancţionatoare să fie
luată în calcul, în determinarea oricărei sancţiuni care urmează să fie
impusă. În orice caz, în măsura în care nu a fost elaborat un
regulament potrivit art. 87[83] alin.(2) lit.e C.E., nici un mijloc de
evitare a unei astfel de posibilităţi nu urmează a fi aflat în principiile
generale de drept comunitar...”112
Rezultă din acest caz că este necesar ca faptele incriminate să
se fi produs pe teritoriul comunitar şi procedurile respective să fie
intriduse în faţa instanţelor aflate în cadrul acesteia.
Principiul certitudinii juridice, care este un principiu fundamental
al oricărui sistem juridic, are un rol important în dreptul comunitar.
Potrivit lui, aplicarea legii la o situaţie specifică trebuie să fie
previzibilă. Principiul poate fi descris ca obligaţia ce revine
autorităţilor publice de a asigura ca legea să fie uşor de stabilit de
către aceia cărora li se aplică şi ca aceştia să poată, nu fară temei, să
prevadă existenţa ei, ca şi modul în care ea va fi aplicată şi
112
C.14/68, Walt Wihelm and others c. Bundeskartellamt, hot.prelim. din 13 febr.
1968 consid.11 , ECR, 1969, 15.
interpretată. 113 Caracterul obligatoriu al acestui principiu a fost
atenuat în concepţia Curţii, care îl priveşte mai curând ca un scop
dezirabil, potrivit precizărilor sale în sensul că atât timp cât Comisia
nu a luat o decizie asupra noilor acorduri notificate, acestea pot fi
puse în aplicare pe riscul părţilor, de unde rezultă că notificarea
făcută conform art. 4 alin. (1) şi din Regulamentul menţionat nu are
efect suspensiv, iar protecţia certitudinii juridice nu ar fi aplicabilă
acestor acorduri încheiate după intrarea în vigoare a Regulamentului
114
.Nu s-a considerat ca o încălcare de către Comisie a principiului
proportionalităţii alegerea sancţiunii de retagere a ajutorului acordat,
dintre sancţiunile prevăzute de art. 44(1) din Regulamentul
Nr.4028/86 privind măsurile comunitare de perfecţionare şi adaptare
a structurilor din sectorul pescuitului şi acvaculturii, intreprinderile
beneficiare declarând în cererile lor pentru plata ajutorului, o sumă
nereflectând adevărata poziţie şi neîdeplinindu-se condiţiile impuse
primitorului de ajutor financiar.115
Principiile privind natura Comunităţilor. În ceea ce priveşte
principiile privind natura Comunităţilor practica jurisdicţională a
Curţii a statuat, în aplicarea dispoziţiilor tratatelor, principii ca:
solidaritatea statelor în ceea ce priveşte informarea cu privire la
comportamentul lor, atât în relaţiile comunitare, cât şi în cele cu
statele terţe; principiul nediscriminării sau al egalităţii de tratament,
principiul general al proporţionalităţii şi principiul preferinţei
comunitare.116
Principiul respectării drepturilor fundamentale ale
omului.Respectarea acestui principiu constituie o chestiune deosebit
de importantă, care se bazează atât pe Convenţia Europeană pentru
Salvgadarea Drepturilor Omului şi a libertăţilor sale fundamentale
(Roma – 4 noiembrie 1950), cât şi pe dispoziţiile constituţionale în
materie ale statelor membre. Tratatele comunitare nu conţin o
enumerare a acestor drepturi fundamentale ale omului, ele
completându-se în acest scop cu prevederile adoptate în cadrul
Consiliului Europei. Din acest punct de vedere pot să apară unele

113
În acest sens , A Charlesworth, H. Collen, European Community Law, Pitman-
Blackstone, London ,1994.
114
C. 48/72 , Brasserie de Haecht c. Spouses Wilkin-Jansen, hoy.prelm.din 6
febr.1973, în ECR. 1973, 77
115
O.Manolache,Op.cit., pag. 26-33
116
V.Marcu, Op. cit., pag.114
probleme legate de derminarea conţinutului acestora şi a justificării
lor ca suport al hotărârilor Curţii. Din aceste considerente, Curtea a
statuat ca drepturile fundamentale ale omului fac parte integrantă din
principiile generale cărora ea le asigură respectarea.
În ceea ce priveşte respectarea drepturilor fundamentale ale
omului, Curtea a ţinut seama de faptul că acestea au un dublu
fundament: pe de o parte tratatele instituite în acest domeniu între
state, precum şi prevederile constituţionale ale statelor membre. Din
acest punct de vedere apare o probleme de dificultate pentru Curte,
care în cazul dispozitiilor de natură comunitară, are un câmp de
acţiune restrâns faţă de cel al reglementărilor naţionale.
Tratatul de la Maastricht, în art.F2, preia ceea ce s-a confirmat
în activitatea Curţii ca fiind elemente esenţiale ale aplicării normelor
juridice comunitare sau naţionale, precizând că sunt recunoscute şi
respectate atât drepturile fundamentale prevăzute în Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, cât şi cele care rezultă din tradiţiile
constituţionale comune ale statelor membre, precum şi principiile
generale ale dreptului comunitar.117
Pe măsura Trecerii timpului Curtea de Justiţie şi-a dezvoltat
progresiv jurispridenţa punând astfel la punct şi un catalog comunitar
de principii şi de drepturi fundamentale, catalog care, deşi nu are un
caracter exhaustiv, cuprinde o serie de drepturi precum: principiul
egalităţii în diferitele sale aspecte ,libertatea de circulaţie a
lucrătorilor, salariaţi şi independenţi, libertatea religioasă, libertatea
de expresie şi de informare, protecţia confidenţialităţii,
inviolabilitatea domiciliului, respectarea dreptului la apărare în
procedurile respective,neretroactivitatea legilor penale, dreptul de a
apela în justiţie, dreptul de proprietate şi de iniţiativă economică,
libertatea de asociere şi drepturi sindicale.
Printre principiile generale care guvernează materia dreptului
comunitar şi care ocupă astăzi un loc esenţial în jurisprudenţa Curtii
de Justiţie şi a Tribunalului de primă Instanţă a Comunităţilor
Europene, câteva privesc direct asigurarea respectării drepturilor
fundamentale, protecţia lor şi a libertăţilor fundamentale.
Un astfel de principiu este cel al egalităţii care îşi găseşte
expresii multiple în dreptul comunitar, fie că se referă la interdicţia
discriminării pe motive de naţionalitate, sex, remunerare, între

117
Idem, pag.115
producători şi consumatori, după originea produselor, în cadrul
funcţiilor publice comunitare.
La 12 aprilie 1989 Parlamentul European a adoptat un alt act:
Declaraţia Dreturilor şi Libertăţilor fundamentale. Declaraţia urma să
devină instrumentul de referinţă în materie pentru întreaga
Comunitate şi îndeosebi pentru Curtea de Justiţie, ea formulând
pentru prima dată un catalog de drepturi şi libertăţi fundamentale.
În Preambulul său se reaminteşte că “este indispensabil pentru
Europa să reafirme existenţa unei comunităţi de drept bazată pe
respectarea demnităţii umane şi a drepturilor omului”.
Au fost înscrise în Declaraţie drepturi precum: inviolabilitatea
demnităţii umane, dreptul la viaţă, la libertatea de gândire, de opinie
şi de informaţie, dreptul la respectarea vieţii private, protecţia
familiei, libertatea de mişcare, dreptul la proprietate, dreptul la
reuniune, de asociere profesională, la libertate profesională, la
condiţii de muncă echitabile, de negociere între partenerii sociali, la
protecţie socială, la educaţie, dreptul la vot universal, liber, direct şi
secret al cetăţenilor europeni pentru Parlamentul European, dreptul la
acces la informaţii, dreptul la acces la justitie, neretroactivitatea legii
penale, abolirea pedepsei cu moartea, dreptul de petiţionare, dreptul
la un mediu sănătos şi protecţia consumatorilor. Este de semnalat că
în acest document figurează şi câteva noutăţi precum principiul
libertăţii în artă, ştiinţă şi cercetare, după cum sunt înscrise şi câteva
principii noi, constitutive ale democraţiei, ca şi referinţele la calitatea
mediului şi la protecţia consumatorului.
Trebuie menţionat şi că exigenţa respectării drepturilor
fundamentale depăşeşte cadrul Comunităţilor devenid un punct ferm
şi în relaţiile externe ale Uniunii. Numeroasele acorduri încheiate cu
diferite ţări conţin dispozitii care pot merge până la a prevedea
suspendarea relaţiilor sau denunţarea acordului în cazul unei vioalări
grave a drepturilor omului de către una din parţile contractante.118

Principiul autonomiei instituţiilor comunitare. Autonomia

organizatorică şi funcţională rezultă din Tratatele constitutive ale
comunităţii. Autonomia nu presupune personalitate juridică distinctă
pentru instituţiile comunitare europene întrucât potrivit art. 210 din

118
I.M.Zlatescu, R.C.Demetrescu, Prolegomene la ia un drept institutional
comunitar,Ed. Economica, 2003, pag. 155-158
Tratatul de la Roma personalitatea juridică este recunoscută numai
comunităţilor
Autonomia funcţională a instituţiilor comunitare se manifestă
în primul rând în faptul că ele dispun de competenţa de a-şi adopta
propriul regulament de organizare şi funcţionare în vederea realizării
atribuţiilor cu care au fost investite prin Tratatele constitutive.
Principiul atribuirii de competenţă.Potrivit acestui principiu
instituţiile comunitare pot dobândi şi nu-şi pot exercita decât acele
atribuţii prevăzute în actele de drept comunitar după caz.
Principiul echilibrului instituţional.Acest principiu a fost pentru
prima dată statuat de jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie şi e
conceput ca un principiu de separaţie şi în acelaşi timp colaborare
dintre puterile comunitare. Astfel Consiliul exercită puterea
legislativă, Comisia, puterea executivă, iar Curtea Europeană de
Justiţie, puterea jurisdicţională. Parlamentul European are un rol în
continuă creştere în procesul legislativ decizional şi un rol
consultativ. Potrivit acestui principiu nici o instituţie comunitară nu
poate renunţa la atribuţiile conferite prin Tratate unei alte instituţii
sau unui organ extracomunitar. În acelaşi timp nici o instituţie nu are
competenţă şi nu trebuie să impiedice executarea competenţelor
conferite celorlalte. O serie de norme comunitare reglementează
forme specifice de colaborare a instituţiilor comunitare în special în
procesul de elaborare a normelor de drept comunitar

2.2.2. CUTUMA COMUNITARĂ desemnează totalitatea normelor

şi regulilor nescrise care, datorită unei practici îndelungate şi
recunoaşterii tacite a caracterului obligatoriu al acestora, modifică ori
completează dreptul comunitar scris, primar sau secundar. Existenţa
unor astfel de reguli este recunoscută fără echivoc în literatura de
specialitate, cu toate acestea CEJ le utilizează numai cu titlu
excepţional. Ca exemplu al unei asemenea reguli evidenţiem regula
nescrisă care completează art.2 al tratatului de fuziune din 1965
potrivit căruia din Consiliul de Miniştri fac parte reprezentanţii
guvernelor statelor membre care sunt şi membri ai guvernelor
respectiv. Cu toate acestea practica comunitară a admis, ca regulă
nescrisă şi necontestată, desemnarea ca reprezentanţi în Consiliu şi a
unor secretari care nu sunt membri în guvernele statelor membre.
Având în vedere structurarea relativ recentă a Dreptului
comunitar, cutuma nu este un izvor de drept în sensul clasic în care
este definit în toate sistemele de drept. Cutuma pentru a fi izvor de
drept trebuie să întrunească condiţiile:
• condiţie obiectivă, ceea ce presupune că regula respectivă să
fi cunoscut o practică îndelungată şi
• o condiţie subiectivă, ceea ce presupune ca regula respectivă
să aibă caracter obligatoriu.
Pentru ca să devină un izvor al dreptului comunitar, cutuma
trebuie să reprezinte o practică îndelungată, relativ continuă şi
repetată. Totuşi, cutuma se conturează, treptat, iar unele practici
comunitare ar putea fi luate în considerare ca un posibil izvor de
drept. Deocamdată, unele practici evocate în activitatea unor instituţii
europene se apreciază că ”nu întrunesc condiţiile obiective şi
subiective necesare pentru a fi definite drept izvor al Dreptului
comunitar.119

2.2.3. PRACTICA JUDICIARĂ desemnează totalitatea normelor de

drept comunitar nescris care se nasc ca urmare a rolului activ al Curţii
Europene de Justiţie (CEJ) în aplicarea, interpretarea şi dezvoltarea
dreptului comunitar scris. Curtea are în acest sens un rol de adevărat
creator de drept comunitar nescis. În procesul aplicării dispoziţiilor
Tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene, Curtea de Justiţie
a avut şi continuă să aibă un rol important în interpretarea şi
precizarea lor. După cum s-a observat în literatura de specialitate,
jurisprudenţa Curţii de Justiţie a putut fi considerată izvor de drept în
lipsa reglementărilor sau a unor reglementări lacunare, precum cea în
materia concurenţei. În mai multe cazuri, Curtea de Justiţie s-a referit
la hotărârile sale anterioare, argumentându-şi şi susţinându-şi
“soluţiile pronunţate”. În acelaşi timp, Curtea a decis - în alte cazuri -
ca nu este obligat de hotărârile adoptate în situaţii precedente.
Jurisprudenţa ocupă un loc considerabil între izvoarele
dreptului comunitar. Este la latitudinea ordinii juridice comunitare de
a primi dreptul jurisprudenţial între celelalte izvoare (caracterul
imprecis, general şi incomplet al regurilor conţinute în tratate;
rigiditatea dreptului primar, datorată procedurii greoaie de revizuire;
inerţia dreptului derivat rezultant din blocajele din cadrul
Consiliului). Acestei aptitudini îi corespunde cea, nu mai puţin
remarcabilă a Curţii de Justiţie, de a crea dreptul (egalitatea

119
D.Mazilu, Op.cit., pag. 80-81
instituţională a Consiliului cu Comisia-conform art.4 al Tratatului
C.E.E.);misiunea de a asigura respectarea dreptului, nu numai a celui
scris-art.164 al Tratatului C.E.E.;capacitatea operaţională din
monopolul de interpretare autentică-art.177 al Tratatului C.E.E.
Exercitarea de către Curte a acestei misiuni normative se
singularizează în special prin utilizarea metodelor de interpretare
dinamică ca şi printr-o largă recurgere la principii generale de
drept.120

2.2.3. DREPTUL COMUNITAR COMPLEMENTAR desemnează

totalitatea normelor care, fără să facă parte integrantă din dreptul
comunitar european, se regăsesc în actele de drept internaţional
public încheiate între statele membre ale comunităţilor europene şi
care servesc scopului promovării obiectivelor fundamentale ale
comunităţilor Europene. Astfel, spre exemplu, Convenţia privind
recunoaşterea reciprocă a societăţilor şi persoanelor juridice din 29
februarie 1968, Acordul cu privire la înfiinţarea unui Institut
european de Învăţământ Superior din 19 aprilie 1972, Convenţia cu
privire la competenţa de drept civil şi comercial precum şi la
executarea hotărârilor instanţelor judecătoreşti în aceste materii din
27 septembrie 1968, Acordul de la Schengen din 14 iunie 1985,
Convenţia EURO, etc.

2.2.4. Unele precizări cu privire la termenul de COMUNITATEA

EUROPEANĂ . Termenul de “comunitatea europeană” s-a
încetăţenit în limbajul comun, nejuridic, ca desemnând, de
regulă, toate cele trei comunităţi europene considerate
împreună.
Punctul de plecare pentru folosirea acestui termen este considerat a fi,
pe de o parte, fuzionarea organelor celor trei comunităţi europene prin
tratatele din 1957 şi 1965 şi, pe de altă parte, obiectivul declarat al
fuzionării în timp a celor trei comunităţi într-una singură.
Din punct de vedere strict juridic utilizarea lui în termenii de
mai sus este incorectă. De altfel şi Actul Unic European din 1985
vorbeşte despre “comunităţile europene” şu nu despre comunitatea
europeană.
Din punct de vedere juridic, potrivit art.G al Tratatului de la
Maastricht asupra Uniunii Europene din 1992, odată cu intrarea în
120
I.Filipescu, Op. cit., pag. 47-48
vigoare a acestui tratat, termenul de COMUNITATEA
EUROPEANĂ este şi trebuie să fie utilizat ca termen care
înlocuieşte denumirea fostei Comunităţi Economice Europene
(CEE) cu denumirea de “COMUNITATEA EUROPEANĂ (CE)”
Comunitatea europeană (CE) constituie la ora actuală pilonul
instituţional principal în cadrul procesului de construcţie a Uniunii
Europene, ca structură juridico-organizatorică cu personalitate
juridică proprie.

3. Ierarhia normelor comunitare

Normele juridice sunt integrate într-un sistem de drept în care

fiecare categorie ocupă un loc bine determinat, într-o formă
piramidală, asemănătoare sistemului normelor juridice ale fiecărui
stat. În funcţie de această ierarhie, fiecare categorie are o anumită
forţă juridică şi – pe această bază – se determină raporturile care
există între acestea precum şi între dreptul comunitar şi dreptul
naţional.

3.1.Tratatele constitutive

Tratatele de constituire a comunităţilor se află în vârful acestei

piramide a normelor juridice, ele reprezentând acordul de voinţă al
statelor membre pentru crearea comunităţilor. Toate celelalte
reglementări comunitare trebuie să fie în concordanţă cu aceste
tratate, în caz contrar ele fiind susceptibile de a fi anulate sau
declarate invalide.121

3.2. Principiile generale

Principiile generale nu constituie o categorie unitară în ceea ce

priveşte ierarhia lor. Astfel, respectarea drepturilor fundamentale ale
omului este considerat un principiu cu valoare egală cu cel al
tratatelor constitutive ale Comunităţilor (conform art. F din Tratatul
de la Maastricht), având deci valoare superioară dreptului derivat.
Celelalte principii sunt considerate a fi de o valoare inferioară
întrucât Curtea le aplică doar în cazul în care acestea nu contravin

121
P.Manin, citat de V. Marcu în Op. cit, pag.116
tratatelor constitutive sau drepturilor fundamentale. Ele sunt
considerate însâ cu valoare juridică superioară dreptului derivat.122

3.3. Acordurile internaţionale

În ceea ce priveşte situaţia acordurilor internaţionale încheiate

de către statele comunitare şi de către Comunităţi se recunoaşte ca
principiu general superioritatea acestora faţă de dreptul derivat, dar
nu şi faţă de tratatele constitutive şi principiile generale, cărora le sunt
subordonate. Se face diferenţa între acordurile încheiate de statele
membre şi acordurile încheiate de către comunităţi.123

3.3.1 Acordurile încheiate de către statele membre. Aceste acorduri

pot fi la rândul lor acorduri între aceste state sau acorduri ale acestora
cu terţe state. Acordurile încheiate de către statele mebre între ele pot
fi anterioare intrării în vigoare a tratatelor constitutive sau posterioare
acestora. Acordurile anterioare tratatelor constitutive rămân în
vigoare dacă sunt compatibile cu tratatele. Prin tratatele constitutive
se interzice oricărui stat membru de a se prevala de tratate, convenţii
sau declaraţii anterioare tratatelor încheiate între ele, în vederea
sustragerii diferendelor privind interpretarea şi aplicarea tratatelor
constitutive de la modalităţile de reglementare prevăzute de aceste
tratate şi aplicarea reglementărilor particulare.
În cazul acordurilor posterioare tratatelor constitutive, situaţia
este clară, întrucât acestea din urmă prevăd angajamentul statelor
membre de a se abţine de la orice acţiune care este de natură să
împiedice realizarea acordurilor urmărite prin tratate. Acordurile
încheiate între statele membre cu terţe state sunt, de asemenea, supuse
unor regimuri diferite în funcţie de momentul încheierii acordului.
Cele anterioare tratatelor, conform art.234 C.E., rămân în vigoare, dar
statele trebuie să caute înlăturarea eventualelor incompatibilităţi între
acestea prin orice mijloace posibile.
Acordurile posterioare sunt însă, în principiu, de competenţă
comunitară, dar pot să apară situaţii dificil de rezolvat în ceea ce
priveşte competenţa externă, doar Tratatul C.E.E.A. prevede în art.
103 unele garanţii pentru eliminarea unor eventuale incompatibilităţi.

122
idem
123
J.Boulouis, op. cit., pag. 216-218, citat de V.Marcu, pag.116
3.3.2.Acordurile încheiate între Comunităţi cu terţe state. Situaţia
acordurilor încheiate de comunitari cu statele terţe îşi găseşte
reglementarea numai în Tratatul C.E. (art.228) având în vedere
diversitatea raporturilor în care intră această comunitate cu vocaţie
generală. În cazul neconcordanţei între acestea se prevede necesitatea
unui control preventiv care poate, în funcţie de prevederile proiectului
de acord, să propună modificarea tratatelor constitutive. Această
modificare nu este însă obligatorie, iar în cazul nerealizării ei,
proiectul de acord nu poate intra în vigoare. Se aplică, deci, principiul
supremaţiei dreptului comunitar izvorât din tratatele constitutive.

3.4.Dreptul derivat
În cadrul categoriei dreptului derivat nu există o ierarhie a
actelor juridice care o alcătuiesc, întrucât ele derivă din tratatele
comunitare, fiind subordonate acestora, ca şi principiilor generale şi
acordurilor internaţionale. Din acest punct de vedere ele reprezintă
surse de drept comunitar autonome unele faţă de altele.
Există însă o diferenţă în cadrul aceloraşi tipuri de acte,
respectiv între cele de bază şi cele de aplicare, unde se respectă
principiul subordonării ultimelor faţă de primele. Există deci un
raport de subordonare între un regulament şi actul care este adoptat în
vederea aplicării acestuia, care nu poate conţine dispoziţii
contadictorii.124

4. Raportul dintre dreptul comunitar european şi

dreptul intern al statele membre

4.1. Aspecte generale

Adoptarea normelor dreptului comunitar reprezintă o problemă

deosebit de importantă, dar nu suficientă. Aceasta trebuie să capete
eficienţă, să nu rămână la nivelul abstract, ci să producă efecte
juridice.
Întrucât Comunităţile sunt organizaţii internaţionale care au
personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre, apare
problema raportului dintre dreptul comunitar şi cel intern. Dreptul
comunitar fiind un sistem autonom, apare necesitatea integrării lui în

124
V.Marcu, Op. cit., pag.116-118
sistemul de drept intern al statelor membre. Această integrare
presupune ca el să facă parte din dreptul naţional al fiecărui stat
comunitar, deci să se aplice în mod direct.
Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar se impune deci ca
un principiu de bază, din care decurge un al doilea principiu, legat de
ierarhia celor două sisteme, care consta în prioritatea dreptului
comunitar faţă de dreptul intern.

4.2. Ordinea juridica comunitară – o nouă ordine

juridică

Expresia "o comunitate guvernată de lege" (sau "Comunitate

de drept") a fost folosită în legătură cu Comunităţile europene de
către Walter Hallstein, prin analogie cu sintagma "stat guvernat de
lege" sau "stat de drept". În afirmaţia de mai sus s-a pornit de la
faptul că cele trei Comunităţi europene nu numai că sunt creaţii ale
legii - ele bazându-se pe tratate internaţionale - dar cu greu s-ar mai
putea găsi o autoritate oficială care să fie atât de dependentă de lege
pentru a pune în aplicare funcţiile sale. La început, Comunităţile nu
aveau mijloace directe prin care să-şi impună autoritatea şi nu aveau
nici forţă armată şi nici organe de poliţie, ci doar o „maşinărie”
administrativă. Din această cauză, Comunităţile europene trebuiau să
se bazeze în mare măsură pe statele membre.
În concluzie, Comunităţile europene nu sunt asemănătoare cu
un stat. Singura lor „armată” a fost legea pe care ele au creat-o. De
aceea, aşa cum observă preşedintele Hallstein într-o dezbatere a
Parlamentului European din 17 iunie 1965, scopul Comunităţilor ar fi
serios afectat dacă legea Comunităţilor - singurul mijloc prin care îşi
pot atinge dezideratele - nu ar mai fi respectată în mod uniform în
toate statele membre125.
Instituind, iniţial, cele trei Comunităţi europene126 şi, ulterior,
Uniunea Europeană127, statele membre au înţeles să încredinţeze o
parte a suveranităţii lor unor organisme suprastatale, transferând o

125
A se vedea Walter Hallstein, “European Parliament debates”, 17 iunie 1965,
p.ag. 220.
126
Prin Tratatul de la Paris (1952) Instituind C.E.C.O. şi cele două Tratate de la
Roma (1958), instituind C.E.E. şi C.E.E.A.
127
Prin Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, intrat în vigoare în 1993.
serie de atribute naţionale specifice, care nu pot fi redobândite
oricum, ci numai în condiţii excepţionale.
Transferul de putere către instituţiile comunitare este considerat
a avea o natură ireversibilă în ceea ce priveşte integralitatea şi
unitatea puterilor acordate, pentru că nu se poate admite ca unul sau
mai multe state membre să fie nevoite să accepte renunţări
importante, majore, care ar crea astfel poziţii de subordonare sau de
inegalitate. Deci, principiul egalităţii de tratament trebuie respectat
până la cele mai profunde consecinţe. Chiar în situaţia în care,
datorită inacţiunii continue a unei autorităţi comunitare în aplicarea
unei dispoziţii legale, s-ar putea deduce că aceasta din urmă nu mai
este actuală sau ar putea deveni prejudiciabilă, statele membre nu pot
reţine libertatea de acţiune discreţionară, iar Uniunea Europeană nu-şi
pierde nicidecum autoritatea, deşi unele dintre instituţiile sale sunt
culpabile128. Aceste reguli naţionale trebuie să fie compatibile cu
oricare dintre principiile comunitare, cum ar fi, de exemplu,
principiul organizării comune a pieţei129. De altfel, Curtea de Justiţie
a Comunităţilor europene a subliniat că "instituind o Comunitate pe o
durată nelimitată, dotată cu atribuţii proprii, cu personalitate,
capacitate juridică, cu o capacitate de reprezentare internaţională şi
mai ales cu puteri reale izvorâte dintr-o limitare a competenţei sau
un transfer de atribuţii de la state la Comunitate, acestea şi-au
limitat, deşi în domenii restrânse, drepturile lor suverane şi au creat
astfel un corp de drept aplicabil resortisanţilor şi lor înseşi130.
Ordinea juridică de drept comunitar, ea însăşi o creaţie a legii şi
depinzând de lege pentru a fi efectivă, este şi o sursă majoră de norme
juridice131.
În sens larg, dreptul comunitar este dat de ansamblul regulilor
de drept aplicabile în ordinea juridică comunitară132, unele dintre ele
chiar nescrise; principiile generale de drept şi jurisprudenţa Curţii de
Justiţie; normele de drept a căror provenienţă se află în afara ordinii
juridice comunitare, provenind din relaţiile externe ale Comunităţilor;
128
A se vedea, Octavian Manolache, “Drept comunitar”, Editura ALL, Bucureşti,
1996, p. 37.
129
Hotărârea Preliminară a C.J.C.E., Pluimveeslechterij Midden Nederland şi
Pluimveeslechterij C. van Miert bv, 28 martie 1984.
130
Hotărârea Costa c. Enel, 15 iulie 1964.
131
A se vedea, J. V. Louis, “The Community legal order”, Luxembourg: Office for
Official Publications of the European Communities, 1995, p. 50.
132
A se vedea, art. 163 şi 173 ale Tratatului C.E.E.
 dreptul comunitar provenit din actele convenţionale încheiate între
statele membre pentru aplicarea tratatelor133.
Prin complexitatea lor, izvoarele dreptului comunitar european
ilustrează specificitatea ordinii juridice comunitare şi se
caracterizează nu numai prin diversitate, ci şi printr-o ierarhizare a
normelor de drept în funcţie de autoritatea ce le este atribuită, care nu
au echivalent în nici una din organizaţiile internaţionale clasice.
Sistemul normativ comunitar a fost caracterizat de Curtea de
Justiţie a Comunităţilor europene printr-o formulare devenită clasică -
reluată şi dezvoltată ulterior sub toate aspectele - potrivit căreia acest
sistem "constituie o ordine juridică proprie, integrată sistemului
juridic al statelor membre"134. De aici se pot desprinde anumite
trăsături135:
În primul rând, sistemul juridic comunitar are calitatea de "ordine
juridică", adică reprezintă un ansamblu organizat şi structurat de norme
juridice, având propriile sale izvoare, dotat cu organe şi proceduri apte să
le emită, să le interpreteze, precum şi să constate şi să sancţioneze, dacă
este cazul, încălcările136;
În al doilea rând, prin "ordine juridică proprie", pe care a
denumit-o apoi "ordine juridică comunitară", Curtea de Justiţie a
înţeles să marcheze în special autonomia acesteia în raport cu ordinea
juridică internaţională şi să sublinieze gradul puternic de centralizare
al creării şi aplicării normelor, mai ales prin intervenţia instituţiilor
comunitare, şi care o apropie de o ordine internă;
În al treilea rând, precizând că este vorba despre o ordine
juridică "integrată sistemului juridic al statelor membre", Curtea de
Justiţie a subliniat trăsătura cea mai originală a ordinii juridice
comunitare, şi anume raporturile sale cu ordinea juridică internă.
Ordinea juridică comunitară, care constă într-un sistem de norme
cuprinse în tratate, în actele instituţiilor comunitare, precum şi în
jurisprudenţă, formează un ansamblu coerent, integrat direct ordinii
juridice naţionale.

133
A se vedea, Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, “Drept instituţional comunitar
european”, ediţia a II-a, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 31.
134
Hotărârea Costa c. Enel, 15 iulie 1964.
135
A se vedea, Roxana Munteanu, “Drept european”, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 1996, p. 268-271.
136
A se vedea, Guy Isaac, “Droit communautaire general”, 3ed., Editura Masson,
Paris, 1990, p. 105.
 În concluzie, o nouă ordine juridică reprezintă fundamentul
Comunităţilor şi al Uniunii, ordine care va trebui să se impună pe
lângă sau în cadrul ordinii juridice naţionale din fiecare stat membru
al Uniunii Europene.

4.3. Raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul

intern al statelor membre
Procesul de formare şi dezvoltare al dreptului internaţional are
ca temei acordul de voinţă dintre state, acord care se manifestă, de
regulă, prin încheierea unor tratate internaţionale. Principiile dreptului
internaţional137 obligă statele să respecte tratatele pe care le-au
încheiat şi, mai ales, să determine aplicarea acestora de către propriile
organe legislative, executive şi judiciare, a căror responsabilitate
poate fi eventual angajată în faţa unei instanţe internaţionale, cu
privire la statele faţă de care acestea şi-au asumat obligaţii 138. Însă
implementarea normelor cuprinse în tratate în ordinea juridică a
statelor este lăsată la latitudinea fiecărui stat care a semnat respectiva
convenţie. Dreptul internaţional nu reglementează condiţiile în care se
realizează această implementare. Statele decid în ce mod vor integra
dispoziţiile tratatelor internaţionale în dreptul lor intern, în funcţie de
concepţia pe care o adoptă asupra relaţiilor dintre dreptul
internaţional şi cel intern. Soluţiile pozitiviste formulate în această
materie sunt inspirate de două concepţii doctrinare înscrise în
constituţii sau practicate: concepţia dualistă şi concepţia monistă139.
Concepţia dualistă a fost elaborată de jurişti, reprezentanţi ai
pozitivismului din ţări diferite, ca germanul H. Triepel sau italianul
D. Anziloti, şi a fost reluată până astăzi de numeroşi autori, de
practică legislativă şi judecătorească a multor state. Potrivit acestei
concepţii, dreptul internaţional şi dreptul naţional reprezintă ordini
juridice separate şi independente. În consecinţă, un tratat internaţional
perfect, adică ratificat cu regularitate, n-ar avea efect decât în ordinea
internaţională. În acest sens, Triepel susţine că un stat nu este obligat
să ţină seama în legislaţia sa naţională de normele dreptului
internaţional, putând adopta o lege internă în contradicţie cu

137
A se vedea, art. 28 din Convenţia de la Viena.
138
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, Op.cit., p. 53.
139
A se vedea, Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, “Drept instituţional comunitar
european”, ediţia a V-a, Editura Actami, Bucureşti, 2000, p. 53 şi urm.
obligaţiile internaţionale asumate anterior, consecinţele unei astfel de
situaţii pe planul răspunderii internaţionale constituind o problemă
separată; de asemenea, pentru ca o obligaţie internaţională asumată să
devină efectivă este necesară o reglementare internă, independent de
consimţământul exprimat anterior de statul respectiv140. Negând orice
legătură între ele, D. Anziloti admite totuşi posibilitatea "trimiterilor"
între cele două ordini juridice şi formulează teza potrivit căreia
aplicarea dreptului internaţional de către state se realizează prin
"încorporarea" normelor sale în dreptul intern şi "transformarea" lor
în norme ale dreptului naţional. El susţine, de asemenea, posibilitatea
"transformării" şi a normelor de drept intern în drept internaţional
prin acordul de voinţă dintre state141.
Deci pentru ca un tratat să se poată aplica în ordinea internă a
unui stat contractant este necesar ca acest stat să-i preia dispoziţiile
într-o normă naţională (cel mai adesea o lege) şi să-l introducă în
ordinea naţională printr-o formulă juridică ce realizează admiterea. Şi
într-un caz şi în celălalt se produce o naţionalizare a tratatului, adică
norma internaţională suferă o transformare a naturii sale şi nu va fi
aplicată decât în noua sa calitate de reglementare de drept intern şi nu
în cea de reglementare de drept internaţional142. Unele state
comunitare adoptă, în relaţiile internaţionale, un sistem dualist.
Astfel, în ceea ce priveşte tratatele internaţionale, în Marea Britanie,
Danemarca şi Irlanda ele nu sunt direct şi imediat aplicabile în
ordinea juridică naţională, ci este necesară transformarea normelor ce
decurg din acestea în norme juridice naţionale. Acest sistem prezintă
o serie de dezavantaje în sensul că procesul de transformare poate să
fie de durată, prin amendamente parlamentare textul poate să fie
schimbat, iar norma internaţională nu are un regim propriu în ordinea
juridică naţională - orice lege naţională viitoare urmând a avea
prioritate asupra legii care încorporează regula internaţională în acea
ordine juridică; sistemul în cauză nu poate să fie aplicat pentru
transformarea deciziilor obligatorii emise de organizaţii
internaţionale, acte care îşi menţin acest caracter indiferent de ce ar
putea decide parlamentul naţional.

140
H. Triepel, „Les raports entre le droit interne et le droit international”, Editura
Rcadi, vol. I, 1923, p. 82.
141
D. Anziloti, „Corso di dirito internationale”, Padova, 1955, p. 49.
142
I. P. Filipescu, Op. cit., p. 54.
 În sistemul dualismului atenuat, întâlnit în Germania şi Italia,
înainte ca guvernele să adere la tratate internaţionale, trebuie obţinută
aprobarea parlamentară, normele generale de drept internaţional
având, totuşi, prioritate asupra legislaţiei interne şi fiind obligatorii.
Atenuarea se explică prin faptul că legea ce aprobă tratatul îl
încorporează şi nu mai poate fi modificat, ci va fi acceptat ca atare143.
Concepţia monistă a fost elaborată după primul război
mondial, prin contribuţia adepţilor şcolii normativiste vieneze (H.
Kelsen, J. Kunz, A. Verdross) şi a altor jurişti ca G. Scelle, N. Politis
etc. Potrivit teoriei moniste, există o singură ordine juridică,
cuprinzând atât dreptul internaţional, cât şi dreptul intern, ca un
sistem unitar de norme situate într-un cadru ierarhic, de prioritate. În
concepţia lui H. Kelsen, dreptul intern şi dreptul internaţional nu pot
fi considerate ca sisteme juridice juxtapuse, autonome şi egale, între
ele existând un raport de subordonare în cadrul unui singur sistem.
Kelsen susţine superioritatea şi primatul dreptului internaţional, a
"ordinii juridice internaţionale" asupra celei interne: "Dreptul
internaţional (...) apare ca ordine juridică superioară tuturor
drepturilor statale şi pe cale legea le deleagă"144.Norma
internaţională este, deci, imediat aplicată, fără a fi nevoie să fie
admisă sau transformată în ordinea internă a statelor părţi. Tratatul
internaţional perfect se integrează pe deplin în sistemul
reglementărilor ce se cer a fi aplicate de către instanţele naţionale, iar
prevederile acestuia sunt aplicabile în calitatea lor iniţială de
reglementări internaţionale. În ipoteza în care norma de drept
internaţional e mai recentă decât normele interne care se află într-un
conflict, ea va avea prioritate; potrivit aceleiaşi doctrine, dacă norma
de drept internaţional este urmată de o legislaţie naţională, aceasta din
urmă ar trebui să fie în concordanţă cu legea internaţională,
asigurându-se astfel, preeminenţa normei de drept internaţional care
ar decurge din natura dreptului internaţional. Ideea centrală a teoriei
lui Kelsen o constituie negarea suveranităţii de stat ca realitate
obiectivă şi înlocuirea ei prin termenul de "competenţă" - o sumă de
atribuţii oferite statelor şi stabilite din afară de dreptul internaţional.
Întrucât statul nu mai este, în această viziune, o entitate suverană, ci
doar "o ordine juridică", o sumă de atribuţii determinate,
143
O. Manolache, Op. cit., p. 38.
144
H. Kelsen, „Les rapports se systeme entre le droit interne et le droit international
public”, Editura Rcadi, vol. IV, 1926, p. 297.
reglementate şi limitate juridic în timp, în spaţiu şi în validitatea lor
de dreptul internaţional, acesta din urmă devine superior şi nelimitat
în acţiunea sa145. Unul dintre avantajele sistemului monist este
caracterul său logic mai mare, în sensul că regulile juridice ale unei
comuniuni mai numeroase trebuie să prevaleze faţă de cele ale
părţilor sale, dar trebuie subliniat că aplicarea ca norme de drept
internaţional, revenind, deci, statelor, ca entităţi distincte, să le pună
în practică. Reglementarea efectului intern al normelor de drept
internaţional va reveni, prin urmare, dispoziţiilor dreptului naţional de
natură constituţională146.
Analizând raportul dintre dreptul tratatelor şi dreptul intern,
specialiştii români în domeniu au apreciat că două ar fi ideile de bază
pe care se sprijină relaţia dintre dreptul tratatelor – ca ramură a
dreptului internaţional şi dreptul intern147:
• în primul rând, o diferenţă netă şi o distincţie evidentă între
aceste două sisteme normative, ale căror izvoare, subiecte,
garanţii şi conţinut rămân complet diferite;
• în al doilea rând, o coexistenţă funcţională a două sisteme
juridice şi o inepuizabilă stabilire de legături determinate
între ele.
Prima idee decurge din faptul că dreptul internaţional nu se
confundă cu dreptul intern, fiind vorba de două ordini juridice
distincte; una are în vedere subiectele de drept internaţional între care
se stabilesc raporturi care sunt reglementate de dreptul internaţional,
cealaltă vizează subiectele de drept intern ale căror raporturi sunt
supuse dreptului aplicabil din fiecare stat. Sistemele de drept şi
ordinile juridice distincte constituie punctul de plecare în această
relaţie.
A doua idee este impusă de însăşi distincţia existentă pentru că,
deşi distincte, între aceste ordini juridice trebuie să existe o corelaţie,
dacă nu chiar o armonie. Ansamblul de ordini juridice, fiind un tot,
între regulile pe care le cuprind cele două ordini juridice trebuie să fie
o concordanţă.

145
Gh. Moca, „Drept internaţional public”, Universitatea Româno-Americană,
Facultatea de Drept, Bucureşti, 1992, p. 51.
146
O. Manolache, op. cit., p. 39.
147
A se vedea, Ion M. Anghel, “Dreptul tratatelor”, Vol. I, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1993, p. 137 şi urm.
 Disparităţile care ar apare între cele două ordini juridice duc la
subminarea şi chiar la negarea lor reciprocă; afirmarea uneia dintre
ele depinde de concordanţa pe care o are cu cealaltă, pentru că ambele
constituie coloanele aceluiaşi edificiu.
Dar, în afară de această notă generală, redată de corelaţia dintre
dreptul intern şi dreptul internaţional în general, există şi o relaţie
specifică dintre tratatul internaţional şi legea internă, precum şi aceea
dintre dreptul tratatelor şi dreptul naţional (în special dreptul
constituţional).
Raporturile care se stabilesc între cele două sisteme normative
sunt numeroase şi se prezintă în mod divers în interconexiunea şi
frecvenţa lor148.
Există raporturi de presupoziţie conceptuală reciprocă, în sensul
că fiecare sistem de reguli presupune existenţa de valori juridice care
aparţin celuilalt sistem. Spre exemplu, dreptul tratatelor prevede
ratificarea ca un act care emană în mod formal de la şeful de stat;
noţiunea de şef de stat este însă, o categorie juridică care aparţine, în
primul rând, dreptului intern al statului contractant; aşadar, normele
dreptului internaţional în general, şi cele ale dreptului tratatelor, în
special, privind procedura de încheiere a tratatului presupun categorii
juridice care aparţin, în primul rând, sau ca origine, ordinii juridice
interne. Pe de altă parte, dreptul constituţional al fiecărui stat prevede
unele norme pentru definirea competenţei organelor proprii pentru
scopurile încheierii tratatelor internaţionale. Or, noţiunea de tratat
internaţional vizează o categorie care este proprie dreptului
internaţional, al dreptului tratatelor. La rândul lor, dispoziţiile dintr-
un tratat ratificat de un stat devin parte a dreptului intern, în virtutea
cărora se creează o bază pentru dobândirea de drepturi şi asumarea de
obligaţii, opozabile organelor statului respectiv.
Această ordine distinctă de raporturi care tind să se stabilească
între dreptul tratatelor şi dreptul intern constă în trimiterea pe care un
sistem juridic o face la celălalt:
• norma de drept al tratatelor, care presupune deplina
conformitate între actul astfel îndeplinit şi constituţia statului
respectiv, operează o trimitere a dreptului tratatelor la dreptul
intern al statului respectiv;

148
Idem, p. 138.
 • normele dreptului intern care subordonează statuarea în
materie de convenţii internaţionale între statul respectiv şi
statele străine fac, la rândul lor, o trimitere la regulile
dreptului tratatelor privind formarea, încheierea şi validitatea
acordurilor internaţionale.
În concluzie, are loc un dublu proces, aparent contradictoriu
dar, în realitate, de stabilire a unei adevărate armonii între cele două
ordini juridice.

4.4.Raportul dintre dreptul comunitar european şi

dreptul intern al statelor membre

Ordinea juridică supranaţională proprie Comunităţilor

Europene a fost definită de Guy Heraud ca fiind „un sistem în care
statele comunitare sunt subordonate unei autorităţi normative şi
jurisdicţionale mai înalte”149. Aşadar, spre deosebire de dreptul
internaţional, dreptului comunitar nu-i este indiferentă natura
relaţiilor ce trebuie să se stabilească între dreptul comunitar şi dreptul
intern al statelor membre. Ordinea juridică de drept comunitar
postulează monismul şi impune respectarea acestuia de către statele
membre.
Poziţia Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene este clară în
această privinţă: monismul decurge din însăşi natura Comunităţilor
deci din "ansamblul sistemului tratatului". Astfel, s-a remarcat că
obiectivul Tratatului C.E.E., care este de a stabili o „Piaţă Comună” a
cărei funcţionare este de directă preocupare pentru statele membre
implică faptul că acest Tratat "... este mai mult decât un simplu acord
care creează, pur şi simplu, obligaţii reciproce între părţile
contractante". Comunitatea ce a fost creată constituie "... o nouă
ordine juridică pentru al cărei beneficiu statele şi-au limitat
drepturile lor suverane, deşi în domenii limitate, şi între subiecţii
căreia se cuprind nu numai statele membre, dar şi resortisanţii lor",
astfel că: "Independent de legislaţia statelor membre, dreptul
comunitar nu impune, deci, numai obligaţii asupra persoanelor, dar,
de asemenea, înţelege să le confere drepturi care devin parte a
moştenirii lor juridice. Aceste drepturi se nasc nu numai când ele
sunt expres acordate de Tratat, dar şi în temeiul obligaţiilor pe care
149
G. Heraud, „L'interetatique, le supranational et le federal” în "Archivesde
philosophie de droit", 1961, p. 179.
Tratatul le impune într-un mod clar definit persoanelor, precum şi
statelor membre şi instituţiilor Comunităţii"150.
În spiritul aceleiaşi doctrine moniste, Curtea de Justiţie s-a mai
pronunţat asupra admisibilităţii şi conformităţii cu Tratatul CE a unei
legi de naţionalizare ulterioară. Guvernul italian a susţinut că o cerere
pentru o hotărâre preliminară formulată de un judecător italian este
absolut inadmisibilă întrucât tribunalul italian nu poate recurge la o
asemenea procedură când, pentru scopul de a se rezolva litigiul, el
trebuie să aplice numai o lege naţională, care este de dată mai recentă,
iar nu o prevedere a Tratatului. Art. 177 din Tratat nu ar putea fi
folosit ca un mijloc de a permite unui tribunal naţional, la iniţiativa
unui resortisant al unui stat membru, să supună o lege a acelui stat
procedurii pentru obţinerea unei hotărâri preliminarii, pentru
încălcarea obligaţiilor din Tratat. În cazul în care această lege ar
încălca Tratatul, procedura posibilă ar fi cea prevăzută în art. 169 şi
170, în care va fi implicată şi Comisia. În plus, s-a argumentat că
tribunalul italian nu avea nici o opţiune. El trebuia, potrivit dreptului
italian, să aplice legea de data cea mai recentă, având în vedere şi
faptul că, în acest sens, Curtea Constituţională italiană s-a mai
pronunţat într-un caz asemănător între aceleaşi părţi.
Faţă de aceste susţineri, Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene a subliniat că, prin contrast cu tratatele internaţionale
obişnuite, Tratatul C.E.E. a creat propriul său sistem juridic, care, la
intrarea în vigoare a Tratatului, a devenit parte integrantă a sistemelor
juridice ale statelor membre şi pe care tribunalele acestora sunt
obligate să-l aplice151.
Aşadar, dacă în ceea ce priveşte dreptul internaţional, statele
membre îşi pot păstra concepţia dualistă, în raporturile dintre
Comunităţi şi statele membre dualismul este înlăturat, iar dreptul
comunitar - fie originar, fie derivat - este imediat aplicabil în ordinea
juridică internă a statelor membre, sau - după cum a subliniat Curtea
de Justiţie - el face "parte integrantă din ordinea juridică aplicabilă
pe teritoriul fiecăruia dintre statele membre"152.
La întrebarea care s-ar putea pune în sensul că aceste
caracteristici ale dreptului comunitar ar manifesta o tendinţă
150
A se vedea, Hotărârea Molkerei Zentrale Westfalen Lippe Gmbh c. Hauptzollamt
Paderborn, 3 aprilie 1968 şi Hotărârea Costa c. Enel, 15 iulie 1964.
151
Hot. Flaminio Costa c. Enel din 15 iulie 1964.
152
I. P. Filipescu, A. Fuerea, op. cit., p. 55.
"integraţionistă" astfel încât Comunităţile Europene ar trebui să se
considere organizaţii internaţionale de tip federal, doctrina juridică
subliniază că multe din elementele unui asemenea sistem lipsesc în
Comunităţile Europene:
• abandonul de suveranitate este prea limitat pentru a fi
constitutiv de un stat;
• Comunităţile îşi au originea şi statutul într-un tratat, act de
drept internaţional şi nu printr-o Constituţie, act de drept intern;
• statele membre ale Comunităţii nu au renunţat la capacitatea
lor de a acţiona ca subiecte de drept internaţional şi îşi păstrează, în
ordinea internaţională, deplina lor capacitate, sub rezerva
angajamentelor asumate de ele în tratatele constitutive;
Comunităţile Europene nu dispun de puterea de a extinde
domeniul competenţelor lor, fiind în această privinţă total dependente
de state.
În concluzie, Comunităţile Europene reprezintă o "putere
publică comună"153, iar originalitatea sistemului lor instituţional nu
poate fi minimalizată, deoarece pe ea se bazează întreaga construcţie
comunitară154. Comunităţile se constituie într-un ansamblu specific
bazat pe o repartizare a competenţelor suverane între acestea şi statele
membre, competenţele comunitare fiind exercitate în comun în cadrul
sistemului instituţional comunitar. Numai în acest sens se poate vorbi
de o integrare155.
Aşadar, semnând tratatele prin care renunţă la unele
competenţe şi conferă instituţiilor europene o putere normativă
proprie, statele membre au acceptat ca dreptul comunitar să facă parte
integrantă din ordinea lor juridică. Acest fapt are trei consecinţe:
• dreptul comunitar este integrat în mod firesc în ordinea
juridică internă a statelor, fără a fi necesară vreo formulare
specială de introducere;
• normele comunitare îşi ocupă locul în ordinea juridică internă
ca drept comunitar;
• jurisdicţiile naţionale sunt obligate să aplice dreptul
comunitar.

153
C.J.C.E. - Delib. 14 noiembrie 1978.
154
Roxana Munteanu, Op. cit., p. 69.
155
J. P. Jacque,Op. cit., p. 265.
Principiul subsidiaritatii. Acest principiu presupune ca deciziile să
fie luate la un nivel situat cât mai aproape de cetăţeni, urmând a se
verifica permanent dacă acţiunile întreprinse la nivelul Comunităţii se
justifică cu adevărat, având în vedere posibilităţile la nivel naţional,
regional sau local. În domeniile care nu cad în incidenţa exclusivă a
Uniunii, aceasta va acţiona numai atunci când măsurile ei se dovedesc
a fi mai eficiente decât cele luate la nivel naţional, regional sau local.
Cuplate cu principiul de subsidiaritate sunt principiile
proporţionalităţii şi ale necesităţii (ceea ce înseamnă că măsurile luate
de Uniune nu trebuie să depăşească măsura necesară pentru realizarea
obiectivelor specificate în Tratat). Consiliul Europei a stabilit în
decembrie 1992 la Edinburgh regulile de bază pentru aplicarea
principiului de subsidiaritate, precum şi liniile directoare pentru
interpretarea Articolului 5 (fostul Articol 3 b), care ancorează
principiul de subsidiaritate în Tratatul Uniunii Europene. Concluziile
au fost integrate într-o declaraţie, care îşi păstrează până astăzi
aplicabilitatea în ceea ce priveşte acest principiu. Conceptul general
cuprins în declaraţie a fost preluat într-un protocol asupra aplicării
principiilor de subsidiaritate şi proporţionalitate, anexate, alături de
Tratatul de la Amsterdam, Tratatului CE. Prin perechea de termeni
interguvernamental — supranaţional se înţeleg diversele forme de
colaborare la nivelul politicii internaţionale, în general, şi în domeniul
integrării europene, în particular. În timp ce colaborarea
interguvernamentală nu prevede renunţarea la principiul de
suveranitate naţională, desemnând o colaborare tradiţională la nivel
de guverne, structurile supranaţionale se evidenţiază printr-o
renunţare substanţială la drepturile de suveranitate. Această pereche
de termeni atrage atenţia asupra unui continuum, marcând raporturile
tensionate sub care se desfăşoară procesul de integrare europeană. Un
caz paradigmatic în ceea ce priveşte colaborarea la nivel
interguvernamental este Consiliul Europei, iar prima organizaţie
supranaţională europeană a fost CECO.
Principiul aplicabilităţii directe îşi găseşte o confirmare în art.189,
dar numai în ce priveşte regulamentele, despre care se precizează că
sunt de aplicabilitate directă în toate statele membre. Curtea a statuat
ca principiile dreptului intern se aplică în măsura în care nu sunt în
contradicţie cu ordinea juridică comunitară.
Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar prezintă o serie de
particularităţi în funcţie de categoria normelor comunitare care sunt
invocate, precum şi caracterul efectului direct şi eventualele excepţii
care există.156
Principiul aplicabilităţii directe a dreptului comunitar are
implicaţii atât asupra statelor membre ale comunităţilor, cât şi asupra
persoanelor partculare şi a judecătorilor naţionali.
Statele membre sunt puse în situaţia de a nu putea schimba
dispoziţiile comunitare care le sunt adresate, acestea având un
caracter obligatoriu pentru respectivele state.
Persoanele particulare au posibilitatea să invoce oricând în
ordinea juridică internă dreptul comunitar, în condiţiile statuate de
reglementările comunitare.
Judecătorii naţionali sunt obligaţi să aplice dreptul comunitar,
dar atunci când judecătorii sunt în faţa unei situaţii care necesită
stabilirea competenţei pe plan intern, vor aplica dreptul fiecărui stat.
În cazul în care judecătorul naţional solicită un recurs prejudiciar,
Curtea poate indica acestuia elementele de drept comunitar pe baza
căruia să rezolve cazul.
Se recunoaşte o aplicabilitate directă pe verticală (invocarea
dispoziţiilor comunitare faţă de stat şi de organele acestuia) şi o
aplicabilitate orizontală ( între persoanele private).
Alături de principiul aplicări directe mai există un alt stâlp al
ordini juridice comunitare, şi anume, principiul primordialităţii
dreptului comunitar.
Problema primordialităţii dreptului comunitar faţă de dreptul
intern al statelor membre, poate fi considerată ca o expresie a
problematicii raportului dintre dreptul internaţional public şi doctrina
dualistă. Spre deosebire de această situaţie din dreptul internaţional
public, în sistemul de drept comunitar statele membre sunt obligate să
recunoască primordialitatea dreptului comunitar asupra dreptului
intern. Fundamernntul acestei situaţii îl constituie acordul statelor de
a fi membre ale acestor comunităţi şi de a accepta jurisdicţia specială
creată în conformitate cu consimţământul fiecărui stat conform
prevederilor tratatului şi a reglementărilor interne, respectiv prin
referendum în ultimă instanţă.
Faptul că tratatele nu conţin prevederi exprese în acest sens este
considerat o precauţie de natură politică a iniţiatorilor Comunităţilor
europene prin care s-ar menaja sentimente anti-federaliste ale unor
156
V.Marcu, N.Diaconu, Drept comunitar general ,Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2002, pag. 91-93
state fondatoare, care ar fi putut să nu accepte caracterul condiţional
al construcţiei comunitare. Existenţa sistemelor naţionale ale statelor
membre, precum şi a sistemului constituit de dreptul comunitar,
ridică fireasca problemă a aplicării lor, mai bine spus a raportului care
se stabileşte cu privire la prioritatea (ordinea sau întâietatea) aplicării
lor. În acest sens, se pot distinge următoarele situaţii rezultate din
concepţiile şi teoriile prezentate:
• substituirea dreptului naţional de către dreptul comunitar;
• armonizarea dreptului naţional cu dreptul comunitar;
•coordonarea dreptului naţional cu cel comunitar;
• coexistenţa dreptului naţional cu dreptul comunitar.
a. Substituirea dreptului naţional de către dreptul comunitar,
implică transferul de competenţă de la naţional la supranaţional. În
domeniul în care a operat un asemenea transfer de competenţă,
autorităţile naţionale nu mai pot emite norme juridice, ci, în acea
materie, normele juridice se emit numai de către organele comunitare.
b. Armonizarea, presupune luare unor măsuri legislative ce au în
vedere o anumită organizare a dispoziţiilor naţionale. Deci se
porneşte de la premisa conform căreia competenţa legislativă aparţine
autorităţiilor naţionale, dar, avându-se în vedere obiectivele
comunitare, să se adopte norme juridice cu un anumit grad de
omogenitate în cadrul statelor membre. Practic, organismele
comunitare dau indicaţii, precizări, iar decizia normativă aparţine
autorităţilor naţionale.
c. Coordonarea sistemelor de drept naţional cu cel de drept
comunitar. În acest fel, sistemul de drept naţional nu suferă nici un
fel de modificări, dar se are în vedere coordonarea efectelor normelor
juridice.
d. Coexistenţa.În anumite materii, normele naţionale coexistă cu cele
comunitare. Exemplu ni-l oferă normele privitoare la concurenţă.
Articolele 85-87 ale Tratatului C.E.E. fac trimiteri şi la normele
naţionale.157
În concluzie, faptul că dreptul comunitar reprezintă o ordine juridică
de sine stătătoare este acceptat de la bun început de către toţi cei
implicaţi în elaborarea şi aplicarea sa.
Sistemul juridic comunitar diferă însă, de legislaţia emanată de
tratatele internaţionale, prin trei aspecte importante:

157
I.Filipescu, Op. cit., pag. 92-93
 • face cetăţeanul comunitar o entitate juridică în sine, cu
drepturi conform legislaţiei comunitare, apărate în faţa
tribunalelor naţionale. Acest lucru este cunoscut ca fiind
efectul direct al dreptului comunitar. A fost de asemenea,
oferit accesul individual la Curtea Europeană de Justiţie, atât
în mod direct prin recursul în anulare prevăzut de art. 230
(173 TCE) din Tratatul CE, cât şi indirect prin procedura de
deliberare preliminară, prevăzută în art. 234 (fost 177) TCE;
• Asigură adoptarea anumitor reguli cu efect în ordinea juridică
internă a statelor membre, fără a fi nevoie de măsuri
suplimentare din partea autorităţilor naţionale. acest lucru
este cunoscut ca fiind aplicabilitatea directă a dreptului
comunitar;
• Sistemul juridic comunitar este astfel conceput, încât să
primeze dreptul comunitar în cazul unui conflict între
legislaţia comunitară şi cea naţională, indiferent de
prevederile constituţionale aplicabile în statele membre.
Acest lucru este cunoscut ca supremaţia dreptului comunitar.
Toate aceste aspecte au condus la definirea dreptului comunitar
european ca sistem juridic sui generis, care nu este nici
naţional, nici federal, ci un sistem specific Uniunii
Europene care reflectă relaţiile specifice dintre legislaţia
naţională şi cea dezvoltată în cadrul tratatelor
fundamentale.

4.5.Aria teritorială de aplicare a tratatelor constitutive

În ceea ce priveşte aria de aplicabilitate a normelor de drept

comunitar reglementate în cuprinsul tratatelor constitutive trebuie
făcută precizarea că nu există graniţe, frontiere sau delimitări
teritoriale de manifestare a caracterului supranaţional al acestor
norme ci numai anumitor domenii de activitate specifice în care
normele de drept comunitar au prioritate în raport cu normele de drept
intern ale statelor membre. Cu alte cuvinte instituţiile comunităţilor
europene dispun numai de competenţa materială şi nu dispun de
competenţă teritorială. Una din consecinţele cele mai importante ale
lipsei graniţelor pentru aplicabilitatea normelor de drept comunitar
este aceea că primirea sau după caz excluderea unor membri nu va
produce efecte juridice în ceea ce priveşte domeniul de valabilitate al
normelor de drept comunitar şi/sau după caz, asupra domeniului
competenţei de reglementare a organelor comunitare. Spre exemplu:
încheierea la 31 august 1991 a tratatului de unificare a germaniei a
însemnat din punct de vedere al dreptului comunitar că de la data
intării în vigoare a acestui tratat, normele de drept comunitar, au
devenit imediat aplicabile obligatorii şi executorii în noile landuri
federale. În absenţa unei definiţii a câmpului de aplicare teritorială a
Tratatului asupra Uniunii Europene, este bine ca referirile să se facă
cu prudenţă în ceea ce priveşte noţiunea de “ teritoriu comunitar”,
tinând cont de particularitatea problemelor puse prin aplicarea
dispoziţiilor din acest tratat care nu modifică Tratatele constitutive ale
Comunităţilor europene şi, în particular, cele relative la politica exteră
şi de securitate comună şi cele vizând cooperarea poliţiei şi cea
judiciară în materie penală. Teritoriul comunitar, la care se referă
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, apare ca un teritoriu
funcţional, cu o geometrie variabilă potrivit competenţelor
comunitare în cauză. Dreptul comunitar se aplică oricărui loc unde
statele membre acţionează în câmpul de competenţă atribuit
Comunităţilor Europene.
Articolul 299 TCE defineşte câmpul de aplicare teritorială a
tratatului care se răsfrânge, în virtutea paragrafului 1, asupra statelor
membre în cadrul frontierelor definite de ele. Consiliul European de
la Dublin, din 28 aprilie 1990, a decis că integrarea teritoriului fostei
RDG în Comunitate s-ar realiza fără revizuirea tratatelor, permiţând,
astfel, aplicarea dreptului comunitar în noile teritorii ale RFG, sub
rezerva adoptării de măsurii tranzitorii care vizează dreptul intern
german şi vechile angajamente internaţionale ale RDG.
Anumite probleme se pun în legătură cu spaţiile ce au un regim
juridic particular. Spaţiul aerian, apele interioare şi marea teritorială a
statelor membre, care sunt prelungiri ale teritoriului, intră, în
principiu, în câmpul acoperit de articolul 227 CE, sub rezerva
problemelor care aparţin competenţei naţionale. De acum, statele sunt
obligate la a renunţa în profitul Comuniotăţii la exercitarea anumitor
competenţe ce le revin lor pe platoul continental, zona economică
exclusivă.
Problema se pune, de asemenea, cu privire la substituirea în
câmpul de competenţă comunitară a Comunităţii statelor membre,
pentru marea liberă, marile adâncuri marine, spaţial, aerian
internaţional şi spaţial extraatmosferic. Statele trebuie, în orice
ipoteză, să-şi exercite competenţele care le sunt recunoscute de
dreptul internaţional, respectându-şi obligaţiile comunitare. Aplicarea
dreptului comunitar implică respectarea regulilor de drept
internaţional public, în cazul dreptului de trecere inofensiv. Tratatul
CE se aplică, de asemenea, teritoriilor neeuropene ale statelor
membre, precum Madere (Madeira) şi Acores. Tratatul nu se aplică
Antilelor olandeze care relevă un regim, de asociere la PTOM (Pays
et Terittoires d’Outre mer-State şi teritorii de peste mare). Tratatul
EURATOM se aplică, în principiu, teritoriilor neeuropene din statele
membre supuse jurisdicţiei lor, chiar dacă Tratatul CECA le excludea
din câmpul lor de aplicare. Principiile stabilite prin aceste ultime
două tratate sunt însoţite de derogări sau exceptări.
Declaraţia nr. 36 a convenţiei interguvernamentale din anul
1996 invită Consiliul să reexamineze înainte de februarie 2000,
regimul de asociere al regiunilor ultraperiferice, insulare şi PTOM ,
având ca obiective:
• să promoveze mai eficace dezvoltarea economică şi socială a
PTOM;
• să dezvolte relaţiile economice între PTOM şi Uniunea
Europeană;
• să ia în considerare discutarea şi specificitatea fiecărei
PTOM, cuprinzând aici şi libertatea de stabilire;
• să amelioreze eficacitatea instrumentului financiar.”
Câmpul de aplicare relativ la regulile din cei doi piloni necomunitari
din Uniune trebuie, logic, să fie fixat prin referire la regulile
comunitare şi la dreptul constituţional din fiecare stat membru.
Tratatele nu se aplică statelor terţe.
Limitele teritoriului comunitar nu exclude aplicarea dreptului
comunitar la acţiuni externe Comunităţii, dar care au efecte în
interiorul teritoriului comunitar. În particular, acesta este în domeniul
dreptului comunitar în care găsim exemple caracteristice acestui tip
de aplicare, câteodată calificată ca extrateritorială, a dreptului
comunitar. Anumite acte comunitare, decizii în materie de ajutor
pentru dezvoltare sau sancţiuni economice au, de asemenea , prin
natura lor, vocaţia de a se aplica în afara Comunităţii. Câmpul de
aplicare a dreptului comunitar derivat corespunde, în principiu, celui
al tratatelor constitutive, sub rezerva stabilirii de dispoziţii derogatorii
care pot restrânge câmpul de aplicare al unui act de drept derivat,
eventual excluzând anumite părţi din teritoriul unui stat membru (ca
DOM-urile franceze).158 Din 1 ianuarie 1977 au fost trecute în
competenţa C.E.E. o serie de zone relative întinse din Marea Nordului
şi Atlanticul de Nord. Politica de pescuit fiind parte integrantă a
politicii agrare a C.E.E. competenţa de reglementare aparţine C.E.E.,
astfel că neexecutarea normelor comunitare în materie vor atrage o
răspundere specifică şi sancţiuni specifice de drept comunitar. În ceea
ce priveşte teritoriile aflate sub controlul de suveranitate al unor state
membre, dreptul comunitar cuprinde o serie de reglementări de
excepţie, derogatorii de la dreptul comun. Astfel art. 25 şi 155 din
Actul Unic European instituie un regim juridic special pentru
teritoriile aflate sub controlul de suveranitate al Spaniei din Insulele
Canare, Creta şi Malilla. Portivit acestui regim mărfurile de origine
din acceste zone beneficiază de regimul libertăţii circulaţiei
mărfurilor fiind total scutite de taxe vamale de export în statele
membre ale C.E.E.. Lor le este aplicabilă şi politica comună
comunitară în materie comercială, agrară ori de pescuit. Potrivit celor
trei tratate constitutive, acestea aveau la data intrării în vigoare
următoarele domenii de competenţă exclusivă de reglementare:
1.domenii cu caracter economic:
• domeniul taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative şi
calitative la importurile şi exporturile de mărfuri între statele
membre;
• domeniul politicii comerciale şi a tarifelor vamale în relaţiile
cu statele terţe;
• domeniul circulaţiei persoanelor, a serviciilor şi a
capitalurilor în interiorul spaţiului comunitar;
• politica agricolă şi de pescuit;
• domeniul transporturilor în spaţiul comunitar
• domeniul concurenţei comerciale ;
• domeniul armonizării legislaţilor naţionale în Piaţa Comună;
•
crearea fondului social european pentru îmbunătăţirea
posibilităţilor de angajare a lucrătorilor din comunitate;
• crearea Băncii Europene de Investiţii.
2.domenii cu conţinut politic:
• stabilitatea politică a statelor membre;

158
A.Fuerea, op. cit., pag.114-122
 • domeniul cercetării ştiinţifice şi informării în domenii
nucleare;
• stabilirea standardului de uniforme pentru securitatea
nucleară;
• instituţii în domeniul energiei nucleare, producerea şi
desfacerea acesteia.
Prin Actul unic european s-a realizat o revizuire generală a
tratatelor constitutive inclusiv în domeniul competenţei comunitare.
Prin aceste acte de drept comunitar primar se introduce conceptul de
“piaţă internă unică” la nivelul C.E.E. înlocuindu-l pe cel de “piaţă
comună”. Prin art. 13 şi 18 al Actului Unic, piaţa internă unică să fie
desăvârşită până cel mai târziu la 31 decembrie 1992.Potrivit art.13 şi
18, Piaţa internă unică e definită ca un spaţiu fără frontiere în care
libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor, persoanelor şi
forţei de muncă asigurată potrivit dispoziţiilor Tratatului de la Roma.
În acest contest art. 100 al Tratatului de la Roma dobândeşte un nou
rol întrucât prevede obligativitatea adoptării măsurilor de armonizare
a legislaţiilor statelor membre în aceste domenii prin procedura
cooperării. Procedura cooperării s-a aplicat în toate domeniile cu
excepţia celui fiscal şi privind libera circulaţie a persoanelor, acestea
rămânând în competenţa statelor membre.
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ LA CAPITOLUL III.

Louis,Jean-Victor L’ordre juridique communitaire, Bruxelles, 1990

Kent, Penelope, European Community Law, 1992
Edward, David A.O/. Lane, Robert C, European Community Law,
Edimburgh 1991
Manin, Philipp Les communautes europeennes, L’Union
europeennes, Droitinstitutionl, Paris, A.Pedone, 1993
Marcu, Viorel, Drept instituţional comunitar, Edit. Lumina Lex,
Bucureşti, 2001
Leicu, Corina, Drept comunitar, Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1998
Fuerea, Augustin, “ Manualul Uniunii Europene”, ediţia a II-a
revăzută şi adăugită, Ed. “Universul Juridic”, Bucureşti, 2004
Filipescu Ion, Fuerea, Augustin, Drept instituţional comunitar
european, ediţia a V-a, Edit. Actami, Bucureşti, 2000
Cartou, Louis, Communautes Europeennes, Dalloz, Paris 1991
Cairns, William, .Introduction to European Union ,Law Cavendish
Publishing Limited, London-Sidney, 1997
Ehlerman, C.D, How flexible is Community law? An unsual
approach to the concept of two”speeds”, in MLR, vol. 82, 1984
Manolache , Octavian, Drept comunitar, Edit. All Beck, Bucureşti,
2001
Jinga Ion / Popescu A, Dictionar de termeni Comunitari, Ed.Lumina
Lex, 2000
Boudant, Jonel / Max Gounelle, Les Grandes dates de l,Europe
Communitaire,Paris 1989
Papadopoulou R.E., Principes generaux du droit et droit
communautaire, Bruylant/Sakkoulas, Bruxelles/Athenes,1996
Tilloston, J. European Community Law.Text Cases andMaterials,
second ed., Cavendish Publising Limited , London, 1996,
Schermers H.G. / , D.Waelbroeck, Judicial protection in the
European Communities, 5-th ed., 1992
Charlesworth A / H. Collen, European Community Law, Pitman-
Blackstone, London , 1994
Zlatescu I.M. , / Demetrescu R.C Prolegomene la ia un drept
institutional comunitar,Ed. Economica, 2003
Mazilu Dumitru, Integrarea europeană.Drept comunitar şi instituţii
europene. Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 2001
Marcu Viorel ./ N.Diaconu, Drept comunitar general, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2002

C. 48/72 , Brasserie de Haecht c. Spouses Wilkin-Jansen,

hoy.prelm.din 6 febr.1973, în ECR. 1973, 77
CJCE, 17 dec. 1970 ,Einfueher und Vorratsstelle Getreide/Kistu, off.
25/70 Rec. pag.1161
CJCE, 5 mai 1977, Koninldijke Scholten Honig-Conseil et
Commission,off.101-76,Rec.pag.797.
CJCE, 6 octombrie 1982, Conseil et Commission, off. 307-81,
Rec.pag.3463.
CJCE,7 februarie 1973, Commission-Italia, off. 39-72, Rec. pag. 107.
78 CJCE, 2 februarie 1977, Amsterdam Bulb Produkt-Shapvoor von
Siergewassen, off. 50-76,Rec. pag.137.
CJCE, 11 februarie 1971,Racke Hauptyollant Hambourg St. Armen,
off.39-70, Rec. pag. 49.
CJCE, 14 decembrie 1971,Polki-Min. des Finances de la
Rep.italienne, off. 43-71, Rec. pag. 1039.
CJCE, 9 ianuarie 1990, SAFA-Ammistratione delle Finanye dello
Stato, off.C337-88, Rec. pag. 267
CJCE, ord. din 16 ianuarie 1987, Enital-Conseil,off. 304-86, Rec.
pag.267.
CJCE, 11 iulie 1990, Enital-Comisia şi Consiliul, off. jtes C-304-86 si
C- 185-87, Rec. pag. I-2939.
CJCE,14 ianuarie 1987, Germania-Comisia, off. 278-84, Rec. pag.1.
CJCE,23 februarie 1988,Regatul Unit-Consiliu,off.68-86, Rec. pag.
855.
CJCE, 7 MAI 1991, nakajma All Precizion Co Ltd.-Conseil, off. C-
69-89, Rec.pag. I-2069
27 februarie 1992, BASF ş.a.-Comisia, off.jtes T-79-89 la 86-89, T-
91-89, T-92-89, T-94-89, T-96-89,T-98-89, T-102-89, T-104-89, Rec.
pag.II-315.
 CAPITOLUL IV. APLICABILITATEA DREPTULUI
COMUNITAR EUROPEAN

1. Aplicabilitatea tratatelor comunitare

Aplicabilitatea imediată a tratatelor comunitare (dreptul

comunitar primar – Tratatul de la Paris din 1951 instituind CECO,
cele două Tratate de la Roma intrate în vigoare în 1958, instituind
CEE şi Euratom, Tratatul de fuziune de la Bruxelles din 1965, Actul
Unic European din 1986, Tratatul de la Maastricht din 1992, Tratatul
de la Amsterdam din 1997, Tratatul de la Nisa semnat la 26 februarie
2001) se referă nu atât la admiterea formală a normelor cuprinse în
tratate, cât la neutralitatea efectelor sale. Prin aceasta se interzice
judecătorilor dintr-o ţară consecventă sistemului dualist să invoce
neîndeplinirea procedurilor de admitere a tratatelor internaţionale
prevăzute de Constituţie, pentru a eluda aplicarea unui tratat
comunitar ratificat cu regularitate.
De asemenea, se interzice şi aplicarea unui astfel de tratat ca şi
cum el ar fi de drept intern, şi nu de drept comunitar, sub pretextul că
admiterea sa a făcut din acest tratat unul de drept naţional.
Dat fiind faptul că era vorba despre tratate institutive, ele nu numai
că au fost ratificate în mod regulat, dar au fost şi introduse de fiecare dintre
statele fondatoare în propria ordine juridică internă, conform prevederilor
naţionale privitoare la tratatele obişnuite de drept internaţional. În Franţa,
pe baza art. 26 din Constituţia din 1946, care respinge în mod expres
dualismul, "tratatele diplomatice ratificate cu regularitate şi publicate au
putere de lege ... fără a mai fi nevoie, pentru a asigura aplicarea lor, de
alte dispoziţii legislative decât cele necesare pentru asigurarea ratificării
lor". De exemplu, Tratatul C.E.E. a fost integrat în ordinea juridică internă
prin chiar efectul ratificării autorizate prin Legea din 2 august 1957 şi al
Decretului de aplicare din 28 ianuarie 1958159.
În această ordine de idei, aceste tratate au făcut obiectul
admiterii formale în dreptul intern al statelor dualiste, fapt cu atât mai
inevitabil cu cât majoritatea acestor state practică o intervenţie
parlamentară ce are ca efect atât autorizarea executivului să ratifice
tratatul, cât şi înglobarea tratatului în dreptul intern160.
159
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 55
160
A se vedea, Legea din 22 decembrie 1957 din Belgia, Legea din 27 iulie 1957 din
Italia etc.
 Poziţia Curţii de Justiţie cu privire la aceste practici dualiste a
fost exprimată cu claritate în sensul condamnării oricărei pretenţii de
transformare a dreptului comunitar. Astfel, Curtea a considerat că
tratatele comunitare nu puteau fi lipsite de natura lor proprie printr-o
asimilare directă sau indirectă în dreptul intern, subliniind totodată că
aceste tratate au putere obligatorie prin ele însele în ordinea juridică
aplicabilă pe teritoriul fiecăruia dintre statele membre161. Cu alte
cuvinte, Curtea consideră că admiterea nu a avut ca efect
transformarea tratatelor şi că, deci, acestea trebuie să fie aplicate de
judecătorul intern ca fiind de drept comunitar, şi nu de drept naţional.
Forţa tradiţiei dualiste a ţării a făcut ca jurisdicţiile italiene să
fie cele mai reticente. În acest caz, Curtea Constituţională însăşi s-a
raliat la această idee: "exigenţele fundamentale ale egalităţii şi
siguranţei juridice cer ca reglementările comunitare (...) să fie pe
deplin şi, în mod obligatoriu, eficace şi direct aplicabile în toate
statele membre, fără a fi necesare legi de admitere şi de adaptare
(...)". A fost urmată astfel, interpretarea dată de Curtea de Justiţie în
sensul că un tribunal naţional, care este chemat, în limitele
competenţei sale, să aplica prevederile dreptului comunitar, are
datoria de a da deplin urmare acestor prevederi, dacă este necesar
refuzând din proprie iniţiativă să aplice vreo prevedere contrară din
legislaţia naţională chiar dacă a fost adoptată ulterior şi nu este
necesar pentru judecător de a cere ori de a aştepta prealabila anulare a
unei asemenea prevederi sau măsuri, prin mijloace legislative sau prin
alte mijloace constituţionale (de către autorităţile administrative
împuternicite astfel să acţioneze). În acest mod, imediata aplicare a
regulilor comunitare a fost acceptată, astfel încât să fie protejate
drepturile conferite prin ordinea juridică a Comunităţilor.
În 1972, odată cu extinderea Comunităţilor cu alte 3 state
dualiste – Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda – caracterul aplicabil
al dreptului comunitar (care între timp fusese în mod expres exprimat
de către Curtea de Justiţie) a fost luat în consideraţie în mod
corespunzător. Deci, chiar şi în statele tradiţional dualiste care au
aderat atunci la Comunităţi - Marea Britanie, Irlanda, Danemarca -
tribunalele naţionale nu au întâmpinat obstacole de natură legală în a
aplica prevederile direct efective ale dreptului comunitar, întrucât,
odată cu această aderare, au fost adoptate dispoziţii legale,
constituţionale sau de altă natură, după caz, prin care este favorizată
161
A se vedea, Hotărârea Simmenthal din 9 martie 1978.
această aplicare prin acordarea unui regim specific dreptului
comunitar. De pildă, practica constituţională a Marii Britanii, care
prevedea introducerea formală a tratatului internaţional prin întreaga
procedură parlamentară şi transformarea sa în reglementare internă, a
fost eliminată de bună voie162. Dacă dreptul comunitar devine
aplicabil în virtutea unui act al Parlamentului, acesta nu e privit ca şi
cum ar emana de la Parlament163. În acelaşi mod, articolul 3 din
Legea din 11 octombrie 1972 privind aderarea Danemarcei la
Comunităţi procedează la introducerea dreptului comunitar fără vreo
transformare164.

2. Aplicabilitatea dreptului derivat (secundar)

În ceea ce priveşte aplicabilitatea imediată a dreptului

comunitar derivat, înlăturarea dualismului îşi relevă pregnant
semnificaţia. Dreptul rezultat din activitatea normativă a instituţiilor
se impune în ordinea juridică aplicabilă în statele membre fără
transformare, receptare, ordin de executare şi nici chiar publicare de
către autorităţile naţionale165.

2.1. Aplicabilitatea imediată a regulamentelor.

Referitor la aplicabilitatea imediată a regulamentelor, trebuie
precizat că acestea sunt supuse unui regim asemănător cu cel al
tratatelor, fiind suficient de clare şi precise, astfel încât nu se impune
intervenţia autorităţilor naţionale. Aşadar, regulamentele sunt imediat
aplicabile în statele membre de o manieră uniformă şi simultană,
nefiind necesară adoptarea unei legislaţii suplimentare sau vreo
transformare. Mai mult decât atât, admiterea lor în ordinea juridică
internă nu numai că este superfluă, dar este chiar interzisă. În acest
sens, sunt interzise - fie că emană de la state sau de la organisme
naţionale cu putere normativă - măsurile care pretind operarea unei
admiteri a dispoziţiilor unei reglementări, care fac să se modifice, fără
162
Art. 2.1. din European Communities Act din 17 octombrie 1972, care introduce
ansamblul actelor de aderare în ordinea internă britanică şi împiedică în mod expres
transformarea în normă internă.
163
Guy Isaac, op. cit., p. 226 şi urm.
164
I. P. Filipescu, A. Fuerea, op. cit., p. 56.
165
R. Kovac, Observation sur l'intensite normative des directives în "Du droit
international au droit de l'integration", Editura Liber Amicorum Pierre Pescatore, p. 359
şi urm.
autorizare, intrarea în vigoare a acesteia sau care au drept rezultat
disimularea faţă de justiţiabili a naturii comunitare a unei
reglementări juridice şi a efectelor ce decurg din aceasta.
Având în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie rezultă că
aceasta în mod constant a insistat asupra inutilităţii şi chiar a
caracterului ilicit al actelor naţionale de transpunere a regulamentelor.
Spre exemplu, Curtea a condamnat practica unui stat care a reprodus
într-un decret dispoziţiile unui regulament, procedeu care este de
natură să creeze un echivoc, afectând natura juridică a dispoziţiilor
regulamentare, ca şi momentul intrării lor în vigoare. În concluzie,
Curtea a considerat ca fiind contrare tratatului toate modalităţile de
executare a căror consecinţă ar fi putut fi împiedicarea efectului direct
şi al aplicabilităţii imediate a regulamentelor comunitare şi
compromiterea, astfel, a aplicării lor simultane şi uniforme în
ansamblul Comunităţilor166. Sensibilă la aceste critici, Curtea
Constituţională italiană s-a supus Tribunalului din Luxemburg: "...
este conform logicii sistemului comunitar ca reglementările C.E.E.,
ca sursă imediată de drepturi şi obligaţii ... nu trebuie să facă
obiectul măsurilor naţionale cu caracter reproductiv sau executiv,
susceptibile de a modifica sau de a condiţiona în vreun fel intrarea
lor în vigoare şi, cu atât mai mult, de a li se substitui, de a li se
sustrage sau a le abroga, fie şi parţial"167.
Aplicabilitatea imediată a reglementărilor nu creează probleme
într-un stat monist cum este Franţa: "forţa obligatorie pe care ele
(reglementările) le comportă nu se subordonează intervenţiei
autorităţilor statelor membre", declara Consiliul Constituţional. Mai
mult, lipsa oblivativităţii publicităţii naţionale nu se fondează pe un
text naţional (spre exemplu, Decretul din 14 martie 1953, referitor la
ratificarea angajamentelor internaţionale semnate de Franţa)
reglementarea comunitară, "în virtutea articolului 189 din Tratatul
C.E.E. se integrează, din momentul publicării sale, în dreptul statelor
membre"168.

166
C.J.C.E., hot. Commission c. Italie din 7 februarie 1973.
167
Pentru detalii privind aplicabilitatea dreptului comunitar în Luxemburg, a se vedea
pe larg, Capitolul V, Secţiunea a VI-a din prezenta lucrare.
168
A admis Consiliul de Stat al Franţei.
2.2. Aspecte privind aplicabilitatea imediată a directivelor
şi deciziilor ce emană de la instituţiile comunitare.

Singura categorie de acte care emană de la instituţiile

comunitare şi a cărei aplicabilitate directă este explicit afirmată de art.
189 din Tratatul C.E.E., este regulamentul.
Directivele şi deciziile constituie acte de „legislaţie indirectă”
care, în mod normal, cer măsuri naţionale de aplicare. Însă
competenţa astfel rezervată autorităţilor naţionale este una de
executare şi în nici un caz una de admitere. Aceste acte beneficiază,
ca şi ansamblul dreptului comunitar de aplicabilitate imediată şi sunt,
deci, integrate în ordinea juridică a statelor membre, prin simplul
efect al publicării lor. De asemenea, dacă statele sunt ţinute să
transpună în dreptul intern substanţa directivelor, carenţa autorităţilor
statale nu condamnă directivele la inexistenţă juridică. Dar chiar şi
atunci când directivele au fost corect transpuse iar regulile naţionale
interpun între directive şi resortisanţii comunitari, o asemenea
mediatizare nu privează directivele de existenţă. Subzistând într-un
anumit fel în stare latentă, directivele pot fi reactivate în caz de
necesitate, ceea ce se întâmplă când judecătorii naţionali se vor referi
la directive pentru a interpreta dreptul intern (C.J.C.E., hot. Von
Colson şi Kamann, din 10 aprilie 1984)169.
În ceea ce priveşte deciziile, în Franţa, spre exemplu, se acceptă
aplicarea deciziilor Consiliului fără să ceară publicarea naţională, făcând
menţiunea expresă că acestea au fost publicate în JOCE sau chiar fără
nici o menţiune în legătură cu publicarea În acelaşi mod, admiţând într-o
hotărâre de principiu că sarcina verificării compatibilităţii măsurilor
naţionale - referitoare la directivele a căror aplicare o asigură - revine
judecătorilor naţionali, Consiliul de Stat admite în mod necesar şi faptul
că directiva respectivă face, ca atare, parte din legalitatea a cărei
respectare o asigură Consiliul şi că, deci, ea cuprinde reglementări de
drept integrate în ordinea juridică naţională.

3. Aplicabilitatea normelor care provin din

angajamentele externe ale Comunităţilor europene
Inserarea acordurilor încheiate de Comunităţi în ordinea lor
juridică, fără nici o transformare, pune problema locului pe care îl
169
A se vedea, Roxana Munteanu, op. cit., p. 344 şi urm.
ocupă în raport cu celelalte norme comunitare. Atât specialiştii în
domeniul dreptului comunitar, cât şi jurisprudenţa sunt unanime în a
recunoaşte că acordurile se subordonează tratatelor, dar ocupă un loc
superior în raport cu actele dreptului derivat.
Acordurile externe sunt subordonate tratatelor deoarece
competenţele comunitare sunt de atribuire, iar acordurile cât şi actele
instituţiilor, sunt instrumente de realizare a obiectivelor tratatului.
Prin urmare, acordurile externe, fiind încheiate în aplicarea
tratatelor constitutive, nu ar putea în nici un caz să contravină
acestora. Ca şi dreptul derivat – regulamente, directive, decizii etc. –
acordurile externe sunt supuse principiilor competenţei de atribuire şi
legalităţii comunitare, adică trebuie să respecte nu numai dispoziţiile
atributive de competenţă externă şi regulile de procedură cârmuind
exerciţiul lor, dar şi normele materiale ale tratatelor.
Superioritatea acordurilor internaţionale faţă de actele de drept
derivat a fost consacrată de către Curtea de Justiţie, cu ocazia
controlului conformităţii actelor instituţiilor comunitare cu aceste
acorduri. Astfel, în măsura în care acordurile externe „leagă
instituţiile”, Curtea a dedus că ele trebuie să fie respectate de acestea,
în special în exercitarea puterii normative, ceea ce antrenează
întâietatea acordurilor asupra dreptului comunitar derivat şi în special,
al regulamentelor.
În literatura ce are ca obiect studiul dreptului comunitar
fundamentul întâietăţii convenţiilor internaţionale asupra dreptului
comunitar derivat a fost căutat, în general, în necesitatea de coerenţă,
în sensul că dreptul comunitar nu ar putea pretinde să fie superior
dreptul naţional dacă nu ar recunoaşte, el însuşi, superioritatea
dreptului internaţional.
În ceea ce priveşte controlul jurisdicţional, fiind inserate în
ordinea juridică a Comunităţilor, acordurile externe întră în categoria
„regulilor de drept referitoare la aplicarea tratatului, a căror
respectare este asigurată de Curtea de Justiţie 170. Aceste acorduri
sunt în măsură să genereze pentru justiţiabili dreptul de a se prevala
de ele în justiţie”.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea imediată, şi acordurile
externe ale Comunităţilor se bucură de aplicabilitate imediată, având
în vedere locul important pe care ele îl ocupă în ierarhia izvoarelor de
drept comunitar. Nu există nici o îndoială că dreptul rezultat din
170
Idem, 315-316.
acordurile externe încheiate de Comunităţi se integrează automat în
ordinea juridică a statelor membre, fără a fi necesare măsuri naţionale
de aplicare. În Franţa, spre exemplu, Consiliul de Stat admite că
acordurile încheiate de către Consiliul Comunităţilor şi publicate de
J.O.C.E. sunt prin însuşi acest simplu fapt introduse în ordinea
juridică naţională, fără a mai fi nevoie de ratificare sau de publicare
naţională171.

4. Principiul efectului direct al normelor de drept

comunitar european

Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar înseamnă că

eficacitatea regulilor sale nu ar putea fi subordonată anumitor
formalităţi pentru introducerea acestuia în ordinea internă a statelor
membre şi cu atât mai puţin transformării sale în drept intern172.
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a afirmat cu
claritate acest principiu, pe care Tratatul CE nu l-a consacrat expres
decât în cazul regulamentelor.
Astfel, de o manieră generală, Curtea a precizat că regulile de
drept comunitar, stabilite de tratatul însuşi sau în baza procedurilor pe
care le-a instituit, se aplică de plin drept în acelaşi moment şi cu
efecte identice pe întreaga întindere a teritoriului Comunităţii173.
Altfel spus, efectul direct se referă la ansamblul dreptului
comunitar, atât originar (primar) cât şi derivat.
Referitor la tratatele comunitare, ceea ce era o excepţie în
dreptul internaţional tinde să devină regulă. Deşi Tratatul C.E.E. nu
cuprinde decât o dispoziţie incidentală (art. 189 alin. 2) din care se
poate deduce că numai reglementările pot fi susceptibile de a avea
efect direct, jurisprudenţa Curţii a considerat că, dimpotrivă, în
sistemul tratatelor există o prezumţie în favoarea efectului direct174.
În renumita hotărâre Van Gend en Loos din 5 februarie 1963,
Curtea de Justiţie a legat în mod explicit efectul direct de autonomia
ordinii juridice comunitare. În acest fel, ea a marcat desprinderea netă
de soluţia tradiţională a dreptului internaţional. Pe scurt, Curtea a fost

171
CE, hot. din 12.10.1979, Syndicat des importateurs de vetements et produits
artisanaux.
172
Roxana Munteanu, op. cit., p. 343.
173
A se vedea, CJCE, hot. Din 13 iulie 1972, Commission c. Italie, aff. 48/71.
174
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, Op. cit., p. 59.
solicitată să se pronunţe asupra aplicabilităţii directe a articolului 12
din Tratatul C.E.E., conform căruia "statele membre se reţine la a
introduce între ele noi taxe vamale ... şi de la a le spori pe cele
aplicate în relaţiile lor comerciale reciproce". Acest articol 12 nu
face, deci, nici o referire la persoanele particulare. Bazându-se pe
concepţia internaţionalistă, mai multe guverne care prezentaseră
observaţii evocau faptul că însăşi redactarea articolului 12, care
subliniază că destinatarii obligaţiilor pe care le creează sunt statele şi
care nu precizează nimic despre persoanele particulare, era un efect
direct. În ciuda faptului că această teză a fost adoptată şi de avocatul
său general, Curtea s-a detaşat deliberat de interpretarea textuală şi
subiectivă care i-a fost propusă pentru a-i prefera o metodă
teleologică şi sistematică bazată pe considerarea scopului şi a
sistemului tratatului.
Astfel, obligaţia negativă prevăzută în art. 12, nefiind şi
neputând să fie restrânsă prin vreo rezervă din partea statelor care ar
face îndeplinirea ei condiţionată de o măsură legislativă pozitivă
adoptată potrivit dreptului naţional, "... chiar natura acestei
interdicţii o face în mod ideal adaptată să producă efecte directe în
relaţia dintre statele membre şi subiecţii săi". De aceea, faptul că
potrivit art. 12 din Tratatul C.E.E. statul membru este subiectul unei
obligaţii negative nu poate justifica aserţiunea că naţionalii acelui stat
nu pot să beneficieze de acea obligaţie în sensul că, în mod corelativ,
ei au dreptul de a se prevala de această obligaţie ce este în sarcina
statului, atunci când ar constata o nerespectare a ei175.
Faptul că soluţia consacrată de Curte este diferită de cea impusă
în cadrul unui tratat internaţional obişnuit se datorează înseşi naturii
speciale a tratatului de constituire a C.E.E. De fapt, aplicabilitatea
directă constituie însuşi specificul ordinii juridice comunitare. În
concepţia Curţii de Justiţie, finalitatea integrării este cea care
postulează efectul direct al dreptului comunitar. Pentru a demonstra
aceasta, Curtea ia mai întâi în consideraţie obiectivul tratatului şi apoi
înlocuieşte, din această perspectivă, cadrul instituţional şi cu
deosebire cel juridic prevăzut: "obiectivul tratatului C.E.E. îl
constituie realizarea unei Pieţe comune de a cărei funcţionare sunt
direct răspunzători justiţiabilii Comunităţii"; aşadar, tratatul este mai
mult decât un acord care ar crea doar obligaţii reciproce între statele
contractante, iar Comunitatea reprezintă o nouă ordine juridică ai
175
O. Manolache, Op. cit., p. 45.
cărei subiecţi sunt nu numai statele membre, ci şi resortisanţii
acestora. În afară de aceasta, ca particularităţi ale tratatelor
comunitare, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene atrage
atenţia asupra faptului că preambulul TCE se adresează popoarelor
mai mult decât guvernelor naţionale, că "cetăţenii (…), ca şi statele
membre" sunt afectaţi de funcţionarea mecanismelor comunitare şi că
înainte de toate, indivizii contribuie la adoptarea deciziilor
participând la activitatea unor organisme comunitare cum sunt
Parlamentul sau Comitetul Economic şi Social (C.E.S.). Curtea mai
invocă un argument juridic dedus din art. 177, potrivit cu care această
dispoziţie "confirmă faptul că statele au recunoscut ca dreptul
comunitar are o autoritate susceptibilă de a fi invocată" în faţa
jurisdicţiilor naţionale. Se deduce, de aici, un veritabil principiu
general: "independent de legislaţiile ţărilor membre, dreptul
comunitar, aşa cum creează îndatoriri pentru persoanele particulare,
tot aşa el este destinat şi creării de drepturi care îmbogăţesc
patrimoniul juridic al acestora"176.
Insistând astfel asupra rolului individului ca destinatar al
dreptului comunitar, Curtea a făcut din acesta un "instrument" al
respectării de către statele membre a obligaţiilor lor177.
Punctul în care se produce distanţarea cea mai evidentă de
sistemul internaţionalist este determinat de faptul că drepturile care
intră în patrimoniul juridic al particularilor în virtutea efectului direct
se nasc nu numai atunci când se precizează o atribuţie în mod explicit
în tratat, ci şi ca urmare a obligaţiilor impuse clar de tratat atât
persoanelor particulare, cât şi statelor membre şi instituţiilor
comunitare. Deci, criteriul determinant al efectelor unei dispoziţii
comunitare nu este destinatarul. Persoanele particulare pot deveni
titulari de drepturi, chiar dacă el nu sunt în mod expres desemnate ca
destinatari ai unei dispoziţii comunitare. În speţă, desemnarea
"statelor ca subiecte ale obligaţiei de a se reţine nu presupune ca
resortisanţii acestor state să nu poată fi, la rândul lor, beneficiarii
acestei obligaţii". Aşadar, în contrast cu contractele internaţionale de
tip clasic, tratatele comunitare conferă persoanelor particulare
drepturi pe care jurisdicţiile naţionale trebuie să le protejeze, nu

176
I. P. Filipescu, A. Fuerea, Op. cit., p. 60-61.
177
Curtea a relevat astfel că vigilenţa particularilor interesaţi în apărarea drepturilor
lor antrenează un control eficace care se adaugă celui pe care art. 169 şi 170 îl
încredinţează diligenţei Comisiei statelor membre.
numai atunci când dispoziţiile în cauză vizează aceste persoane ca
subiecţi de drepturi, ci şi atunci când respectivele dispoziţii impun
statelor membre o obligaţie bine definită.

5. Criteriile de aplicabilitate directă

Efectul direct este determinat de Curtea de Justiţie, pe baza

criteriilor exclusiv comunitare, conform structurii şi finalităţii
Comunităţilor.
Jurisprudenţa referitoare la condiţiile efectului direct s-a
constituit în mod progresiv. De asemenea şi criteriile utilizate de
Curtea de Justiţie pentru a recunoaşte efect direct unei reguli
comunitare au putut dacă nu să se modifice, cel puţin să fie precizate.
Iniţial, în hotărârea Van Gend & Loos, Curtea a acordat o
anumită importanţă faptului că dispoziţia în cauză enunţă o obligaţie
de abţinere178. În acelaşi timp, Curtea a subliniat că este vorba de o
interdicţie clară şi necondiţionată şi, în sfârşit, că această obligaţie nu
este însoţită de nici o rezervă a statelor cu privire la subordonarea
punerii sale în aplicare de un act pozitiv de drept intern.Ulterior,
Curtea de Justiţie a apreciat că incertitudinea referitoare la noţiuni de
care depind obligaţiile impuse statelor membre nu constituie un
obstacol pentru efectul direct. Existenţa unor “elemente relevând din
aprecierea faptelor economice nu exclude dreptul şi obligaţia
judecătorului naţional de a asigura respectarea tratatului în cazul în
care acesta poate constata că sunt îndeplinite condiţiile de aplicare a
dispoziţiei avută în vedere, în lumina interpretării dată de Curtea de
Justiţie a Comunităţilor”179.
Rezumând diferitele condiţii stabilite de jurisprudenţă pentru
recunoaşterea efectului direct, rezultă că dispoziţiile respective
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii180:
• trebuie să fie clare şi precise şi din punct de vedere juridic
complete;
• trebuie să fie necondiţionate, adică să nu prevadă nici o
178
Obligaţia de a nu institui noi drepturi de vamă şi taxe. A se vedea, Ion P.
Filipescu, Augustin Fuerea, Op. cit., p. 59-60.
179
CJCE, Hotărârea Fink – Frucht din 4 aprilie 1968.
180
A se vedea, pe larg, Roxana Munteanu, op. cit., p. 348; Ion P. Filipescu,
Augustin Fuerea, op. cit., p. 61-62; Louis Cartou, op. cit., p. 151; Guy Isaac, op.
cit., p. 158-160.
 rezervă prin care aplicarea lor ar fi subordonată unei
dispoziţii de drept intern;
• din punct de vedere tehnic trebuie să fie perfecte şi să creeze
drepturi şi obligaţii particularilor fără să necesite adăugarea
unor dispoziţii interne sau intervenţia actelor comunitare;
• în sfârşit, ele nu trebuie să impună judecătorului nici o
judecată de valoare care să depăşească limitele unei aprecieri
juridice.
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a mai precizat totuşi că
interpunerea unor măsuri de executare luate fie de o instituţie
comunitară, fie de autorităţile naţionale, fie în mod cumulativ de
acestea nu sunt de natură să lipsească o normă comunitară de efectul
său direct, condiţia determinantă fiind natura discreţionară sau
nediscreţionară a puterii exercitate de aceste autorităţi181.
În concluzie, după cum s-a subliniat în literatura de specialitate,
aptitudinea naturală a unei norme de a produce efecte directe are
drept consecinţă faptul că măsurile de executare, atât comunitare, cât
şi naţionale nu pot avea decât o funcţie auxiliară. Recunoaşterea
efectului direct nu mai apare astfel numai ca atribuirea unei calităţi
uneia sau alteia din dispoziţiile tratatului sau actelor de drept derivat
ci ca sancţiunea întârzierii punerii lor în aplicare, în special de către
statele membre. Efectul direct al dreptului comunitar contribuie deci
în a spori eficacitatea acestuia Având în vedere criteriile amintite,
Curtea de Justiţie a negat efectul direct al unor dispoziţii din tratate
care poarta fie asupra unei obligaţii care nu depăşeşte cadrul
raporturilor dintre statele membre şi Comunitate, fie asupra unei
obligaţii de a face, independentă în executarea sa de orice intervenţie
a instituţiilor comunitare şi care lasă statelor o marje de apreciere de
natură să excludă parţial sau total efectul direct şi sancţionarea sa de
către judecătorul naţional, sau care subordonează punerea lor în
aplicare de o procedură specială ce presupune o putere discreţionară a
unei instituţii comunitare182. Fiind vorba de dreptul comunitar derivat,
Curtea a făcut aplicarea aceloraşi criterii ca pentru dreptul originar,
demers care i-a permis să recunoască efect direct directivelor şi
deciziilor adresate statelor membre.

181
CJCE, Hotărârea Salgoil din 19 decembrie 1968.
182
Pentru un catalog al articolelor din Tratatul CEE care au fost declarate de Curtea
de Justiţie că nu au efect direct, a se vedea, J. Boulouis, op. cit., p. 246.
 6. Aplicabilitatea directă a diferitelor categorii de
norme comunitare
Efectul direct poate fi de o intensitate variabilă, în funcţie de
diferitele categorii de norme comunitare183.
Efectul direct al unor norme comunitare este complet în sensul
că drepturile şi/sau obligaţiile pe care le generează pot fi puse în
valoare atât în raporturile particularilor cu statele membre („efect
vertical”), dar şi în relaţiile interpersonale (“efect orizontal”). De
altfel, dispoziţii atingând plenitudinea efectului direct se întâlnesc atât
în tratatele comunitare cât şi în actele dreptului derivat. Alte norme
comunitare nu produc decât un efect direct limitat întrucât pot fi
invocate numai în raporturile particularilor cu autorităţile statale.
În ceea ce priveşte dreptul comunitar originar cu efect direct
complet, din jurisprudenţa Curţii de Justiţie se disting mai întâi acele
dispoziţii din tratatele comunitare care desemnează în mod expres
particularii ca fiind destinatarii drepturilor şi obligaţiilor pe care le
creează, aşa cum sunt de exemplu regulile de concurenţă aplicabile
întreprinderilor (articolele 65 şi 66 din Tratatul CECA, articolele 85
şi 86 din Tratatul CE184) sau regulile din Tratatul CEEA (articolele
78, 8 1 şi 83) care organizează controlul de securitate asupra
industriei nucleare.
Curtea de Justiţie a mai recunoscut un efect direct, complet şi
articolelor 48, 52, 59, 60 şi 119 din Tratatul CEE, care se referă la
interzicerea discriminării pe bază de naţionalitate, aceste dispoziţii
putând fi invocate de resortisanţii comunitari nu numai împotriva.
autorităţilor naţionale, dar şi împotriva reglementărilor profesionale
sau colective care nu emană de Ia autorităţi publice185.
Numeroase dispoziţii din tratatele comunitare nu produc însă
decât efecte directe limitate. Este vorba despre acele dispoziţii care,

183
A se vedea pe larg, Roxana Munteanu, op. cit., p. 350 şi urm.; Ion P. Filipescu,
Augustin Fuerea, op. cit., p. 64 şi urm.
184
Curtea de Justiţie a considerat că aceste dispoziţii sunt în măsură prin însăşi natura
lor să producă efecte directe în relaţiile dintre particulari (Hot. din 30 ian. 1974, BRT
c. SABAM). De asemenea, Curtea a precizat că întrucât autorităţile statale ca de
altfel şi Comisia, sunt obligate să vegheze la respectarea regulilor de concurenţă,
întreprinderile pot să se prevaleze de aceste reguli împotriva unei alte întreprinderi în
faţa jurisdicţiilor naţionale (Hot. din 10 iulie 1980) şi chiar să le opună statelor
membre (Hot. din 10 ianuarie 1985, Leclerc c. Au blé vert).
185
CJCE, Hot. din 9 iunie 1977.
în general, au drept efect să creeze drepturi pentru particulari numai
împotriva statelor membre. O asemenea restricţie rezultă din obiectul
acestor dispoziţii prin care se impune suprimarea sau interzicerea
unor măsuri statale. Este vorba deci despre acele dispoziţii care conţin
interdicţii sau obligaţii de a nu face186, precum şi de dispoziţiile care
impun statelor membre obligaţii de a face, iar în măsura în care
acestea din urmă sunt însoţite de un termen, efectul direct nu se
realizează decât la expirarea termenului prevăzut187.
În cadrul dreptului comunitar derivat, regulamentul este norma
comunitară cea mai în măsură să producă un efect direct total şi
deplin. Caracteristicile sale esenţiale - aplicabilitate directă,
generalitate şi caracter normativ - concurează toate pentru a-i
permite să ajungă la acest grad de eficacitate.
Curtea de Justiţie a recunoscut într-o hotărâre din 14 decembrie
197l, printr-o formulare care, de altfel, nu s-a schimbat de atunci, că
prin însăşi natura sa şi funcţia pe care o are în sistemul izvoarelor
dreptului comunitar, regulamentul produce efecte directe şi este, ca
atare, apt să confere particularilor drepturi pe care jurisdicţiile
naţionale au obligaţia să le ocrotească188. Pe aceeaşi linie, potrivit
Curţii de Justiţie, caracterul general al regulamentului îl face apt să
producă un efect direct plenar conform funcţiei sale de instrument
legislativ al Comunităţilor189. Totodată, Curtea a subliniat că
regulamentul, spre deosebire de directivă, este un act complet din
punct de vedere normativ, “având de plin drept un efect direct în
ansamblul său”190. Fiind apt să producă un efect direct deplin, Curtea
de Justiţie a mai precizat că efectele regulamentului se traduc prin
crearea de drepturi şi de obligaţii pentru particulari, atât în relaţiile lor
cu autorităţile statale, cât şi în raporturile dintre indivizi191, fiind deci
în măsură să producă în acelaşi timp un „efect vertical”, precum şi un
186
Spre exemplu, art. 7, 30, 31 şi 32, art. 37 alin. 2, art. 53, art. 93 alin. 3, art. 95
aşlin. 1 şi 2 din Tratatul C.E.E.
187
De exemplu, art. 13 alin. 2, art. 16, art. 37 alin. 1, art. 95 alin. 3 din Tratatul
C.E.E.
188
CJCE, Hot. din 14 decembrie 1971.
189
CJCE, Hot. din 12 decembrie 1974.
190
CJCE, Hot. din 4 decembrie 1974. În literatura de specialitate s-a subliniat chiar
că regulamentul produce efect direct fără a fi necesar chiar să se examineze
dispoziţiile sale în funcţie de criteriile obişnuite ale efectului direct – Guy Isaac, op.
cit., p. 162.
191
CJCE, hot. din 10 octombrie 1973.
“efect orizontal”.
În afară de regulament, dintre celelalte acte de drept derivat
care au un efect direct complet, menţionăm deciziile instituţiilor
comunitare care au ca destinatari resortisanţii comunitari. Prin esenţa
lor, aceste decizii generează drepturi şi/sau obligaţii în beneficiul sau
în sarcina destinatarilor lor. Mai mult, ele pot să creeze drepturi şi
pentru terţi192.
Spre deosebire de cele două categorii analizate, având un efect
direct complet, dreptul comunitar derivat cu efect direct parţial este
constituit din directivele şi deciziile adresate statelor membre.
Dacă iniţial o mare parte a doctrinei, precum şi unele guverne
ale statelor membre, au considerat că deciziile adresate statelor
membre, precum şi directivele, nu au efect direct, Curtea de Justiţie
nu a urmat un asemenea punct de vedere, pronunţându-se în favoarea
efectului direct “vertical” al acestor două categorii de acte de drept
derivat. De asemenea, Curtea de Justiţie a subliniat că este necesar ca
în fiecare caz să se examineze dacă natura, economia şi termenii
dispoziţiilor în cauză sunt susceptibile să producă efecte directe în
relaţiile dintre statele membre şi particulari.
De asemenea, directivele, ca şi deciziile adresate statelor
membre, trebuie să fie clare, precise şi complete. Efectul direct
recunoscut directivelor şi deciziilor se limitează numai la posibilitatea
- pentru indivizi - de a se preleva de acestea împotriva unui stat care
ar fi omis să se conformeze prescripţiilor lor, noţiunea de stat fiind
înţeleasă în sens larg.
Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie, particularii
nu ar putea însă invoca o directivă împotriva altor persoane private,
Curtea refuzând deci să recunoască directivelor un efect direct
orizontal. Menţinerea şi în prezent a poziţiei Curţii de Justiţie cu
privire la respingerea efectului direct orizontal al directivelor este
apreciată în doctrină ca fiind nesatisfăcătoare, mai ales după intrarea
în vigoare a Tratatului de la Maastricht.
Directivele nu au efect constrângător decât faţă de statele
membre, ceea ce înseamnă că dacă o directivă poate, prin efectul său
direct, să creeze drepturi în beneficiul particularilor, ea nu poate însă
crea şi obligaţii. În hotărârea din 8 octombrie 1987, Kolpinghuis
Nijmegen, Curtea s-a pronunţat foarte clar asupra unei asemenea
limitări a efectului direct al directivelor, în sensul că nu pot crea prin
192
Roxana Munteanu, op. cit., p. 352.
ele însele obligaţii pentru particulari şi nu pot fi invocate împotriva
acestora în faţa unei jurisdicţii n naţionale nici de către un stat şi nici
de către un alt particular. O asemenea limitare a efectului direct al
directivelor şi în mod corespunzător a deciziilor adresate statelor
membre se explică - s-a arătat - prin voinţa Curţii de Justiţie de a
putea sancţiona carenţa unui stat care ar omite să ia măsurile de
executare cerute sau care ar lua măsuri necorespunzătoare.
În ceea ce priveşte acordurile internaţionale încheiate de
Comunităţi, Curtea de Justiţie a recunoscut că acestea sunt
susceptibile să producă un efect direct. Un asemenea acord poate să
producă un efect direct în condiţiile fixate de jurisprudenţă, în cazul
în care comportă o obligaţie clară şi precisă, care nu este subordonată
în executarea sau efectele sale de intervenţia unui act ulterior.
Curtea a recunoscut efect direct şi deciziilor de aplicare a
acordurilor de asociere adoptate de către Consiliul de asociere, dacă
deciziile răspund aceloraşi condiţii cerute pentru acordul însuşi. In 29
octombrie 2004, Sefii de State si de Guverne ale celor 25 de State
Membre si 3 Tari Candidate au semnat Tratatul instituind o
Constitutie pentru Europa unanim adoptata de catre ei în 18 iunie
acelasi an. Tratatul intra in vigoare doar cand a fost adoptat de catre
fiecare dintre tarile semnatare in concordanta cu propriile proceduri
constitutionale, Statele Membre avand doi ani la dispozitie ca sa
ratifice textul Constitutiei.

7. Principiul priorităţii dreptului comunitar european

Dreptul comunitar european, fiind aplicabil în mod direct şi

imediat în ordinea juridică internă a statelor membre, se întâlneşte, la
acest nivel, în mod firesc, cu dreptul internaţional. Impactul este
diferit în funcţie de modul în care va fi rezolvat conflictul, în favoarea
unuia sau a celuilalt. Cu toate că există „principiul fundamental al
priorităţii ordinii juridice comunitare”, modalităţile de soluţionare a
divergenţelor dintre dreptul comunitar şi dreptul statelor membre sunt
neuniforme, diferind ]n func’ie de sistemul de drept al fiecărui state
membru. În lipsa oricărei menţiuni explicite în tratate, există, în mod
serios, pericolul ca, asimilând dreptul comunitar cu dreptul
internaţional, fiecare stat membru să pretindă să-şi atribuie un rang de
drept comunitar în propria ordine juridică, cu riscul ca transferul de
competenţă către Comunităţi şi unitatea dreptului comunitar să
rămână „literă moartă”. Acestei teze „internaţionaliste”, Curtea i-a
opus teza “comunitară”, conform căreia nu dreptul naţional, ci însuşi
dreptul comunitar soluţionează această problemă193.Curtea de Justiţie
a Comunităţilor Europene a afirmat în mod solemn principiul
priorităţii în hotărârea Costa v. Enel194. Speţa era de două ori
exemplară195:
• în primul rând, deoarece fiind vorba de un conflict legat între
diverse dispoziţii ale Tratatului C.E.E. şi legea italiană de
naţionalizare a electricităţii, din 6 septembrie 1962, ea era
confruntată cu cel mai ascuţit conflict: cel între dreptul
comunitar şi o lege naţională posterioară;
•în al doilea rând, deoarece, cu câteva săptămâni înainte,
Curtea constituţională italiană se pronunţase asupra aceluiaşi
conflict196, soluţionându-l în cadrul tezei “internaţionaliste” şi
prin aplicarea concepţiei dualiste italiene a raporturilor dintre
dreptul internaţional şi cel intern, în favoarea normei mai
recente, adică a legii naţionale.
Raţionamentul Curţii se bazează, în principal, pe 3 argumente
complementare197:
• aplicabilitatea imediată şi directă, care ar rămâne literă
moartă dacă un stat s-ar putea sustrage printr-un act legislativ
care se opune textelor comunitare: „(…) Tratatul C.E.E. a
instituit o ordine juridică proprie, integrată sistemului
juridic al statelor membre din momentul intrării în vigoare a
tratatului şi care se impune jurisdicţiilor acestora (...);
această integrare, în dreptul fiecărei ţări membre, a unor
dispoziţii care provin din sursă comunitară, ca şi, în general,
termenii şi spiritul tratatului au drept corolar imposibilitatea
ca statele să facă să prevaleze - împotriva unei ordini
juridice acceptate pe bază de reciprocitate - o măsură
ulterioară unilaterală opusă acestei ordini”. Mai mult decât
atât, “preeminenţa dreptului comunitar” este confirmată de

193
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 72.
194
Hotărâre pe care, datorită importanţei sale, o vom mai cita ca exemplu, pe tot
parcursul lucrării.
195
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 72.
196
Sentinţa din 7 martie 1964.
197
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 72-73.
 articolul 189 în termenii căruia reglementările au valoare
“obligatorie” şi sunt “direct aplicabile de către fiecare stat
membru”. Această dispoziţie, care nu este însoţită de nici o
rezervă, ar fi „lipsită de deschidere dacă un stat ar putea să-i
anihileze efectele printr-un act legisla-tiv opus textelor
comunitare”.
• atribuirea de competenţe Comunităţilor, care limitează, de o
manieră corespunzătoare, drepturile suverane ale statelor:
“transferarea de către state, din ordinea lor juridică internă
în profitul ordinii juridice comunitare, a drepturilor şi
dispoziţiilor care corespund tratatului antrenează (...) o
limitare definitivă a drepturilor lor suverane, limitare
împotriva căreia nu se poate prevala un act ulterior
incompatibil cu noţiunea de Comunitate”.
•unitatea ordinii juridice comunitare, adică indispensabila
uniformitate de aplicare a dreptului comunitar: “forţa
executivă a dreptului comunitar nu poate varia de la un stat
la altul în favoarea legislaţiilor interne ulterioare fără a
pune în pericol realizarea scopurilor tratatului (…)”;
Având în vedere asemenea argumente, Curtea a conchis că:
“emanat dintr-o sursă independentă, dreptul născut din tratat nu
poate, prin urmare, datorită înseşi naturii sale originale, să se
opună, din punct de vedere juridic, unui text intern, oricare ar fi
acela, fără a-şi pierde caracterul său comunitar şi fără a pune în
cauză baza juridică a Comunităţilor înseşi”.
Concluzia citată reprezintă, de altfel, şi cele patru elemente de
doctrină a Curţii asupra priorităţii, elemente confirmată şi de
jurisprudenţa Curţii198:
• prioritatea reprezintă „o condiţie esenţială” a dreptului
comunitar, care n-ar putea exista ca drept decât cu condiţia de
a nu putea fi zădărnicit de dreptul statelor membre;
• dreptul comunitar îşi afirmă superioritatea în virtutea propriei
sale naturi;
• ordinea juridică comunitară aduce prioritatea, în integralitatea
sa, în ordinea juridică naţională;

198
Pentru detalii, a se vedea Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, op. cit., p. 73 şi
urm.
 • prioritatea dreptului comunitar nu funcţionează numai în
ordinea comunitară, adică în relaţiile dintre state şi instituţii,
ci şi în ordinile juridice naţionale (“prioritate internă”), unde
ea se impune jurisdicţiilor naţionale.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ LA CAPITOLUL IV.

Filipescu Ion P./ Augustin Fuerea,“Drept instituţional comunitar

european”, ediţia a V-a, Edit. Actami, Bucureşti, 2000
Isaac, Guy, Droit communautaire general, 2nd. ed, Edit.Masson,
Paris, 1990
Kovac, R. Observation sur l'intensite normative des directives în "Du
droit international au droit de l'integration", Editura Liber Amicorum
Pierre Pescatore, 2001.
Roxana Munteanu, Drept European, Edit. Oscar Print, Bucureşti, 2001
Manolache, Octavian, Drept comunitar, Edit.All Beck, Bucureşti ,
2001
Thibaut de Berranger, “Constitutions nationales des Communautés
européemnnes”, Paris, Montchrestien, 1997
Weber, A. “Les constitutions nationales a l’épreuve de l’Europe”,
Documentation française, 1993
Thill, M. Revue Française du Droit Administratif, 1990
Rideau, Joël “Droit institutionnel de l’Union et des Communautés
européennes”, Paris, PUF, 1995
Dicey, A. V. “The law of the Constitution”, E.C.S. Wade, London,
1959
Denza, E. “La ratication du traité de Maastricht par Royome-Umi”,
Revue de Marché Commune nr. 376, 1994
Holstein, H. von “Le droit communautaire dans le systeme juridique
danois”, Revue française du Droit Administratif, nr. 6/1990
Sorensen, N.“Compétences supranationales et pouvoirs
constitutionnels en droit danois”, Melanges Ganshof van des
Mcersch,
Stephanou, C. “Les constitutions nationales a l’épreuve de
l’Europe”, Documentation française, 1993
Miranda, J. “La Constitution portugaise et le traité de Maastricht”,
Revue Française de Droit Constitutionnel, 1992, p. 679.
Rubio – Llorente, F. “La Constitution éspagnole et le traité de
Maastricht”, Revue Française de Droit Constitutionnel, 1992
Sobrino Hereida, J. M. “La réception et la place dans l’ordre
juridique éspagnol des normes conventionneles et des actes normatifs
des organizations internationalles”, Revue Française du Droit
Administratif, 1990
Duculescu Victor / Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu,
“Drept constituţional comparat”, Vol. II, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1999
Ţinca, Ovidiu “Drept comunitar general”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1999
Fuerea, Augustin “Manualul Uniunii Europene”, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2003
Cosma, Mircea / Teofil Ispas, „Integrarea României în structurile
europene şi euro-atlantice”, publicată pe site-ul: www.actrus.ro.

CJCE, hot. din 12.10.1979, Syndicat des importateurs de vetements et

produits artisanaux.
CJCE, hot. Din 13 iulie 1972, Commission c. Italie, aff. 48/71.
C.J.C.E., hot. Commission c. Italie din 7 februarie 1973.
CJCE, Hotărârea Fink – Frucht din 4 aprilie 1968.
CJCE, Hotărârea Salgoil din 19 decembrie 1968.
CJCE, Hot. din 9 iunie 1977.
CJCE, Hot. din 14 decembrie 1971.
CJCE, Hot. din 12 decembrie 1974.
CJCE, Hot. din 4 decembrie 1974
CJCE, hot. din 10 octombrie 1973.
Decizia nr. 92-312DC din 2 septembrie 1992.
Decizia nr. 92-313DC din 23 septembrie 1992.
Cauza Direction generale des douanes et droit indirects c. S.A.R.L.
Weigel et Societe des cafés Jacques Vabre.
Hotărârea din 22 ianuarie 1982, Conseil régional de Paris de l’ordre
des experts comptables.
Decizia nr. 77 - 90 DC, taxe europene.
Hotărârea din 14 ianuarie 1988, în cauza Comisia c. Belgia.
Hotărârea în cauza Klappenburg c. Bundesfinanzhof.
Hotărârea din 7 octombrie 1978, în cauza Corveleyn c. Statul belgian.
Hotărârea Frontini, din 27 decembrie 1973.
Hotărârea din 23 decembrie 1986 în cauza Pulos.
Hotărârea din 8 aprilie 1991, în cauza Industria Dolciaria Gianpaoli.
 CAPITOLUL V. NATURA JURIDICĂ A COMUNITĂŢII ŞI
A UNIUNII EUROPENE. OBIECTIVELE UNIUNII EUROPENE.
INSTITUŢIA CETĂŢENIEI EUROPENE

1. Structura specifică a Comunităţii şi Uniunii Europene

Încă de la început, comunităţile europene au urmărit drept scop

principal, realizarea între statele membre a unei cooperări mai strânse
decât cea obişnuită în cadrul organizaţiilor de cooperare. Având acest
scop, ele s-au plasat într-o perspectivă mai apropiată aspiraţiilor
federale care au fost, totusi, exprimate la Congresul de la Haga din
mai 1948 . Uniunea Europeana este forma cea mai actuala a
construcţiei comunitare, care a început în anul 1952.Tratatul de la
Maastricht (1993) este temeiul juridic al trecerii la entitatea numita
“Uniunea Europeana .“ Potrivit prevederilor Tratatului de la
Maastricht, UE este formata din trei “piloni”: Comunităţile europene ;
Politica externa si de securitate comuna (P.E.S.C.) ; şi Cooperarea in
domeniile justiţiei şi afacerilor interne (C.J.A.I).

Primul pilon, Comunităţile Europene. Primul pilon este format din

cele trei Comunitati europene: C.E.E., C.E.E.A si C.E.C.O. Odata cu
aparitia Uniunii Europene, Comunitatea Economică Europeana
devine Comunitatea Europeană , iar Tratatul CEE devine Tratatul
CE. Aceasta modificare se datorează evoluţiei cantitative dar mai ales
calitative a Comunităţii Economice Europene care, în timp, a trecut
de la o comunitate pur economică la o comunitate cu un pronunţat
caracter politic. Aceasta noua denumire nu a generat nici o consecinţă
asupra existenţei celor trei comunităti europene, deoarece ea nu
implică o unificare formală a celor trei organizaţii.
Apariţia UE determină şi dobândirea unor denumiri noi de
către instituţiile comunitare. Astfel începând cu anul 1993, Consiliul
Comunităţilor Europene se numeşte Consiliul Uniunii Europene, iar
Comisia Comunităţilor Europene devine Comisia Europeană. De
asemenea, Curtea de Conturi devine, din ianuarie 1994, Curtea
Europeană de Conturi, transformându-se dintr-un organ având
caracter pur tehnic într-o instituţie comunitara.
Al doilea pilon :Politica externa si de securitate comună (PESC)
Anterior apariţiei Uniunii Europene, politica între statele membre ale
comunităţilor europene se desfăşura în cadrul instituţiei : “Cooperarii
politice europene” (CPE) , lansată în anul 1970, şi extinsă prin Actul
Unic European in anul 1986. Cooperarea politica europeana consta în
consultările periodice dintre miniştri afacerilor externe şi in
contactele dinte administratiile statelor membre ale comunităţilor
europene. Aceştia au convenit să se informeze reciproc cu privire la
orice problemă importantă de politică externă, să ajungă la un punct
de vedere comun şi, în măsura în care era posibil, să adopte o pozitie
comună.
Al treilea pilon: Cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor
interne (C.J.A.I.). Cooperarea poliţiei şi cea judiciară vizează
realizarea unei acţiuni comune în materia prevenirii şi a luptei
împotriva criminalităţii, a rasismului şi a xenofobiei. Cooperarea în
domeniul judiciar a fost realizată în primul rând cu scopul de a
facilita şi a accelera cooperarea în materia procedurii judiciare şi a
executării deciziilor, simplificând procedura extrădării între statele
membre, punând în aplicare reguli minime cu privire la elementele
constitutive ale infracţiunilor şi sancţiunile aplicabile criminalităţii
organizate, terorismului si traficului de droguri.

2. Natura juridică a Comunităţii şi Uniunii Europene

Crearea Comunităţilor Europene, ca rezultat al evoluţiei de

integrare ce a avut loc în deceniul şase, reprezintă materializarea
acţiunii conjugate a agenţilor economici şi politici. Deşi factorul
economic constituie, după cum preciza viitorologul american Alvin
Toffer, un adevărat „motor al integrării”, disponibilităţile sale s-au
vădit în cele din urmă limitate în raport cu obstacolele de natură
politico-naţională. Dispariţia protecţionalismului vamal, desfiinţarea
sistemelor de impozitare preferenţială, armonizarea legislaţiei statelor
membre reprezintă factori ce au facilitat nu numai adâncirea integrării
economice, dar şi integrarea în plan politico-juridic şi instituţional,
social-cultural, ştiinţific, al mediului înconjurător etc.
Caracterul profund al procesului integraţionist este ilustrat şi de
construirea unui instituţional şi de drept propriu, care s-a dovedit
eficace deoarece este eliberat de natură restrictivă caracteristică
ansamblului instituţional şi de drept al statului naţional.
Aşa cum observăm într-o lucrare anterioară, afirmarea
structurilor comunitare n-a condus la negarea naţiunii şi a statului
naţional, deoarece s-au găsit soluţii de armonizare a intereselor
naţionale cu cele comunitare în fiecare moment al integrării.
Comunităţile Europene reprezintă organizaţii supranaţionale ce
au caracter sui-generis, determinat de cedarea de către statele membre
a unor atributele suveranităţii lor în favoarea structurilor integrate. Ca
efect al cedării unor atribute ale suveranităţii, dreptul de a legifera în
domeniile de competenţă comunitară, revine în mode exclusiv
comunităţii. De asemenea, statele membre au renunţat la prerogativa
de a încheia tratate cu state nemembre ale comunităţii în situaţiile în
care aceste tratate au ca obiect chestiuni care sunt de componenţă
comunitare.
Cea mai precisă definire a naturii comunităţilor a fost realizată
la Curtea Europeană de Justiţie în cadrul deciziilor de o importanţă
deosebită date în cazul Van Gen den Loos şi Costa vs Enel.
Curtea Europeană de Justiţie, în decizia dată în 1963 în cazul
Van Gend and Loos, a statuat: „Comunitatea reprezintă o nouă
ordine de drept internaţional în beneficiul căreia statele membre
şi-au limitat – deşi în domenii restrânse – suveranitatea lor, şi a
cărei subiecţi de drept sunt nu numai statele membre, dar şi
naţionalii acestora”.
În 1964, Curtea de Justiţie, în decizia dată în cazul Costa vs
ENEL, a precizat natura juridică a comunităţilor, precum şi specificul
dreptului comunitar. Astfel, în decizie se arată: „prin crearea unei
Constituţii cu o durată nelimitată, ce are propriile sale instituţii,
propria sa personalitate, capacitate juridică de reprezentare
internaţională, dar mai ales puteri ce izvorăsc din limitarea
suveranităţii sau dintr-un transfer de putere de la statele
nemembre şi-au limitat – deşi în domenii restrânse –
suveranitatea şi au creat un corp de drept aplicabil naţionalilor
lor şi lor însele”.
Cele trei Comunităţi ce stau la baza Uniunii Europene au fost
fondate pe tratate internaţionale. Ca orice organizaţie internaţională,
ele îşi au originea în voinţa suverană a statelor, voinţa exprimată în
cadrul dreptului internaţional public. În acest context, remarcăm că
doctrina tradiţională vedea în originea internaţională sau internă a
unei structuri supranaţionale nou create sursă de distincţie între
federaţie şi confederaţie. În timp ce confederaţia s-ar baza pe un tratat
internaţional, federaţia ar fi fondată pe o constituţie.
În ceea ce priveşte Uniunea Europeană, deşi este adevărat că
normele conţinute în tratatele originare îşi au rădăcinile într-un acord
de voinţă intertatică, dreptul internaţional nu se mai poate aplica în
cadrul tratatului UE căci, mai mult decât originea Uniunii Europene,
determinate sunt în acest caz caracteristicile sale.
Din momentul în care o organizaţie creată de state suverane
dispune de o largă autonomie în raport cu acestea din urmă şi posedă
instituţii proprii menite să exprime voinţa sa în raport cu statele
membre putând, în limitele juridice reglementate prin tratat, să şi
impună voinţa în faţa guvernelor naţionale, această structură de mută,
juridic vorbind, într-un cadru materialmente constituţional. S-ar putea
spune că actul constitutiv are forma unui tratat, dar posedă substanţa
unei constituţii. Născut în baza unei convenţii, el depăşeşte cu timpul
originea sa formală până acolo încât devine o constituţie de durată
nedeterminată, a cărei dezvoltare depăşeşte cadrul în care a fost iniţial
concepută. Dacă adăugăm la aceste consideraţii specificitatea
comunitară, este clară legitimitatea întrebării privind natura juridică a
Uniunii Europene.
Desigur, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene calificase
la început această situaţie drept „o nouă ordine juridică de drept
internaţional prin care statele şi-au limitat, în domenii restrânse,
drepturile lor suverane şi aui cărei subiecţi sunt nu doar statele
membre ci şi resortisanţii lor”.(CJCE, hotărârea din 5.02.1963, NV
Algemeine Transporten Expeditie Orderneming van Gend & Loos
contra administraţiei fiscale olandeze).
Dar Curtea de Justiţie a operat apoi distincţia în raport cu
ordinea juridică internaţională prin hotărârea dată într-o altă speţă,
unde afirma că: „Instituind o Comunitate de durată nedeterminată
dotată cu instituţii proprii, cu personalitate juridică proprie, cu
capacitate juridică, cu capacitate de reprezentare internaţională şi cu
puteri reale izvorâte dintr-o limitare de competenţe sau dintr-un
transfer de atribuţii ale statelor membre către Comunitate, acestea şi-
au limitat drepturile lor suverane, creând un drept aplicabil
resortisanţilor proprii şi lor însele”. (speţa Costa contra Enel,
Hotărârea CJCE din 15.07. 1964).
 Trebuie deci să admitem că esenţialul pentru analiza naturii
juridice a Uniunii Europene nu rezidă în originea acesteia ci în faptul
că raporturile între statele membre scapă total dreptului internaţional
public, fiind reglementate de un drept propriu, drept comunitar.
Un alt aspect ce se cere analizat în acest context este raportul
dintre noţiunile de „comunitate” şi „suveranitate”. Curtea de Justiţie
nu a încercat să definească Comunitatea Europeană, ci s-a mărginit să
constate că aceasta beneficiază de puteri izvorâte, fie dintr-o limitare
de competenţe, fie dintr-un transfer de atribuţii ale statelor membre.
Limitarea de competenţe a statelor nu antrenează însă în mod necesar
creşterea competenţelor comunitare. De exemplu, faptul că statele
membre nu mai pot stabili drepturi vamale în comerţul intracomunitar
nu înseamnă că Uniunea Europeană este autorizată să facă ea acest
lucru. Aşa cum arată Curtea de Justiţie, instituţiile comunitare sunt şi
ele obligate să respecte libertatea schimburilor economice spaţiului
comunitar, acesta fiind un principiu fundamental al pieţei interne
unice.(speţa Rewe Zentrale, hotărârea CJCE din 29.02.1984).
În ceea ce priveşte transferul de competenţe, există, fără
îndoială, cazuri în care competenţa Uniunii Europene acoperă în
întregime pe cea de care dispuneau anterior statelor membre. Aceasta
este situaţia, de exemplu, în ceea ce priveşte politica comercială
comună. În fine, funcţiile atribuite Uniunii antrenează necesitatea ca
acestea să dispună de competenţe pe care statele membre nu le-ar
putea exersa. Este cazul competenţelor în materie de armonizare a
legislaţiei, care sunt atributul exclusiv al instituţiilor comunitare.
Din cele de mai sus se poate deci concluzia că nu există o
echivalenţă absolută între competenţele transferate de către statele
membre şi cele de care dispune Uniunea Europeană. Pe de altă parte,
singura modalitate de modificare sau limitare în timp a competenţelor
comunitare este prin revizuirea tratatelor, iar acest lucru poate fi făcut
doar prin acordul unanim al tuturor ţărilor membre; cu alte cuvinte,
este imposibil pentru un stat membru să-şi redobândească, prin
propria sa voinţă, competenţele pe care le-a transferat la nivel
comunitar şi care sunt acum exercitate de instituţiile Uniunii
Europene. În aceste condiţii, problema respectării suveranităţii
naţionale este dificil de soluţionat dacă se porneşte de la definiţia dată
în 1609 de către Charles l’Oyseau: „Suveranitatea este fără grad de
superioritate, căci cel ce are un superior nu poate fi suprem şi
suveran; fără limitare în timp, căci altfel n-ar fi putere absolută; fără
excepţii pentru persoane sau state şi, în final, fără limitare de putere şi
autoritate...”199 Într-o astfel de concepţie fenomenul comunitar este
dificil de explicat, de aceea s-a convenit să se facă apel la o altă
definiţie a suveranităţii: „suveranitatea exercitată în comun”. Aşa cum
nota profesorul J.V. Louis: „Este o concepţie nouă asupra
suveranităţii, care corespunde ideii de divizibilitate a acesteia. Ideea
de suveranitate divizibilă convine perfect pentru a descrie
funcţionarea unui mecanism de integrare evocat prin termeni ca
”fuziune” sau „exerciţiu în comun” al suveranităţilor, elemente
indispensabile funcţionării acestui mecanism integraţionist.200
Este dificil de spus în momentul de faţă dacă această concepţie
asupra suveranităţii divizate va rezista în timp şi dacă evoluţia
ulterioară a Uniunii Europene o va confirma sau nu. Reţinem însă
ideea ca atare, precum şi opinia în materie a unui alt specialist
celebru, profesorul Guy Isaac:„Exerciţiul în comun al suveranităţilor
naţionale face suportabile inevitabilele limitări ale acestora, inerente
funcţionării sistemului comunitar”201.
Ajunşi în acest punct, majoritatea analiştilor vest-europeni sunt
de acord că Uniunea Europeană este un sistem în devenire, situat din
punct de vedere juridic undeva între organizaţie internaţională şi stata
federal. Leontin-Jean Constantinesco caracteriza juridic comunitatea
Europeană ca fiind „o organizaţie integrantă cu caracter evolutiv”.202
Concluzionând, putem încheia acest subcapitol cu definiţia dată
Comunităţii Europene de către Jean-Paul Jacque, director la serviciul
Juridic al Consiliului UE şi profesor la colegiul Europei din Bruges,
Belgia:„ Comunitatea este astăzi un ansamblu specific, fondat pe o
repartiţie de competenţe suverane între ea şi statele sale membre,
competenţele comunitare fiind exersate în comun în cadrul sistemului
instituţional comunitar. Acesta este sensul în care putem vorbi de
integrare. Rezultă că Tratatul nu mai poate fi analizat prin intermediul
dreptului internaţional, ci se aproprie de o constituţie”203.

199
Charles L’Oyseau, Traite de Seigneureries, Paris, 1609; De asemenea,
Bertrand de Jouvenel, De la souverainete a la recherche du bien politique, 1995
200
J.V. Louis, L’ordre juridique communautaire, ediţia a 5-a, 1989
201
Guy Isaac, droit communautair general, ediţia a 3-a, 1990.
202
L.J. Constantinesco, La nature juridique des Communautes europeennes,
Conferinţa Paul Henry Spaak, Liege, 1980.
 3. Instituţia Cetăţeniei Europene

Noţiunea de cetăţenie europeană îşi are originea în documentele

Consiliului European de la Fontainbleau (1984). Anterior, cu prilejul
întâlnirii şefilor de state şi guverne de la Paris (10-11 decembrie1974)
s-a realizat acordul de constituire a unui grup de lucru care urma să
studieze condiţiile şi termenele în care se va putea acorda, pentru
cetăţenii celor nouă state membre în momentul respectiv, drepturi
speciale provenite din calitatea de cetăţeni ai statelor comunitare. În
baza acestor documente, Comisia a înaintat Consiliului un raport cu
privire la această problemă, deşi nu se contura încă instituirea
cetăţeniei europene în documentele respective204.
Această problemă a fost reluată cu prilejul reuniunii de la
Dublin a Consiliului European (1990), când s-a avut în vedere
instituirea unei cetăţenii europene. Pe baza acesteia urma să se
recunoască unele drepturi politice şi sociale pentru persoanele care
urmau să beneficieze de ea. Ea apărea deci ca un suport al uniunii
politice care urma să se creeze.
Se avea în vedere nu o contopire a identităţii naţionale, ci o
modalitate de comunicare între acestea.
În prima fază s-a avut în vedere mai ales libera circulaţie a
persoanelor. Ulterior, s-a apreciat că ea trebuie să se refere, în finalul
construcţiei comunitare, mai ales la acordarea de drepturi care pot fi
exercitate fără considerarea frontierelor şi a altor limitări de natură
naţională.
În urma exprimării mai multor puncte de vedere în legătură cu
această problemă, Consiliul European da la Maastricht din 9-10
decembrie 1991 şi-a axat discuţiile pe două probleme esenţiale:
recunoaşterea unei duble cetăţenii şi atribuirea de drepturi cetăţenilor
comunitari fără să se reţină seama de cetăţenia acestora.
În legătură cu problema dublei cetăţenii, s-a avut în vedere
faptul că orice persoană are, de regulă, cetăţenia statului său, care îi
conferă anumite drepturi şi obligaţii. Cetăţenia dublă, europeană,
trebuie să fie un complement al cetăţeniei naţionale şi nu o substituire
a acesteia. Deci cetăţenia de bază a oricărei persoane este stabilită
203
J.P. Jacque, Droit institutionnel communautaire, note de curs la Colegiul
Europei, 1998
204
Dumitru Mazilu, - Integrarea europeană. Drept comunitar şi Instituţii europene,
Editura LuminaLlex, 2001, pag. 66
conform normelor juridice interne, iar cetăţenia europeană este o
consecinţă a deţinerii unei cetăţenii a unui stat care este membru al
Uniunii Europene.
Această concepţie a fost întărită prin tratatul de la Maastricht
(art. F, par.1), care precizează că : „uniunea respectă identitatea
naţională a statelor membre ale căror sisteme guvernamentale sunt
fondate pe principiile democratice”.
Cetăţenia europeană a fost instituită prin tratatul de la
Maastricht (art.8, par.1, C.E.).
Persoanele care beneficiază de cetăţenia europeană se bucură
de o serie de drepturi.
Astfel, persoana are dreptul la liberă circulaţie şi sejur pe
teritoriul intercomunitar, drept care nu este supus decât limitărilor şi
condiţiilor prevăzute de Tratatul de la Maastricht şi dispoziţiilor în
vederea aplicării acestuia.
Dreptul de vot la alegerile naţionale şi europene reprezintă o
altă consecinţă a recunoaşterii calităţii de cetăţean european. În acest
domeniu există însă o serie de deficienţe cauzate de reglementările
naţionale privind acordarea dreptului de vot în cadrul alegerilor
interne. Astfel, unele state acordă drept de vot străinilor, (Danemarca,
Olanda), în timp ce altele nu recunosc acest drept decât cetăţenilor
proprii (Franţa, Germania). Din aceste considerente apar o serie de
dificultăţi în ceea ce priveşte exercitarea dreptului la vot, întrucât
orice cetăţean european are dreptul să voteze şi să fie ales în cadrul
alegerilor pentru Parlamentul European, indiferent de ţara în care se
află. Din aceste considerente, art. 138, par. 3 C.E., aşa cum este
modificat prin Tratatul da la Maastricht, reiterează necesitatea
adoptării unei proceduri uniforme referitoare la condiţiile de
eligibilitate şi desfăşurare a votărilor pentru toate statele membre.
Cetăţenia europeană are implicaţii şi în ceea ce priveşte
protecţia diplomatică a persoanelor care o posedă, întrucât într-un
stat terţ, unde statul naţional al respectivei persoane nu este
reprezentat, el poate solicita protecţia a oricărui stat comunitar (art. D
din Tratatul da la Maastricht).
Dreptul de petiţionare este de asemenea recunoscut în baza
cetăţeniei europene. Fiecare cetăţean european are dreptul de
petiţionare conform art. 128-130 din Regulamentul interior al
Parlamentului European. În baza acestui drept, poate să prezinte,
individual sau în asociere cu alţi cetăţeni ai Comunităţilor, cereri sau
doleanţe scrise către Parlament.
Tratatul de la Maastricht, în art. 138 D precizează persoanele
care pot adresa petiţii Parlamentului şi conţinutul acestora. Sunt astfel
îndreptăţite să adreseze petiţii persoanelor fizice sau juridice cu
privire la o problemă care priveşte domeniul de activitate al
Comunităţilor. Mediatorul este împuternicit să primească reclamaţii
de la cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene şi de la alte
persoane.
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ LA CAPITOLUL V.

L’Oyseau, Charles Traite de Seigneureries, Paris, 1609

de Jouvenel, Bertrand De la souverainete a la recherche du bien
politique, 1995
Louis, J.V. L’ordre juridique communautaire, ediţia a 5-a, 1989
Isaac, Guy droit communautair general, ediţia a 3-a, 1990.
Constantinesco, L.J. La nature juridique des Communautes
europeennes, Conferinţa Paul Henry Spaak, Liege, 1980.
Jacque, J.P. Droit institutionnel communautaire, note de curs la
Colegiul Europei, 1998
Mazilu, Dumitru, Integrarea europeană. Drept comunitar şi
Instituţii europene, Editura LUMINA LEX, 2001
Fuerea, Augustin, Drept comunitar european – Partea generală,
Bucureşti, Editura All Beck, 2003
Jinga Ion, Andrei Popescu, Integrarea europeană – Dicţionar de
termeni comunitari, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2000
Leicu, Corina, Drept comunitar, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 1998
Octavian Manolache – Drept comunitar, Bucureşti, Ed. All Beck,
2001
Marcu Viorel, Drept instituţional comunitar, Bucureşţi, Ed. Lumina
Lex, 2001
Marcu Viorel, Drept comunitar general, Bucureşti, Ed. Lumina Lex,
2002
Mazilu Dumitru, Integrarea Europeană, drept comunitar şi instituţii
europene, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 2001
Mazilu Dumitru, Drepturile omului – concept, exigenţe şi realităţi
contemporane, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 2000
Marian Mihăilă, Carmen Suciu, Dan Stan, Drept instituţional
comunitar, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 2001
Jean Rivero – Les libertes publiques, vol.2, Ed.Puf, Paris, 1983
Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu – Probleme la un
drept instituţional comunitar, Bucureşti, Ed. Economică, 2003
Bianca Sebjan Guţan – Protecţia europeană a drepturilor omului,
Bucureşti, Ed. All Beck, 2003
Ovidiu Ţinca – Drept comunitar material, Bucureşti, Ed. Lumina
Lex, 2003
 Capitolul VI. INSTITUŢIILE FUNDAMENTALE ALE
COMUNITĂŢII ŞI UNIUNII EUROPENE

1. Aspecte generale. Principiile care guvernează

activitatea instituţiilor fundamentale

In literatura de specialitate se opereaza in mod frecvent cu

anumite concepte care vin să evidentieze structura complexă şi
dinamică a procesului construcţiei europene : instituţii comunitare şi
organe comunitare. Conceptul de instituţie comunitară se
caracterizează prin urmatoarele elemente specifice: au rolul de a pune
în aplicare, in temeiul competenţelor lor, regulile juridice
fundamentale de constituire şi de funcţionare a Comunităţilor şi a
Uniunii Europene; sunt create prin tratatele de constituire a
Comunitatiilor Europene; in domeniile in care actioneaza sunt dotate
cu puterea de a lua decizii şi de a le impune statelor membre, din
aceasta perspectiva ele reprezinta o desprindere de schemele
tradiţionale ale cooperarii internationale, in care executarea tratatelor
este supusa disponibilitatii semnatarilor, suveranitatea naţională fiind
cauza principală a aşa numitei “paralizii a tratatelor”.
Prin natura lor, instituţiile Comunităţii şi Uniunii Europene
reprezinta următoarele categorii de interese:
- ale statelor (Consiliul de Miniştri)
- ale comunităţilor europene (Comisia Europeană)
- ale popoarelor statelor membre (Parlamentul European) si
- ale dreptului comunitar (Curtea Europeană de Justitie)
- Curtea Europeană de Conturi asigură legalitatea folosirii
resurselor financiare şi, prin urmare ,controlul in domeniu .
beneficiind de o anumită autonomie juridică, administrativă si
financiară, corolare ale specialităţii lor functionale.
Organele comunitare se diferenţiază prin faptul că îndeplinesc
funcţii consultative cu caracter tehnic ori financiar, auxiliar ; unele
sunt prevăzute direct prin tratate altele sunt create de către instituţiile
fundamentale, în vederea exercitării atributiilor lor; cele înfiinţate
prin tratate pot avea personalitate juridică sau o simplă autonomie
financiară, cele create de instituţii trebuie să aibă fundamentul în
tratate, să nu fie dotate cu puteri proprii de decizie, ci numai cu
functii de execuţie strict controlate, să nu modifice echilibrul
institutional.
 Fiecare instituţie reprezinta un principiu determinat, are un
fundament politic si sociologic distinct şi exprimă o legitimare
proprie .
Institutiile comunitare europene nu au personalitate juridică.
Personalitatea juridică aparţine numai Comunitatiile ,institutiile
actionând in numele Comunitatilor şi pentru acestea.
Institutiile fundamentale sunt comune pentru toate cele 3
Comunitati acestea exercitandu-si atributiile pe baza celor 3 Tratate la
care se adauga cele exercitate in cadrul cooperarii inter-
guvernamentale din cadrul Uniunii Europene.
Potrivit catalogării enumerative făcută de art.7 al.1 al Tratatului
instituind Comunitatea Europeană, art.3 al.1 al Tratatului constitutiv
al EURATOM, art.7 al Tratatului constitutiv al C.E.C.O şi art.5 al
Tratatului instituind Uniunea Europeană, există astăzi, la nivelul
comunităţilor europene 6 instituţii fundamentale, respectiv :
• Parlamentul European (PE)
• Consiliul de Miniştri al Comunităţii Europene (CMCE)
• Comisia Europeană (CE)
• Curtea Europeană de Justiţie (CEJ)
• Curtea Europeană de Conturi (CEC)
• Consiliul European
Primele 4 instituţii constituie instituţii comune pentru cele 3
comunităţi europene instituite prin Tratatul asupra constituirii unor
organe comune ale comunităţilor europene din 25 martie 1957,
precum şi prin Tratatul pentru constituirea unui Consiliu şi a unei
Comisii comune pentru cele trei comunităţi europene, din 5 aprilie
1965, denumit şi Tratatul de fuziune. Ambele tratate au fost între
timp abrogate prin art.9 al Tratatului de la Amsterdam. Începând cu
intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, printre instituţiile
fundamentale ale comunităţilor europene se numără şi Curtea
Europeană de Conturi precum şi Consiliul European.
Potrivit principiului competenţei de legiferare limitate,
instituţiile comunitare dobândesc competenţele atribuite lor prin
tratatele constitutive.
Alături de aceste organe ale Comunităţii Europene, prin art.7
al.2 al Tratatului instituind Comunitatea Europeană, art.3 al Tratatului
EURATOM şi art.7 al Tratatului de constituire a CECO, sunt
reglementate o serie de organe cu caracter consultativ şi de asistenţă
pentru instituţiile fundamentale precum : Comitetul Economic şi
Social, Comitetul Consultativ al CECO, Comitetul Regiunilor, etc.
În fine, întâlnim la nivelul construcţiei instituţionale comunitare
şi o serie de alte organe şi instituţii care dispun de o personalitate
juridică parţială precum : Banca Central Europeană, Centrul
European pentru Pregătire Profesională, Fondul European pentru
Agricultură, Agenţia Europeană de mediu, Oficiul European de
Mărci, Institutul European pentru Învăţământ Superior, Oficiul de
Armonizare a Pieţei Comune, etc.
Instituţiile comunitare sunt acele organe, create prin
tratatele de constituire a comunitaţilor europene, care neavând
personalitate juridică proprie, reprezinta interesele statelor, ale
comunitaţilor şi popoarelor europene, asigură respectarea dreptului şi
acţionează în domenii strict limitate, fiind dotate cu puterea de a lua
decizii la nivel comunitar pe care le impune statelor membre.
Organele conunitare sunt acele elemente structurale,
create prin tratate sau de către instituţiile comunitare, în vederea
îndeplinirii unor funcţii consultative, auxiliare, cu caracter tehnic,
financiar sau de alta natură
Criteriul esenţial de diferenţiere dintre instituţiile comunitare,
organele consultative şi de asistenţă şi celelalte instituţii sau organe
este criteriul reprezentativităţii. Astfel, numai instituţiile
fundamentale au dreptul de a acţiona în temeiul personalităţii juridice
a comunităţilor europene, ca subiecte de drept de sine stătătoare, în
raport cu statele membre, cetăţenii europeni, persoane juridice, state
terţe, în numele şi pe seama comunităţilor europene.
Organele consultative acţionează întotdeauna pe lângă
instituţiile fundamentale şi niciodată în numele lor şi în temeiul
personalităţii juridice a comunităţilor europene, iar celelalte instituţii,
sau organe, chiar dacă li se recunoaşte o personalitate juridică
parţială, ele nu acţionează niciodată în numele comunităţilor
europene, ci în nume propriu, în domeniul lor de activitate.
În ceea ce priveşte principiul naţional al separaţiei puterilor în
stat, acesta nu poate fi aplicat asupra sistemului instituţional al
comunităţilor europene întrucât, la nivelul comunităţilor europene, cu
excepţia funcţiei jurisdicţionale, toate celelalte funcţii se exercită în
colaborare de către două sau mai multe instituţii fundamentale.
Astfel, la procesul decizional participă, alături de Consiliul de
Miniştri al comunităţilor europene şi Parlamentul European dar şi
Curtea Europeană de Justiţie. In cadrul comunitatilor similar puterii
legislative de la nivel national este Consiliul de Miniştri, puterea
bugetara este impartită, Parlamentul European putând contesta
Comisia, iar Comisia Europeană este o instituţie cu atributii
executive.
Sediul instituţiilor fundamentale ale comunităţilor europene
se stabileşte, conform art.35 al tratatului de fuziune, art. 77 al
Tratatului de constituire a CECO, art.216 al Tratatului de constituire a
EURATOM şi art.216 al Tratatului CEE, de către guvernele statelor
membre, de comun acord. Până în prezent nu s-a reuşit întrunirea
unui astfel de acord definitiv, astfel că, nu există încă sedii
permanente ale instituţiilor fundamentale ale comunităţilor europene.
Aceste instituţii funcţionează la următoarele sedii provizorii, numite
şi « sedii lucrative », deci nu şi reprezentative:
• Consiliul de Miniştri are sediul lucrativ la Bruxelles dar se
întruneşte periodic, în lunile aprilie, iunie şi octombrie ale fiecărui an,
la Luxemburg.
• Comisia Europeană are sediul lucrativ la Bruxelles
• Parlamentul European are Secretariatul general la
Luxemburg, se întruneşte în plen la Strasbourgh iar comisiile şi
fracţiunile sale au sediul la Bruxelles.
• Curtea Europeană de Justiţie are sediul provizoriu la
Luxemburg.
Această repartizare a sediilor lucrative este rezultatul unui
compromis făcut, cu prilejul încheierii tratatului de fuziune din 1965,
Luxemburgului. Iniţial, Bruxelles-ul a fost prevăzut ca sediu general
pentru toate instituţiile comunitare, dar datorită opoziţiei
Luxemburgului, s-a ajuns, după o procedură juridic complicată, la
compromisul arătat mai sus.
Limbile oficiale. Potrivit normelor de drept comunitar primar
şi secundar constituie limbi valabile în cadrul comunităţilor
europene, limbile oficiale ale statelor membre, cu excepţia limbii
irlandeze. Astfel, statele membre dar şi persoane individuale sau
colective, fizice sau juridice, se pot adresa instituţiilor comunităţilor
europene în oricare din aceste limbi şi obligatoriu, vor primi răspuns,
în aceeaşi limbă.
Jurnalul Oficial al comunităţilor europene se publică în toate
aceste limbi. Petentul, îşi va putea alege limba în care se va desfăşura
procesul său, în faţa Curţii Europene de Justiţie, din una dintre aceste
limbi. În acest caz are valabilitate şi limba irlandeză.
Calitatea de limbă oficială a comunităţilor europene o are
limba în care a fost redactat iniţial textul tratatului constitutiv al
fiecărei comunităţi europene. Astfel, pentru CECO, potrivit art.100,
singura limbă oficială este limba franceză. Pentru CEE şi
EURATOM, conform art. 248, respectiv 225 i, sunt limbi oficiale
toate limbile oficiale ale statelor membre, inclusiv irlandeza.
Ca limbi uzuale, de lucru, sunt folosite de către instituţiile
comunităţilor europene, în special limba engleză şi limba franceză.
Simbolurile Comunităţii şi Uniunii Europene, astăzi. Spre
deosebire de Organizaţia Naţiunilor Unite şi Consiliul Europei care
şi-au stabilit, imediat după constituirea în 1947, respectiv 1955, un
drapel propriu, o astfel de reglementare există la nivelul comunităţilor
europene doar începând cu anul 1986. Cadrul juridic a fost asigurat,
în acest sens, de un act al Consiliului de Miniştri, din 21/22 aprilie
1986, precum şi de o declaraţie a Preşedintelui în funcţiune al
acestuia, prin care se propune folosirea ca simboluri comune ale
comunităţilor europene, a unui drapel cu un fond albastru pe care în
mijloc se găseşte un cerc format din 12 stele în 5 colţuri, aurii, şi a
unui imn propriu, respectiv aria corală « Odă bucuriei », pe versuri de
Friedrich Schiller, din Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven.
Aceste propuneri au fost îmbrăţişate şi de către statele membre, cele
două simboluri fiind menţinute şi astăzi ca atare, prin noile acte de
constituire ale Comunităţii şi Uniunii Europene.
Activitatea instituţiilor comunitare este guvernată de
principiile autonomiei funcţionale, al atribuirii de competenţe şi
al echilibrului instituţional.

Autonomia instituţională rezultă din tratalele constitutive ale

comunităţilor europene. Ea nu presupune personalitate juridică pentru
că potrivit art.210 din Tratatul CEE, personalitatea juridică este
recunoscută doar comunităţilor. Autonomia se manifestă însă prin
faptul că instituţiile comunităţilor europene dispun de competenţa de
a-şi adopta regulamentul de organizare şi funcţionare (art.142, 151 şi
162 din Tratatul CEE) precum şi de a-şi organiza propria funcţionare
internă pe baza acestuia, în scopul realizării obiectivelor pentru care
au fost înfiinţate şi sarcinilor care le-au fost încredinţate. Autonomia
funcţională se manifestă, de asemenea, prin posibilitatea instituţiilor
comunitare de desemnare a propriilor funcţionari comunitari. Spre
deosebire de Organizaţia Naţiunilor Unite unde funcţionarii acestei
organizaţii sunt numiţi de Secretarul General al O.N.U, la nivelul
instituţiilor comunitare, funcţionarii comunitari sunt numiţi de către
fiecare instituţie care îşi stabileşte şi propriile reguli privind statutul
acestora. Autonomia instituţiilor comunitare a fost, spre exemplu,
confirmată şi cu ocazia unor dispute privind stabilirea sediului
Parlamentului European, când Curtea Europeană de Justiţie a statuat
că autonomia Parlamentului trebuie să fie respectată, pornind de la
prevederile tratatelor referitoare la implicarea statelor membre în
această problemă.

Principiul atribuirii de competenţe, consfiinţeşte că fiecare

instituţie comunitară acţionează în limitele atribuţiilor prevăzute de
tratatele constitutive. Aceasta presupune că respectivele instituţii nu
pot exercita decât acele competenţe care le sunt expres atribuite prin
aceste tratate.
Analizând tratatele comunitare rezultă următoarele tipuri de
competenţă a instituţiilor fundamentale ale comunităţilor europene :
• Competenţa exclusivă, în domeniile în care statele membre
şi-au delegat total atributele de suveranitate spre instituţiile
comunitare. De exemplu, potrivit art.28 din Tratatul CEE,
comunitatea dispune de competenţă exclusivă în materia
stabilirii de taxe şi tarife vamale.
• Competenţa concurentă, în domeniile în care comunităţile
au competenţă prioritară. Atunci când această competenţă nu
se materializează, rămân competente statele membre. Acest
tip de competenţă se fundamentează pe competenţa originară
exclusivă a statelor membre. De exemplu, în politica agrară
comună (art.39 şi urm. Din Tratatul CEE), în domeniul
integrării şi armonizării legislative, etc.
• Competenţa paralelă, se referă la domenii în care atât
comunităţile cât şi statele membre dispun de competenţă de
reglementare. În cazul unor reglementări contradictorii
primează însă reglementarea comunitară. De exemplu în
domenii precum : dreptul cartelurilor, politica de cercetare
ştiinţifică şi tehnologică, politica regională, etc.
Principiul echilibrului instituţional, a fost pentru prima dată afirmat
de către jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, şi se
fundamentează pe prevederile art.95 din Tratatul CECO. El este
conceput ca un principiu de separare a puterilor comunitare dar, în
acelaşi timp, şi de colaborare şi echilibru între aceste puteri.
Separaţia puterilor, ca parte a echilibrului instituţional,
presupune că o instituţie nu trebuie să renunţe la exercitarea
competenţei care îi este atribuită prin transferarea acesteia către o altă
instituţie comunitară sau unui organ comunitar sau extracomunitar. În
acelaşi timp, o instituţie comunitară nu trebuie să împiedice, în nici
un mod, exercitarea competenţelor care sunt atribuite altor instituţii.
Deci, în baza acestui principiu, instituţiile comunitare nu au
posibilitatea să delege competenţă instituţiilor extracomunitare.
În acelaşi timp, echilibrul instituţional presupune şi o
colaborare între puteri, manifestată prin participarea fiecărei instituţii
la elaborarea şi/sau adoptarea normelor juridice de drept comunitar
european.

Principiul cooperării loiale, se impune în activitatea comunitară

atât între instituţii, cât şi între acestea şi statele membre, aşa cum
rezultă din interpretarea pe care a dat-o art.5 al tratatului CE, Curtea
europeană de Justiţie. Dispoziţiile acestuia, corelate cu alte
reglementări, statuează realizarea integrării în ritmuri diferite între
statele membre, stabilind cadrul legal în care acest lucru este posibil,
cu respectarea următoarelor condiţii : să ia toate măsurile pentru
îndeplinire îndatoririlor ce decutg din tratat şi din actele comunitare,
să faciliteze sarcina Comunităţilor şi să se abţină de la orice măsură
care ar pune în pericol realizările comunitare. Cooperarea loială
presupune respectarea cadrului juridic legal şi posibilitatea de a stabili
proceduri care să permită buna desfăşurare a procesului integrării
europene.

Funcţionalitatea ansamblului instituţional comunitar. Instituţiile

comunitare îşi îndeplinesc atribuţiile în cadrul unui sistem
instituţional, între ele realizându-se legături şi corelaţii atât în plan
vertical cât şi în plan orizontal. Tratatul de la Maastricht a modificat
arhitectura instituţională comunitară atât sub aspectul structurii
organice cât şi sub aspect funcţional.Sub aspect funcţional Tratatul de
la Maastricht introduce noi reguli care să contribuie la democratizarea
procesului decizional.205 Puterea comunitară, concretizată în
instituţiile comunitare îşi realizează rolul integrativ şi asigură
funcţionalitatea Comunităţii tocmai prin instituţiile
comunitare.Valoarea şi semnificaţia acestor instituţii se relevă numai
în conexitatea lor. Funcţionalitatea ansamblului instituţional
comunitar este complexă şi aparent greoaie. Complexitatea derivă, pe
de o parte, din specificul instituţiilor aflate în ecuaţie, iar pe de altă
parte, din dificultatea problemelor ce se ridică în faţa lor.
Aceste dificultăţi dobândesc un caracter mai evident în contextul
noutăţii şi al naturii lor inedite în planul experienţei politico-juridice
umane- dacă ţinem cont de faptul că structurile integratoare
comunitare sunt fără precedent în istorie.Legat de caracterul complex
şi aprent greoi al funcţionalităţii instituţiilor comunitare, se impune a
fi precizat şi faptul că acestea sunt, pe de o parte, rezultatul şi
procesul relaţiei dintre naţional şi comunitar iar pe de altă parte,
reprezintă instrumentele prin care se realizează, în cele din urmă,
dinamica raportului dintre respectivele nivele.Totodată
funcţionalitatea ansamblului instituţional comunitar se înfăptuieşte
într-un cadru democratic, fapt ilustrat de valorile democratice
încorporate în fiecare din instituţiile în cauză şi în activitatea lor de
ansamblu.Semnificativă este în această privinţă, evoluţia
Parlamentului European care iniţial a îndeplinit funcţii cu un
pronunţat caracter consultativ, dar care , mai apoi, a dobândit un rol
mai important în procesul decizional. Valenţele fiecărei instituţii
comunitare se dezvăluie însă numai în conexiune cu întregul din care
fac parte, după cum ansamblul instituţional este expresia
interacţiunilor părţilor componente.Relaţiile politico-juridice dintre
instituţiile comunitare sunt complexe şi au un caracter dinamic, ele
purtând amprenta fiecărei etape caracteristice din procesul
integrării.206Controlul politic reflectat în relaţiile dintre instituţiile
comunitare în procesul funcţionalităţii sistemului comunitar este
realizat atât direct, fiind consacrat în atribuţiile unora dintre
instituţii,cât şi indirect, el rezultând implicit din locul şi rolul
instituţiilor comunitare.207

205
Nicoleta Diaconu, Sistemul insituţional al Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex,
2001,pag.4243
206
Corina Leicu, Ioan Leicu, Instituţiile comunitare, Ed. Lumina Lex,1996, pag.
97-98
 Uniunea dispune de un cadru instituţional unic care asigură
coerenţa şi continuitatea acţiunilor în vederea atingerii obiectivelor
sale, respectând şi dezvoltând realizările sale. Tratatul conferă
instituţiilor misiunea comună de a contribui la evoluţia procesului
comunitar, dar procedurile de realizare a acestei misiuni sunt
specifice, proprii fiecărei instituţii.208 Sarcina pe care trebuie să o
îndeplinească instituţiile Uniunii este aceea de a asigura coerenţa,
efectivitatea, şi continuitatea acţiunilor politicilor pe care şi le-a
asumat.Fiecare instituţie trebuie să acţioneze numai în limita puterilor
conferite de către Constituţie şi în conformitate cu procedurile şi
condiţiile stabilite.209 Cadrul instituţional unic se caracterizează prin
unitatea de acţiune a instituţiilor în vederea realizării idealurilor
comunitare, cât şi prin diversitatea procedurilor utilizate pentru
aceasta.210
Comunităţile europene se caracterizează şi printr-o structură
instituţională juridică originală, fiind dotate, încă de la înfiinţare cu
un sistem de instituţii care să le asigure funcţionalitatea şi evoluţia. În
cadrul acestui sistem fiecare instituţie îşi exercită funcţiile prevăzute
în tratat, conlucrând şi completându-se reciproc în scopul realizării
interesului comunitar în strânsă legătură cu interesul naţional al
statelor membre.
Acestei structuri instituţionale specifice îi corespunde şi o
ordine juridică comunitară(distinctă faţă de ordinea juridică
internaţională sau de ordinea juridică statală a membrilor săi)
reprezentând un ansamblu de norme juridice cuprinse în tratate sau
adoptate de instituţii, norme ce se încorporează în ordinea juridică
naţională respectând anumite principii comunitare consacrate:
principiul aplicabilităţii directe, imediate şi principiul primordialităţii
dreptului comunitar.211 La nivelul Comunităţilor Europene, instituţiile
comunitare acţionează în cadrul organizării sistemetice în vederea
realizării interesului comunitar corelat cu interesele naţionale ale
statelor membre. Pentru funcţionarea normală a ansamblului

207
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Drept comunitar gerneral, Ed.Lumina Lex,
2002, pag. 110
208
Nicoleta Diaconu,Op.cit. , pag.43
209
I.Gâlea, M.A.Dumitraşcu, C.Morariu, Tratatul instituind o Constituţie pentru
Europa, Ed.All Beck, 2005, pag.47
210
Idem, 52, pag. 43
211
Idem 51, pag.24-25
instituţional comunitar şi pentru realizarea obiectivelor propuse s-a
impus un sistem de reguli de luare a deciziilor şi deci, de repartizare a
puterilor între instituţiile comunitare.212

Raportul instituţiilor comunitare - instituţii naţionale şi

regionale. Încă de la început,Tratatele au stabilit pentru fiecare
Comunitate în parte domeniile de activitate pe care le reglementează
pentru realizarea integrării şi obiectivele care trebuie atinse pentru
finalizarea acestui proces. Pentru restul domeniilor care exced sfera
de activitate comunitară, competenţele de reglementare şi acţiune
revin statelor membre, care operează prin intermediul instituţiilor lor
naţionale.213Uniunea Europeană constituie o „etapă nouă în procesul
de creare a unei uniuni tot mai strânse între popoarele din Europa” şi
se caracterizează prin faptul că „deciziile se iau cel mai mult posibil
de către cetăţeni”. Se exclude deci constituirea unui super-stat
comunitar(art. A al Tratatului asupra Uniunii Europene).Tratatul
explicitează această opţiune prevăzând o enumerare limitativă a
domeniilor de intervenţie a Uniunii. Se poate spune, astfel, că ea nu
acţionează decât în domeniile pe care statele membre le-au convenit.
Pentru materiile care nu ţin de competenţe sa exclusivă, a fost reţinută
următoarea regulă de către parteneri la negocieri: a nu se rezolva la
scară comunitară ceea ce poate fi mai bine decis sau mai bine girat pe
plan naţional sau regional. Cu alte cuvinte să nu se întreprindă în
comun ceea ce poate fi mult mai eficient dacă s-ar acţiona în mod
separat.Acesta este principiul subsidiarităţii.214Potrivit acestui
principiu, care se regăseşte şi în Tratatul de la Amsterdam,
Comunităţile şi Uniunea acţionează în limitele obiectivelor cu care au
fost investite, astfel că în domeniile care nu ţin de comptenţa lor ele
nu sunt îndrituite să intervină, libertatea de acţiune revenind statelor
membre.215 Principiul subsidiarităţii este legat de principiul
proporţionalităţii şi necesităţii potrivit căruia acţiunea Uniunii nu
trebuie să exceadă faţă de ceea ce este necesar pentru atingerea
obiectivelor stabilite în tratatele comunitare.
Cu toate acestea, pentru domeniile, care nu ţin de competenţe
sa exclusivă Uniunea nu intervine, respectând principiul
212
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Op.cit., pag.238
213
Felician Cotea, Drept comunitar instituţional, Ed. Aeternitas, 2004, pag. 83
214
Andrei Popescu, Nicolae Voiculescu, Drept social european, Buc, 2003, pag.83
215
Felician Cotea, Op.cit., pag.83
subsidiarităţii, decât dacă şi în măsura în care obiectivele de acţiona
avute în vedere nu pot fi realizate în mod suficient de către statele
membre şi pot fi deci, mai bine realizate la nivel comunitar. Nici o
acţiune a Comunităţii nu exclude în raport cu ceea ce este necesar
pentru a atinge obiectivele Tratatului.
Controlul respectării acestui principiu va fi asigurat, în primul
rând, de autoritatea legislativă, care dispune, pentru aplicarea unui
astfel de principiu general, de o largă putere de apreciere politică. De
asemenea, acţiunea acestui principiu, nu se limitează la acţiunea
comunitară. El priveşte şi acţiunea statelor membre, care trebuie să-şi
dezvolte cadrul legislativ, astfel încât să nu afecteze libertăţile
economice consacrate de dreptul comunitar.216

2. COMISIA EUROPEANĂ

2.1. Constituirea, componenţa, organizarea şi

funcţionarea, atribuţiile Comisiei Europene

2.1.1. Constituirea. Comisiei Europene. Comisia poate fi

considerată organul executiv comunitar, având un caracter
supranaţional, care a evoluat o dată cu progresul construcţiei
europene. Comisia a fost prevăzută ca organ comunitar în fiecare din
cele trei tratate constitutive ale Comunităţilor Europene, exprimând
interesul comun, independent de compoziţia statală a acestor organe.
Denumirea de Comisie este stabilită prin Tratatul de fuziune de
la Bruxelles din 1965, care reglementează existenţa unei singure
Comisii pentru cele trei Comunităţi, realizându-se fuziunea celor trei
organe similare existente(Înalta autoritate prevăzută în tratatul
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului şi cele două Comisii
prevăzute în Tratatele Comunităţii europene şi Tratatul Comunităţii
europene a Energiei Atomice).217 Tratatul de la Bruxelles, denumit,
„Tratatul de fuziune”nu a unificat decât instituţiile celor trei
Comunităţi europene, dar prevede faptul că aceste instituţii îşi vor
exercita atribuţiile şi puterile în cadrul fiecărei Comunităţi, conform
dispoziţiilor din fiecare Tratat.218 Tratatul de la Maastricht menţine

216
Andrei Popescu, Nicolae Voiculescu, Op.cit., pag.84
217
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Op.cit., pag.130
218
Augustin Fuerea, Drept comunitar european. Partea generală, Ed. All Beck,
2003, pag. 52
denumirea stabilită prin Tratatul de la Bruxelles.219Acest Tratat a
raţionalizat evoluţiile folosind denumirea de piloni. Uniunea
Europeană eate definită ca incluzând Comunităţile Europene,
tradiţionale(pilonul unu), politica externă şi de securitate
comună(pilonul doi) şi cooperarea între statele membre în domeniul
justiţiei şi al afacerilor interne(pilonul trei). În plus, Tratatul de la
Maastricht a modificat şi structura internă a diferitelor instituţii şi în
urma Tratatului de la Maastricht, denumirea frecventă a devenit
Comisia Europeană.220 Comisia Europeană este cea de-a doua
instituţie comunitară al cărei scop principal este acela de a asigura
fiecărei Comunităţi identitatea sa proprie, punând în valoare
interesele comune comunitare, mai presus de interesele statelor
membre, exprimând, astfel, interesele fiecărei Comunităţi în parte.221

2.1.2. Componenţa Comisiei Europene. Comisia Europeană

reprezintă elementul executiv al Comunităţilor.222Comisia poate fi
considerată ca fiind organul executiv comunitar cu atribuţiuni foarte
importante pentru a căror îndeplinire este afectată cea mai mare parte
a personalului comunitar, de unde şi caracterul său supranaţional. În
prezent, ea se compune din 20 de membri resortisanţi ai statelor
respective fiind aleşi avându-se în vedere competenţa lor generală şi
oferirea tuturor garanţiilor de independenţă. Prin urmare, criteriile
principale, în desemnarea membrilor Comisiei sunt competenţa lor
deosebită recunoscută şi garanţiile de independenţă care sunt
neîndoielnice şi care trebuie să fie furnizate în interesul comunitar,
dat fiind că, deşi trebuie să fie naţionali ai unor state, ei nu le
reprezintă pe acestea. De aceea, în îndeplinirea îndatoririlor lor,ei nu
trebuie să solicite, nici să accepte instrucţiunile vreunui guvern sau
ale vreunui organism şi se vor abţine de la orice acte incompatibile cu
caracterul funcţiilor lor, fiecare stat membru angajându-se să respecte
acest caracter şi să nu caute să influenţeze membrii Comisiei în
exercitarea sarcinilor lor.223 În acelaşi timp, membrilor Comisiei, care
mai sunt denumiţi şi comisari, le interzis ca,pe timpul exercitării

219
Nicoleta Diaconu, Sistemul instituţional al Uniunii europene, Ed. Lumina Lex,
2001, pag. 68
220
www.europa.eu.int.
221
Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, 2002, pag.
222
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Op.cit. pag.64
223
Octavian Manolache, Drept comunitar, Ed. All Beck, 2001, pag.92
funcţie lor, să exercite vreo altă activitate profesională remunerată sau
nu.Cu ocazia instalării, ei îşi iau angajamentul solemn să respecte pe
durata funcţiei lor şi după încetarea acesteia, obligaţiile ce decurg din
aceste funcţii şi în special datoria de onestitate şi de atenţie în raport
cu acceptarea aumitor funcţii sau avantaje după încetarea mandatului.
În cazul violării acestor obligaţii, Curtea de Justiţie, la sesizarea
Consiliului sau Comisiei, poate să pronunţe demiterea din oficiu sau
pierderea de către persoana în cauză a dreptului la pensie sau a altor
avantaje care îi ţin locul.224
Membrii Comisiei sunt numiţi pentru un mandat de 5 ani, care
poate să fie reînnoit, potrivit procedurii stabilite la art.214 par.2 C.E
sub rezerva art.201.Astfel, Consiliul, întrunit în compunerea şefilor
de stat sau de guvern şi statuând cu majoritate calificată, desemnează
persoana pe care el intenţionează să o numească în calitate de
preşedinte al Comisiei, după care desemnarea este aprobată de
Parlament. Consiliul ,statuând cu majoritate calificată, şi prin acord
comun cu candidatul propus pentru funcţia de preşedinte, adoptă lista
celorlalte persoane pe care intenţionează să le numească în calitate de
membri ai Comisiei, întocmită în conformitate cu propunerile făcute
de către fiecare stat membru. Preşedintele şi ceilalţi membrii ai
Comisiei astfel desemnaţi sunt supuşi împreună, colectiv, unui vot de
aprobare din partea Parlamentului.După această aprobare,
preşedintele şi ceilalţi membri ai Comisiei sunt numiţi de Consiliu,
care statuează cu majoritate calificată.225
Încetarea mandatului membrilor Comisiei are loc prin
reînnoirile Comisiei(la expirarea mandatelor)prin demisie voluntară,
demisie din oficiu sau deces.În cazul votării unei moţiuni de cenzură
de către Parlament se poate ajunge la o demisie în bloc a Comisiei, ea
având responsabilitate politică.În cadrul demisiei voluntare sau în
cazul în care Curtea de Justiţie îl declară demisionat pe un membru al
Comisiei, acesta va fi înlocuit cu un alt comisar, pentru perioada de
mandat restantă, fiind numit prin acordul comun al statelor membre.
Consiliul, poate statua în unanimitate dacă nu este cazul să se
efectueze înlocuirea. În practică se constată că numai preşedintele
Comisiei face obiectul negocierilor interguvernamentale, restul

224
Nicoleta Diaconu, Sistemul instituţional al Uniunii Eurepene, Ed. Lumina Lex,
2001, pag.73
225
Idem 71,pag.93
membrilor Comisiei fiind acceptaţi aşa cum sunt propuşi de guvern.226
Potrivit reglementărilor în vigoare, Comisia trebuie să cuprindă cel
puţin un resortisant din fiecare stat membru, fără ca numărul
membrilor având naţionalitatea aceluiaşi stat membru să fie mai mare
de doi, aceasta pentru a asigura o pondere echitabilă a naţionalilor
unui stat.227 Potrivit unor reguli nescrise, fiecare stat membru, în
prezent, desemnează câte un reprezentant, iar statele mari, membre
ale Uninuii europene(Franţa, Italia, Germania, Marea Britanie,
Spania) beneficiază de câte doi reprezentanţi. Astfel, Comisia
Europeană are în componenţa sa, în prezent 20 de membri,însă
numărul membrilor, la fel ca şi în celelalte instituţii şi organe
comunitare, este variabil modificându-se în funcţie de numărul
statelor membre.Consiliul este instituţia care poate modifica numărul
comisarilor, statuând cu unanimitate de voturi.
Membri Comisiei sunt aleşi în funcţie de competenţele lor
generale şi trebuie să ofere toate garanţiile de
independenţă.228Preşedintele poate să încredinţeze membrilor
Comisiei, domenii speciale de activitate cu privire la care ei sunt în
mod concret răspunzători pentru pregătirea lucrărilor Comisiei şi
punerea în aplicare a deciziilor ei. El poate să schimbe aceste
însărcinări în timpul mandatului Comisiei. Membri Comisiei îşi
realizează sarcinile ce le sunt încredinţate de preşedinte sub
autoritatea lui, de asemenea, poate să stabilească grupe de lucru ale
membrilor Comisiei şi le va desemna conducătorul lor. Comisia este
prezentată de către preşedintele ei.El desemnează membri Comisiei
spre a-l asista în realizarea sarcinilor sale. Regulile de procedură
instituie trei modalităţi de luare a deciziilor:în şedinţe, prin procedură
scrisă şi prin delegare.229
Membrii Comisiei sunt recrutaţi din rândul celor mai buni
profesionişti în diverse sectoare de activitate, fiind persoane cu o
bogată experienţă politică şi managerială şi o conduită ireproşabilă.
Dispoziţiile comunitare nu stabilesc cerinţele pe care trebuie să le
înrtunească un candidat pentru a fi numit într-o astfel de
funcţie.Procedura de numire a membrilor Comisiei este următoarea:

226
Nicoleta Diaconu, Op.cit., pag. 73
227
Octavian Manolache. Op.cit, pag.93
228
Augustin Fuerea, Op.cit. pag.69
229
Octavian Manolache, Op.cit., Pag.94-95
 • guvernele statelor membre desemnează, de comun acord
persoana pe care intenţionează să o numească în funcţia de
Preşedinte al Comisiei;
• în continuare, aceleaşi guverne, de comun acord cu
preşedintele deja stabilit, desemnează celelalte persoane pe
care intenţionează să le numească ca membrii ai Comisiei;
• preşedintele şi membrii Comisiei, desemnaţi conform
procedurii de mai sus, sunt supuşi spre aprobare
Parlamentului European, ca organ colegial;
•
după aprobarea în Parlament, preşedintele şi membrii
Comisiei sunt numiţi de guvernele statelor membre, de
comun acord.230
Membrii Comisiei se bucură de o serie de privilegii şi imunităţi
comunitare dintre care reţin atenţia, îndeosebi, cele ce urmează:
• imunitatea de jurisdicţie pentru actele săvârşite în exercitarea
atribuţiilor ce le revin ca oficial ai Comunităţilor Europene,
imunitate care îşi menţine efectele şi după încetarea activităţii
în cadrul Comisiei, însă, în raport cu răspunderea pe care o
păstrează în continuare;
• scutirea de impozite pe salarii şi alte drepturi băneşti
acordate, în exercitarea atribuţiilor lor, de către organele
comunitare. De fapt, la investirea în calitatea de reprezentant
al statului, fiecare comisar se angajează, printr-o procedură
solemnă, să respecte pe întreaga perioadă a investiturii,
precum şi după aceea, obligaţiile ce îi revin. Ei depun, astfel,
un jurământ în faţa Curţii de Justiţie.Totodată, este
obligatorie asigurarea aceleiaşi atitudini de independenţă, şi
din partea statelor membre care, încă de la început, s-au
angajat să o respecte, excluzând orice încercare de a
influanţa,într-un sens sau altul, pe oricare dintre membrii
Comisiei. Din aceste considerente, delegaţilor le sunt
interzise toate activităţile care sunt incompatibile cu
demnitatea primită.Nu pot ocupa nici alte funcţii care le-ar
aduce avantaje la încetarea mandatului.Încălcarea acestor

230
Felician Cotea, Op.cit., pag. 117-118
 obligaţii se sancţionează de către Curtea de Justiţie, la cererea
Consiliului sau a Comisiei.231

2.1.3. Organizarea şi structura internă a Comisiei Europene.

Sediul Comisiei Europene este la Bruxelles iar serviciile rămân
stabilite la Luxemburg, aşa cum prevede şi Protocolul la Tratatul de
la Amsterdam privind sediul instituţiilor comunitare. Aşa cum am
arătat, Comisia este compusă din 20 de membrii, fiind condusă de un
preşedinte.232Conducerea Comisiei este realizată de către Preşedinte şi
doi vicepreşedinţi, aceştia din urmă desemnaţi după aceeaşi procedură
ca şi preşedintele. Preşedintelui îi revin următoarele prerogative:
repartizarea sectoarelor de activitate pe care le coordonează membrii
Comisiei, coordonarea activităţii globale, prezidarea şedinţelor,
coordonarea activităţii aparatului de lucru al instituţiei, prezentarea
programului anual şi a raportului general anual de activitate în faţa
Parlamentului European, la care se mai adaugă şi faptul că el
reprezintă Comisia la lucrările Consiliului şi în relaţiile cu celelalte
instituţii comunitare, state şi organisme internaţionale.
La rândul lor, vicepreşedinţii coordonează releţiile Comisiei cu
statele terţe, grupate pe zone geografice, iar restul membrilor
Comisiei, în funcţie de repartizarea făcută de către
preşedinte,coordonează activitatea unui sector aflat în sfera de
competenţe a instituţiei, motiv pentru care răspunde de activitatea
unuia sau mai multor directorate, dispunând în acest sens de un grup
propriu de specialişti.
Comisia, în exerciţiul art.162 din Tratatul instituind
Comunitatea Europeană, modificat prin Tratatul instituind Uniunea
Europeană(art.G.pct.48)îşi organizează prin Regulamentul intern
propriul aparat de lucru care este compus dintr-un Secretariat
General, un număr de 26 de Directorate Generale, la care se adaugă şi
un număr de servicii auxiliare(Serviciul juridic, Serviciul de presă şi
informare, Serviciul de traduceri, Oficiul de statistică, etc.).Pe lângă
toate acestea, fiecare membru al Comisiei este asistat în activitate de
un cabinet, care este compus din consilieri.233
De-a lungul timpului structura Comisia a suferit o serie de
modificări în funcţie de evoluţia atribuţiilor Comisiei.Dacă în forma
231
Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Op.cit, pag. 70-71
232
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Op.cit, pag. 135
233
Felician Cotea, Op.cit, , pag.119
iniţială Comisia a fost concepută ca o „administraţie de misiune”
destinată pentru o misiune precisă(aceasta fiind concepţia originală
cuprinsă în tratatele constitutive), ulterior a devenit o „adminisraţie de
gestiune”. Schema structurală iniţială a Comisiei nu mai corespundea
noii idei de organizare ceea ce a dus la extinderea aparatului
administrativ al acesteia. Prin urmare concepută iniţial ca o
administraţie de misiune, Comisia a evoluat spre o gestiune
economică şi ulterior spre o gestiune politică.
Structura Comisiei Europene, având ca model iniţial de
organizare administraţia germană(Tratatul C.E) şi suferind influenţe
franceze(Tratatele C.E.C.O şi C.E.E.A)prezintă un grad sporit de
verticalitate permiţând o ierarhizare suplă.În cadrul acestei structuri
fiecare element are obiective precise,importanţa sa fiind pusă în
valoare în contextul ansamblului.În cadrul acestei orientări de
verticalizare a structurii organizatorice a Comisiei, principiul
colegialităţii în adoptarea deciziilor se aplică doar la nivelul
membrilor Comisiei, întrucât numai comisarii se reunesc într-un
colegiu cu caracter orizontal.
Organizarea şi structura Comisiei Europene poate fi analizată
sub două aspecte: sub aspect static, prin identificarea elementelor sale
structurale şi sub aspect dinamic, prin stabilirea raporturilor existente
între elementele structurale.234

Cabinetele comisarilor.Activitatea comisarilor se realizează atât pe

orizontală(în cadrul Comisiei,ca instituţie colegială) cât şi pe
verticală(fiecare fiind responsabil unui sector din activitatea Comisiei
în ansamblul său).Această dublă funcţie a comisarilor a făcut ca în
fapt, Comisia să funcţioneze pe baza unui sistem de
„portofolii”.235Sistemul îşi are originea în practica naţională, dar
diferă de aceasta prin anumite aspecte.Astfel, deşi fiecare comisar are
o autoritate particulară într-un anumit domeniu şi asupra activităţii
serviciilor administrative corespunzătoare, similitudinile cu
portofoliile ministeriale naţionale se sporesc aici. În cazul Comisiei
Europene, numărul acestor portofolii este cel mai adesea ajustat la
numărul comisarilor, pe când în administraţiile naţionale rigiditatea
lor face să ne găsim adesea în faţa fenomenului invers.Mai mult,
conţinutul şi instabilitatea portofoliilor comunitare marchează
234
Viorel Marcu,Nicoleta Diaconu,Op.cit, pag.135-136
235
Idem, pag..135
diferenţa de semnificaţie dintre procedurile comunitare şi cele
naţionale.Anumite portofolii afişează o relativă coerenţă dublată de o
oarecare stabilitate.Sistemul portofoliilor pare a fi singurul mijloc
realist de organizare a activităţii organului executiv al Uniunii
Europene şi a serviciilor sale.Numărul portofoliilor nu va putea fi
totuşi mărit la infinit fără riscul de a afecta coerenţa ansamblului.236 În
cadrul Comisiei Europene numărul portofoliilor este adecvat
numărului comisarilor şi nu invers, cum se întâmplă în administraţiile
naţionale. Stabilitatea acestor potofolii depinde în principal de
dinamica procesului comunitar.Politica joacă un rol important la
distribuirea portofoliilor în cadrul Comisiei, decugând din insistenţa
cu care acţionează în ţările mari ale Uniunii Europene pentru ca
anumite portofolii, considerate primordiale, să intre în competenţa
comisariilor lor.Negocierile sunt dificile şi au dus la apariţia unor
portofolii de importanţă inegală conducând la disfuncţionalităţi în
cadrul Comisiei. Membrii cabinetelor sunt specialişti putând fi
comparaţi cu cosilierii tehnici din administraţiile naţionale care
răspund de activitatea unui anumit sector din minister.Regimul lor
juridic diferit de cel al funcţionarilor comunitari se remarcă şi prin
faptul că numirea membrilor cabinetului nu se face după aceleaşi
reguli ca cele aplicabile pentru desemnarea funcţionarilor comunitari
în general.Cabinetul comisarului fomează echipa care dispare odată
cu încetarea mandatului comisarului,ceea ce presupune că relaţiile
dintre comisar şi membrii cabinetului său trebuie să fie bazate pe
încredere totală şi reciprocă.De aceea, în majoritatea cazurilor
membrii cabinetelor au aceeaşi naţionalitate ca şi comisarul.În mod
tradiţional însă un membru din cabinet provine din alt stat membru,
aceasta fiind o regulă nescrisă. Cabinetele tip sunt formate dintr-un
şef de cabinet asistat uneori de un adjunct şi de un număr de 5
membrii pentru preşedinte şi 3 membrii pentru ceilalţi
comisari.Fiecăruia dintre aceştia li se încredinţează responsabilitatea
supravegherii unei părţi din domeniul ce constituie portofoliul
comisarului, şeful de cabinet având în plus responsabilitate
coordonării şi arbitrajului. O menţiune specială trebuie făcută pentru
cabinetul preşedintelui Comisiei, căreia, pe lângă domeniile proprii

236
Ion Jinga, Uniunea Europeană.Realităţi şi perspective, Ed.Lumina Lex , 2001,
pag.113-115
atribuţiilor preşedintelui, îi sunt repartizate şi alte sectoare de
activitate ale Comisiei.237

Serviciile. Ficare comisar, înconjurat de cabinetul său, are deci

responsabilităţii într-un anumit număr de sectoare de activitate a
Comisiei în limita competenţelor acesteia, pentru îndeplinirea cărora
el are la dispoziţie administaţia propriu-zisă a instituţiei.238Încă de la
originea sa, administraţia comunitară a fost organizată în direcţii
generale, acestea fiind alcătuite la rândul lor din alte unităţi
administrative. Alte servicii, deşi nu au denumirea de direcţii
generală, au un statut echivalent cu al acesteia.Este vorba de acele
servicii care sunt comune celor trei comunităţi originare: Seviciul
juridic, Oficiul de statistică, Serviciul de presă şi informare,
Secretariatul general, Serviciul de interpretare-conferinţe, Serviciul
de traduceri.239
Direcţiile generale au în fruntea lor un funcţionar de gradul A1
ce are, de regulă, o naţionalitate diferită de cea a comisarului de care
depinde, aceasta pentru păstrarea coeziunii interne a Comisiei şi
protejării interesului comunitar.Statutul personalului Comisiei
precizează că „orice funcţionar titular al unui post de gradul A1, A2
sau A3 poate fi retras din acel post în interesul serviciului, pri decizia
aotorităţii investite cu puterea denumire în postul respectiv.Această
retragere nu are caracterul unei sancţiuni disciplinare”.
Direcţia generală este un ansamblu ierarhizat, cu o structură
piramidală, a cărei autoritate supremă este un director general care
răspunde la rândul lui în faţa unuia sau mai multor comisari pentru
activitatea serviciilor care îi sunt subordonate.Fiecare direcţie
generală este în principiu structurată în direcţii, iar acestea în divizii,
care constituie unităţile de bază ale structurii de administraţie
comunitară.Direcţiile generale au competenţe verticale, răspunzând
de un anumit sector al economiei.240Compoziţia unei direcţii generale
nu respectă însă întotdeauna o schemă-tip dată, ci reflectă mai curând
o anumită tendinţă:aceea de a multiplica numărul de filtre între
directorul general şi direcţiile subordonate. O direcţie generală este cu
atât mai importantă cu cât este mai eficientă cu cât dispune de o
237
Viorel Marcu, Niloleta Diaconu,Op.cit, ,pag.136-137
238
Ion Jinga, Op.cit, pag.119
239
Felician Cotea, Op.cit.,pag.137
240
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Op.cit, pag. 139-140
coeziune internă şi o coerenţă mai mare în exercitarea atribuţiilor
sale.241
Serviciile speciale.În cadrul Comisiei îşi exercită activitatea şi
o serie de servicii peciale.La origine, acestea au fost reprezentate de
aşa-numitele „Task forces”, unităţi create de Comisie pentru
îndelinirea unor sarcini ad-hoc ceea ce presupunea că au caracter
temporar. Aceste unităţi structurale fiinţează pe durata misiunii pentru
care au fost create.Membrii unei Task-force sunt puşi la dispoziţia
acestei structuri pe durata misiunii pentru care a afost creată, lucrează
sub ordinele şefului unităţii ad-hoc iar desemnarea lor are un caracter
personal.Cu alte cuvinte ei nu reprezintă serviciul din care provin (şi
unde se vor întoarce după încheierea detaşării) şi nu angajează
responsabilitatea acestuia în sânul unităţii Task- force. Primul
serviciu special Task-force a fost constituit pentru coordonarea
negocierilor de aderare la comunităţi a Marii Britanii, Irlandei şi
Danemarcei.Tendinţa de evoluţie a acestor Task-force de la
provizoriu spre permanent este tot o consecinţă a transformării
Comisiei Europene dintr-o administraţie de misiune într-una de
gestiune, în care accentul este pus pe structurile permanente ce
posedă în principal competenţe de coordonere.Un alt serviciu special
foarte important, care are tot rang de direcţie generală:Secretariatul
General al Comisiei Europene.Acesta are o structură ceva mai
complexă, cu un secretar general, echivalent ca nivel cu directorul
general, asistat de un adjunct şi având şapte direcţii în subordine, şefii
acestora fiind însă asimilaţi mai curând directorilor generali- adjuncţi
deoarece ei cumulează funcţiile proprii unui director cu cele de
coordonare a mai multor servicii.Importanţa şi diversitatea sarcinilor
Secretariatului General, instituţie comunitară creată după modelul
naţional francez,explică permanenţa titularilor acestui post.242

Serviciile generale. Prin servicii generale înţelegem aproape exclusiv

direcţiile generale din cadrul Comisiei Europene.Direcţia generală
este un ansamblu ierarhizat, cu o structură piramidală, a cărei
autoritate administrativă supremă este un director general care
răspunde, la rândul său, în faţa unuia sau mai mulţi comisari pentru
activitatea serviciilor ce-i sunt subordonate.243 Direcţiile generale au
241
Ion Jinga, Op.cit. pag.122-124
242
Ion Jinga, Op.cit, pag. 127
243
Idem, pag. 128
competenţe verticale, răspunzând de un anumit sector al
economiei.244Din punct de vedere legal problemele de coordonare
între servicii ţin de vârful piramidei. Cât priveşte direcţiile generale
ce posedă doar funcţie normativă, serviciile acestora trebuie să
respecte directivele directorului general, dar sunt libere să ajungă la
finalitatea cerută aşa cum cred ele de cuviinţă, deoarece nu primesc
ordine din exterior.Există, desigur, un anumit număr de reguli interne
de cooperare ce le sunt impuse serviciilor de o manieră generală, însă
ele sunt aplicabile doar dacă unităţile administative în cauză doresc să
facă recurs la anumite proceduri pe care le pot la fel de bine ocoli.În
consecinţă şi în ciuda efoturilor colegiului Comisiei, activitatea
serviciilor în materie de concepţie de texte normative este doar în
mod excepţional rezultatul concentrării între servicii, fiind de regilă
rodul direcţiei generale ce are dosarul principal al problemei „chef de
file” celelalte structuri administrative implicate dându-şi doar avizul
pe textul deja elaborat. Independenţa de care structurile Comisiei
Europene se bucură este responsabilă în bună măsură pentru această
situaţie, deoarece ea nu favorizează un spirit de cooperare ce solicită
un efort suplimentar din partea serviciilor.Un director general nu are,
de obicei, nici timpul necesar şi nici dorinţa să participe la elaborarea
documentelor, el concentrându-se asupra rolului de a apăra interesele
propriei direcţii generale în faţa comisarului său şi, mai ales, vis-a-vis
de alte direcţii generale şi de cabinetele de care acestea din urmă
depid.Această diviziune a muncii presupune deci existenţa unor relaţii
de încredere între direcorul general şi colaboratorii săi.245

Funcţia publică comunitară reprezintă o noţiune complexă care

cuprinde administrarea comunităţilor europene, statutul agenţilor
comunitari şi funcţionarea acestora.246
Comisia Europeană posedă însă şi putere de supraveghere şi
sancţiune.Din acest punct de vedere putem distinge între
supravegherea exercitată în chiar interiorul Comisiei şi cea externă,
făcută asupra administraţiilor naţionale din statele membre.
De o manieră generală, Secretariatul General al Comisiei, ajutat de
către Serviciul Juridic, joacă un rol esenţial şi primordial în ceea ce
priveşte respectarea procedurilor interne şi de drept comunitar în
244
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Op.cit., , pag. 140
245
Ion Jinga, Op.cit, pag.129-130
246
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Op.cit, , pag. 140
sânul serviciilor. Este vorba de o funcţie extrem de importantă care
tinde să plaseze Secretariatul General în vârful ierarhiei
administrative.Dar aceasta, joacă un rol major şi în supravegherea de
către Comisie a actorilor externi,caz în care apare pe post de instanţă
centrală de acţiune şi coordonare.
Consecinţă a absenţei unei structuri de coordonare la nivelul
serviciilor direcţiei generale, aparatul administrativ propriu-zis pierde
din putere în profilul suprastructurii politice comunitare la care se
apelează adesea pentru arbitraj.

2.1.4. Funcţionarea Comisiei Europene . Comisia Eoropeană are o

structură de tip piramidal-ierarhizată, situată ca model undeva între
organizarea ministerelor francez şi german.247 Comisia este o
instituţie cu caracter permanent, ai cărei membrii se întâlnesc în
şedinţe săptămânale de lucru, în zilele de miercuri sau ori de câte ori
este nevoie, şedinţe care sunt precedate de întâlniri ale cabinetelor, în
cadrul cărora sunt pregătite materialele care urmează a fi
discutate.Întrucât şedinţele nu sunt publice, în fiecare zi de joi au loc
întâlniri cu reprezentanţii presei, în care sunt prezentate rezumate ale
discuţiilor ce au avut loc.
Preşedintele Comisiei stabileşte ordinea de zi şi conduce
şedinţele şi tot el este acela care convoacă şedinţele extraordinare ori
de câte ori este nevoie.248 Comisia funcţionează ca organ colegial,
conform dispoziţiilor regulamentului intern al Comisiei şi
Comunităţilor Europene cu respectarea orientărilor politice stabilite
de preşedintele său.În conformitate cu aceste orientări politice
stabilite de preşedintele său, Comisia îşi fixează priorităţile şi adoptă
anual programul său de activitate.249 Deci principiul de funcţionare
al Comisiei este colegialitatea, ceea ce înseamnă că hotărârile sunt
luate printr-o decizie colectivă, membrii Comisiei fiind responsabili
în comun de măsurile adoptate. Principiul colegialităţii în adoptarea
deciziilor Comisiei a fost considerat ca o garanţie a eficacităţii
activităţii Comisiei cu ocazia conferinţei interguvernamentale ce a
condus la adoptare Tratatului asupra Uniunii Europene. Datorită
numărului mare de probleme cărora trebuie să facă faţă Comisia,
247
Ion Jinga, Op.cit, , pag.123
248
Felician Cotea, Op.cit, , pag. 120
249
Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Ed. Polirom, 2002,
art.1, art.2, pag. 219
comisarii sunt specializaţi pe domenii şi răspund de Directoratul
General din domeniul respectiv.250Preşedintele poate atribui
membrilor Comisiei domenii de activitate speciale, domenii în care ei
sunt responsabili în mod expres pentru pregătirea lucrărilor Comisiei
şi executarea deciziilor sale. De asemenea, preşedintele poate
modifica oricând aceste atribuţii. Preşedintele poate constitui grupuri
de lucru ale membrilor Comisiei şi desemnează preşedinţii acestora şi
acesta asigură reprezentarea Comisiei. El desemnează şi acei membri
ai Comisiei care îl asistă în această sarcină.251Comisia poate delega pe
un membru al său ca în numele Comisiei să i-a măsurile necesare
pentru desfăşurarea normală a activităţii curente, iar Comisia are
control asupra actelor efectuate prin delegare de semnătură.252
În ceea ce priveşte mecanismul decizional la nivelul Comisiei,
prima constatare care se desprinde din conţinutul legislaţiei
comunitare, este aceea că el este mai complicat decât în cazul
celorlalte instituţii, aceasta întrucât pentru emiterea actelor de decizie
sunt folosite două proceduri una scrisă şi una orală care presupune
dezbateri în plen.253 Regulamentul interior al Comisiei Comunităţilor
Europene mai prevede şi alte proceduri: procedura de abilitare şi
procedura de delegare.254
Ca regulă generală, Comisia se întruneşte cel puţin o dată pe
săptămână.În plus ea se întruneşte ori de câte ori este
necesar.Membrii Comisiei sunt obligaţi să participe la toate şedinţele
iar preşedintele hotărăşte asupra oricărei situaţii care ar putea
constitui un impediment la respectarea acestei obligaţii.255În cadrul
procedurii scrise, mecanismul poate fi declanşat de fiecare membru al
Comisiei care face propuneri decizionale pentru sectorul de activitate
coordonat, pe care le comunică în scris celorlalţi membrii, astfel ca
aceştia să poată să formuleze amendamente sau observaţii pe
marginea lor. În situaţiile în care nu au fost aduse observaţii şi nici nu
au fost aduse amendamente, propunerile sunt considerate a fi
adoptate, fără a mai fi supuse discuţiei în şedinţe plenareurmate de

250
Viorel Marcu şi Nicoleta Diaconu, Op.cit, pag. 142
251
Ion Jinga, Op.cit, art.3, pag.219
252
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Op.cit, pag. 142
253
Felician Cotea, Op.cit, pag. 120
254
Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Ed. Polirom, 2002,
art.4, pag. 119
255
Idem , art.5, pag. 220
exerciţiul votului asupra lor.Dacă sunt aduse amendamente sau sunt
făcute observaţii, propunerile trebuie supuse dezbaterilor şi votului
membrilor Comisiei în şedinţă, aceste făcând parte din procedura
orală.256
Preşedintele hotărăşte ordinea de zi a fiecărei şedinţe ţinând
cont de programul său anual de activitate.Fără a aduce atingere
prerogativei preşedintelui de a stabili ordinea de zi pentru orice
propunere care implică costuri semnificative este necesar acordul
membrului Comisiei responsabil pentru buget. Orice chestiune
propusă să fie înscrisă pe ordinea de zi de către un membru al
Comisiei trebuie comunicată preşedintelui cu un preaviz de 9 zile în
afara cazurilor excepţionale. În cazul în care un membru al Comisiei
solicită retragerea unui punct de pe ordinea de zi, problema respectivă
este amânată, cu acordul preşedintelui pentru şedinţa următoare. De
asemenea, Comisia la propunerea preşedintelui, poate hotărî asuprea
unei chestiuni care nu este înscrisă păe ordinea de zi sau cu privire la
care documentele de lucru necesare au fost distribuite cu întârziere, ea
putând hotărî cu majoritate să nu delibereze asupra unei probleme
înscrise pe ordinea de zi.Deliberările Comisiei sunt valabile numai în
prezenţa majorităţii numărului de membrii prevăzut în tratat, iar
deciziile Comisiei se adoptă cu majoritatea numărului de membri care
este necesară indiferent de conţinutul şi natura deciziei.Şedinţele nu
sunt publice iar dezbaterile sunt confidenţiale.În cazul absenţei unui
membru al Comisiei,şeful său de cabinet poate participa la şedinţă
şi,la iniţiativa preşeditelui, poate expune opinia membrului absent.La
fiecare şedinţă a Comisiei se întocmeşte un proces-verbal.Priiectele
de proces verbal sunt supuse aprobării Comisiei în cursul unei şedinţe
ulterioare. Procesele verbale aprobate, sunt autentificate prin
semnăturile preşedintelui şi Secretarului general.257 În situaţiile în
care propunerile parcurg procedura orală pentru a deveni acte
decizionale, ele trebuie discutate şi supuse la vot în şedinţe, adoptarea
făcându.se cu votul majorităţii simple a membrilor Comisiei. Din
acest punct de vedere Comisiei îi este specific principiul colegialităţii
în sensul că deciziile se iau colectiv, iar răspunderea pentru acestea
este tot una colectivă, întrucât antrenează instituţia în ansamblul ei.258
256
Idem, pag. 120
257
Documente de bază ale comunităţii şi Uniunii Europene, Ed. Polirom, 2002, art.
6-art.11, pag.220
258
Felician Cotea, Op.cit, pag. 121
 Procedura scrisă este un mecanism ce permite Comisiei să ia
decizii în probleme ce nu necesită discutarea în cadrul reuniunii sale
săptămânale şi care nu sunt rezolvate nici prin procedura de
delegare.Procedura scrisă se foloseşte în cazul în care serviciul juridic
şi-a dat avizul favorabil cu privire la proiectul de text, iar direcţiile
generale şi celelalte servicii implicate au ajuns în prealabil la un acord
asupra problemei în cauză.259Acordul Comisiei asupra unei propuneri
prezentate de unul sau mai mulţi membrii ai acesteia poate fi constat
printr-o procedură scrisă, cu condiţia ca propunarea să fi obţinut
acordul direcţiilor generale implicate şi avizul favorabil al serviciului
juridic.În acest scop, textul propunerii este comunicat în scris tuturor
membrilor Comisiei menţionându-se şi termenul acordat pentru
comunicarea rezervelor sau amendamentelor la propunere.Orice
membru al Comisiei poate cere, în cursul procedurii scrise, ca
propunarea să facă obiectul unei dezbateri.Într-un asemenea caz, el
adresează preşedintelui o cerere motivată în acest sens.O propunere,
asupra căreia nici un membru al Comisiei nu a formulat sau menţinut
o rezervă în termenul acordat pentru o procedură scrisă, este reputat
adoptată de Comisie.
Propunerile adoptate se înregistrează într-o notă de jurnal,
despre care se face menţiune în pricesul verbal al următoarei şedinţe a
Comisiei.260 Procedura de abilitare este uzitată în situaţiile în care
trebuie luate decizii în probleme de mică importanţă ce nu ridică
dificultăţi de adoptare, cazuri în care Comisia hotărăşte să-şi abiliteze
meembrii pentru a lua decizii în numele ei.261 Cu condiţia respectării
depline a principiului resposabilităţii colegiale, Comisia poate să
abiliteze unul sau mai mulţi membrii ai săi, să adopte măsuru de
gestiune sau de administrare în numele său, în limitele şi condiţiile
fixate de Comisie.De asemenea, cu acordul preşedintelui, Comisia
poate să însărcinezeunul sau mai mulţi membrii ai săi să adopte textul
definitiv al unui act sau al unei propuneri care urmează să fie supusă
celorlalte instituţii, al cărui conţinut substanţial a fost determinat în
cursul deliberărilor.Competenţele astfel atribuite pot face obiectul
unei subdelegări către directorii generali şi şefii de servicii, cu
excepţia interdicţiei exprese menţionate în decizia de abilitare.Aceste
259
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Op.cit, pag.144
260
Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Ed. Polirom, 2002
art.12, pag.221
261
Felician Cotea,Op.cit, pag.121
dispoziţii se aplică fără a aaduce atingere regulilor privind delegările
în materie financiară şi puterile conferite autorităţii învestite cu
atribuţii de numire şi autorităţii abilitate să încheie contracte de
angajare.
Cu condiţia respectării depline a principiului responsabilităţii
colegiale, Comisia poate delega directorilor generali şi şefilor de
servicii, adoptarea măsurilor de gestiune sau de administrare în
numele său, în limitele şi condiţiile fixate de Comisie.Deiziile
adoptate prin procedura de abilitare şi delegare se înregistrează într-o
notă de jurnal, despre care se face menţiune în procesul-verbal al
următoarei şedinţe a Comisiei.262
În privinţa modalităţilor de lucru, proiectele care urmează să fie
supuse dezbaterii Comisiei sunt elaborate de către directorate sau
cabinetele comisarilor, în funcţie de natura lor, tehnică sau politică,
după care ele trebuie să obţine viza Serviciului juridic, care le
certifică din punctul de vedere al conformităţii cu dreptul
comunitar.În continuare, în funcţie de procedura de adoptare,
propunerile, fie vor fi trimise prin grija Secretariatului General
membrilor Comisiei, pentru ca aceştia să formuleze eventualele
amendamente sau obsarvaţii asupra lor- procedura scrisă, fie vor fi
discutate în întâlnirile pregătitoare ale cabinetelor.
Activitatea de decizie la nivelul Comisiei, dar mai ales cea de
pregătire a proiactelor de acte, presupune nu numai satisfacerea unor
interese şi obiective comunitare, dar şi a unora naţionale, fapt care
presupune cunoaşterea oportunităţilor fiecărei ţări.Pentru realizarea
acestor deziderate, Directoratele pot apela la comisiile de experţi care
sunt constituite în cadrul fiecărui stat membru, pentru ca în colaborare
cu acestea, având în vedere specificul naţional dar şi interesul
Comunitar, procesul decizional să reprezinte un consens, o
armonizare a intereselor comunitare cu cele naţionale.263
Analiza structurii şi funcţionării Comisiei Europene relevă
existenţa în sânul acesteia a unei administraţii devenită foarte
structurată şi având reguli de funcţionare complexe.Cauza principală
a acestei situaţii ţine de tendinţa de extindere, inerentă oricărei
adminisraţii de gestiune. Modalităţile de funcţionare a administraţiei
comunitare prevăd, toate, o serie de proceduri pentru a evita formarea
262
Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Ed. Polirom, art.13-
art.15, pag.221
263
Felician Cotea, Op.cit, , pag. 121
în sânul acesteia a unor „celule”naţionale.Administaţia comunitară se
vrea plurinaţională,iar regulile de recrztare şi funcţionare oglindesc
voinţa manifestată în acet sens. Însă tocmai această exigenţă
plurinaţională, sinonimă cu neutralitatea, poate constitui un motiv de
dificultate de încetineală în gestiunea personalului instituţiei iar, pe de
altă parte, poate afecta funcţoonarea Comisiei ca ansamblu.264

2.1.5. Competenţa Comisiei Europene şi limitele puterii sale.

Comisia este organismul care reuneşte ansamblul funcţiilor executive
în cadrul Comunităţilor şi a Uniunii Europene, iar ca urmare a acestui
loc pe care ea îl ocupă în cadrul „triunghiului
instituţional”principalele sale competenţe sunt legate de punerea în
executare a dispoziţiilor tratatelor şi a arestului actelor normative
comunitare şi de supravegherea modului în care sunt realizate
obiectivele Uniunii.C adrul general al funcţiilor pe care le are această
instituţie este fixat în art.155 din Tratatul instituind Comunitatea
Europeană, iar competenţa sa este indicată într-o multitudine de
articole din Tratatele comunitare.265
Principalele atribuţiuni ale Comisiei, care îi definesc
competenţa, sunt circumscrise unor domenii de interes deosebit pe
plan comunitar.266Comisia reprezintă exclusiv interesele comunitare,
asigurând respectarea tratatelor fiind responsabilă de punerea în
aplicare a politicilor comunitare.267
Principala competenţă a Comisiei este aceea de a veghea asupra
felului în care atatele şi instituţiile comunitare pun în aplicare
dispoziţiile tratatelor şi a restului de documente emise în executarea
lor.268 Tratatele iniţiale însărcinează Comisia Europeană să vegheze la
aplicarea acestora şi îi acordă în acest scop atât puteri specifice cât şi
misiunea de a declanşa o acţiune în justiţie contra statului care nu
aplică tratatele. Această abordare a fost menţinută atât de Tratatul de
la Maastricht cât şi de Tratatul de la Amsterdam.269Tratatul
Comunităţilor Europene prevede faptul că în vederea funcţionării şi

264
Ion Jinga, Op.cit, pag.136
265
Felician Cotea, Op.cit, pag. 121
266
Octavian Manolache, Drept comunitar, Ed. All Beck, 2001, pag.99
267
www.infoeuropa.ro
268
Felician Cotea, Op.cit, pag.122
269
Nicoleta Diaconu, Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Ed. Lumina Lex,
2001, pag.92
dezvoltării pieţei comune, Comisia este cea care „veghează la
aplicarea dispoziţiilor prezentului Tratat, ca şi dispoziţiilor date de
instituţii în temeiul acestuia.270Pentru argumentare, în sensul celor
menţionate,exemplificăm cu câteve competenţe de această natură ale
Comisiei, care:veghează asupra moduluiîn care sunt puse în aplicare
programele de dezvoltare a politicilor agricole comune şi face
propuneri pentru creşterea eficienţei de implementare a acestor
politici; examinează preţurile în domeniul transporturilor
internaţionale şi stabileşte condiţiile în care se derulează activităţile în
acest sector;supraveghează modul în care sunt respectate regulile de
liberă concurenţă şi anchetează cazurile în care se presupune că
aceste reguli au fost încălcate; verifică compatibilitatea ajutoarelor
acordate de către un stat unor întreprinderi, pentru a preîntâmpina
distorsionarea concurenţei; inventariază împreună cu fiecare stat
membru dispoziţiile legislative naţionale, în vederea armonizării
acestor legislaţii la exigenţele comunitare; supraveghează evoluţia
economică a a fiecărui stat membru, sens în care îi poate transmite
recomandări şi prezintă în Parlamentul European rapoarte cu privire
la rezultatele acestor supravegheri; dezvoltă dialogul cu partenerii
sociali europeni; adminisrează Fondul social european; verifică
stadiul în care se găseşte procesul de reducere a diferenţelor dintre
nivelurile de dezvoltare ale regiunilor defavorizate şi prezintă o dată
la trei ani un raport asupra acestor chestiuni în faţa Parlamentului
European; întocmeşte anteproiectul de buget, ş.a.Pentru finalizarea
acestui gen de competenţe Comisia dispune de mecanismele oferite
de Tratatul instituind Comunitatea Europeană, respectiv de dreptul de
a emite un aviz motivat, prin care invită statul în cauză să se
conformeze într-un anumit interval de timp, iar în ipoteza în care, în
continuare, aceasta persistă într-o astfel de atitudine, poate sesiza
Curtea de Justiţie pentru aplicarea unor sancţiuni. 271Prin exercitarea
acestei funcţii de supraveghere a mandatului de respectarea
dispoziţiilor tratatelor comunitare, Comisia a fost denumită şi
„gardian al tratatelor”.272
Până la adoptarea Actului Unic European, Consiliul deţinea atât
puterea legislativă cât şi puterea executivă, Comisia neputând să ia
270
Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, 2002,
pag.78
271
Felician Cotea, Op.cit, , pag.122
272
Nicoleta Diaconu, Op.cit, pag.93
măsurile de execuţie decât în urma unei deliberări date de
Consiliu.Temeiul de drept al acestei funcţii a Comisiei Europene îl
reprezintă art.145 în care se menţionează ca, Consiliul să confere
Comisiei, în actele pe care le adoptă, competenţele de execuţie a
regulilor pe care le stabileşte, precum şi art.155 par.4 în care se arată
că, Comisia exercită competenţele pe care Consiliul i le conferă
pentru executarea regulilor stabilite de el.Prin aceste reglementări
Consiliul nu mai este executivul care poate să-şi delege competenţa
către Comisie, ci aceasta reprezintă executivul comunitar cu excepţia
situaţiilor în care Consiliul îşi rezervă în mod exepres acest
drept.Aceste puteri ale Comisiei delegate de către Consiliu, au fost
admise şi prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie, dar aceasta mai
precaută, a stabilit că nu este de dorit să se realizeze o descărcare a
Consiliului de competenţele sale în sarcina Comisiei,Consiliul
trebuind să-i fixeze competenţele prin actele adoptate.
Un inventar al capacităţii executive exercitate de către Comisie
nu poate fi stabilit, acestea fiind diverse şi numeroase. 273Ca instituţie
executivă a Tratatelor şi a actelor Consiliului, Comisia este cea mai
îndreptăţită să facă faţă sarcinilor de execuţie şi gestiune.274
Odată reglementată această competenţă a Comisiei, Consiliul a
creat obiceiul de a supraveghea Comisia cu ajutorul unor comitete
compuse din reprezentanţi ai statelor membre care pot în anumite
cazuri, prin votul lor nefavorabil să retragă facultatea de decizie
pentru a o înapoia Consiliului.Prin adoptarea Actului Unic European,
s-a introdus reglementarea conform căreia Consiliul poate supune
exercitarea acestor competenţe de execuţie de către Comisie anumitor
modalităţi. Aceste modalităţi trebuie să răspundă principiilor şi
regulilor pe care Consiliul statuând în unanimitete în baza propunerii
Comisiei şi după avizul Parlamentului European, le va stabili în
prealabil.Comitetele care reprezintă în interesele guvrnelor naţionale
în relaţiile cu Comisia sunt: Comitetele consultative, Comitetele de
gestiune şi Comitetele de reglementare.Ca regulă comună,aceste
comitete sunt compuse din reprezentanţi ai guvernelor statelor
membre, funcţionând pe lângă Comisie ca organisme de avizare a
iniţiativelor acesteia.Sunt prezidate de un oficial al Comisiei cu
rangul de director.

273
Idem, pag.89
274
Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Op.cit, pag. 80
Comitetele consultative reprezintă modelul tip al organelor
consultative. Comisia nu are altă obligaţie decât de a solicita şi a
analiza avizul emis de un comitet.Aceste comitete sunt solicitate în
deciziile privind realizarea pieţei interne.
Comitetele de gestiune sunt precis definite de către Consiliu, putând
interveni în administrarea organizaţiilor pieţei comune în cadrul
Politicii Agricole(exemplu Comitetul de gestiune pentru zahăr,
Comitetul de gestiune pentru lapte,etc.).În funcţie de rezultatul
votului, în cadrul comitetului există următoarele două posibilităţi: în
cazul avizului favorabil – decizia Comisiei rămâne definitivă; în cazul
avizului negativ va fi sesizat Consiliul, care poate adopta, cu
majoritatea calificată alte măsuri de execuţie decât cele propuse de
Comisie.
Comitetele de reglementare sunt active în special în domeniul
reglementării privind produsele alimentare.Procedura de consultare a
acestora presupune două posibilităţi:
• în cazul avizului favorabil – Comisia adoptă decizia de
implementare
• în cazul avizului negativ - este sesizat Consiliul care poate
adopta propunerea Comisiei cu votul majorităţii calificate,
sau o poate modifica în unanimitate.
Dacă nu se întruneşte nici una din aceste majorităţi, propunerea
Comisiei se va aplica, pentru a se evita vidul normativ.În unele
cazuri, Consiliul se poate opune măsurilor propuse de Comisie prin
votul cu majoritate simplă şi în această situaţie Comisia nu mai poate
emite decizia. Ea poate totuşi să declanşeze o nouă procedură vizând
reglementări similare.275

Comisia are atât competenţă de executare cât şi competenţă

decizională.276Comisia în virtutea dispoziţiilor art.155 din Tratatul
instituind Comunitatea Europeană dispune de o putere de decizie
proprie, actele sale fiind emise după parcurgerea unui proces
legislativ specific.277 Comisia poate să elaboreze regulamente, emite
directive sau adoptă decizii, aceste atribuţii fiindu-i conferite direct
prin dispoziţiile trtatelor.Ea beneficiază de un înalt grad de autonomie

275
Nicoleta Diaconu, Op.cit, pag.90-92
276
Felician Cotea, Op.cit, pag.94
277
Idem, pag.123
în exercitarea atribuţiilor sale, în special în domeniul politicii
concurenţiale şi al contolului aplicării politicilor comune. Comisia
exercită o reală putere de conducere în domeniul administrării
fondurilor Uniunii, colectării fondurilor proprii şi administrării
măsurilor protecţioniste, acestea fiind măsuri temporare ce constituie
excepţii de la tratate, fiind adoptate de statele membre în acord cu
Comisia pentru a depăşi unele dificultăţi deosebite.Astfel, Comisia –
după consultarea Comitetului monetar- poate autoriza un stat membru
a cărui piaţă de capital este în dificultate, să adopte măsuri
protecţioniste ale căror condiţii şi procedură sunt definite de
Comisie.În eventualitatea unui dezechilibru al balanţei de plăţi,
Comisia poate autorita un stat membru să adopte măsurile considerate
necesare pentru redresarea situaţiei.278Dacă în Tratatele instituind
Comunitatea Europeană şi cel instituind Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice,Comisia, cu câteva excepţii, exercită un rol
preponderent execuţional, în Tratatul instituind Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului ea este principalul for decizional,
emiţând decizii şi recomandări, după consultarea ori obţinerea
acordului Consiliului.279
Între competenţele Comisiei se înscrie şi aceea de a propune
proiecte legislative, postură în care aceasta deţine rolul principal în
ansamblul instituţional comunitar.280 Garantă a interesului general
comunitar, Comisia a fost concepută ca „instituţie motrice” a
integrării europene fiind însărcinată cu o misiune generală de
iniţiativă.Comisia dispune de un monopol al iniţiativei legislative
în Uniunea Europeană,deoarece Consiliul nu poate să delibereze
decât pe baza unei propuneri a acesteia.281Deşi dreptul de iniţiativă
legislativă al Comisiei, pare a fi la prima vedere o competenţă de
importanţă subsidiară în faţa celei legislative, domeniu în care
funcţiile sunt deţinute preponderent de către Consiliu, constituie
totuşi o armă deosebit de puternică în mâna ei, întrucât aceasta poate
să blocheze procesul decizional derulat de cealaltă instituţie, prin
retragerea proiectelor de cate normative depe masa de lucru a
Consiliului, atunci când apreciază că împrejurările care au determinat
promovarea proiectelor s-au achimbat radical, ori când constată o
278
Nicoleta Diaconu, Op.cit, pag.94
279
Idem, pag.123
280
Ibidem, pag. 124
281
Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Op.cit, pag. 86-87
lipsă de interes legislativ din partea Consiliului, manifestată în
amânarea dezbaterii proiectelor vreme îndelungată.O astfel de
iniţiativă poate fi luată şi atunci când Comisia consideră că într-o
anumită conjunctură, fiindu-i prezentat Consiliului un proiect, acesta
l-ar adopta dar cu numeroase şi substanţiale modificări, ceea ce ar
implica apariţia riscului unei denaturări a conţinutului proiectului.
În sfărşit pe lângă competenţele menţionate mai sus, Comisiei
i-au fost conferite şi competenţe de reprezentare, ea fiind cea care
derulează negocierile pentru încheierea unor acorduri între
Comunitate şi terţele state sau organizaţii internaţionale.282
Evaluând ansamblul atribuţiilor Comisiei se poate desprinde
concluzia că aceasta evoluează spre o poziţie comparabilă cu cea a
unui Executiv care dispune de iniţiativă legislativă, execută legal şi
veghează la respectarea lor sub controlul organului care l-a investit.
Indiferent de natura competenţelor exercitate de către Comisie,
aceasta trebuie să aibă în vedere exclusiv interesul comunitar.283

2.2. Rolul Comisiei Europene în sistemul instituţional

comunitar actual

2.2.1. Rolul Comisiei Europene ca instituţie executivă a

comunităţii europene şi Uniunii Europene.
Comisia Europeană este instituţia care exercită o funcţie
preponderent executivă, din care poziţie îi revin atribuţii pentru
ducerea la îndeplinire a actelor normative emise de către Consiliu şi
Parlament.Legat de acest aspect, ea veghează şi asupra felului în care
statele membre şi celelalte instituţii comunitare aplică dispoziţiile
tratatelor, prezentând rapoarte în acest sens.284
Ca instituţie executivă, Comisia are responsabilitatea
implementării bugetului comunitar, dar şi administrarea clauzelor
protectoare în tratate şi în legislaţia secundară.Comisia administrează
diversele fonduri şi programe ale Comunităţilor, incluzându-le şi pe
cele care se ocupă de sprijinirea ţărilor din afara Comunităţilor.
Ca instituţie executivă a Tratatelor şi actelor Consiliului,
Comisia este cea îndreptăţită să facă faţă sarcinilor de execuţie şi
gestiune.Este chemată, în primul rând, să adopte măsuri de execuţie
282
Felician Cotea, Op.cit, pag.124
283
Nicoleta Diaconu, Op.cit. pag.97
284
Felician Cotea, Op.cit, pag.232
cu deschidere generală. De asemenea, Comisia are sarcina de a lua
decizii cu cararcter particular, privind guvernele sau acţiunile. Este
gestionara ansamblului de Fonduri Comunitare chiar şi a celor ce nu
sunt încă bugetare.285 În plus, execuţia bugetului îi conferă
importante competenţe de gestiune. O altă sursă esenţială a
competenţelor sale de execuţie o constituie puterea de decizie
delegată de către Consiliu.286
Conform prevederilor tratatelor, Comisia este abilitată să
întreprindă unele măsuri necesare pentru a pune în aplicare
dispoziţiile acesteia. În executarea acestor sarcini, Comisia poate
permite sau interzice statelor membre să i-a unele măsuri derogatorii
de la regulile comunitare.287
Comisiei îi revine un rol specific în cadrul colaborării cu
jurisdicţiile statelor membre, ajutându-le să-şi soluţioneze
problemele, evitând sesizarea frecventă a Curţii de Justiţie. Dar, în
acest cadru, Comisia nu poate formula decât avize, neputând lua nici
o decizie.288 Funcţia executivă implică luarea unui număr infinit de
decizii particulare dar, şi adoptarea unor acte cu caracter general, cu
condiţia ca acestea să nu fie puse în aplicare prin reglementări
superioare.În sistemele de drept naţionale această funcţie este
asigurată de guvern, parlamentul naţional având posibilitatea să
controleze modul de exercitare al acestei funcţii şi să aplice sancţiuni.
În sistemul comunitar situaţia este mai complexă. Comisia este
principalul organ de gestiune al Comunităţii, revenindu-i competenţa
execuţiei bugetare, dar în acelaşi timp are şi sarcina de a redacta
raportul general privind activitatea Comunităţilor.Deşi Comisia este
calificată „executivul comunitar”, totuşi şi Consiliul exercită mai
multe atribuţii de tip executiv.289
Comisia execută bugetul conform regulamententelor adoptate
de Consiliu, sub propria responsabilitate şi în limita creditelor
acordate, conform principiului bunei gestiuni financiare. Dispoziţiile
legale prevăd modalităţile specifice de participare a fiecărei instituţii
la executarea propriilor cheltuieli. În cadrul bugetului, Comisia poate
efectua, în limitele şi condiţiile fixate prin regulament, viramente de
285
Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Op.cit, pag. 80
286
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, pag.245
287
Marian Mihăilă, Op.cit, pag. 164
288
Idem, pag. 246
289
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Op.cit, pag. 245
credite de la un capitol la altul, sau de la o sub diviziune la alta.
Comisia are obligaţia să prezinte anual Consiliului şi Parlamentului
European conturile anului financiar precedent de executare a
bugetului şi un bilanţ financiar asupra activului şi pasivului
Comunităţii.
Parlamentul, pe baza recomandării Consiliului, care statuează
cu majoritate calificată, descarcă Comisia de executarea bugetului. În
acest scop, Parlamentul examinează, după Consiliu, conturile şi
bilanţul financiar, raportul anual al Curţii de Conturi însoţit de
răspunsurile instituţiilor controlate la observaţiile Curţii de Conturi,
precum şi rapoartele speciale pertinente ale acesteia.
Înainte de a da descărcare Comisiei sau în alt scop privind
executarea atribuţiilor sale bugetare, Parlamentul poate cere audierea
Comisiei cu privire la efectuarea cheltuielilor şi cu privire la
funcţionarea sistemului de control financiar. Comisia are obligaţia să
prezinte Parlamentului, la cererea acestuia, orice informaţie.
Comisia va lua măsuri pentru a da curs observaţiilor care
însoţesc deciziile de descărcare bugetară, precum şi comentarilor care
însoţesc recomandările de descărcare adoptate de Consiliu.La cerea
Parlamentului sau Consiliului, Comisia va întocmi rapoarte privind
măsurile luate în urma acestor observaţii şi comentarii.Aceste
rapoarte sunt transmise şi Curţii de Conturi, ca organ de control
financiar.290
Funcţia executivă comunitară se deosebeşte într-o oarecare
măsură de funcţia executivă exercitată pe plan naţional. Astfel, pe
plan naţional guvernul are competenţa de a lua o serie de decizii
privind aplicarea anumitor acte normative cu caracret general, iar
Parlamentul poate să controleze acestă activitate şi să o sancţioneze,
însă nu poate să se substituie funcţiei executive. În cadrul sistemului
comunitar există o situaţie mai specială, în sensul că, potrivit
reglementărilor comunitare, Comisia este organul principal de
gestiune, dar ea are în acelaşi timp şi sarcina de a redacta raportul
general cu privire la activitatea Comunităţilor.
Totodată, şi Consiliul exercită unele activităţi de natură
executivă. Această situaţie este consecinţa faptului că prin tratate nu
sunt atribuite competenţe generale de execuţie în sarcina Comisiei.
Sunt atribuite însă Comisiei prerogative proprii de decizie în unele
domenii.Astfel, sunt atribuite unele competenţe în ceea ce priveşte
290
Nicoleta Diaconu, Op.cit, pag. 210
gestiunea bugetară sau exercitarea competenţelor de execuţie
constituite în baza puterilor de decizie delegate de către Consiliu.291
Comisiei îi revine un rol specific în cadrul colaborării cu
jurisdicţiile statelor membre, ajutându-le să-şi soluţioneze
problemele, evitând sesizarea frecventă a Curţii de Justiţie.Dar, în
acest cadru, Comisia nu poate formula decât avize, neputând lua nici
o decizie. În domeniul întreprinderilor publice şi întreprinderilor cu
drepturi speciale Comisia dispune de putere de decizie şi
reglementare. Ea veghează la aplicarea dispoziţiilor tratatului şi
adresează atunci când este nevoie directivele şi deciziile
corespunzătoare statelor membre.În domeniul acordării ajutoarelor
Comisia este investită cu o putere de supraveghere generală. Statele
membre au obligaţia de a informa Comisia în legătură cu proiectele
privind instituirea sau modificarea ajutoarelor. Comisia poate decide
suprimarea sau modificarea ajutoarelor de stat dacă constată că
acestea nu sunt compatibile cu piaţa comună sau dacă sunt aplicate
abuziv.Dacă un stat membru nu se conformează deciziei luate de
Comisie (privind suprimarea sau modificarea ajutorului de stat),
Comisia sau alt stat interesat pot sesiza direct Curtea de Justiţie.292
Comisia exercită acele competenţe care îi sunt conferite de
către Consiliu în vederea aplicării regulilor pe care acesta le-a
stabilit.Consiliul a adoptat o poziţie reticentă în ceea ce priveşte
adoptarea unor decizii conform acestei proceduri.Acul Unic European
a prevăzut principiul conform căruia Consiliul poate să confere
Comisiei, prin actele pe care le adoptă, competenţele de execuţie
stabilite de către acesta. În acelaşi timp, Consiliul poate, să îşi
rezerve, în anumite „situaţii specifice”, exercitarea directă a
competenţelor de execuţie.Întrucât „situaţiile specifice” nu sunt
definite, ele conferă o marjă de apreciere destul de largă pentru
Curtea de Justiţie.Această posibilitate prevăzută de tratate dă naştere
în practică unor situaţii contradictorii, în sensul că Parlamentul
apreciază că nu este suficient folosită de către Consiliu această
posibilitate, deşi în realitate un număr important de acte sunt adoptate
pe baza acestor proceduri de delegare.
Tendinţa Comisiei este de sporire a competenţelor sale în acest
domeniu, în timp ce Consiliul consideră că nu trebuie să se lase o
marjă de acţiune prea largă Comisiei.Aceste competenţe de decizie
291
Marian Mihăilă,Op.cit., pag.164
292
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, ,Op.cit., pag. 246-247
ale Comisiei, delegate de Consiliu au fost admise şi de Jurisprudenţa
Curţii de Justiţie, dar aceasta a stabilit că nu este de dorit ca să se
producă o „descărcare” a Consiliului de competenţele sale în sarcina
Comisiei, el trebuind să-i fixeze competenţele prin actele adoptate.
293
Controlul delegării prezintă o problemă deosebit de complicată,
întrucât se are în vedere practica naţională, care pretinde ca organul
delegat nu trbuie să fie controlat, sancţiunea depăşirii atribuţiilor fiind
retragerea delegării.
În cadrul Comunităţilor, din considerente de neîncredere a
organelor naţionale faţă de creşterea competenţelor Comisiei, s-a
supus controlului încă de la început delegarea competenţei către
aceasta. Deşi Comisia a criticat această modalitate de control, ea a
cunoscut o dezvoltare continuă, în sensul restrângerii competenţelor
Comisiei. Actul Unic European a precizat că în viitor Consiliul poate
supune exercitarea competenţelor sale anumitor modalităţi, iar
acestea trebuie codificate între „decizie cadru” acestuia. Această
decizie adopatată la 13 iulie 1987, nu a condus la favorizarea unor
mecanisme mai suple care să confere Comisiei mai multă autonomie,
codificând de fapt practica existentă.294

2.2.2. Rolul Comisiei Europene în procesul decizional

Procesul de integrare europeană se realizează prin intermediul

instituţiilor comunitare şi cu aportul statelor membre, primele
conlucrând pentru finalitarea obiectivelor stabilite de tratatele de bază
în cadrul unui mecanism complex, în care ocupă poziţii şi joacă roluri
diferite.295Atunci când Tratatele comunitare dispun,Comisia participă
la derularea procesului decizional care are loc la nivelul altor instituţii
comunitare, sens în care emite avize şi recomandări, la solicitarea
Parlamantului European, a Consiliului sau din proprie iniţiativă
atunci când consideră acest lucru ca fiind necesar.Rolul acestor acte
(avize şi recomandări) este acela de a ajuta amintitele instituţii
comunitare în derularea procesului decizional care are loc la nivelul
lor, având în vedere împrejurarea că această Comisie, este
reprezentanta interesului general, postură din care recunoaşte cel mai
293
Marian Mihăilă, ,Op.cit.,, pag.165-166
294
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu,. ,Op.cit., pag.248
295
Felician Cotea, ,Op.cit., pag.230
bine modul în care pot fi finalizate obiectivele de actualitate ale
construcţiei europene şi nevoile legate de parcurgerea unor noi etape
viitoare. În cursul evoluţiei şi consolidării ordinii juridice a
Comunităţilor europene, repartizarea competenţelor în cadrul
procesului decizional al Comunităţilor, la început axat pe interesele
statelor membre, a condus la un sistem decozional mult mai
echilibrat, în sensul că atribuţiile Parlamentului european în procesul
elaborării deciziei au crescut semnificativ.Acest aspect se
concretizează în trecerea de la simpla consultare a Parlamentului
european la o colaborare între Parlament şi Consiliu, pentru ca,
apoi,rolul de co-decizie al Parlamentului în procesul legislativ al
Comunităţilor Europene să ocupe un loc tot mai important. 296
Rolul de organ independent în procesul de decizie este mai important
în tratatul CECO decât în tratatele de la Roma, conform cărora
puterea de decizie aparţine în principal, Consiliului.297 Luarea
deciziilor este un domeniu interdisciplinar de studiu existând mai
multe orientări care au venit din partea diverselor ramuri ale ştiinţelor
socioumane precum sociologice, teorie organizaţională, ştiine
politice, eonomie, psihologie, management, relaţii internaţionale, etc.
O analiză a acestor orientări teoretice a decelat cinci categorii majore
ale teoriilor despre luarea deiziei, în funcţie de punctul lor
central:raţionalitate, putere, abordarea opţiunii publice, instituţii şi în
sfârşit, informaţie şi psihologie.
Recomandările şi avizele sunt instrumente de orientare,
invitând pe destinatar să adopte o linie de conduită
determinată.Aceste categorii de acte nu au forţă obligatorie nici
pentru autorul nici pentru destinatarul lor. Neconţinând regului
susceptibile de a fi aplicate obligatoriu, ele nu pot fi contestate în
justiţie.Dacă, totuşi, din actele astfel denumite rezultă un caracter
obligatoriu, ele nu vor mai fi considerate cu acest titlu, ci vor fi tratate
ca regulamente, directive sau decizii, după caz.298Avizul poate fi
adresat statelor membre de către Comisie dacă aceasta consideră
necesar.Avizul nu leagă cu nimic statele şi se situează în ierarhia
izvoarelor, la un nivel inferior recomandării.Importanţa
recomandărilor şi avizelor este,înainte de toate, politică şi
morală.Prevăzând aceste acte, autorii tratatelor au considerat că
296
Augustin Fuerea, Drept comunitar European. ,Op.cit., 2003, pag. 167
297
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ,Op.cit.,, pag. 73
298
Octavian Manolache, Drept comunitar. Instituţii comunitare, ,Op.cit., pag. 144
statele şi instituţiile interesate se vor conforma în mod voluntar
avizelor transmise şi vor trage concluziile ce se impun în aprecierea
unei situaţii, ţinând seama de consideraţia de care se bucură
instituţiile comunitare şi de faptul că ele dispun de o privire de
ansamblu şi de informaţii ce depăşesc cadrul naţional.299
Uniunea Europeană a adoptat metoda Organizaţiei
Internaţionale a Muncii, în cadrul căreia statele adoptă recomandări
atunci când nu sunt încă în măsură să adopte o convenţie. Această
tehnică pusă la dispoziţia Consiliului şi a Comisiei în raporturile lor
cu statele membre este folosită pentru a le invita să se alinieze, să
armonizeze legislaţiile lor în diferite domenii. Este evident că acestă
metodă nu are forţă obligatorie a unui regulament, nici chiar a unei
directive. Conform prevederilor tratatelor, Comisia este desemnată
drept organul competent să ia deciziile necesare pentru punerea în
aplicare a dispoziţiilor lor.În acest sens Comisia este competentă să
permită ori să interzică statelor membre, să ia măsuri derogatorii de la
regulile comunitare.
În domeniul concurenţei, Comisia nu are competenţe
recunoscute de tratate. Potrivit tratatelor ea are o putere de
supraveghere privind aplicarea principiilor consacrate în regulile
aplicabile întreprinderilor în materie de concurenţă.În baza Tratatului
instituind Comunităţile Europene,Comisia poate să adreseze
recomandări şi decizii întreprinderilor, însă nu şi statelor membre.
Comisiei îi revine un rol specific în cadrul colaborării cu
jurisdicţiile statelor membre, ajutându-le să-şi soluţioneze
problemele, evitând sesizarea frecventă a Curţii de Justiţie.Dar, în
acest cadru, Comisia nu poate formula decât avize, neputând lua nici
o decizie. În domeniul întreprinderilor publice şi întreprinderilor cu
drepturi speciale Comisia dispune de putere de decizie şi
reglementare.Ea veghează la aplicarea dispoziţiilor tratatului şi
adresează atunci când este nevoie directivele şi deciziile
corespunzătoare statelor membre.
În domeniul acordării ajutoarelor Comisia este investită cu o
putere de supraveghere generală. Statele membre au obligaţia de a
informa Comisia în legătură cu proiectele privind insituirea sau
modificarea ajutoarelor. Comisia poate decide suprimarea sau
modificarea ajutoarelor de stat dacă constată că acestea nu sunt
compatibile cu piaţa comună sau dacă sunt aplicate abuziv.Un stat
299
.Andrei Popescu, Nicolae Voiculescu, ,Op.cit., pag.85-86
membru se poate adresa direct Consiliului pentru a dacide dacă un
ajutor instituit sau care urmează a fi instituit este compatibil cu piaţa
comună.Dacă şi Comisia a declanşat această procedură, ea va fi
suspendată până la pronunţarea Consiliului.Dacă un stat mebru nu se
conformează deciziei luate de Comisie (privind suprimarea sau
modificarea ajutorului de stat), Comisia sau un alt stat interesat pot
sesiza direct Curtea de Justiţie.300 Comisia a avut un rol foarte
important în ultima perioadă în ceea ce priveşte colaborarea cu
jurisdicţiile statelor membre în vederea sprijinirii acestora pentru a
soluţiona problemele cu care se confruntă şi pentru a evita sesizarea
frecventă a Curţii de Justiţie.301
Comisia exercită competenţele pe care Consiliul i le conferă
pentru executarea regulilor conferite de el.Astfel, iniţial Consiliul a
conservat pentru el însuşi aceste competenţe, manifestând o poziţie
reticentă în legătură cu adoptarea unor decizii de către Comisie prin
aplicarea acestei proceduri. Totuşi Consiliul poate să-şi rezerve, în
„cazuri specifice” exercitarea directă a competenţelor de execuţie.
Faptul că noţiunea de „cazuri specifice” menţionate în dispoziţia
legală nu este definită, aceasta înseamnă că se lasă la apreciarea
Consiliului stabilirea acestora, marja de apreciere fiind destul de
largă.În practică, Comisia adoptă un număr considerabil de acte în
virtutea cărora puterile delegate de către Consiliu.
Delegarea competenţei Comisiei este supusă controlului, deşi
Comisia a criticat această modalitate de control.Pentru a se asigura
controlul exercitării puterilor delegate exercitate de către Comisie,
Consiliul a introdus trei categorii de comitete care să reprezinte
interesele statelor membre, aceste fiind consultate de către
Comisie:comitetele consultative, comitetele de gestiune, şi comitetele
de reglementare.302
Dacă Consiliul trebuie să adopte el însuşi decizii de tip executiv
nu poate face acest lucru decât pe baza propunerilor Comisiei.Tratatul
Maastricht în cadrul capitolului privind politica economică şi
monetară a stabilit că în anumite cazuri, Consiliul poate să statueze
fără propunerea Comisiei, dar la recomandarea acesteia. În absenţa

300
Nicoleta Diaconu, ,Op.cit., pag. 200-201
301
Viorel Marcu, Drept instituţional comunitar, Ed. Lumina Lex, 2001, pag. 184
302
Nicoleta Diaconu, ,Op.cit., pag.202-203
acestei recomandări Consiliul nu poate statua, însă conţinutul deciziei
nu este condiţionat de conţinutul recomandării.303
Aceste puteri decizie ale Comisiei delegate de către Consiliu au
fost admise şi decătre juriprudenţa Curţii de Justiţie, dar aceasta a
stabilit de asemenea că nu este de dorit casă se producă o „descărcare
a Consiliului de competenţele sale în sarcina Comisiei, el trebuind să-
i fixeze competenţele prin actele adoptate.304

2.2.3 Rolul Comisiei de iniţiativă legislativă Iniţiativa legislativă

aparţine în exclusivitate Comisiei, iar adoptarea unui proiect
legislativ se va face în comun de către Parlament şi Consiliu. 305
Comisia trebuie să trimităpropunerea legislativă în acelaşi timp
Consiliului, Parlamentului European şi parlamentelor naţionale.306 Ea
decide asupra propunerilor pe care le face Consiliul în vederea
adoptării reglementărilor care îi intră în competenţă, dar nu este
obligată să ţină seama de ele, deşi Tratatul de la Maastricht cere
Comisiei să examineze propuneri care pot veni de la Consiliu,
Parlament sau de la statele membre. Comisia dispune de un drept de
iniţiativă legislativă exclusivă, Consiliul neputând să delibereze decât
pe baza unei propuneri a acesteia. Conform prevederilor tratatelor,
Consiliul se pronunţă asupra propunerilor Comisiei, fiindu-i impusă
obligaţia aceasta aproape în toate cazurile. În cazul retragerii de către
Comisie a propunerii sale înainte de adoptarea textului Consiliului nu
va statua. Prin Tratatul de la Maastricht s-a adus o modificare
monopolului exclusiv al Comisiei în ceea ce priveşte iniţiativa
legislativă în sensul că, în domeniul politicii monetare, Consiliul se
pronunţă asupra propunerilor Comisiei după obţinerea avizului
Parlamentului sau Băncii Central Europene – BCE, sau pe baza
recomandării Băncii Central Europene şi după consultarea
Parlamentului sau a Comisiei.307
Funcţia legislativă comunitară, de adoptare a actelor normative
cu caracter general, prezintă unele particularităţi faţă de fincţia
legislativă internă, în sensul că nu este exercitată de către instituţia

303
Idem, pag.204
304
Viorel Marcu, ,Op.cit., pag. 185-186
305
I.Gâlea, M.A.Dumitraşcu, C.Morariu, Tratatul instituind o Constituţie pentru
Europa, Ed.All Beck, 2005, pag.72
306
Idem, pag.37-38
307
Marian Mihăilă,Op.cit.,, pag. 159
reprezentativă a cetăţenilor statelor comunitare, Parlamentul
European, ci de justiţia care este emanaţia guvernelor statelor
membre, respectiv Consiliul Uniunii Europene.
Comisia are, de asemenea, conform Tratatului instituind
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, competenţă
legislativă în ceea ce priveşte deciziile generale.În unele cazuri este
necesar şi acordul Consiliului.De asemenea, Tratatul CEE conferă
Comisiei, în unele cazuri o putere de decizie proprie în sensul că dă
Comisiei ompetenţa de a adopta, în funcţie de necesităţi, directive
adresate întreprinderilor publice şi celor cărora le sunt acoradate
anumite drepturi speciale de către statele comunitare.308
O primă procedură legislativă, cunoscută sub denumirea de
procedura codeciziei, este reglementată în Tratatul instituind
Comunitatea Europeană. Legiferarea acestei proceduri confirmă
intenţiile statelor membre în direcţia perfecţionării mecanismului
decizional exprimate cu putere de principiu în preambulul Tratatului
privind Uniunea Europeană, potrivit cărora, acestea îşi propun să
consilideze caracterul democratic şi eficacitatea activităţii instituţiilor
şi în cel al Tratatului de la Amsterdam, care marchează o nouă etapă
în procesul de creare a unei uniuni din ce în ce mai strânse între
popoarele Europei,în care deciziile să fie luate, pe cât posibil, cu
respectarea deplină a principiului transparenţei şi la nivelul cel mai
apropiat de cetăţeni, iniţiative care nu puteu fi realizate decât prin
implicarea profundă a instituţiei Parlamentului European, în calitatea
sa de reprezentant al popoarelor Europei, în cadrul procedurilor de
legiferare comunitare.
Procedura legislativă a codeciziei, prevăzută în Tratatul instituind
Comunitatea Europeană, astfel cum a fost el modificat prin Tratatul
de la Amsterdam prevede parcurgerea a două etape(în situaţiile în
care nu se reuşeşte adoptarea proiectului de act normativ într-o primă
etapă).
Prima etapă demarează la iniţiativa Comisiei care trimite
Parlamentului European şi Consiliului o propunere legislativă.
Consiliul primind propunere, solicită avizul Parlamentului, după care
având în vedere acest aviz, care poate fi de aprobare a propunerii ori
de amendare a ei, cu o majoritate calificată, hotărăşte următoarele:

308
Idem, pag.158-159
 • aprobă proiectul în forma propusă de către Comisie, în
situaţile în care avizul Parlamentului a fost pozitiv fără a-i
aduce amendamente;
• aprobă toate amendamentele cuprinse în avizul Parlamentului
şi adoptă propunerea legislativă astfel cum a fost ea
amendată;
• adoptă o poziţie comună în toate celelalte cazuri, respectiv
atunci când nu îşi însuseşte toate amendamentele
Parlamentului, ori când la propunerea făcută de către
Comisie, Consiliul este cel care formulează modificări, care
este comunicată Parlamentului împreună cu considerentele
care au determinat adoptarea ei. Prima etapă se încheie cu
prezentarea unei informări a Comisiei în Parlament, în
legătură cu poziţia sa pe marginea soluţilor adopate de către
Consiliu.
A doua etapă este deschisă de Parlamentul European, care într-un
interval de timp de trei luni de la primirea poziţiei comune a
Consiliului, poate să:
• aprobă poziţia comună, caz în care actul este considerat adoptat
potrivit acestei poziţii(soluţia este identică şi în situaţia în care
Parlamentul nu se pronunţă în legătură cu poziţia comună în care
a fost comunicată)
• respinge poziţia comună, cu votul majorităţii absolute a
membrilor săi, caz în care actul propus este considerat neadoptat;
• propune amendamente la poziţia comună, situaţie în care textul
astfel amendat este trimis Consiliului şi Comisiei, care trebuie să
emită un nou aviz asupra amendamentelor propuse.
În continuare, în termen de trei luni de la primirea
amendamentelor formulate de către Parlament pe marginea poziţiei
comune a Consiliului,acestea din urmă, după ce a primit şi avizul
Comisiei asupra poziţiei comune, poate să:
• apobă toate amendamentele, cu o majoritate calificată în
ipoteza în care avizul Comisiei este favorabil sau cu un vot
unanim în situaţia în care avizul Comisiei este negativ, actul în
cauză considerându-se adoptat în forma în care poziţia comună a
fost amenadată;
• respinge amendamentele cu o majoritate calificată, caz în
care preşedintele Consiliului, cu acordul preşedintelui
 Parlamentului, convoacă de îndată comitetul de conciliere, care
este compus dintr-un număr egal de membrii ai Consiliului(sau
reprezentanţii lor) şi Parlament. Ocupând în prezent un loc
secundar după procedura codeciziei, procedura cooperării este
reglementată în cuprinsul Tratatului instituind Comunitatea
Europeană. Introdusă în mecanismul decizional prin Actul Unic
European, procedura cooperării constituie un important reper
istoric în evoluţia procesului de integrare comunitară.
Procedura de cooperare presupune parcurgerea a două etape
(doar în cazurile în care actul normativ nu este aprobat după
parcurgerea a primei etape), în următoarea succesiune:
Începutul primei etapeeste marcat de Comisie, care trimite o
propunere pentru un proiect de act normativ, în legătură cu emiterea
unui aviz.După primirea avizului, Consiliul, cu o majoritate calificată,
adoptă o poziţie comună pe care o comunică Parlamentului,
informându-l în acelaşi timp asupra considerentelor pentru care a
adoptat respectiva poziţie.La rândul ei Comisia comunică
Parlamentului punctul său de vedere asupra poziţiei comune. De la
comunicare, Parlamentul European are la dispoziţie un interval de
timp de trei luni în care poate acţiona în felul următor:
• aprobă poziţia comună care i-a fost prezentată, caz în care
Consiliul adoptă definitiv proiectul de act normativ conform
variantei exprimate în aceasta;
• propune cu votul majorităţii absolute amendamente la poziţia
comună, pe care le trimite spre ezaminare Comisiei,
comunicând rezultatele deliberării şi Consiliului;
• respinge poziţia comună cu votul majorităţii absolute,
comunicând aceasta Consiliului şi Comisiei.
În a doua etapă legislativă procesul se derulează în două
derecţii, în funcţie de hotărârea luată de către Parlamentul European.
Dacă Parlamentul a propus amendamente pe marginea poziţiei
comune, acestea sunt transmise Comisiei împreună cu propunerea
legislativă pe baza căreia Consiliul a adoptat o poziţie comună, care
în termen de o lună de la primire este obigată să le reexamineze şi să
retrimită Consiliului o nouă propunere legislativă, însoţită de
amendamentele Parlamentului care fost preluate, în legătură cu care
îşi exprimă punctul de vedere sub forma unui aviz. Noua propunere
legislativă este examinată în Consiliu, care, fie o adoptă aşa cum i-a
fost trimisă, hotărând cu votul majorităţii calificate, fie o modifică din
nou, situaţie în care pentru a o adopta într-o nouă formulă are nevoie
de obţinerea unui vot unanim din partea membrilor săi. În ipoteza în
care într-un interval de trei luni Consiliul nu ia o hotărâre în ambele
situaţii care ar putea apare, respectiv nu ia în discuţie noua propunere
reexaminată care i-a fost trimisă de către Comisie sau în cazul
respingerii poziţiei comune de către Parlament, nu o mai supune unei
o a doua lecturi, propunerea legislativă a Comisiei este considerată
neadoptată.309

2.2.4 Controlul exercitat de Comisie Funcţia de control poate fi

analizată din două perspective având în vedere controlul politic şi
controlul jurisdicţional, implicând în mod diferenţiat mai multe
instituţii. La nivelul comunitar, controlul politic este exercitat în
primul rând de către Parlamentul European, care a deţinut atribuţii
tradiţionale în acest domeniu încă de la instituirea Comunităţilor
europene.310 Totuşi, deşi rolul Parlamentului este recunoscut de
celelalte instituţii comunitare, el nu reprezintă singura instituţie cu
atibuţii în domeniul controlului comunitar.311 Controlul jurisdicţional
comunitar realizat de organele de jurisdicţie comunitară cuprinde în
principiu următoarele:
• controlul legalităţii actelor adoptate de instituţiile comunitare;
• controlul respectării de către statele membre a obligaţiilor
care le sunt impuse prin tratate;
• interpretarea normelor comunitare şi aprecierea validităţii
actelor instituţiilor comunitare.
Jurisdicţiile naţionale ale statelor membre ocupă un loc
important în procesul aplicării normelor comunitare datorită
aplicabilităţii directe a dreptului comunitar.Riscul aplicării diferite a
normelor comunitare datorat diferenţelor existente între jurisdicţiile
naţionale este înlăturat prin intermediul mecanismului de cooperare
între jurisdicţiile naţionale şi jurisdicţia comunitară.Jurisdicţia
comunitară are sarcina de a asigura garantarea uniformităţii în ce
priveşte aplicarea dreptului comunitar.312

309
Felician Cotea,Op.cit., pag. 238-237
310
Nicoleta Diaconu, Sistemul ,Op.cit., pag.255
311
Idem, pag.212
312
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, ,Op.cit., pag. 259-260
 În vederea exercitări controlului, Comisia, care a fost denumită
şi „gardianul tratatelor” trebuie să dispună de informaţii privind
modul de aplicare a tartatelor.Această informare se realizează prin
documentele oficiale publicate, prin organele proprii însărcinate să
urmărească modul de respectare a actelor juridice de către instituţiile
şi organele comunitare. Pe baza competenţelor conferite, Comisia
poate dispune de efectuarea unor anchete şi adoptarea unor măsuri de
sancţionare. De asemenea, ea poate pune în mişcare acţiunea pentru
neândeplinirea obligaţiilor comunitare. În vederea îndeplinirii acestor
atribuţii de către Comisie, statele au obligaţia să o informeze cu
privire la măsurile luate pentru aplicarea normelor.De asemenea,
directivele prevăd obligaţia statelor de a notifica măsurile de aplicare
a lor către Comisie, neconformarea constituind ea însăşi o
neândeplinire a obligaţiilor comunitare, chiar dacă măsurile au fost
luate în fapt.313 Exercitarea unor asemenea prerogative de control şi
sancţionare de către Comisie este limitată numai asupra statelor
membre, nu şi în ce priveşte activitatea celorlalte instituţii
comunitare. În legătură cu acestea Comisia având doar posibilitatea
de a sesiza Curtea de Justiţie.Împotriva statelor membre Comisia
poate promova în faţa Curţii de Justiţie acţiunea pentru
neândeplinirea obligaţiilor ce le revin în legătură cu tratatele.314
Întreprinderile sunt de asemenea supuse controlului Comisiei,
agenţii acesteia având în materie de concurenţă drept de control la
faţa locului, în aceleaşi condiţii ca şi agenţii fiscali naţionali.Refuzul
de a accepta controlul se sancţionează prin amenzi sau alte măsuri de
constrângere, precum şi prin declararea nulităţii anumitor acorduri
încheiate de către acestea.315
Pentru exercitarea controlului de către Comisie privind modul
de aplicare a tratatelor, statele membre au obligaţia să informeze
Comisia în legătură cu măsurile întreprinse în acest scop.316
Prin Tratatul de la Maastricht, Parlamentul poate crea o
Comisie temporară de anchetă. Rolul acestei Comisii de anchetă este
de a examina afirmaţiile de infracţiune sau de proastă administrare în
aplicarea dreptului comunitar.Modalităţile de exercitare a dreptului de

313
Idem, pag.171
314
Nicoleta Diaconu, ,Op.cit., pag. 215
315
Marian Mihăilă, ,Op.cit., pag. 171-172
316
Nicoleta Diaconu, ,Op.cit., pag. 215
anchetă sunt determinate de comun acord,de următoarele instituţii:
Parlamentul European, Consiliu şi Comisie.317

2.2.5. Comisia Europeană şi comisiile de specialitate. La nivelul

Comunităţilor europene instituţiile comunitare şi organele subsidiare
acţionează în cadrul organizării sistematice, în vederea realizării
interesului comunitar corelat cu interesele naţionale ale statelor
membre.318Comisia poate fi considerată ca fiind organul executiv
comunitar cu atribuţiuni foarte importante pentru a căror îndeplinire
este afectată cea mai mare parte a personalului comunitar, deunde şi
caracterul său supranţional.319Relaţiile cu celelalte instituţii sunt
marcate şi de faptul că preşedintele Comisiei este membru al
Consiliului European, este invitat să participe la şedinţele Consiliului,
iar membrii Comisiei pot asista la şedinţele Parlamentului
European.320
Comisia Europeană s-a născut o dată cu începuturile
construcţiei europene, sub forma unei Înalte Autorităţi, înfiinţată prin
Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Oţelului şi a două
Comisii organizate prin Tratatele instituind Comunitatea Economică
Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, care în
anul 1967, prin Tratatul de fuziune de la Bruxelle, au fost
reorganizate într-o singură instituţie.Comisia reprezintă interesul
general al Comunităţilor, cu precizarea că ea nu ignoră interesele
statelor membre, în cadrul procesului decizional.321 Comisia apără
interesul general al Uniunii iar preşedintele şi membrii Comisiei sunt
numiţi de către statele membre, după aprobarea Parlamentului
European.322
Comisiile care pot fi create de Parlament sunt permanente,
temporare sau comisii de anchetă, ultimele fiind prevăzute de Tratatul
de la Maastricht. Există în prezent 19 comisii permanente, ca de
exemplu: pentru agricultură, guget, control bugetar, drepturile femeii,
politici regionale, etc. Aceste comisii elaboreză rapoarte care sunt
supuse votului în sesiuni plenare în cadrul procedurilor de emitere a

317
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, ,Op.cit., pag. 257
318
Idem , pag.238
319
Octavian Manolache, ,Op.cit., pag. 96
320
Felician Cotea, , ,Op.cit., pag.232
321
Idem, pag. 116
322
Fuerea Augustin, Drept comunitar. Partea generală, ,Op.cit., pag.38
avizelor conforme, avizelor consultative, cooperării sau codecitiei,
prevăzute de către Tratate. Conform Tratatului de la Maastricht, la
cererea unei pătrimi din membrii săi, Parlamentul poate constitui o
comisie temporară de anchetă pentru a examina (fără prejuducierea
atribiţiilor conferite de Tratat altor instituţii sau organe), acuzaţiile de
săvârşire de infracţiuni sau de administrare în aplicarea dreptului
comunitar, cu excepţia cazurilor în care faptele acuzate sunt în atenţia
unor organe jurisdicţionale şi atâta timp cât procedura jurisdicţională
nu este începută.Comisia de anchetă îşi încetează existenţa prin
depunerea raportului acesteia. Modalităţile de exercitare a dreptului
de anchetă vor fi determinate prin acord comun al Parlamentului
European, Consiliului Miniştrilor, şi Comisiei.323
COMISIA PARITARĂ poate să fie competentă pentru mai multe
instituţii sau pentru una singură.Se pot constitui mai multe comisii
paritare dacă numărul de funcţionari din instituţie determină
necesitatea mai multor comisii sau se poate constitui o singură
comisie paritară. În cazul unei comisii paritare pentru o singură
instituţie regăsim următoarea structură:
• preşedinte, care este numit pentru un mandat de un an de
auroritatea învestită cu puterea de numire;
• membri titulari şi membri supleanţi, care sunt desemnaţi la
aceeaşi dată de autoritatea învestită cu putere de numire şi de
comitetul personal;
Comisia paritară care funcţionează pentru mai multe instituţii
are următoarea structură:
• un preşedinte, numit de autoritatea învestită cu putere de
numire;
• membri titulari şi membri supleanţi, desemnaţi în număr egal
de autoritatea învestită cu puterea de numire din instituţiile
reprezentate în comisia paritară comună şi de comitetul de
personal.
Regimul juridic al constituirii acestor comisii este reglementat
prin norme de stabilire de comun acord de instituţiile reprezentate în
comisia paritară comună, după consultarea comitetului de personal
din fiecare instituţie. Comisia paritară pe instituţie funcţionează în
şedinţe, care se convoacă de autoritatea învestită cu puterea de
numire, sau la cererea comitetului de personal.Pentru a fi valabil

323
Viorel Marcu, ,Op.cit.,, pag.79
întrunită se impune prezenţa tuturor membrilor titulari, sau, în
absenţa acestora, a memrilor supleanţi.Această regulă este valabilă
atât pentru comisiile proprii fiecărei instituţii cât şi pentru cele
comunne mai multor instituţii.
Preşedintele comisiei nu are drept de vot, el nu participă la
luarea deciziei decât atunci când este vorba despre o problemă de
procedură.Comisiile paritare comune se pot reuni la cerea aurorităţii
învestită cu putere de numire sau la cererea autorităţii învestite cu
puterea de numire sau a comitetului de personal a uneia din
instituţiile reprezentate în sânul acestei comisii.Preşedintele are
acelaşi regim ca în cazul comisiilor paritare proprii unei instituţii.
Comisia paritară emite avize, care se comunică, în
scris,autorităţiiînvestite cu puterea de numire şi comitetului de
personal, într-un personal, într-un termende cinci zile de la data când
a fost adoptat. În cazul în care există divergenţă de opinii între
membrii comisiei,regăsim principiul comun organelor deliberative,
acela al posibilităţii consemnării opiniilor separate exprimate de unii
membrii ai comisiei.Această regulă funcţionează atât le comisiile
paritare proprii cât şi la cele comunefiecărei instituţii.324
COMISIA PENTRU CAZURI DE INVALIDITATE. Misiunea
acestei comisii este să se pronunţe asupra cauzelor de invaliditate care
pot afecta anumiţi funcţionati comunitari. Comisia de invaliditate este
compusă din trei medici, desemnaţi de o manieră interesantă şi
originală în aceslşi timp, şi anume:
• un membru este desemnat de instituţia comunitară în care
urmează să funcţioneze;
• al doilea membru este desemnat de funcţionarul interesat
• al treilea membru este desemnat de comun acord de ceilalţi
doi care au fost aleşi după procedura prevăzută anterior.
În cazul în care funcţionarul interesat lipseşte, cel de-al treilea
medic este desemnat din oficiu de Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene.În lipsa unui acord cu privire la desemnarea celui de-al
treilea membru, într-un termen de două luni de la desemnarea celui
de-al doilea medic, se poate proceda, în acelaşi mod la desemnarea
din oficiu de către preşedintele Curţii Europene de Justiţie, la iniţitiva
uneia din părţi. Cheltuielile ocazionate de activitatea Comisiei sunt
suportate de instituţia căruia îi aprţine funcţionarul interesat.Prin
324
Constanţa Călinoiu,Verginia Vedinas, Teoria funcţiei publice comunitare, Ed.
Lumina Lex, 2001,pag.129-130
excepţie, atunci când cel de-al treilea medic care a fost desemnat de
funcţionar locuieşte departe de locul unde va funcţiona comisia,
funcţionarul va suporta cheltuielile suplimentare determinate de
distanţă, cu excepţia cheltuielior de transport în mijloace de transport
clasa întâia, care sunt suportate de instituţie.325
COMISIA ADMINISTRATIVĂ PENTRU SECURITATEA
SOCIALĂ A LUCRĂTORILOR EMIGRANŢI este instituită pe
lângă Comisie şi este compusă din câte un reprezentant
guvernamental din partea fiecărui stat membru.Statutul Comisiei
stabileşte următoarele sarcini:
• de a rezolva chestiunile de interpretare care decurg din
dispoziţiile Regulamentului;
• de a dispune, la cererea autorităţilor, instituţiilor şi
jurisdicţiilor competente a statelor membre, traducerea
documentelor referitoare la aplicarea Regulamentului;
• de a promova şi dezvolta colaborarea între statele membre în
materie de securitate socială;
• de a promova şi dezvolta între statele membre, modernizând
procedurile necesare schimbului de informaţii, în vederea
accelerării acordării prestaţiilor de către instituţiile statelor
membre;
• de a strânge elementele ce trebuie luate în considerare pentru
stabilirea conturilor referitoare la plăţile care incumbă
instituţiilor statelor membre în virtutea Regulamentului;
• de a îndeplini orice sarcini care ţin de competenţa sa.
În legătură cu atribuţiile Comisiei administrative pentru
securitatea socială a lucrătorilor migranţi, Curtea de Justiţie a arătat
că aceasta nu poate fi abilitată de către Consiliu să adopte acte cu
caracter normativ. O horărâre a Comisiei administrative poate fi de
ajutor instituţiilor de securitate socială în aplicarea dreptului
comunitar, dar nu este de natură să oblige aceste instituţii să urmeze
unele metode sau să adopte unele interpretări ale acestei Comisii,
atunci când ele aplică normele comunitare.În consecinţă, deciziile
Comisiei administrative nu leagă jurisdicţiile naţionale.326

325
Idem, pag.133-134
326
Ovidiu Ţinca, Drept social comunitar, Ed. Lumine Lex, 2002, pag.306-307
 2.3.Rolul Comisiei Europene în organizarea şi
funcţionarea pieţei comerciale libere
2.3.1. Realizarea pieţei interne. Piaţa internă a Comunităţii
Europene este definită ca un spaţiu fără frontiere interne, care trebuie
să funcţioneze în aceleaşi condiţii ca o piaţă naţională:mărfurile,
persoanele, capitalurile şi serviciile trebuie să circule în cadrul ei fără
nici un control la frontierele dintre statele membre, după exemplul
absenţei controlului la frontierele dintre regiunile unui stat. Acest
spaţiu fără frontiere interioare, în interpretarea Comisiei, nu pote şă-şi
găsească traducerea sa concretă şi efectivă decât dacă el priveşte toate
mărfurile, serviciile şi capitalurile care circulă în cuprinsul lui; în
cazul particular al persoanelor, nu mai poate fi aplicată regula liberei
circulaţii dacă ansamblul controalelor la frontieră (şi efectele
aferente) nu sunt suprimate.
Libera circulaţie a mărfurilor presupune relizarea unei uniuni
vamale care să privească toate categoriile de mărfuri şi să implice
interzicerea între statele membre a taxelor vamale asupra importurilor
şi exporturilor sau a altor taxe având efect echivalent, adoptarea unui
tarif vamal comun în relaţiile cu ţările terţe şi eliminarea restricţiilor
cantitative sau a măsurilor cu efect echivalent între statele
membre.Instituirea Uniunii Vamale a statelor membre oferă condiţii
egale de concurenţă între participanţii la circuitul comercial şi
productiv, făcând posibilă stimularea producţiei şi a varietăţii
sortimentale a mărfurilor, impunerea pe piaţă a celor mai competitive
produse, ţinându-se seama şi de costul lot de producţie, concentrarea
şi specializarea producţiei şi a întreprinderilor ca şi implantarea
acestora în zonele cele mai indicate economic şi productiv.
Libera circulaţie a persoanelor implică înlăturarea oricărei
discriminări bazate pe naţionalitate între lucrătorii statelor membre în
ce priveşte remunerarea, angajarea şi alte condiţii de muncă şi de
angajare.Interzicerea discriminării priveşte orice formă sub care
acesta s-ar manifesta, indiferent de importanţa şi sfera ei, ea
incluzând şi domeniul educaţional. Beneficiul dreptului la liberă
circulaţie este subordonat aparenţei naţionale a indivizilor la unul
dintre statele membre, dar în absenţa definiţiei comunitare a
naţionalităţii, fiecare stat membru stabileşte în mod suveran condiţiile
în care ele acordă naţionalitatea, inclusiv dubla naţionalitate.
Libertatea de circulaţie a lucrărilor implică: acceptarea ofertelor de
angajare într-adevăr făcute; deplasrea în mod liber pe teritoriul
statelor membre pentru acest scop; şederea într-un stat membru cu
scop de angajare potrivit prevederilor ce cârmuiesc angajarea
naţionalilor acelui stat, stabilite prin lege, regulament ori acţiune
administativă; rămânerea pe teritoril unui stat membru a persoanei
după ce a fost angajată în acest stat,sub rezerva condiţiilor care sunt
cuprinse în regulamentele de implementare care sunt elaborate de
Comisie.Libera circulaţie a lucrărilor poate fi îngrădită: în cazul
angajărilor în serviciul public, aceasta nu se va aplica; poate fi
limitată pentru motive de ordine publică, de securitate publică ori de
sănătate publică.
Libera circulaţie a capitalurilor şi plăţilor trebuie să fie
motivată de necesitatea efectuări de investiţii pe piaţa comunitară fără
restricţii, astfel încât să contribuie la înfăptuirea obiectivului
promovării dezvoltării armonioase şi echilibrate a activităţilor
economice în ansablul Comunităţii, o creştere durabilă şi
neinflaţionistă, un grad înalt de convergenţă a performanţelor
economice, un nivel ridicat de folosire a forţei de muncă. Se interzic
orice restricţii la circulaţia capitalurilor între statele membre şi între
ţările membre şi ţările terţe. Sunt interzise în acelaşi timp toate
măsurile restrictive privind plăţile între statele membre ca şi între
statele membre şi ţările terţe.
Libera circulaţie a serviciilor. Sunt considerate „servicii” acele
prestaţii care sunt în mod normal furnizate contra unei remunerări, în
măsura în care ele nu sunr cârmuite de prevederile privind libertatea
de circulaţie a mărfurilor, capitalului şi persoanelor; ele includ, în
special, activităţile cu caracter indusrial, comercial sau meşteşugăreşti
(artizanale), ori activităţile profesiilor (liberale).327

2.3.2. Existenţa unei administaţii paralele formale Este

evident că în cadrul administraţiei Comisiei Europene se desfăşoară
un dublu proces evolutiv: pe de o parte asistăm la o evoluţie a funcţiei
serviciilor deja existente, pe de altă parte apar noi unităţi
administrative ce se suprapun peste primele şi care realizează punerea
în contact a unor nivele diferite care altfel nu ar ajunge să coopereze
direct.Toate aceste modificări de ordin practic s-au dezvoltat în cadrul
structurilor existente sau în raport cu ele. În plus, deşi problemele
administaţiei Comisiei privesc în primul rând instituţia în sine, ele
327
Marian Mihăilă,Op.cit.,.148-150
suferă influenţe rezultate din interacţia cu ceilalţi doi poli
instituţionali ai Uniunii Europene: Consiliul şi Parlamentul European.
Funcţionarea acestei impunătoare structuri care este Comisia
Europeană este caracterizată şi ea de încetineală şi birocraţia tipică
mecanismelor oficiale, determinate de două tipuri de obstacole.
Primul rezidă în absenţa unei structuri de coordonare eficace la bază,
celălalt în dispersia mijloacelor necesare unei acţiuni eficace.
Rezolvarea primului tip de problemă a adus la creşterea importanţei
unor strusturi deja existente sau la apariţia altora noi al căror rol îl
constituie tocmai asigurarea conexiunii între diferitele sevicii ale
Comisiei. Se remarcă astfel locul central pe care Secretariatul
General îl ocupă în cadrul regulilor de funcţionare internă a Comisiei.
Deşi este rareori menţionat în studiile de caz privind
administraţia europeană, el este practic prezent peste tot, dar intervine
rareori de o manieră ostentativă. Discreţia cu care acţionează nu îl
împiedică însă să deţină puterea principală în gestionarea elementului
esenţial pentru luarea unei decizii: informaţia.328 Toate procedurile îi
conferă un rol centralizator de acumulare şi redistribuire a
informaţiei, căci nu se întâmplă nimic în sânul instituţiei fără ca
Secretariatul General să nu fie asociat într-un fel sau altul. Sigur, el
nu are putere de decizie dar deţine puterea de blocaj în procedură, iar
poziţiile sale sunt adesea luate în consideraţie de către serviciile
Comisiei, uneori chiar în reuniunile cabinetelor pentru că ele pot
constitui la baza unui compromis.Eficacitatea lui este pe măsura
discreţiei sale şi dacă nimic nu se poate face împotriva voinţei sale,
foarte puţin se poate face fără el.
Un alt serviciu important ataşat preşedinţiei Comisiei şi al cărui
rol depăşeşte funcţiile ce îi sunt atribuite este serviciul juridic.A nu
vedea în el decât o instanţă însărcinată cu eliberarea unui aviz de
conformitate pentru propunerile serviciilor constituie o viziune
simplistă asupra acestui preţios organism al Comisiei Europene.
Studierea atentă a cazurilor prezentate în literatura de specialitate face
să remarcăm că acest serviciu este consultat încă de la începutul
procedurii de elaborare a textelor normarice comunitare,mult înainte
de „ consultarea oficială” care nu are loc decât în ultimul moment,
acela al prezentării propunerii în faţa colegiului. Acestă strânsă
sociere a Serviciului Juridic la lucrările preparatorii ale administraţiei
328
Ion Jinga, Uniunea Europeană. Realităţi şi perspective, Ed. Lumina Lex, 2001,
pag.137-138
propriu-zise arată legăturile ce se pot crea între organe ale aceleaşi
structuri când nu sunt ţinute să lucreze împreună. În contextul răului
congenital de care suferă direcţiile generale, consultarea serviciului
juridic face să elimine parţial această carenţă.
Dincolo de dezvoltarea atribuţiilor unor servicii existente
(Secretariat General, Serviciu Juridic), în scopul limitării marjei de
desincronizare între activităţile diferitelor direcţii generale sau
servicii, care au fost puse la punct şi alte structuri de administraţie
paralelă formală a căror existenţă nu fusese prevăzută iniţial:task-
forces, grupările inter-servicii şi comitetele create de Consiliu pentru
supravegherea activităţii Comisiei (aceste sunt de trei tipuri: comitete
consultative, de gestiune şi de reglementare).329

2.3.3. Existenţa unei administraţii paralele informale Pe lângă

relaţiile şi raporturile paralele cu şi între circuitele oficiale dar care se
înscriu totuşi în cadrul structurilor existente sau al procedurilor
stabilite, există şi ircuite „oficioase” care scapă cadrului cunoscut. În
alţi termeni, dacă în primul caz ne găsim în prezenţa unei denaturări a
cadrului sau procedurilor existente, în a doua situaţie este vorba
despre crearea şi stabilirea de circuite noi, de cadre informale de
lucru. Acestă administraţie informală are drept scop, la fel ca şi cea
formală, să evite blocajele administrative şi lipsa de eficienţă inerente
unei structuri de dimensiunile Comisiei Europene. Spre deosebire de
administraţia paralelă formală, administraţia informală este bazată
mai mult pe persoane decât pe structuri. Altfel spus, relaţiile ce
caracterizează aceste circuite trec dincolo de cadrul pur al organizării
serviciilor pentru că, spre a atinge acelaşi scop, să utilizeze serviciilor
unei persoane mai curând decât funcţiile unei structuri.Deoarece am
văzut că structura Comisiei a fost concepută de o manieră care să
evite orice preponderenţă a unei influenţe naţionale în sânul său, lucru
realizat prin „multi-naţionalizare” serviciilor comunitare, putem
considera că recursul la o persoană, iar nu la un serviciu constituie un
atentat la independenţa instituţiei. În fapt, nu sunt rare situaţiile în
care două persoane cu responsabilităţi în două direcţii generale
diferite se pun de acord prin telefon asupra conţinutului unui proiect
care implică serviciile ce le sunt subordonate. Pe baza acestui acord
informal, unul dintre cei doi introduce proiectul în circuitul oficial
prin intermediul serviciilor direcţiei generale.Aceste procedee nu au
329
Idem, pag.138-139
alt scop, la momentul iniţial, decât să amelioreze procedurile
Comisiei.Am putea spune chiar că ele reprezintă o ameliorare a
gestiunii administrative, dacă n-ar pune uneori în pericol principiul
colegialităţii.Administraţiile naţionale îşi contactează direct naţionalii
din aparatul Comisiei. Aceste contacte au drept scop introducerea în
circuitele oficiale ale administraţiei comunitare, prin intermediul
oamenilor lor, a unui proiect de act normativ ce este prezentat drept o
iniţiativă internă a Comisiei, el fiind în realitate elaborat de către
administraţia naţională. De asemenea, este cunoscut şi faptul că şi
cabinetele comisarilor constituie surse importante de „scurgeri de
informaţii” în direcţia reprezentanţelor permanente ale statelor
membre ale Uniunii Europene. Administraţia Uniunii Europene în
general, şi a Comisiei Europene în special, reprezintă un ansamblu
complex, aflat într-o permanentă interacţiune cu exteriorul, dar şi
între componentele sale, dotat cu o structură ierarhică şi inteligentă ce
suferă un permanent proces evolutiv.330

2.3.4. Sesizarea Comisiei Europene Poate avea loc prin diferite

modalităţi:din oficiu; la cererea unui stat membru; la plângerea unei
părţi care are interesul să acţioneze (întreprinderi concurente,
autorităţi publice din statul membru); la iniţiativa întreprinderii
interesate, care solicită atestare negativă sau o derogare. Sesizarea
Comisiei se face prin completarea formularului tip C sau printr-o
simplă cerere scrisă. În situaţia în care se consideră că plângerea nu
este justificată, Comisia emite o decizie de respingere, temeinic
motivată în fapt şi în drept.Trebuie subliniat că decizia de respingere
a plângerii, ca act al unei instituţii comunitare, nu poate fi atacată cu
un recurs în carenţă. Când Comisieie i se solicită o atestare negativă
din partea întreprinderilor care au încheiat înţelegerea, prin depunerea
formularului A/B, acesta emite, de regulă, o simplă scrisoare prin care
le precizează că nu este cazul să intervină pe baza Tratatului
instituind Comunitatea Europeană.Într-o asemenea situaţie, Comisia
nu aste obligată să înceapă procedura. Comisia mai este sesizată şi de
întrepriderile care solicită o derogare, în temeiul Tratatului instituind
Comunitatea Europeană, printr-o notificare.În această situaţie, până
când Comisia nu se proninţă, înţelegerea nu poate fi pusă în
aplicare.Deci, pentru acordarea derogării trebuie făcută în prealabil
notificarea. Nu este necesară notificarea pentru categoriile de acorduri
330
Ion Jinga, ,Op.cit., pag.141-143
care beneficiază în mod automat de derogare şi nici pentru
următoarele acorduri :
• când întrepriderile funcţionează în acelaşi stat membru şi
acordul nu afectează comerţul dintre statele membre
• când înţelegerea interesează întreprinderi care îşi desfăşoară
activitate la niveluri diferite de producţie sau distribuţie, iar
înţelegerea respectivă priveşte condiţiile în care părţile pot
dobândi sau vinde anumite bunuri sau servicii;
• când înţelegerea este perfectată numai între două
întreprinderi, iar efectul se limitează la a impune
cumpărătorului sau utilizatorului dreptului de proprietate
industrială, sau beneficiarului contractului de cesiune sau de
concesiune, procedee de fabricaţie industriale cu scopul
limitării exercitării acestor drepturi.
• când înţelegerea are ca obiect elaborarea sau aplicarea
uniformă de norme şi de tipuri, în cadrul cercetării şi
dezvoltătii, sau specializarea în fabricarea unor produse, dacă
se îndeplinesc două condiţii: produsele să nu reprezinte, într-
o parte substanţială a pieţei comune mai mult de 15% din
volumul de afaceri realizat cu produse identice sau
considerate similare şi cifra de afaceri anuală totală realizată
de întreprinderi participante să nu depăşească 20 de milioane
de unităţi de cont.
Statele naţionale sunt competent să sancţioneze încălcările
prevăzute de Tratatul instituind Comunitatea Europeană atât timp cât
Comisia nu a deschis procedura de anchetă. Din momentul angajării
procedurii de către Comisie, autorităţile naţionale din statele membre
nu mai pot acţiona, cu excepţia instanţelor judecătoreşti. Odată
sesizată, Comisia are obligaţia de a exemina cu toată atenţia
sesizarea, având dreptul să solicite date şi informaţii sau să treacă la
verificări conform Regulamentului. Dacă din partea Comisiei s-a luat
o decizie instanţa naţională nu poate hotărî în contradicţie cu această
decizie.În practică, Comisia are grijă să informeze statul membru şi
întreprinderile interesate cu deschiderea procedurii.
Procedura de anchetă permite Comisiei să aprecieze în mod
discreţional dacă este oportun sau să nu o înceapă procedura.De
regulă înainte de deschiderea procedurii, Comisia efectuează o
cercetare prealabilă, în cadrul căreia poate face recomandări
întreprinderilor interesate.Hotărârea Comisiei de a începe procedura,
fiind un act preparatoriu în vederea adoptării deciziei, nu este
susceptibilă de un recurs în faţa Curţii de Justiţie.331Autorităţile
naţionale sunt asociate la procedură, Comisia transmiţându-le copii
ale actelor cerute întreprinderilor, lae cererilor de prezentare a unor
date şi informaţii necesare cauzei. De asemenea, autorităţile naţionale
îşi pot da avizul în cadrul Comitetului Consultativ în materia
înţelegerilor şi a poziţilor domonante. Comisia are competenţa ca în
timpul anchetei să desfăşoare trei categorii de activităţi:
• să solicite date şi informaţii de la întreprinderile interesate şi
de la autorităţile publice competente.În asemenea
cazuristatele membre pe teritoriul cărora se află
întreprinderile interesate primesc copii ale cererilr
Comisiei.Dacă întreprinderile în cauză nu răspund sau dau
răspunsuri în complete, Comisia adoptă o decizie cu caracter
obligatoriu, şi poate aplica o penalizare zilnică fără a depăşi
1000 de euro.Trebuie precizat că întreprinderile nu pot fi
obligate să furnizeze informaţii prin care admit existenţa unei
încălcări a normelor comunitare, deoarece instituţia
comunitară eate cea chemată să facă proba.De asemenea, în
acest fel s-ar aduce atingere dreptului la apărare.Solicitarea
Comisiei de a obţine informaţii din partea întreprinderilor
comportă două faze: în prima fază se indică întreprinderilor
baza juridică şi scopul cererii; în cea de a doua fază, care nu
poate fi dclanşată dacă prima nu a avut loc şi dacă
întreprinderile au dat răspuns corespunzător, Comisia emite
decizia şi aplică penalizările, precizând informaţiile pa care le
solicită.
• Să facă verificări, fie prin intermediul agenţilor statelor
membre asistaţi aventual de agenţi comunitari, fie prin agenţi
proprii, asistaţi eventual de agenţii statelor membre.Agenţii
comunitari, care acţionează pe baza unui mandat scris, au
dreptul de a consulta documentele necesare lămuririi
cauzei,de a audia personalul întreprinderilor interesate şi a
intra în localurile acestora.În caz de refuz din partea acestor
întreprinderi, Comisia are dreptul de a emite o decizie şi de a
aplica penalizări zilnice până la valoarea de 1000 de euro.
Dacă întreprinderile interesate care fac obiectul verificării nu
331
Ovidiu Ţinca, Drept comunitar material, Ed. Lumina Lex, 2003, pag.203-205
 sunt de acord ele pot introduce o acţiune în anulare prin care
contestă legalitatea deciziei Comisiei, fără ca această acţiune
să vizeze fondul cauzei.
• Să efectueze anchete pe sectoare aconomice, în situaţia în
care consideră că a fost denaturată concurenţa în acele
sectoare.Comisia are dreptul să aplice amenzi între 100 şi
5000 de euro, în cazurile în care întreprinderile îi
prezintăinformaţii inexacte sau documente incomplete, ori
refuză să se supună verificării.332
Comisia poate dispune prin decizii măsuri provizorii dacă sunt
întrunite două condiţii: un comportament de natură să constituie
premisa existenţei unei încălcări a normelor comunitare şi un risc de
producere a unor pagube grave şi ireparabile. În orice caz, decizia nu
trebuie să prejudicieze fondul.
Drepturile întreprinderilor cercetate sunt stabilite în
Regulament şi se pot adresa Tribunalului de primă instanţă. Curtea de
Justiţie a arătat, prin jurisprudenţa sa, că în timpul anchetei trebuie
respectat dreptul la apărare,confidenţialitatea corespondenţei dintre
întreprinderile interesate şi avocaţii lor, dreptul de a nu depune
mărturie împotriva intereselor proprii, respectul vieţii private,
inviolabilitatea domiciliului. Comisia are obligaţia de a respecta
drepturile procedurale cum este stabilirea unii termen rezonabil, care
trebuie fixat în raport de compexitatea cauzei.Nu trebuie uitat că o
garanţie importantă pentru întreprinderile interesate este faptul că
autorităţile naţionale asistă Comisia, adesea, obţinerea unei autorizări
judiciare.
Faza contradictorie a procedurii cuprinde o procedură scrisă şi
una orală.Întreprinderile aflate in cauză li se comunică,printr-o
scrisoare recomandată, plângerea care a fost formulată împotriva
lor.Decizia finală a Comisiei se poate referi numai la faptele la care se
face referire în comunicarea iniţială adresată părţilor.În comunicare,
Comisia stabileşte în termen în cadrul căruia întreprinderile interesate
îşi pot formula observaţiile.Termenul este de cel puţin două
săptămâni şi poate fi mărit de către Comisie.În această perioadă,
întreprinderile aflate în cauză au dreptul de a prezenta documentele
pa care le consideră pertinente cu cauza, pot propune audierea de
martori şi pot solicita să li se comunice documentele pe baza cărora s-

332
Idem, pag. 205-206
a deschis procedura.Tribunalul de primă instanţă a atras atenţia că
deşi părţile au acces la aceste documente, trebuie să fie avut în vedere
principiul respectării secretului afacerilor. De asemenea, trebuie
respectat principiul protecţiei persoanelor care au furnizat informaţiile
pe baza cărora s-a deschis procedura. Regilamentul permite ca terţii
interesaţi să-şi poată prezenta şi ei observaţiile în cadrul procedurii
scrise. În cadrul procedurii orale, întreprinderile interesate sau terţii,
la cererea lor, îşi por prezenta observaţiile. Procedura orală este
obligatorie dacă Comisia intenţionează să aplice penalizări sau
amenzi întreprinderilor interesate.Procedura orală nu este publică şi
se desfăşoară în faţa unui reprezentant al Direcţiei Generale a
concurenţei, care întocmeşte un proces-verbal de audiere. 333
Funcţionarul respectiv trimite copia procesului-verbal întocmit
fiecărei persoane audiate întocmind în acelaşi timp un raport
directorului general al Direcţiei concurenţei din cadrul Comisiei, în
care îi face cunoscut avizul asupra cauzei.Acest raport nu se
comunică părţilor audiate. Comisia este îndreptăţită să negocieze
modificarea termenilor înţelegerii în raport cu prevederile Tratatului
Comisiei Europene, inclusiv să ia o hotărâre de derogare în
conformitate cu dispoziţiile prevăzute de Tratatul instituind
Comunităţile Euroepene.
Decizia Comisiei semnifică încheierea procedurii. Comisia
poate recomanda întreprinderilor interesate, înainte de a lua decizie
definitivă, să înceteze încălcarea prevederilor Tratatului, ceea ce
corespunde unei măsuri provizorii, sau să dispună ca într-un termen
rezonabil să înceteze comportamentul care cauzează un prejudiciu
grav şi ireparabil. Tribunalul de primă instanţă a decis că dacă în
normele comunitare nu există o dispoziţie care să stabilească un
termen, Comisia are obligaţia să pronunţe o decizie într-un termen
rezonabil. Comisia poate să pronunţe o decizie care să fie favorabilă
întreprinderilor interesate sau, din contră, să condamne atitudinea
acestora. În cazul în care notificarea pe care a primit-o este fără obiect
sau aceasta a fost retrasă, Comisia clasează cauza, fără a mai emite o
decizie. Pe plan procedural, Comisia decide în urma unei deliberări,
pe baza unui text care este anexat procesului-verbal de şedinţă.Dacă
acestă regulă nu este respectată, decozia Comisiei este lovită de
sancţiunea unui viciu de formă substanţial, care determină anularea
ei.decizia trebuie semnată de preşedintele Comisiei şi de Secretarul
333
Ibidem, pag.207-208
executiv al acestuia. Deciziile de atestare negativă, scrisorile de
clasare şi deciziile prin care se acordă derogări undividuale sunt
decizii de fond şi se publică în Jurnalul Oficial al Comunităţilor
Europene. Înaimte de a fi luate aceste decizii, Comisia consultă
Comitetul Consultativ în materia înţelegerilor şi a poziţilor dominante
(alcătuit din reprezentanţi ai statelor membre), al cărui aviz nu este
public şi nu se impune.334
Decizia favoabilă întreprinderilor care au făcut notificarea
Comisiei poate fi o atestare negativă sau o decizie prin care se admite
o derogare ale prevederilor Tratatului instituind Comunităţilor
Europene.Atestarea negativă certifică faptul că nu este cazul să
intervină Comisia în înţelegerea realizată de întreprinderile care au
realizat-o sau că nu este vorba de o poziţie dominantă
abuzivă.Decizia de atestare negativă se impune autorităţilor naţionale,
inclusiv instanţelor judecătoreşti.Deoarece Comisia este singura
îndrituită să acorde derogări individuale. Decizia prin care aprobă o
asemenea derogare nu poate fi contestată în faţa instanţelor naţionale.
Decizia defavorabilă întreprinderilor constată că acestea au
încheiat o înţelegere sau au comis un abuz de poziţie dominantă care
contravine principiului liberei concurenţe pe piaţa statelor membre
ale Comunităţii. Comisia, pe lângă condamnarea abuzului de poziţie
dominantă, poate dispune penalizări sau amenzi. Acestea trebuie să
fie proporţionale cu gravitatea faptelor, putând ajunge până la un
milion de euro sau la 10% din cifra de afaceri, în cazuri de
comportament deliberat sau neglijenţă gravă. Amenda cea mai mare a
fost pronunţată împotriva firmei Volkswagen SA, în 1998 în valoare
de 102 milioane de euro, redusă apoi de Tribunalul de primă instanţă
la 90000 de euro.
Pentru a stabili nivelul amenzii, Comisia ţine cont de gravitatea
şi de durata încălcării normelor comunitare.De asemenea, ea ţine de
seama de profitul obţinut de întreprinderile în cauză, de dificultăţile
pe care le întâmpină piaţa respectivă, ca şi de atitudinea cooperantă
sau nu a întreprinderilor în cursul procedurii.
Curtea de Justiţie a considerat că se impune respectarea de către
Comisie a principiului egalităţii de tratament a părţilor la o înţelegere
contrară dreptului comunitar, astfel că este necesară motivarea
nivelului amenzii aplicate.Deciziile care includ amenzi constituie

334
Ibidem, pag.208-209
titluri executorii. Termenul de achitare a amenzii este,în general, de
trei luni, dar acesta poate fi prelungit.
Deciziile Comisiei sunt publicate în Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Euroepene şi sunt comunicate părţilor
interesate.Punerea lor în aplicare revine autorităţolor competente ale
statelor membre, conform reglementărilor naţionale.335

3. PARLAMENTUL EUROPEAN

3.1. Constituirea şi componenţa Parlamentului

European. Statutul parlamentarilor.

Parlamentul European este instituţia compusă din

reprezentanţii popoarelor statelor reunite în comunităţile europene şi
a fost prevăzut în toate cele trei tratate constitutive, însă sub
denumiri diferite: Adunarea Comună în cazul CECO şi Adunarea în
cazul CEE şi EURATOM. Ulterior, prin rezoluţia din 20 martie
1958, cele trei organe similare s-au reunit în Adunarea Parlamentară
Europeană, care prin rezoluţia din 30 martie 1962, devine
Parlamentul European. Denumirea este consacrată juridic prin Actul
Unic European şi este menţinută, ca atare, de tratatele ulterioare.
Faptul că Parlamentul European se compune din
reprezentanţi ai popoarelor statelor membre are o dublă semnificaţie:
• De vreme de membrii Parlamentului reprezintă popoarele
statelor membre ei nu pot fi mandataţi de guvernele acestor
state, spre a îndeplini anumite instrucţiuni şi nici nu pot să fie
ţinuţi de vreo obligaţie de consultare;
• Atâta vreme cât statele sunt integrate în comunităţile
europene rezultă o evidentă comuniune de interese şi aspiraţii
cu popoarele acestor state potrivit obiectivelor stabilite de
comun acord.
Mai mult decât atât, adeseori s-a afirmat că membrii
Parlamentului European reprezintă nu numai propriile lor popoare ci
şi alte popoare ale comunităţii, având în vedere formarea grupurilor
de partide politice – European Political Party-Groups. 336 Iniţial,
membrii Parlamentului au fost desemnaţi de parlamentele naţionale
ale statelor membre, dintre membrii acestora, însă, pentru a conferi
335
Ibidem, pag.209-210
336
Octavian Manolache, Op.cit, pag.77
acestui organ o mai mare reprezentativitate şi legitimitate
democratică, era necesară alegerea membrilor săi prin vot universal
direct, după o procedură unitară, pentru toate statele membre. 337 Drept
urmare, la 20 septembrie 1976 a fost adoptat Actul pentru alegerea
reprezentanţilor în Parlamentul European prin vot universal direct.
Statele nu au fost în măsură să adopte şi o procedură electorală
uniformă, ci doar să sistematizeze câteva reguli în acest sens, după
cum urmează.
• Principiul votului unic
• Alegerile se desfăşoară în cursul unei perioade care începejoi
dimineaţa şi se încheie în duminica următoare
• Deschiderea urnelor se face numai după închiderea
scrutinului în toate statele membre,
• Vârsta minimă de vot este de 18 ani,
• Nimeni nu poate vota dacât o singură dată
Fiecare stat fixează regulile cu privire la electorat (singura
condiţie fiind cea referitoare la vârstă), la criteriile de eligibilitate şi la
modurile de scrutin – majoritatea a adoptat sistemul de reprezentare
proporţională, cu liste naţionale sau locale. În prezent în Uniunea
Europeană s celor 25 de state există un număr de 737 de eurodeputaţi
în Parlamentul European.
Statutul deputaţilor Parlamentului European nu este uniform,
fiind reglementat atât de dispoziţii comunitare, cât şi de dispoziţii
naţionale. Parlamentul poate să stabilească reguli de conduită pentru
membri săi. Deputaţii sunt aleşi pentru o perioadă de 5 ani, iar
mandatul lor este reprezentativ. Cumulul mandatului european cu un
mandat naţional este autorizat pe plan european dar este interzis, ca
regulă generală, pe plan naţional. Membrii Parlamentului European se
bucură de beneficiile şi privilegiile stabilite de art.8-10 din Protocolul
din aprilie 1965 (Anexă la Tratatul de la Bruxelles), care se referă la:
• Libera circulaţie, fără restricţii de orice natură, în materia
deplasării la şi de la locul reuniunilor parlamentare
• Este interzisă cercetarea sau urmărirea lor pe baza opiniilor
sau voturilor exprimate în exercitarea funcţiei

337
Deşi procedura unitară de vot a fost avută în vedere de autorii tratatelor iniţiale, a
nu a putut fi materializată datorită poziţiei obstrucţioniste a Franţei.
 • În materie de taxe vamale, parlamentarii beneficiază de
facilităţile recunoscute înalţilor funcţionari care se află în
străinătate în misiuni oficiale temporare
• Pe durata sesiunilor Parlamentului European, membrii săi
beneficiază pe teritoriul naţional de imunităţile recunoscute
membrilor Parlamentului ţării lor, iar pe teritoriul celorlalte
state membre, de imunitate de jurisdicţie penală338; imunitatea
nu poate fi invocată în caz de flagrant delict şi nu poate
constitui un obstacol privind dreptul Parlamentului European
de a ridica imunitatea unuia dintre membri săi.
Îndemnizaţiile parlamentarilor europeni sunt supuse regimului
lor naţional şi, de regulă, sunt similare cu cele privind parlamentarii
naţionali, fapt care generează inegalităţi materiale între membri
proveniţi din state diferite. Acesta este motivul pentru care s-a
instituit un sistem de compensare comunitar, în funcţie de numărul de
zile în care respectivul parlamentar a desfăşurat activităţi în cadrul
sistemului comunitar, care nu se impozitează pe plan intern dacă se
înscriu în limite rezonabile.
Actul privind alegerea reprezentanţilor Adunării stabileşte
incompatibilităţile; astfel, un membru al Parlamentului European nu
poate fi, în acelaşi timp:
• Membru al guvernului unui stat
• Membru al Comisiei Europen
• Membru al Curţii Europene de Justiţie sau grefier
• Membru al Curţii de Conturi
• Membru al comitetului Economic şi Social al CE sau al
EURATOM
• Membru al comitetelor sau organismelor create în virtutea
sau în aplicarea tratatelor constituttive în vederea
administrării fondurilor comunitare sau a unei sarcini
permanente şi directe de gestiune administrativă
• Membru al Consiliului de administraţie, al Comitetului de
direcţie al Băncii Europene de Invstiţii
Regulile naţionale pot completa aceste incompatibilităţi.

3.2. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European

338
Sesiunea fiind anuală, imunitatea este practic permanentă.
 Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European sunt
reglementate de tratatele constitutive ale comunităţilor europene
precum şi în Regulamentul adoptat cu majoritate absolută de voturi
de către Parlament însuşi. Acesta a făcut obiectul unei reforme
globale în octombrie 1993. În cadrul acestei instituţii distingem:
Biroul, Conferinţa Preşedinţilor, comisiile de specialitate şi grupurile
şi fracţiunile politice parlamentare.
Toate activităţile Parlamentului European şi ale organismelor
sale se desfăşoară sub conducerea Biroului Parlamentului, alcătuit
dintr-un preşedinte şi 14 vicepreşedinţi. Aceştia sunt desemnaţi de
către Parlamentul European dintre membrii săi pe baza majorităţii
absolute a voturilor exprimate, pe o perioadă de doi ani şi jumătate.
Fac parte din Birou şi cinci chestori, având voturi consultative, fiind
însărcinaţi cu administrarea şi cu finanţele care-i privesc în mod
direct pe deputaţi.339 Biroul rezolvă problemele financiare şi de
organizare, adoptă reglementări privind funcţionarii Parlamentului şi
numeşte Secretarul general al cestuia, care conduce activitatea
serviciilor parlamentare şi a funcţionarilor. Noul text al
Regulamentului a suprimat Biroul lărgit (care era compus din membri
Biroului şi din preşedinţii grupurilor politice parlamentare), fiind
înlocuit de Conferinţa preşedinţilor. Acest for este compus din
Preşedintele Parlamentului şi din preşedinţii grupurilor politice
parlamentare. Preşedintele Parlamentului este cel care se ocupă de
totalitatea activităţilor Parlamantului şi de organele sale, prezidează
sesiunile plenare, reprezintă instituţia şi exercită puteri în cadrul
procedurii bugetare.
Parlamentarii sunt grupaţi în comisii permanente pe domenii
de activitate. Aceste comisii pregătesc lucrările Parlamentului,
realizează raporturi şi menţin relaţii cu Comisia Europerană şi
Consiliul de Miniştri în intervalul dintre sesiuni. Membri comisiilor
permanente sunt desemnaţi în prima perioadă a sesiunii Parlamentului
nou ales, pentru o perioadă de doi ani şi jumătate. De asemenea,
Parlamentul poate crea comisii temporare , pentru o durată de 12
luni, cu posibilitatea prelungirii. Prin Tratatul asupra Uniunii
Europene se arată că, la cererea unei pătrimi din membri săi,
Parlamentul poate constitui o comisie temporară de anchetă, pentru
a examina acuzaţiile privind săvârşirea de infracţiuni sau de rea
administrare în aplicarea dreptului comunitar, cu excepţia cazurilor
339
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Op.cit., pag.158
când faptele sunt cercetate de alte organe jurisdicţionale.
Regulamentul Parlamentului a prevăzut şi posibilitatea înfiinţării unor
delegaţii interparlamentare (cu rol în relaţiile externe ale
Parlamentului şi în cooperarea interparlamentară) şi a unor comisii
parlamentare mixte (cu parlamentele statelor asociate sau ale
statelor cu care au fost angajate negocieri în vederea aderării).
Grupurile politice parlamentare, reprezintă formaţiuini
organizatorice ale parlamentelor în funcţie de criteriile politice care îi
separă340 pe membri acestora. Acestea se constituie printr-o declaraţie
făcută Preşedintelui Parlamentului European, care cuprinde
semnătura membrilor săi, denumirea grupului şi componenţa biroului,
care se publică în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene
(J.O.C.E). Numărul minim al deputaţilor necesar pentru constituirea
unui grup parlamentar este fixat la 29 dacă deputaţii aparţin unui
singur stat membru, la 23 dacă sunt din două state membre, la 18 dacă
sunt din trei state membre şi la 14 dacă sunt din patru sau mai multe
state membre.
Grupurile politice parlamentare se constituie după
convingerile politice ale membrilor, acesta este şi motivul pentru care
este interzisă participarea unui parlamentar în mai multe grupuri.
Actualmente, în cadrul Comunităţilor europene, sunt cunoscute
următoarele grupuri politice:
1.Grupul Partidului Popular European (democraţi-creştini) şi
Democraţilor Europeni (PPE-DE)
2.Grupul Partidului Socialiştilor Europeni (PSE)
3.Grupul Alianţei Democraţilor şi Liberalilor pentru Europa
(A.I.D.E)
4.Grupul Verzilor / Alianţa Liberă Europeană (V/A.L.E)
5.Grupul Confederal al Stângii Europene Unite )G.U.E/N.G.L.)
6.Grupul Uniunii pentru Europa Naţiunilor (U.E.N)
7.Grupul Independenţei şi Democraţiei (I.N.D/D.E.M)
8.Grupul celor neînscrişi (independenţi)
Grupurile politice au multiple drepturi şi posibilităţi:
beneficiază de resurse proprii prevăzute în bugetul Parlamentului; au
propriul secretariat; au o participare activă la pregătirea ordinii de zi;
au o contribuţie susţinută la dezbateri; desfăşoară activităţi proprii, de
grup; au administratori specializaţi permanenţi ataşaţi pe lângă
comisiile parlamentare, contribuind la pregătirea lucrărilor comisiilor,
340
Viorel Marcu, Op.cit, pag.79
etc. Fiecare grup politic este reprezentat de preşedintele său, la
Conferinţa Preşedinţilor. În sesiunile plenare, preşedintele exprimă
poziţiile partidului său. Tratatul de la Maastricht evidenţiază
importanţa partidelor politice în procesul integrării europene, în
sensul că ele contribuie la formarea unei conştiinţe europene şi la
exprimarea voinţei politice a cetăţenilor Uniunii (art.191 al.1).
Tot grupurile politice parlamentare sunt cele care determină
structura organizatorică a serviciilor administrative ale parlamentului,
în cadrul căreia se distinge un Secretariat general ce are în subordine
7 direcţii generale şi care conclucrează cu Direcţia Informatică şi cu
Departamentul Juridic.
Durata unei legislaturi parlamentare este de cinci ani.
Parlamentul European ţine o sesiune anual㪠se reuneşte de plin drept
în a doua zi de marţi a lunii martie şi ţine, uneori, sesiuni
suplimentare, mai scurte. Parlamentul poate fi convocat cu titlu
extraordinar, la cererea unei majorităţi a mambrilor săi sau a
Consiliului ori Comisiei. Înaintea fiecărei sesiuni se stabileşte un
proiect al ordinii de zi de către Conferinţa preşedinţilor, pe baza
recomandărilor făcute de către comisiile parlamentare. Proiectul
definitiv al ordinii de zi se distribuie deputaţilor înaintea reuniunilor
parlamentare. Acestea se desfăşoară în toate limbile oficiale ale
Comunităţii, prin interpretare simultană. Documentele oficiale ale
Parlamentului se publică, de asemenea, în toate aceste limbi.
Dezbaterile Parlamentului European sunt publice, iar lucrările
sale se desfăşoară în trei oraşe diferite: Secretariatul se află localizat
la Luxemburg, comisiile parlamentare se reunesc la Bruxelles,
sesiunile în plen au loc la Strasbourg, cu sesiuni suplimentare la
Bruxelles.

3.2. Atribuţiile Parlamentului European.

Parlamentul European este instituţia comunitară care a

cunoscut cea mai dinamică evoluţie a atribuţiilor. De la un organ cu
caracter preponderent consultativ, aşa cum a fost conceput în tratatele
constitutive, Parlamentul a reclamat şi a obţinut, în timp, o reală
participare în cadrul procesului legislativ comunitar, argumentând
aceasta prin necesitatea unui control democratic la nivel comunitar. 341
Conform modificărilor şi completărilor succesive aduse prin tratate,
341
Augustin Fuerea, Manualul..., Op.cit, pag.99
atribuţiile Parlamentului pot fi grupate în: atribuţii legislative,
atribuţii în cadrul procedurii de desemnare a Comisiei, atribuţii de
control şi atribuţii în domeniul bugetar.
Funcţia legislativă a Parlamentului se exercită prin
următoarele proceduri, în raport cu natura propunerii în discuţie:
• Consultarea: Consiliul poate să adopte un act pe baza
propunerii Comisiei, după consultarea Parlamnetului.
Consultarea poate fi obligatorie (politica agricolă comună,
libera circulaţie a mărfurilor, politica transporturilor şi
reţelelor paneuropene, politice de mediu, etc) sau facultativă
când se referă la acele măsuri legislative adoptate de Comisie
în baza atribuţiilor conferite de Consiliu. În practică este
cunoscută şi reconsultarea Parlamentului, cu ocazia
modificărilor importante aduse textului iniţial. În cazul
consultării obligatorii, adoptarea unei măsuri fără consultarea
Parlamentului atrage sancţiunea nulităţii absolute. Avizul
consultativ al Parlamentului se prezintă în formă scrisă, fiind
obligatoriu motivat şi prezentând eventualele modificări ale
propunerii Comisiei.
• Cooperarea: introdusă prin Actul Unic European, este o
procedură care presupune două lecturi de către Parlament şi
Consiliu a textului care urmează a fi adoptat şi se aplică ori
de câte ori tratatul face referire la aceasta.
• Co-decizia: prin intermediul acestei proceduri, Parlamentul
European devine asociat al Consiliului în adoptarea actelor
juridice comunitare, în diferite domenii care rezultă din
tratate.
• Avizul conform: reprezintă o modalitate de aprobare a unei
propuneri a Consiliului de către parlament, care se pronunţă
cu majoritate absolută a membrilor care îl compun; introdusă
iniţial prin Actul Unic European cu referire la două situaţii
(cererile de aderare de noi state şi încheierea acordurilor de
asociere cu terţe state – art.237 şi 238), procedura a fost
extinsă la noi domenii prin Tratatul de la Maastricht;
procedura avizului conform cuprinde mai multe faze, fiind
asemănătoare consultării, cu excepţia faptului că avizul
 Parlamentului obligă din punct de vedere juridic, dar nu pot fi
introduse amendamente.342
Un drept decizional propriu îi este acordat Parlamentului
European numai în materie bugetară. Adoptarea bugetului
Comunităţilor Europene este rezultatul unei proceduri de co-decizie
între Consiliu şi Parlament şi cunoaşte mai multe etape. Parlamentul
adoptă bugetul sau îl respinge şi are dreptul de a acorda sau nu
descărcarea Comisiei de execuţia bugetară.
Referitor la desemnarea Comisiei, Parlamentul trebuie să fie
consultat de către statele membre, cu privire la numirea preşedintelui,
potrivit Tratatului de la Maastricht. Tratatul de la Amsterdam
întăreşte rolul Parlamentului înlocuind simpla consultare cu
aprobarea. După desemnarea lor, preşedintele şi ceilalţi membri ai
Comisiei sunt supuşi unui vot de aprobare a Parlamentului.
Funcţia de control se manifestă atât sub aspect politic cât şi
juridic. Controlul politic este exercitat de către Parlament asupra
Comisiei Europene, iar asupra consiliului numai cu privire la
informare, prin una din următoarele modalităţi:
• Informările: instituţiile comunitare sunt obligate ca în
fiecare an să înainteze rapoarte Parlamentului European cu
privire la stadiul progreselor înregistrate în implementarea
politicilor comunitare.
• Interpelările: în oricare dintre formele prevăzute în tratate
(scrise, orale, fără dezbateri, orale cu dezbateri) interpelările
sunt adresate de către parlamentari Consiliului sau Comisiei;
întrebările scrise se transmit prin intermediul preşedintelui şi
sunt publicate în J.O.C.E, împreună cu răspunsul aferent.
• Petiţiile: sunt materializarea dreptului fiecărui cetăţean al
Uniunii de a se adresa membrilor Parlamentului asupra unui
subiect ţinând de domeniile de activitate ale Comunităţilor şi
care îl priveşte în mod direct; dreptul de petiţionare este
recunoscut şi pentru persoanele fizice care nu au cetăţenia
Uniunii şi chiar pentru persoanele juridice cu sediul statutar
într-un alt stat.
• Instituţia Mediatorului European – inovaţie a Tratatului de
la Maastricht, potrivit căreia Parlamentul numeşte un

342
Viorel Marcu, Nicoleta Diaconu, Op.cit, pag.173
 mediator, abilitat să primească plângerile ce emană de la
orice cetăţean al uniunii sau de la orice persoană fizică sau
juridică cu reşedinţa sau sediul statutar într-un stat membru,
relative la cazurile de proastă administrare în acţiunea
instituţiilor sau organelor comunitare, cu excepţia Curţii
Europene de Justiţie şi a tribunalului de Primă Instanţă în
exerciţiul funcţiunilor lor jurisdicţionale. În cazul în care
Mediatorul a constatat un astfel de caz, sesizează instituţia
respectivă sau poate dispune o anchetă în acest sens.
Mediatorul prezintă rapoarte anualw asupra anchetelor
efectuate; pe durata exercitării funcţiei sale (corespunzătoare
legislaturii Parlamentului) nu poate desfăşura nici o altă
activitate profesională, remunerată sau gratuită.
• Moţiunea de cenzură: reprezintă posibilitatea
Parlamentului de a decide demiterea în bloc a Comisiei
Europene. Ea reprezintă o sancţiune gravă ce poate fi dispusă
la iniţiativa unui grup politic parlamentar sau a unei zecimi
din numărul deputaţilor. Pentru adoptarea unei moţiuni de
cenzură este necesară întrunirea unei majorităţi de 2/3 din
voturile celor prezenţi. În cazul adoptării unei moţiuni de
cenzură membrii Comisiei trebuie să îşi abandoneze în mod
colectiv funcţiile, urmând să rezolve problemele curente până
la înlocuirea lor343.
Parlamentul dispune şi de posibilitatea de a interveni pe
cale jurisdicţională prin344:
• Invitarea Curţii spre a-i furniza informaţii în cadrul acţiunilor
directe sau al trimiterilor pentru obţinerea unei hotîrâri
preliminare
• Intervenţia în litigiile aflate în dezbaterea Curţii
• Introducerea de acţiuni (prin art.230 al. 2 al Tratatului de la
Nisa, Parlamentul European a fost inclus între instituţiile care
au legitimare activă deplină)
• Dreptul de a constitui o comisie de anchetă, cu caracter
temporar, la cererea unui sfert din membri săi şi cu scopul de
a examina, sub rezerva atribuţiilor conferite altor instituţii sau

343
Comisia condusă de Jaques Santer a fost demisă în bloc, în anul 1999, ca urmare a
adoptării de către Parlament a unei moţiuni de cenzură.
344
Octavian Manolache, Op.cit, pag. 85
 organisme, acuzaţiile de infracţiune sau de rea administrare
în aplicarea dreptului comunitar, afară de cazul în care faptele
acuzate sunt în discuţie în faţa unui organ de jurisdicţie, iar
procedura jurisdicţională nu este terminată.
În ceea ce priveşte relaţiile internaţionale ale Comunităţilor
europene cu alte subiecte de drept internaţional public, Comisia este
instituţia care are iniţiative, recomandând Consiliului începerea
negocierilor, Parlamentul European internvine prin emiterea de avize
conforme sau prin consultarea obligatorie, astfel încât putem spune că
această instituţie îndeplineşte şi o funcţie internaţională.

3.3. Modificări constituţionale

Faţă de Tratatul de la Nisa, care limita numărul

europarlamentarilor la 732, Constituţia Europeană, intervine cu o
nouă reglementare potrivit căreia numărul acestora nu va depăşi 750.
Reprezentarea cetăţenilor se face în mod proporţional degresiv,
stabilindu-se un prag minim de şase membri pentru fiecare stat. Nici
un stat membru nu poate deţine mai mult de 96 de locuri. (Art.I-20,
al.1). Consiliul urmează ca până la noile alegeri să stabilească exact,
cu unanimitate de voturi, repartiţia mandatelor pentru fiecare stat
membru. Numărul de locuri pentru România, în eventualitatea
aderării în anul 2007, este prevăzut într-o declaraţie a Conferinţei
interguvernamentale în care se stipulează că acestea vor fi în număr
de 35 pentru România şi 18 pentru Bulgaria.
Legile şi legile – cadru europene sunt adoptate în comun de
către Parlamentul European şi Consiliul de Miniştri.(Art.I-34, al.1).
Aceasta înseamnă, pe de o parte, extinderea procedurii co-deciziei ca
regulă a adoptării actelor Uniunii şi, pe de altă parte, consolidarea
rolului Parlamentului în calitate de co-legislator, pe picior de egalitate
cu Consiliul, fapt ce întăreşte legitimitatea democratică la nivelul
Uniunii Europene. Dacă cele două instituţii nu ajung la un acord,
actul în cauză, nu va fi adoptat.
Implicarea Parlamentului European în P.E.S.C., este
reglementată de art. III-304 şi se materializează prin consultarea la
care este obligat ministrul Afacerilor Externe. Acesta va informa
regulat Parlamentul; Parlamentul va putea adresa întrebări sau face
recomandări Consiliului şi Ministrului Afacerilor externe şi va
dezbate de două ori pe an, problemele de politică externă, inclusiv
cele legate de securitate şi apărare.
Art. III-402 – III-415 reglementează procedura bugetară unde
se remarcă o nouă creştere a rolului Parlamentului. Astfel, în cazul
proiectului aprobat de Comitetul de conciliere, în conformitate cu art.
III-404 al.7, dacă Parlamantul îl respinge şi Consiliul îl aprobă,
Comisia va trebui să prezinte un nu proiect; în cazul contrar, dacă
Parlamentul aprobă şi Consiliul respinge proiectul, Parlamentul
poate, cu votul a 3/5 din membrii săi, să aprobe amendamentele
convenite de Comitetul de conciliere.
Creşterea rolului Parlamentului European este de natură să
confere Uniunii Europene şi finanţelor acesteia legitimitate sporită, o
mai mare transparenţă şi o mai mare apropiere de cetăţean. Alte
elemente de noutate cu privire la procedura bugetară sunt colaborarea
strânsă între autorităţile competente în vederea combaterii fraudei
(Art.III-415) şi stabilirea cadrului financiar multianual (Art. III-402),
care prevede valorile plafoanelor anuale ale creditelor de angajament
pe categorii de cheltuieli şi ale plafonului anual de credite pentru
plată, precum şi orice altă dispoziţie utilă pentru buna desfăşurare a
procedurii bugetare anuale. Categoriile de cheltuieli răspund marilor
sectoare de activitate ale Uniunii Europene.
Măsurile necesare organizării alegerilor, regulamentele
Parlamentului European şi ale partidelor politice la nivel european
urmează a fi reglementate printr-o lege-cadru europeană, iar
posibilitatea Parlamentului de a solicita propuneri Comisiei se va
realiza cu majoritate absolută, spre deosebire de majoritatea calificată
cerută anterior de Tratatul instituind Comunitatea Europeană. (Titlul
VI, cap.1, secţiunea 1, art.330-340). Art. IV-443 reglementează
procedura ordinară de revizuire a Tratatului constituţional, sens în
care propunerile cu privire la o asemenea măsură vor fi înaintate de
către statele membre Consiliului, Parlamentului European sau
Comisiei Europene care, la rândul lor, vor fi obligate să le notifice
parlamentelor naţionale.
 4. CONSILIUL EUROPEAN

4.1. Natura juridică. Delimitări conceptuale faţă de

Consiliul Comunităţii Europene şi de Consiliul
Europei.

Consiliul European reuneşte şefii de state şi de guverne

comunitare, răspunzând cerinţelor de cooperare politică la nivel înalt
între acestea. Apărut pe cale neconvenţională, nu a fost prevăzut în
tratatele constitutive ale Comunităţilor, primind fundamentare
juridică abia în anul 1986, odată cu intrarea în vigoare a Actului Unic
European. Tocmai de ceea, adică luându-se în considerare situaţia
specifică în care a apărut şi s-a dezvoltat, este greu de făcut o
delimitare exactă a naturii juridice a Consiliului European. Literatura
de specialitate oferă mai multe concepţii :
Consiliul European a fost apreciat în unele opinii ca fiind un
organ interguvernamental de cooperare, având atribuţii de orientare
generală a politicii comunitare345. S-a apreciat că funcţionează ca o
instanţă politică, fără să facă parte din instituţiile comunitare, dar care
respectă competenţele acestora346. O altă opinie este cea conform
căreia reprezintă o formaţiune nouă a Comunităţii Europene, iar
pentru alţi autori, Consiliul European este un organ de sine stătător ce
poate să acţioneze atât în calitate de organ comunitar (substituindu-se
Consiliului Comunităţii Europene), cât şi ca organ
interguvernamental347.
Faptul că reuniunile la nivel înalt nu s-au substituit
reuniunilor Consiliului de Miniştri şi faptul că Tratatul de la
Maastricht reglementează în mod expres şi distinct Consiliul la
nivelul şefilor de state şi guverne conduc la concluzia că acesta este
un organ sui generis, care are atribuţii de cea mai mare importanţă în
vederea impulsionării dezvoltării şi stabilirii orientărilor politicii
generale a Uniunii Europene, aşa cum prevede Tratatul de la
Maastricht.

345
V. Marcu, N.Diaconu, “ Drept comunitar …”,op. cit., pag. 113
346
N. Diaconu, “Sistemul …”, op. cit., pag. 46
347
V. Marcu, “Drept …”, op. cit., pag. 58
 Consiliul European şi Consiliul Comunităţilor Europene nu
trebuie confundate, fiind vorba de două instituţii distincte. Diferenţele
dintre ele se bazează pe următoarele criterii:
• criteriul apariţiei : Consiliul Europei a apărut pe cale
neconvenţională, adică prin întâlnirile la vârf ale şefilor de
stat şi de guvern; Consiliul de Miniştri a apărut pe cale
convenţională, fiind înfiinţat prin tratatele constituind
Comunităţile Europene;
• criteriul componenţei celor două instituţii: Consiliul
Europeanare în compunere şefi de stat şi/sau de guvern ai
statelor membre ale Comunităţilor Europene; Consiliul de
Miniştri are în compunere, pe de o parte miniştrii afacerilor
externe - Consiliul General - şi, pe de altă parte, pe lângă
miniştrii afacerilor externe şi miniştrii de resort - Consilii
specializate
• criteriul atribuţiilor îndeplinite: Consiliul European este o
instituţie cu caracter politic; Consiliul de Miniştri este
veritabilul suprem legislativ al Comunităţilor Europene.
Consiliul European, ca instituţie comunitară, nu trebuie
confundat nici cu Consiliul Europei - organizaţie internaţională,
regională, de sine stătătoare1.
Consiliul European nu trebuie confundat nici cu instituţia
Consiliului Europei, înfiinţat în anul 1949, prin semnarea la Londra
de către 10 state (Belgia,Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Norvegia şi Suedia ) a statutului
organizaţiei. Consiliul Europei este un organism internaţional care
grupează statele europene într-o unitate mai strânsă, în vederea
salvgardării şi promovării idealurilor şi principiilor care constituie
patrimoniul lor comun şi favorizează progresul lor economic şi social.
În prezent, Consilul Europei cuprinde 45 de state membre, printre
care şi România. Orice stat european poate deveni membru al
Consiliului dacă respectă şi întruneşte cerinţele statutului. Sediul
Consiliului Europei este la Strasbourg.

4.2. Constituire. Competenţă. Actele Consiliului European

1
Idem. pag. 73
 Premisele constituirii Consiliului European sunt reprezentate de
o serie de întâlniri organizate între şefii de state şi guverne ale ţărilor
membre ale Comunităţilor Europene, în cadrul diferitelor conferinţe
la nivel înalt. Întâlnirile au avut loc în perioada 1961-1974 şi s-au
caracterizat prin aceea că aveau loc numai atunci când era nevoie
(caracter neregulat), factorul politic era mai mult sau mai puţin
evident, iar natura juridică a instituţiei, precum şi actele pe care le
putea adopta erau incerte. În anul 1974, odată cu summit-ul de la
Paris din decembrie, sistemul întâlnirilor în cadrul conferinţelor a luat
sfârşit. Şefii de stat şi de guvern, reuniţi la iniţiativa preşedintelui
Valery Giscard d Estaing, au adoptat un comunicat final cu privire la
viitoarele lor întâlniri. Sistemul propus la această reuniune oferea o
serie de avantaje în raport cu cel anterior, dintre care reţin atenţia
următoarele2:
• reuniunile periodice ale şefilor de state şi de guverne vor avea
loc de cel puţin trei ori pe an şi chiar de mai multe ori dacă
este necesar;
• se instituie denumirea de “Consiliu European”;
• preşedintele Comisiei şi membrii acestei instituţii au
posibilitatea să participe la întruniri;
• este stabilit rolul instituţiei: astfel, ea poate să se reunească în
Consiliul Comunităţii pentru domeniile comunitare,dar sunt
avute în vedere şi discuţiile cu privire la cooperarea politică,
ceea ce corespunde perfect practicii anterioare.
Potrivit dispoziţiilor Actului Unic European, Consiliul va
beneficia de un statut juridic convenţional, va fi compus din şefii de
stat şi de guvern ai statelor membre ale Comunităţilor Europene,
asistaţi de miniştrii afacerilor externe, precum şi de preşedintele
Comisiei1.
Tratatul de la Maastricht2 completează dispoziţiile A.U.E. privind
Consiliul European, stabilind că reuniunile au loc de cel puţin două
ori pe an, sub preşedinţia şefului de stat sau de guvern al statului
membru care exercită preşedinţia Consiliului Miniştrilor. În urma
fiecăreia dintre reuniunile sale, Consiliul European are datoria de a
prezenta un raport Parlamentului European, iar anual – un raport
scris privind progresele realizate de Uniune.
2
A. Fuerea, “Instituţiile …”, Op. cit., pag. 43
1
Idem., pag. 44
2
în art. 5, fostul art., D
 Consiliul European de la Sevilla desfăşurat în perioada 21-22
iunie 2002 aduce unele modificări cu privire la organizarea
activităţilor instituţiei. Astfel, Consiliul European se va reuni de patru
ori pe an, de două ori pe semestru. Numai în cazuri excepţionale este
prevăzută posibilitatea reunirii Consiliului în cadrul unor şedinţe
extraordinare3.
Rolul Consiliului European este acela de direcţionare politică a
construcţiei comunitare revenindu-i următoarele competenţe4 :
• orientarea construcţiei comunitare prin stabilirea liniilor
directoare ale politicii comunitare;
• impulsionarea politicilor comunitare generale;
• coordonarea politicilor comunitare;
• definirea noilor sectoare de activitate comunitară.
În exercitarea acestor funcţiuni, şefii de state sau de guverne
creează comisii ad-hoc sau comitete de direcţie, care le furnizează
rapoarte1 pe baza cărora sunt luate deciziile. În planul cooperării
politice, Consiliul are în principal un rol de mediere în toate
domeniile afacerilor internaţionale care afectează interesele
comunitare.
În realizarea competenţelor sale, Consiliul European la
nivelul şefilor de state sau de guverne adoptă următoarele acte
juridice2:
• decizii (în problemele cele mai importante);
• decizii de procedură, care presupun trimiterea la o altă
instituţie comunitară, în special la Consiliul Miniştrilor;
• directive şi orientări care, de regulă, însoţesc deciziile de fond
şi de procedură, fiind cele mai numeroase;
• declaraţii, care sunt de obicei comune pentru doi sau mai
mulţi şefi de state sau de guverne şi care exprimă poziţia lor
comună faţă de una sau mai multe probleme.
Din analiza Consiliului European se remarcă trei aspecte care
reţin atenţia în mod deosebit, şi anume :

3
A. Fuerea, “Instituţiile…”, op. cit., pag. 46
4
V. Marcu, N. Diaconu, “Drept comunitar …”, op. cit., pag. 114
1
ex: Rap. Tindermans (privind crearea U.E.), Rap. Vedel (cu privire la examinarea
măsurilor de creştere a competenţelor Parlamentului European), Rap. Werner
(privind punerea bazelor unei Uniuni economice şi monetare)
2
V. Marcu, “Drept …”, op. cit., pag. 57
a) din punct de vedere juridic, Consiliul European nu reprezintă o
instituţie a Uniunii Europene, aşa cum sunt Parlamentul European,
Comisia Europeană, Consiliul Comunităţii Europene, Curtea de
Justiţie sau Curtea de Conturi; aceasta însă nu diminuează rolul său
esenţial în toate domeniile, pornind de la definirea şi coordonarea
orientărilor politice, până la arbitraj şi deblocarea dosarelor dificile3;
b) Consiliul European nu are un rol de legislator în cadrul U.E.; el nu
participă la procesul formal de luare a deciziilor stabilit prin tratatele
comunitare, ci doar se pronunţă din punct de vedere politic şi
stabileşte liniile generale ale politicii comunitare1;
c) Hotărârile Consiliului European nu sunt supuse procedurii de
adoptare prevăzută în tratatele comunitare şi, neintrând în sfera
actelor comunitare care pot fi adoptate în instituţii, ele nu produc
efecte juridice; prin urmare actele Consiliului European nu pot
modifica obnligaţiile statelor membre stabilite prin tratatul de aderare
sau prin actele emanând de la instituţiile comunitare.

4.3. Modificările privitoare la Consiliul European

aduse de Constituţia Europeană

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului instituind o Constituţie

pentru Europa, în organizarea şi funcţionarea Consiliului European
vor opera modificări importante, determinate în primul rând de
includerea acestuia în cadrul instituţiilor Uniunii, aşa cum rezultă din
art. I-19 al tratatului menţionat :
“ Uniunea dispune de un cadru instituţional unic. Acest
cadru instituţional cuprinde: Parlamentul European; Consiliul
European; Consiliul de Miniştri (numit în continuare “Consiliu”);
Comisia Europeană (numită în continuare “Comisia”); Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene. “
Apreciem că prin articolul citat nu are loc o redefinire a
termenului de instituţie, ci o reconsiderare a rolului şi poziţiei
Consiliului European – ale cărui acte nelegislative vor produce efecte
juridice, nu doar politice1, dobândind astfel caracter obligatoriu.
Articolele I-21 şi I-22 reglementează rolul, componenţa şi
organizarea Consiliului European. Rolul acestei instituţii va fi în
3
Site: www.mie.ro, pagina de web a Ministerului Integrării Europene
1
O. Manolache, “Drept …”, op. cit., pag. 143
1
I. Gâlea, … “Tratatul …”, op. cit., pag. 47
continuare de a furniza impulsul necesar dezvoltării Uniunii şi de a
defini direcţiile politice generale, precum şi priorităţile de acţiune, cu
precizarea că nu exercită funcţii legislative.
Componenţa sa este precizată în al. 2 al art. I-21, astfel că din
Consiliul European vor face parte, pe lângă şefii de state şi guverne şi
preşedintele Comisiei Europene - preşedintele Consiliului European
şi Ministrul de Externe al U.E., iar în funcţie de problemele stabilite
pe agenda de lucru, membrii pot cere să fie asistaţi de către un
ministru şi de către un comisar (în cazul preşedintelui Comisiei)3.
Dacă tratatele actuale precizează că şefii de state şi de
guverne pot fi asistaţi de miniştrii de externe care fac astfel parte din
Consiliu, dispoziţiile constituţionale, luând în considerare creşterea
numărului de membri ai U.E. în urma extinderii, încearcă o reducere
a numărului de particpanţi la lucrările Consiliului, limitând prezenţa
miniştrilor şi a comisarului doar la cazurile necesare.
Potrivit art. I-21 al. 3, “Consiliul European se întruneşte în
fiecare trimestru la convocarea preşedintelui său (…) Preşedintele
convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European atunci
când această situaţie se impune.” Ultimul paragraf al aceluiaşi articol
consacră regula pentru adoptarea deciziilor, respectiv consensul cu
excepţia cazurilor în care tratatul prevede expres altfel.
Încă un element de noutate adus de Constituţia Europeană
este cel referitor la instituirea unui preşedinte în fruntea Consiliului
European. Acesta va constitui un element de unitate şi
reprezentativitate al Uniunii atât spre interior, cât şi spre exterior, de
natură să consolideze coerenţa acţiunii acesteia1. Potrivit art. I-22 al.
1, “el va fi ales de către Consiliul European cu majoritate calificată,
pentru un mandat de 2 ani şi jumătate, reînnoibil o singură dată. În
caz de abateri grave, urmând aceeaşi procedură, Consiliul poate pune
capăt mandatului preşedintelui.”
Atribuţiile Preşedintelui Consiliului European, aşa cum rezultă
din art.I-22 al textului constituţional sunt următoarele :
• prezidează şi impulsionează lucrările Consiliului European;
• îi asigură pregătirea şi continuitatea în colaborare cu preşedintele
Comisiei şi pe baza lucrărilor Consiliului Afacerilor Generale;
• acţionează pentru facilitarea coeziunii şi consensului în cadrul
Consiliului European;
3
art. I-21 al. 3 al Constituţiei Europene
1
I. Gâlea, … “Tratatul …”, op. cit., pag. 52
• prezintă Parlamentului European un raport după fiecare întrunire
a Consiliului;
• asigură reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la
politica externă şi de securitate comună, fără să aducă atingere
competenţelor Ministrului Afacerilor Externe al Uniunii – această
sintagmă nu exclude posibilitatea unei “dublări” a anumitor
competenţe sau demersuri1, având în vedere că atât preşedintele
Consiliului European cât şi Ministrul Afacerilor Externe sunt
abilitaţi în materie de politică externă şi de securitate comună,
precum şi de reprezentare în raport cu statele terţe şi organizaţiile
internaţionale;
• alături de atribuţii, Constituţia stabileşte şi o interdicţie pentru
Preşedintele Consiliului European – aceea de a nu deţine un
mandat naţional.
Referitor la actele pe care le poate adopta Consiliul European,
Constituţia, în art. I-35, face referire la decizii pe care le defineşte ca
acte nelegislative care sunt obligatorii în toate elementele lor, iar
atunci când desemnează destinatarii, nu sunt obligatorii decât pentru
aceştia2.
Potrivit art. I-33, un rol important revine Consiliului European în
politica externă şi de securitate comună, mai exact în mecanismul
decizional. Reglementarea amintită denotă un grad ridicat de
integrare politică în condiţiile în care în cadrul P.E.S.C. urmează a se
adopta acte juridice cu caracter obligatoriu – deciziile – spre
deosebire de reglementarea anterioară a Tratatului asupra Uniunii
Europene, care prevedea acţiunile comune, poziţiile comune şi
strategiile comune3.
Tratatul constituţional pune şi bazele unei politici de apărare
comună, care presupune încheierea unei clauze de alianţă militară;
decizia va fi luată de Consiliul European (cu unanimitate), care va
recomanda statelor membre adoptarea acestei decizii în conformitate
cu dispoziţiile constituţionale interne.
Alte atribuţii ale Consiliului European:
• constată încălcarea gravă şi persistentă de către un stat membru a
valorilor Uniunii (art. I-59 alin.2);
1
Idem, pag. 52
2
art. I-33 al. 1, paragraful 5, din Constituţia Europeană
3
I. Gâlea, … “Tratatul …”, op. cit., pag. 81
• defineşte orientările strategice ale programării legislative şi
operaţionale în spaţiul de libertate, securitate şi justiţie (art. III-
258);
• soluţionează aşa numita “frână de urgenţă” – o procedură nouă
care presupune situaţia în care un stat membru consideră că o
lege europeană sau lege-cadru europeană în domeniul cooperării
judiciare în materie penală sau al stabilirii de standarde minime
privind unele infracţiuni şi pedepse încalcă principii
fundamentale ale sistemului său de justiţie penală ( art. III-271,
al.3).
Funcţionarea Consiliului European este reglementată succint
în art. III-341, care prevede:
• interdicţia reprezentării în cadrul votului a mai mult de un alt stat
membru;
• regula conform căreia abţinerile nu împiedică adoptarea unei
decizii cu unanimitate;
• posibilitatea invitării preşedintelui Parlamentului European la
lucrări;
• stabilirea regulilor de procedură cu majoritatea simplă.
Multitudinea de atribuţii care trebuie exercitată de Consiliul
European este în măsură să furnizeze o imagine de ansamblu a
importanţei acestuia. Dacă privim structura sistemului instituţional
comunitar într-o viziune piramidală, locul Consiliului European se
află în vârful acestei piramide, celorlalte instituţii revenindu-le
sarcina de a pune în aplicare orientările generale stabilite de el1.

5. CONSILIUL COMUNITĂŢII EUROPENE

5. 1. Constituire. Componenţă

Consiliul Comunităţii Europene reprezintă emanaţia guvernelor

statelor membre, cadrul comunitar de negociere şi autoritatea
guvernamentală ce exprimă legitimitatea statală, exercitând
funcţii multiple în cadrul sistemului comunitar1.
În tratatele iniţiale pentru fiecare dintre cele trei Comunităţi a fost
prevăzut câte un organ similar:

1
N. Diaconu, “Sistemul …”, op. cit., pag. 47
1
N. Diaconu, “Sistemul …”, op. cit., pag. 49
• Consiliul Special de Miniştri în cazul C.E.C.O.;
• Consiliul Comunităţii Economice Europoene;
• Consiliul Comunităţii Europene a Energiei Atomice.
Tratatul de la Bruxelles din 1965 realizează fuziunea celor
trei Consilii într-un Consiliu Unic. În art. 1 Tratatul prevede că se
instituie un Consiliu al Comunităţilor Europene denumit “Consiliul”
care se substituie celor trei existente şi exercită puterile şi
competenţele acordate prin tratatele iniţiale şi prin Tratatul de
fuziune2.
Consiliul era compus din miniştrii delegaţi, reprezentanţi ai
guvernelor statelor membre, potrivit art. 2 din Tratatul de la
Bruxelles. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht,
Consiliul este denumit “Consiliul Uniunii Europene”, moment în care
se modifică şi dispoziţiile precedente referitoare la componenţă.
Astfel, potrivit art.146 din Tratatul de la Maastricht, Consiliul este
format dintr-un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat
membru, abilitat să angajeze guvernul acestui stat.
Consiliul se constituie diferit, cele mai frecvente fiind
formaţiunile afaceri generale, agricultură, cea economico-financiară.
Dacă afacerile generale sau cele externe cer ca instituţia să fie
compusă din miniştrii afacerilor externe, atunci poartă denumirea de
Consiliul Afacerilor Generale şi al Relaţiilor Externe; afacerile
tehnice sunt tratate de consiliile specializate, compuse, în funcţie de
ordinea de zi, din diferiţi miniştri de resort ai guvernelor statelor
membre. Atunci când Consiliul reuneşte, în mod conjunct, miniştrii
afacerilor externe şi miniştrii de resort, aceste consilii se numesc
Consilii conjuncte; reunirea acestora însă a devenit mai puţin
frecventă2.
Reprezentanţii statelor membre care se reunesc în Consiliu nu
au calitatea de agenţi comunitari în sensul strict al termenului (deci nu
beneficiază de un statut comunitar). Ei sunt protejaţi prin imunităţi şi
privilegii care se aplică reprezentanţilor statelor membre care
participă la lucrările instituţiilor Comunităţilor Europene conform
art.11 din Protocolul cu privire la imunităţile şi privilegiile
Comunităţilor Europene din 19653.
2
Idem., pag. 50

2
A. Fuerea, “Manualul …”, op. cit., pag. 74
3
V. Marcu, N. Diaconu, “Drept comunitar general”, op. cit., pag. 118
 Reuniunile Consiliului au loc cu uşile închise, dar la această
regulă există şi o derogare: în urma summit-ului de la Sevilla din 21-
22 iunie 2002, dezbaterile Consiliului care au ca obiect actele
adoptate în co-decizie cu Parlamentul European vor fi deschise
publicului în următoarele condiţii :
• în faza iniţială a procedurii: Comisia va prezenta publicului
principalele sale propuneri legislative (cele în co-decizie); de
asemenea, publicului îi vor fi deschise şi dezbaterile care vor
urma propunerilor legislative;
• în faza finală a procedurii, publicul va primi informaţii cu privire
la votul Consiliului1.

5.2. Organizare şi funcţionare

Condiţiile de organizare şi funcţionare ale Consiliului

Comunităţii Europene sunt stabilite de Tratatele constitutive, de
Tratatul asupra Uniunii Europene şi de Regulamentul interior al
Consiliului, iar aspectele care interesează în acest sens sunt cele
referitoare la preşedinţie, mod de deliberare şi la organe auxiliare2.
Consiliul se întruneşte lunar în compunerea miniştrilor de
externe sau sub formă de reuniuni ale miniştrilor din domenii diferite.
Preşedinţia acestei instituţii este asigurată prin rotaţie de fiecare stat
membru pe o perioadă de 6 luni. Începând cu 1995 a fost stabilită
următoarea ordine3:
1995 : Franţa, Spania;
l996 : Italia, Irlanda;
l997 : Olanda, Luxemburg;
1998 : Regatul Unit, Austria;
1999 : Germania, Finlanda;
2000 : Portugalia, Franţa;
2001 : Suedia, Belgia;
2002 : Spania, Danemarca;
2003 : Grecia, Italia;
2004 : Irlanda, Olanda;
2005 : Luxemburg, Regatul Unit.
1
A. Fuerea, “Instituţiile …”, op. cit., pag. 55
2
Noul regulament a fost adoptat în urma summit-ului de la Sevilla din anul 2002 şi
produce efecte de la 1 august al aceluiaşi an.
3
A. Fuerea, “Manualul …”, op. cit., pag. 75
 Consiliul va putea hotărî ca un stat membru să deţină
preşedinţia în timpul unei alte perioade decât aceea care rezultă din
ordinea stabilită, la propunerea respectivului stat interesat.
Ministrul care asigură preşedinţia este desemnat să
pregătească şi să conducă lucrările Consiliului Comunităţii Europene,
în acest sens având următoarele atribuţii1:
• stabileşte calendarul preşedinţiei;
• convoacă Consiliul;
• stabileşte ordinea de zi provizorie;
• facilitează consensul în cadrul Consiliului şi joacă un rol
important în relaţiile dintre acesta şi celelalte instituţii;
• preşedintele Consiliului Afacerilor Generale este prezent în
reprezentarea externă a Uniunii;
• Tratatul asupra Uniunii Europene a prevăzut o reprezentare a
preşedinţiei, fără vot deliberativ, în Consiliul Guvernatorilor
Băncii Centrale Europene şi dreptul de a supune o moţiune spre
deliberare acestuia;
• În domeniul P.E.S.C. are următoarele însărcinări: reprezentarea
Uniunii în materiile care aparţin politicii externe şi de securitate
comună, punerea în aplicare a deciziilor luate în cadrul P.E.S.C.,
reprezentarea Uniunii în organizaţiile internaţionale şi în cadrul
conferinţelor internaţionale; pentru toate acestea, preşedintele
este asistat de Secretarul General al Consiliului, Înaltul
Reprezentant al P.E.S.C.
Abandonând regula clasică de drept internaţional, după care
egalitatea suverană a statelor nu se acomodează decât cu unanimitatea
şi cu dreptul de veto, tratatele comunitare consacră trei modalităţi de
deliberare: votul cu majoritate simplă, votul cu majoritate calificată
şi votul cu unanimitate1. Alegerea între aceste modalităţi nu este
lăsată la aprecierea Consiliului, ci se stabileşte prin tratatele
comunitare în funcţie de situaţia dată şi de caracterul dinamic al
integrării (în sensul că modalitatea de votare poate fi schimbată în
timp, în funcţie de gradul şi nivelul integrării)2.

1
Idem, pag. 76
1
N. Diaconu, “Sistemul …”, op. cit., pag. 59
2
V. Marcu, N. Diaconu “Drept Comunitar …”, op. cit., pag. 123
 Votul majorităţii simple este prezentat ca regulă de drept
comun în Tratatul C.E. şi este solicitat în unul din următoarele
cazuri3:
• adoptarea regulamentului interior;
• solicitarea de studii şi propuneri Comisiei;
• fixarea statutului comitetelor;
•fixarea condiţiilor şi limitelor cererii de informaţii de la Comisie;
• avizul favorabil la reunirea unei conferinţe a reprezentanţilor
guvernelor statelor membre.
Majoritatea calificată este metoda cel mai frecvent utilizată în
practică. Pentru obţinerea ei, voturile statelor membre sunt dotate cu
o pondere specială, în funcţie de criterii demografice, politice şi
economice.
Printre domeniile care reclamă majoritatea calificată ca
modalitate de deliberare se numără: modificările sau suspendările
autonome de drepturi privind tariful vamal comun, regimul
profesiunilor, libera prestare de servicii, transporturile maritime şi
aeriene, cercetarea, politica comună a vizelor, educaţia, sănătatea
publică, cooperarea în domeniul dezvoltării, autorizarea cooperării
întărite, ocuparea locurilor de muncă, cooperarea vamală, lupta
împotriva excluderii sociale etc.
Votul cu unanimitate este limitat şi conferă fiecărui stat un
drept de veto. Abţinerile membrilor prezenţi sau reprezentaţi nu
constituie un obstacol pentru adoptarea deciziilor care necesită
această modalitate de deliberare, iar punerea ei în practică se face
astfel încât să nu fie paralizată aplicarea tratatelor1. Unanimitatea este
cerută în domenii ca : lupta împotriva discriminării, cooperarea
întărită, azil, refugiaţi, politica de integrare, cooperarea între statele
membre, distorsiuni economice, problemele externe ale Uniunii
Economice şi Monetare, unele aspecte ale politicii comericale
comune şi ale politicii sociale, adoptarea statutului şi a condiţiilor
generale de exercitare a funcţiilor membrilor Parlamentului
European, statutul partidelor politice la nivel european, numirea
Secretarului General al Consiliului, ai Curţii de Conturi, ai
Comitetului Economic şi Social, aprobarea regulamentelor de
procedură ale Curţii de Justiţie şi ale Tribunalului de Primă Instanţă.

3
A. Fuerea, “Instituţiile …”, op. cit., pag. 56
1
N. Diaconu, “Sistemul …”, op. cit., pag. 63
 Consiliul are în subordine mai multe organisme şi servicii
care îl ajută la îndeplinirea activităţilor.
- Secretariatul General al Consiliului este un organism cu suport
logistic ce reuneşte aproximativ 2000 de funcţionari şi se află sub
conducerea unui Secretar General, Înalt Reprezentant P.E.S.C., care
este asistat de un secretar general adjunct. Ambii sunt numiţi de
Consiliu, care hotărăşte cu unanimitate.
Secretarul General participă la sesiunile Consiliului şi are
1
rolul de a asigura buna funcţionare a Secretariatului, de a supune
Consiliului proiectul privind eventualele cheltuieli ale acestuia, de a
gestiona fondurile puse la dispoziţia Consiliului.
Secretariatul General este compus din şapte direcţii generale,
care, la rândul lor, au în structură mai multe direcţii şi servicii,
potrivit deciziilor Consiliului. Sarcina pregătirii lucrărilor acestuia
revine comitetelor special constituite.
- Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER).
Fiecare stat membru are un birou de reprezentare permanentă la
Bruxelles, a cărui personal este alcătuit din diplomaţi sau persoane
oficiale din ministerele naţionale. Şefii acestor delegaţii se reunesc o
dată pe săptămână în cadrul Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi
ai statelor membre2.În mod concret, COREPER este format din
delegaţii naţionale compuse dintr-un reprezentant permanent cu rang
de ambasador, un adjunct cu rang de ministru plenipotenţiar şi un
anumit număr de experţi3. Comitetul este locul unde se dezvoltă un
dublu dialog - dialogul reprezentanţilor permanenţi între ei şi
dialogul fiecăruia cu capitala de unde provine. Reprezentantul
permanent este “avocatul” guvernului său, însărcinat să-şi convingă
partenerii de buna intenţie a poziţiei pe care o apără şi de cea a
Consiliului pe lângă propria ţară. Reprezentanţii permanenţi participă
la lucrările organelor comunitare fie prin COREPER, fie prin
grupurile de lucru create de acesta şi autorizate să pregătească
lucrările Consiliului.
COREPER, pe lângă sarcina de a pregăti lucrările Consiliului
şi de a executa mandatele încredinţate de acesta, asigură consistenţa
politicilor şi acţiunilor Uniunii şi are în vedere să fie respectate

1
A. Fuerea, “Instituţiile …”, op. cit., pag. 63
2
Idem
3
V. Marcu, N. Diaconu, “Drept comunitar …”, op. cit., pag. 119
următoarele principii şi reguli1: principiile legalităţii, subsidiarităţii,
proporţionalităţii şi al expunerii motivelor pentru acte; regulile ce
stabilesc puterile instituţiilor şi organizatorilor Uniunii; prevederile
bugetare; regulile de procedură; transparenţa şi calitatea proiectelor
redactate. COREPER se reuneşte săptămânal sub preşedinţia
reprezentantului permanent al statului care exercită preşedinţia
Consiliului şi poate adopta decizii de procedură în cazurile prevăzute
de regulamentul intern al Consiliului.
Grupurile de experţi sunt formate din experţii statelor
membre, cărora li se adaugă cei desemnaţi de Comisia Europeană.
Rolul acestora din urmă este de a susţine în cadrul COREPER
iniţiativele legislative ale Comisiei2.
Comitetul pentru Agricultură - organ auxiliar al Consiliului,
având sarcina de a pregăti proiecte în domeniul agriculturii.
Comitetul Monetar - înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht,
format din câte doi reprezentanţi ai fiecărui stat membru, cărora li se
adaugă doi reprezentanţi desemnaţi de Comisia Europeană; la
începutul celei de a treia faze a aplicării Tratatului de la Maastricht
(1999) s-a transformat în Comitetul Economic şi Financiar, la
componenţa căruia se adaugă doi reprezentanţi ai Băncii Centrale
Europene; atribuţii : urmăreşte situaţia monetară şi financiară a
statelor membre şi a Comunităţii, formulează avize la cererea
Consiliului şi Comisiei sau din proprie iniţiativă.
Comitetul Politic este compus din directori politici şi
înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht; sarcinile sale sunt de a urmări
situaţia internaţională în ce priveşte politica externă şi de securitate
comună, de a contribui la definirea politicilor prin emiterea de avize
către Consiliu şi de a supraveghea punerea în practică a politicilor
convenite.
Comitetul pentru Vize este compus din înalţi funcţionari şi
are misiunea să formuleze avize destinate Consiliului, la cererea
acestuia sau din proprie iniţiativă, precum şi să contribuie la
pregătirea lucrărilor Consiliului în domeniile justiţiei şi afacerilor
interne şi al vizelor1.

1
O. Manolache, “Drept …”, op. cit., pag. 88
2
A. Fuerea, “Instituţiile …”, op. cit., pag. 64
1
V. Marcu, N. Diaconu, “Drept comunitar…”, op. cit., pag. 121
 Alte organe auxiliare : Comitetul Permanent pentru Forţe de
Muncă, Comitetul pentru Energie, Comitetul pentru Cercetare
Ştiinţifică şi Tehnică, Comitetul pentru Educaţie, Comitetul pentru
Acordurile de Cooperare cu Ţările Lumii a Treia.

5.3. Atribuţiile Consiliului Comunităţii Europene

Tratatele de la Roma învestesc Consiliul cu o competenţă

normativă de principiu, fiind considerat veritabilul legiuitor
comunitar1, cu menţiunea că evoluţia procesului comunitar şi
democratizarea celui decizional fac din Parlamentul European un
asociat tot mai frecvent la exercitarea funcţiei normative. Potrivit
aceloraşi tratate, Consiliul asigură şi coordonarea politicilor
economice generale ale statelor membre, dispune de putere de decizie
şi conferă Comisiei competenţele de execuţie a regulilor pe care el le
stabileşte. În cazuri specifice poate realiza el însuşi competenţele
amintite, dobândind astfel funcţii executive.
Cea de a treia şi printre cele mai importante funcţii ale
Consiliului este cea bugetară, respectiv2 adoptarea şi executarea
bugetului Comunităţilor Europene, în care sunt stabilite veniturile şi
cheltuielile acestora. Tratatul de la Maastricht uniformizează
legislaţia anterioară în domeniu impusă de Tratatul C.E.C.A., pe de o
parte, şi cele instituind C.E.E. şi EURATOM3, pe de altă parte,
stabilind că bugetul comunitar, fără a prejudicia alte venituri, este
finanţat integral prin resurse proprii4. Consiliul, prin unanimitate de
voturi, este cel care, la propunerea Comisiei şi după consultarea
Parlamentului, decide sistemul resurselor proprii ale Comunităţilor,
pe care îl va recomanda adoptării de către state.
Potrivit art. 26 din Tratatul C.E.C.O., Consiliul Comunităţii
Europene îşi îndeplineşte atribuţiile în special în vederea armonizării
acţiunii Comisiei cu cea a guvernelor responsabile de politica
1
N. Diaconu, “Sistemul …”, op. cit., pag. 64
2
A. Fuerea, “Instituţiile …”, op. cit., pag. 177
3
art. 4 din Tratatul C.E.C.A. conferă Înaltei Autorităţi posibilitatea de a procura
fondurile necesare îndeplinirii misiunilor sale prin stabilirea de prelevări asupra
producţiei de cărbune şi oţel. Tratatele C.E.E. şi EURATOM prevăd înlocuirea
finanţării prin contribuţia statelor membre cu finanţarea din resurse proprii.
4
Resursele proprii ale Comunităţilor sunt compuse din: prelevări agricole, drepturi
vamale, încasări TVA, resurse provenind din P.N.B. (în cazul în care celelalte
venituri nu pot echilibra bugetul)
generală a ţării lor1, ceea ce îi asigură un rol de coordonator. În acest
scop Consiliul şi Comisia procedează la schimburi de informări şi
consultaţii reciproce. Astfel, în unele cazuri rolul Consiliului este
doar de consultant, prin procedeul consultării obligatorii, alteori este
chemat să îşi exprime avizul conform ( în cazul procedurii co-
deciziei).
Uniunea monetară impune Consiliului o intervenţie importantă
în coordonarea politicilor economice şi sociale ale statelor membre în
interiorul zonei Euro. Alt rol esenţial îl are în cadrul P.E.S.C., pe care
şi-l exercită prin îndeplinirea următoarelor atribuţii:
• defineşte principiile şi orientările generale şi veghează la
unitatea, coerenţa şi eficacitatea acţiunilor Uniunii, sub
autoritatea politică a Consiliului European;
• ia deciziile necesare pentru punerea în aplicare a P.E.S.C.,
sens în care defineşte o poziţie comună de fiecare dată când
consideră necesar sau decide dacă o anumită problemă va
face obiectul unei acţiuni comune;
• potrivit Tratatului de la Amsterdam, care aduce o serie de
modificări dispoziţiilor analizate ale celui de la Maastricht,
Consiliul recomandă strategii comune Consiliului European
şi le pune în practică, adoptând acţiuni comune şi poziţii
comune.
Pentru punerea în aplicare a obiectivelor stabilite în ce
priveşte cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne (JAI),
Consiliul coordonează consultarea şi informarea reciprocă între
statele membre putând să adopte poziţii comune şi acţiuni comune şi
să stabilească convenţii pe care le va recomanda statelor membre spre
adoptare, după regulile lor constituţionale1.
Mijloacele juridice prin care Consiliul Comunităţilor
Europene pune în aplicare obiectivele amintite sunt:
• adoptă măsuri de încurajare a cooperării statelor membre prin
intermediul Oficiului European de Poliţie (EUROPOL);
• facilitează consultarea şi informarea statelor membre în
vederea coordonării acţiunilor lor;
• adoptă poziţii comune;

1
A. Fuerea, “Instituţiile …”, op. cit., pag. 67
1
N. Diaconu, “Sistemul …”, op. cit., pag. 67
 • adoptă decizii-cadru în scopul apropierii dispoziţiilor
legislative ale statelor membre;
•stabileşte convenţii pe care le recomandă statelor2.
În exercitarea competenţelor sale normative Consiliul adoptă
următoarele categorii de acte, pe baza unor propuneri ale Comisiei şi
după consultarea Parlamentului sau a altor instituţii şi organe
comunitare, atunci când aceasta se impune :
• regulamente - obligatorii în toate elementele lor, direct
aplicabile în toate statele membre;
• directive – obligatorii pentru statul destinatar în ce priveşte
rezultatul urmărit, însă lasă autorităţilor naţionale competenţa
în privinţa formei şi a mijloacelor pentru atingerea
respectivului rezultat;
• decizii - obligatorii pentru cei cărora li se adresează;
• recomandări şi avize - nu au forţă juridică obligatorie.
În lipsa unor dispoziţii speciale, actele Consiliului pot fi
adoptate în oricare dintre formele enunţate, în funcţie de obiectivele
de îndeplinit. În domeniile în care statele membre au dat dovadă de
reţineri în a le supune unei reglementări comunitare, actele
Consiliului au mai mult un caracter de recomandare, având forţă
obligatorie minimă.
Ca o sinteză a celor analizate, putem spune despre Consiliul
Comunităţilor Europene că reprezintă în primul rând o instituţie
comunitară cu atribuţii legislative, care ia decizii după avizul
Parlamentului sau în co-decizie cu acesta. Apoi, are rolul de a
coordona politicile economice generale ale Uniunii, de a încheia în
numele acesteia acorduri internaţionale, de a aproba împreună cu
Parlamentul, bugetul comunitar. De asemenea, ia deciziile necesare în
vederea definirii şi punerii în aplicare a P.E.S.C. şi în vederea
coordonării acţiunilor statelor membre în domeniile care ţin de
ordinea publică şi cooperarea judiciară în materie penală1.

5.4. Modificări constituţionale cu privire la Consiliul

Comunităţii Europene

2
V. Marcu, N. Diaconu, “Drept comunitar …”, op. cit., pag. 129
1
Site: www.mie.ro
 Constituţia europeană reglementează Consiliul de Miniştri în
articolele I-23- I-25 şi III-342-III-346 cu privire la componenţă şi
organizare, dispoziţiile referitoare la atribuţii şi mijloacele de
exercitare a acestora regăsindu-se cu prilejul tratării domeniilor care
interesează Uniunea şi care sunt de competenţa acestei instituţii.
Articolul I-23 reia dispoziţiile din tratatele anterioare cu
privire la componenţa Consiliului, funcţiile acestuia şi modul de
adoptare a deciziilor, respectiv majoritatea calificată, cu excepţia
cazurilor în care Constituţia prevede altfel. Articolul I-24 precizează
care sunt formaţiunile în care Consiliul se poate întâlni:
Consiliul Afacerilor Generale, cu rol de a conferi coerenţă lucrărilor
Consiliului; când participă şi Comisia, rolul său este de a pregăti lucrările
Consiliului European;
• Consiliul Afacerilor Externe, cu rol de a concretiza politica
externă a Uniunii Europene, pe baza liniilor directoare strategice
elaborate de Consiliul European;
• alte formaţiuni ale Consiliului de Miniştri pot fi stabilite printr-o
decizie a Consiliului European.
Articolul analizează în continuare Comitetul Reprezentanţilor
Permanenţi ai guvernelor statelor membre, transparenţa la nivelul
Consiliului de Miniştri şi preşedinţia acestuia, a cărei reglementare se
menţine, cu următoarea modificare: formaţiunea Afaceri Externe este
condusă de Ministerul de Externe al Uniunii, o instituţie nouă,
înfiinţată prin Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa1.
Ministerul Afacerilor Externe al Uniunii este numit şi poate
fi revocat de Consiliul European cu acordul preşedintelui Comisiei şi
se bucură de un dublu statut, întrucât face parte atât din Consiliul de
Miniştri, cât şi din Comisia Europeană, fiind şi unul dintre
vicepreşedinţii acesteia.
Rolul său este acela de a asigura coerenţa acţiunilor Uniunii
în exterior, iar în cadrul Comisiei este însărcinat cu responsabilităţile
ce incumbă acesteia în domeniul relaţiilor externe." În exercitarea
responsabilităţilor sale în cadrul Comisiei şi numai cu privire la
aceste responsabilităţi, el este supus procedurilor care reglementează
Comisia2.”

1
art. I-28, din Tratatul Constituţiei
2
art. I-28 alin. 4, din Tratatul Constituţiei
 Art. I-28 coroborat cu art. III-296 face o serie de precizări cu
privire la competenţele şi atribuţiile Ministerului Afacerilor Externe,
astfel:
• conduce formaţiunea Afaceri Externe a Consiliului de
Miniştri;
• prin propunerile sale contribuie la elaborarea politicii externe
şi de securitate comună şi asigură punerea în aplicare a
deciziilor de către Consiliul European şi Consiliu;
• desfăşoară dialogul politic şi exprimă poziţia Uniunii în
cadrul organizaţiilor şi conferinţelor internaţionale pentru
domeniile referitoare la P.E.S.C.;
• în îndeplinirea mandatului său va fi asistat de Serviciul
European pentru Acţiune Externă care va funcţiona în
cooperare cu serviciile diplomatice ale statelor membre;
• contribuie la elaborarea şi aplicarea politicii de securitate
comună.
O modificare importantă este şi cea prin care se defineşte
majoritatea calificată în cadrul Consiliului European şi al
Consiliului1. Tratatul constituţional consacră dubla majoritate, spre
deosebire de sistemul actual, care consacră o triplă majoritate2.
Conform art. I-25 al. 1 “majoritatea calificată este definită ca fiind cel
puţin 55% din membrii Consiliului, cuprinzând cel puţin 15 dintre ei
şi reprezentând state membre reunind cel puţin 65% din populaţia
Uniunii.” Aceasta înseamnă că 12 state (într-o Uniune de 25) sau un
număr de cetăţeni reprezentând 35,01% din populaţia U.E. au
posibilitatea de a respinge o iniţiativă legislativă; consecinţa este că
această formulă va consolida situaţia pentru statele mici şi mijlocii în
raport cu cele mari3. Minoritatea de blocaj trebuie să includă cel puţin
4 membri ai Consiliului, altfel majoritatea calificată se consideră
realizată.
Art. I-25 al.2 prevede un alt tip de majoritate calificată,
pentru situaţia în care propunerea nu vine din partea Comisiei ori a
Ministrului Afacerilor Externe şi anume:” cel puţin 72% din membrii
Consiliului, reprezentând state membre reunind cel puţin 65% din
populaţia Uniunii.”

1
I. Gâlea, … “Tratatul …”, op. cit., pag. 56
2
art. I-25, din Tratatul Constituţiei
3
I. Gâlea, … “Tratatul …”, op. cit., pag. 56
 De precizat că noul sistem al majorităţii calificate se va aplica
abia începând cu anul 2009.
Cu majoritate simplă Consiliul adoptă acte juridice în
următoarele situaţii:
• organizarea Secretariatului General;
• decizii şi regulamente de procedură;
• atunci când solicită Comisiei realizarea de studii pe care le
consideră necesare pentru îndeplinirea obiectivelor comune;
• stabilirea statutului comitetelor prevăzute prin Constituţie.
Votul cu unanimitate nu a suferit modificări cu privire la
modul de realizare , dar a fost extins la alte domenii decât cele
prevăzute anterior, respectiv acordurile comerciale negociate de
Comisie - comerţul cu servicii culturale şi audiovizuale, comerţul cu
servicii în domeniul social, educaţional şi al sănătăţii, aspectele
comerciale ale proprietăţii intelectuale – investiţiile străine directe1.
Şi votul cu majoritate calificată a fost extins la domenii noi,
după cum rezultă din art. III-300, al.2:
• adoptarea acţiunilor sau poziţiilor pe baza unor linii strategice
definite de Consiliul European;
• adoptarea de acţiuni sau poziţii propuse de Ministrul
Afacerilor Externe la cererea expresă a Consiliului European;
• adoptarea de decizii în aplicarea unei acţiuni sau poziţii;
• adoptarea unei decizii privitoare la numirea de reprezentanţi
speciali.
Actele juridice care pot fi adoptate de Consiliul Uniunii
Europene au suferit şi ele modificări, însă mai mult în ceea ce
priveşte denumirea, iar nu efectele.
În acord cu noua legislaţie constituţională, sunt de
competenţa instituţiei pe care o analizăm următoarele categorii de
acte:
• legi europene - sunt acte legislative cu caracter general care
urmează a fi obligatorii în toate elementele lor şi se vor aplica
direct în statele membre1; legea europeană va înlocui
regulamentul actual;

1
art. III-315, din Tratatul Constituţiei
1
art. I-33, alin. 2, din Tratatul Constituţiei
 • legi-cadru europene - sunt acte legislative care obligă orice
stat membru destinatar în ceea ce priveşte rezultatele care
trebuie obţinute, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în
privinţa alegerii formei şi a mijloacelor de realizare a lor2;
legile-cadru europene vor înlocui directivele;
• regulamente europene – sunt acte nelegislative cu caracter
general de punere în aplicare a celor legislative şi a anumitor
dispoziţii ale Constituţiei; acestea sunt fie obligatorii în toate
elementele lor şi direct aplicabile în toate statele membre, fie
obligatorii în statul destinatar cu privire la rezultat”3;
• decizii europene - ele îşi păstrează caracterul de acte
nonlegislative, obligatorii în întregul lor;
• recomandări şi avize - sunt acte fără forţă juridică.
Cu privire la mecanismul decizional în cadrul P.E.S.C.,
Constituţia intervine cu următoarea reglementare: Consiliul European
determină liniile generale ale politicii externe şi obiectivele acesteia;
Consiliul o defineşte; aplicarea P.E.S.C. se realizează de către statele
membre; actele juridice de aplicare adoptate de Consiliul European şi
de Consiliu sunt deciziile, iar sistemul de vot unanimitatea, cu unele
excepţii; propunerile sunt avansate de un stat membru sau de
Ministrul Afacerilor Externe, singur sau susţinut de Comisie;
Parlamentul European este consultat şi informat.
Articolul 60 T.C.E., care prevede posibilitatea Consiliului de
a impune măsuri de restricţionare a libertăţii de circulaţie a
capitalurilor în cazul adoptării unor acţiuni sau poziţii comune în
cadrul P.E.S.C. este înlocuit prin art. III-160, care prevede
posibilitatea adoptării de către Consiliu a unor măsuri de
restricţionare a mişcărilor de capital şi a efecturăii plăţilor, cum ar fi
îngheţarea de fonduri, de active financiare sau de beneficii economice
aparţinând unor perosane fizice sau juridice, unor grupuri sau unor
entităţi nestatale, în scopul realizării obiectivelor stabilite în art. III-
2571, mai ales a celor cu privire la prevenirea criminalităţii
organizate, a terorismului şi a traficului de fiinţe umane2.

2
Art.I-33, alin. 3, din Tratatul Constituţiei
3
art. I-33, alin. 4, din Tratatul Constituţiei
1
Capitolul IV: Spaţiu de libertate, securitate şi justiţie
2
I. Gâlea, …”Tratatul …”, op. cit., pag. 184
 Articolul III-176 introduce o prevedere nouă potrivit căreia,
în cadrul realizării pieţei interne, o lege sau o lege-cadru europeană,
adoptată de Consiliu în unanimitate, după consultarea Parlamentului,
stabileşte măsuri privind crearea unor instrumente europene de
protecţie uniformă a drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul
Uniunii, precum şi introducerea unor regimuri de autorizare,
coordonare şi control centralizate.
În domeniul politicii monetare3 se constată simplificarea
procedurilor prin care pot fi adoptate legile europene de amendare a
statutului Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii
Centrale Europene.
În acest sens, referitor la Consiliul de Miniştri, a fost
eliminată reglementarea cuprinsă în art. 11 şi urm. T.C.E. care
prevedea posibilitatea pentru acesta de a încheia acorduri cu statele
terţe privind ratele de schimb, în condiţiile creării unei competenţe
generale a Uniunii de a încheia acorduri în domeniul economic şi
monetar.
Potrivit art. III-260, Consiliul,la propunerea Comisiei, poate
adopta regulamente sau decizii prin care stabileşte modalităţile de
evaluare a statelor membre cu privire la punerea în aplicare a
politicilor privitoare la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie.
În art. III-274 este reglementată o nouă structură
instituţională - Parchetul European din cadrul Eurojust, care va
avea competenţa de a urmări, corecta şi trimite în judecată persoane
vinovate de comiterea unor infracţiuni ce afectează statele membre şi
interesele financiare ale Uniunii. Înfiinţarea Parchetului European,
stabilirea competenţelor şi a regulilor sale de funcţionare revin
Consililui, cu avizul conform al Parlamantului European.
Articolul III-299 reproduce dispoziţiile art.23 T.U.E.
referitoare la supunerea unor probleme în atenţia Consiliului.
Modificările urmează schimbările instituţionale de la nivelul U.E.,
astfel încât: Ministrul Afacerilor Externe, singur sau cu sprijinul
Comisiei, va putea supune chestiuni spre dezbatere Consiliului; în
cazurile în care se impune o decizie rapidă, acelaşi ministru, din
proprie iniţiativă sau la cererea unui stat membru, poate convoca o
şedinţă urgentă a Consiliului1.

3
Titlul III, Capitolul II, Secţiunea 2, art. III-185 – III-191
1
I. Gâlea, … “Tratatul …”, op. cit., pag. 286
 Potrivit art. III-302, “Consiliul poate numi, la propunerea
Ministrului Afacerilor Externe al Uniunii, un reprezentant special,
căruia îi încredinţează un mandat în legătură cu chestiuni politice
specifice.” O ultimă modificare ce se impune a fi precizată se referă
la competenţa Consiliului de a negocia şi încheia acorduri
internaţionale în numele Uniunii, care a fost simpificată prin tratatul
constituţional în privinţa procedurii.

6. ORGANELE JURISIDICŢIONALE ALE COMUNITĂŢILOR

EUROPENE

Organizarea jurisidicţională comunitară este complexă,

presupunând repartizarea competenţelor între Curtea de Justiţie şi
jurisidicţiile naţionale. Nivelului comunitar îi revine funcţia de
interpretare obiectivă a dreptului comunitar şi de apreciere a
valabilităţii actelor instituţiilor comunitare, iar nivelului naţional îi
revine sarcina de sesizare şi de aplicare corectă a dreptului Uniunii
Europene1.
Funcţiile conferite Curţii de Justiţie prin tratate sunt
exercitate de aceasta în condiţii identice celor ale jurisdicţiilor statale,
iar nu după modelul jurisdicţiei internaţionale, atât prin persoana
justiţiabililor, cât şi prin competenţa, natura litigiilor care îi sunt
supuse şi procedura după care statuează.
Astfel, dacă jurisdicţia internaţională este competentă, în
principiu, să soluţioneze numai litigiile dintre state, Curtea de justiţie
este accesibilă şi particularilor persoane fizice sau juridice. Apoi, în
timp ce justiţia internaţională clasică este voluntar consimţită
(competenţa obligatorie fiind excepţională), Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene este competentă de drept în cazurile
prevăzute de Tratate, fără a mai fi necesar pentru statele membre să
accepte această competenţă.
În sfârşit, hotărârile Curţii comunitare au nu numai forţă
obligatorie, dar şi forţă executorie pe teritoriul statelor membre2.
Sistemul jurisdicţional al Comunităţilor Europene este
alcătuit din două instanţe: Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă
Instanţă.

1
N. Diaconu, “Instituţiile …”, op. cit., pag. 132-133
2
A. Fuerea, “Instituţiile …”, op. cit., pag. 106, 107
 6.1. CURTEA EUROPEANĂ DE JUSTIŢIE

Curtea de Justiţie este instituţia comunitară prevăzută în toate

cele trei tratate constitutive ale Comunităţilor, precum şi în Protocolul
privind Statutul Curţii de Justiţie anexat Tratatelor de la Roma. Odată
cu semnarea acestora1, prin Convenţia relativă la anumite instituţii
comune, s-a stabilit ca instituţie comunitară unică Curtea de Justiţie.
În prezent, Curtea este compusă din 25 de judecători şi 8
avocaţi generali. Numărul acestora poate fi modificat printr-o
hotărâre a Consiliului luată cu votul unanim al membrilor acestuia, la
cererea Curţii.
Judecătorii sunt numiţi prin acordul statelor membre fără să
mai fie necesară vreo procedură comunitară de confirmare din partea
instituţiilor, pe o perioadă de 6 ani. La fiecare trei ani se realizează o
înlocuire parţială a judecătorilor - vor fi înlocuiţi alternativ 7 sau 8
judecători. Nici o dispoziţie a tratatelor nu prevede ca aceştia să aibă
cetăţenia statelor membre. În practică însă s-a urmărit ca întotdeauna
Curtea să cuprindă cel puţin cel puţin câte un judecător din fiecare
stat. Preocuparea de ordin politic a fost şi ea precumpănitoare pentru
un echilibru global pe naţionalităţi, care se sprijină atât pe efectivul
judecătorilor, cât şi pe cel al avocaţilor generali2.
Statutul membrilor este stabilit de Statutul Curţii şi de
Regulamentul de procedură. La intrarea în funcţie, judecătorii depun
un jurământ prin care se angajează să-şi exercite funcţiile imparţial şi
să nu divulge secretul deliberărilor. Ei trebuie să fie aleşi dintre
persoanele a căror independenţă e mai presus de orice îndoială şi care
posedă calificările cerute pentru numirea în cele mai înalte funcţii
jurisidicţionale în ţările lor ori care sunt jurişti de o competenţă
recunoscută. Se impune deci ca persoanele în cauză să-şi fi revelat în
decursul anilor, în cadrul activităţii lor juridice, acele trăsături care să
nu-i facă susceptibili la influenţe exterioare în interpretarea şi
aplicarea dreptului şi care să le accentueze caracterul onest, integru.
Condiţia de alegere, constând în calificările şi funcţiile lor
profesionale, nu presupune ca în mod necesar persoanele respective
să fi îndeplinit funcţii de judecători în cadrul tribunalelor lor
naţionale; deoarece legea nu distinge, pot fi calificaţi pentru

1
25 martie 1957
2
A. Fuerea, “Instituţiile …”, op. cit., pag. 114
asemenea activitate oricare dintre persoanele de formaţie juridică
îndeplinind aceste condiţii1.
În timpul exercitării mandatului de judecător, aceştia nu pot
să mai deţină altă funcţie politică sau administrativă, indiferent dacă
este remunerată sau nu, cu excepţia funcţiilor didactice sau de
cercetare ştiinţifică.
Privilegiile şi imunităţile de care beneficiază sunt aceleaşi de
care se bucură funcţionarii şi agenţii comunitari, precum şi cele
prevăzute în Protocolul asupra Curţii de Justiţie a Comunităţii
Europene2 şi de care beneficiază şi avocaţii generali, grefierul Curţii
şi raportorii adjuncţi. Judecătorii se bucură de imunitate de jurisdicţie
chiar şi după încetarea funcţiei în legătură cu actele îndeplinite în
exercitarea acesteia, inclusiv afirmaţiile şi înscrisurile. De asemenea,
ei nu pot fi înlăturaţi din funcţiile lor sau declaraţi decăzuţi din
drepturile la pensie decât printr-o decizie luată în unanimitate de către
judecătorii şi avocaţii generali ai Curţii1.
Dacă, după ridicarea imunităţii în urma unei şedinţe plenare a
Curţii, împotriva unui judecător este declanşată o acţiune penală el
poate fi judecat în orice stat membru de instanţa competentă se judece
magistraţii celei mai înalte jurisdicţii naţionale .
Calitatea de judecător încetează prin înlocuire legală, deces,
demisie sau pensionare. De asemenea, după cum a precizat deja,
Curtea poate decide dacă un judecător nu mai poate face faţă
obligaţiilor privind funcţia, dispunând eliberarea sa.
Guvernele statelor membre nu pot revoca un judecător al
Curţii în timpul exercitării mandatului său2. O parte într-o cauză
oarecare aflată pe rolul instanţelor comunitare nu poate să ceară o
schimbare în compunerea instanţei pentru motivele fie de
naţionalitate a unui judecător, fie de absenţă din Curte sau din
Cameră a unui judecător de naţionalitatea acelei părţi din litigiu;
aceasta pentru că instanţa respectivă nu este naţională şi, la rândul ei,
trebuie să-i fie indiferentă naţionalitatea sau poziţia justiţiabililor3.
Curtea este asistată de avocaţi generali care au obligaţia ca,
acţionând cu deplină imparţialitate şi independenţă, să prezinte
1
O. Manolache, “Drept…”, op. cit., pag. 100
2
art. 3, Regulamentul privind Organizarea internă a Curţii
1
V. Marcu, “Drept …”, op. cit., pag. 86
2
A. Fuerea, “Instituţiile …”, op. cit., pag. 115
3
O. Manolache, “Drept …”, op. cit., pag. 115
concluziile motivate asupra cazurilor aduse în faţa Curţii de Justiţie,
în vederea asistării acesteia în îndeplinirea misiunii sale. Statutul
avocaţilor generali este similar cu al judecătorilor în ceea ce priveşte
numirea, durata mandatului, înlocuirea, încetarea funcţiei.
O reînnoire parţială a avocaţilor generali are loc la fiecare trei
ani. Din rândul lor, Curtea de Justiţie numeşte pe primul avocat
general pe o perioadă de un an, având sarcina de a prezida întâlnirile
şi de a încredinţa cauza unuia dintre avocaţi după desemnarea
judecătorului-raportor1.
Câteva aspecte se impun a fi analizate cu privire la organizarea
şi funcţionarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor. În primul rând,
judecătorii aleg dintre ei un preşedinte al acestei instituţii pentru o
perioadă de 3 ani, cu posibilitate de realegere. Preşedintele conduce
activitatea juridică şi administraţia Curţii; el prezidează dezbaterile
cauzei şi deliberările. De asemenea, îndeplineşte şi atribuţii executive
legate de buna-administrare a justiţiei, cum ar fi, de exemplu,
desemnarea judecătorului-raportor pentru fiecare cauză, concomitent
cu încredinţarea ei unei Camere a Curţii, stabilirea termenelor pentru
intervenţii sau a datelor la care va începe procedura orală, acordarea,
în împrejurări speciale, de prioritate pentru unele cauze.
Pe lângă Curte funcţionează grefa, deservită de un grefier
asistat de un grefier adjunct, numiţi de Curte pentru un mandat de 6
ani, reînnoibil. Grefierul are un dublu rol, exercitând atribuţii de ordin
procedural şi atribuţii administrative. În concret, acestea se referă la :
• primirea, transmiterea şi conservarea tuturor documentelor;
• realizarea de notificări sau comunicări de acte pe care le
comportă aplicarea Regulamentului de procedură;
• asistarea la şedinţele de audiere ale Curţii şi ale Camerelor;
• grija de arhive şi de a asigura publicaţiile Curţii;
• atribuţii de gestiune şi contabilizare;
• traducerea documentelor1.
Fiecare judecător şi avocat general beneficiază de asistenţă de
specialitate din partea a trei referenţi, jurişti calificaţi, care desfăşoară
activitate de informare şi documentare şi pregătesc dosarele cauzelor.
Referenţii ataşaţi sunt, de regulă, doctori în drept, având aceeaşi
naţionalitate ca şi judecătorul sau avocatul general pe care îl asistă.
1
N. Diaconu, “Sistemul …”, op. cit., pag. 136
1
A. Fuerea, “Manualul …”, op. cit., pag. 98
Aceşti referenţi de specialitate formează Secretariatul juridic2. În
cadrul Curţii este organizat şi un Departament de cercetare şi
documentare cu rolul de a pune la dispoziţia membrilor Curţii toate
informaţiile necesare privind dreptul comunitar şi legislaţiile
naţionale. În cadrul acestui departament funcţionează cel puţin un
specialist pentru fiecare sistem juridic naţional.
Curtea se reuneşte de obicei în sesiuni plenare. Datorită
volumului mare de cauze s-a prevăzut posibilitatea creării în cadrul ei
a unor camere compuse din trei sau cinci membri. În mod normal,
acestea au sarcina să se ocupe de instrumentarea problemelor, dar pot
şi judeca anumite categorii de cauze, excepţie făcând cele pentru care
Curtea a fost sesizată de un stat sau o instituţie în condiţiile prevăzute
de Regulament, precum şi recursurile de interpretare. Competenţa
materială a camerelor este decisă în plenul Curţii, odată cu alegerea
preşedinţilor acesteia.
Curtea se întâlneşte ca Marea Cameră formată din 13
judecători (aşa cum reiese din Tratatul de la Nisa) atunci când un stat
membru sau o instituţie a Comunităţilor, care este parte în proces,
solicită acest lucru3.
Procedura în faţa Curţii de Justiţie este în mare parte
inspirată din procedura administrativă franceză şi, mai ales, din cea
specifică Consiliului
de Stat. Această procedură este contradictorie şi publică (mai puţin în
cazul avizelor consultative) şi comportă două faze: scrisă şi orală1.
Prima dintre acestea începe cu depunerea unei plângeri prin care se
introduce acţiunea. Preşedintele va încredinţa cauza unei camere
pentru cercetări prealabile şi va desemna un judecător raportor. Partea
reclamată este înştiinţată de primirea cererii şi trebuie să prezinte în
termen de o lună un memoriu prin care să îşi susţină apărarea.
După studierea dosarului, judecătorul raportor va prezenta Curţii
un raport prealabil, cuprinzând problemele cele mai importante în
legătură cu cauza. Înaintea începerii procedurii orale, judecătorul
raportor are obligaţia să întocmească un raport de audienţă,
cuprinzând descrierea faptelor şi consideraţiile părţilor.
După procedura orală, acelaşi judecător redactează partea din
hotărâre cuprinzând chestiunile de drept care se supun aprobării. În
2
V. Marcu, N. Diaconu, “Drept …”, op. cit., pag. 187
3
O. Manolache, “Drept…”, op. cit., pag. 104
1
V. Marcu, “Drept…”, op. cit., pag. 89
faza orală, părţile îşi susţin cauza în cadrul unei audieri publice, în
faţa judecătorilor, dar nu au voie să pledeze personal, ci prin
consilieri sau avocaţi, după care se dă cuvântul avocatului general.
Părţile trebuie să fie reprezentate în mod obligatoriu în faţa
Curţii. Astfel, persoanele fizice sau juridice vor fi reprezentate de
către un avocat care poate fi unul făcând parte din barourile statelor
membre2. Statul şi instituţiile comunitare vor fi reprezentate de
agenţii pe care i-au desemnat.
O problemă importantă şi specifică acestei instanţe este faptul
că părţile trebuie să îşi stabilească un “domiciliu” în Luxemburg.
Pentru state, acesta este stabilit la sediul misiunilor diplomatice din
Luxemburg, iar persoanele fizice şi juridice îşi pot alege fie un avocat
din Luxemburg, fie orice altă persoană de încredere. Justificarea
acestei cerinţe este ca aceştia să îndeplinească rolul de destinatar al
corespondenţei trimisă de Curte1.
Curtea decide pe bază de hotărâre judecătorească sau prin
ordonanţă, mai puţin în cazurile când emite avize consultative, în
urma unei deliberări secrete, care are loc în Camera de Consiliu.
Curtea poate delibera valabil numai în compunere impară; când
numărul judecătorilor este par, judecătorul cu vechime mai mică se va
abţine să participe la deliberări.
Hotărârile Curţii sunt decizii colective care angajează instanţa
în întregul ei şi se iau cu majoritate de voturi. Hotărârile pronunţate
împreună cu concluziile avocaţilor generali şi cu avizele şi
ordonanaţele privind măsuri urgente se publică în Culegerea de
Jurisprudenţă a Curţii.
Competenţa ce revine Curţii nu este una de drept comun, ci o
competenţă de atribuire2, deoarecere este în mod expres prevăzută în
tratate. Autorii de specialitate tratează diferit chestiunile legate de
competenţa Curţii de Justiţie. Roxana Munteanu, în licrarea “Drept
european”, analizează recursurile în faţa Curţii de Justiţie,
grupându-le sintetic în trei categorii:
• controlul legalităţii actelor instituţiilor;
• controlul respectării de către statele membre a obligaţiilor
care le sunt impuse de către tratate;
2
În Germania, dreptul de a pleda în faţa Curţii este recunoscut şi profesorilor de
drept
1
V. Marcu, “Drept…”, op. cit., pag. 90
2
R. Munteanu, “Drept european”, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996
 • interpretarea regulilor comunitare şi aprecierea validităţii
actelor instituţiilor.
Conform opiniilor autorului Guy Isaac3, categoriile de
recursuri soluţionate de Curtera de Justiţie pot fi analizate după
următoarea clasificare:
• în funcţie de tipul de sesizare a Curţii - distingând atribuţiile
contencioase prejudiciare şi consultative;
• în funcţie de puterile Curţii – distingând mijloace de
jurisdicţie totală, mijloace de anulare şi mijloace de declarare.
Augustin Fuerea1 grupează atribuţiile Curţii de Justiţie în
funcţie de competenţa “rationae materiae” şi “rationae personae”, pe
când Nicoleta Diaconu2 le determină prin raportare la funcţiile Curţii
de Justiţie: justiţie administrativă, justiţie constituţională, justiţie
internaţională şi de instanţă de recurs.
Funcţia de justiţie administrastivă este exercitată de Curtea
de Justiţie în scopul protejării subiectelor de drept împotriva
eventualelor acţiuni ilegale sau păgubitoare ale instituţiilor
comunitare. În această categorie sunt incluse, în primul rând, acţiunile
privind legalitatea actelor adoptate de instituţiile comunitare în
exercitarea cărora Curtea este competentă să soluţioneze următoarele
categorii de recursuri3:
• recursul în anulare4 - are drept obiectiv asigurarea
conformităţii actelor comunitare cu tratatele şi asigură
distribuirea echilibrată a puterii între instituţiile comunitare,
putând fi atacate actele emise de Consiliu, Comisie şi
Parlament care produc efecte faţă de terţi;
• recursul prejudicial (în interpretare)1 - asigură cooperarea
între instanţele naţionale şi Curtea de Justiţie, garantându-se
aplicarea uniformă a dreptului comunitar în statele membre;
3
Guy Isaac, “Droit communitaire”, 3 ed., Paris, Massou, 1990
1
A. Fuerea, “Instituţiile …”, op. cit., pag., 121-122
2
N. Diaconu, “Sistemul …”, op. cit., pag. 140-143
3
Noţiunea de “recurs” nu se referă la o cale de atac împotriva unei hotărâri
judecătoreşti, ci semnifică acţiunea introdusă în faţa Curţii de Justiţie ca instanţă de
fond (N. Diaconu, Idem)
4
Reglementat prin art. 173 alin 2-3 – Tratatul C.E., art.33, al. 1-4 – Tratatul
C.E.C.O., art. 146, alin. 2 şi 3 – Tratatul C.E.E.A.
1
Reglementat prin dispoziţiile art. 177 – Tratatul C.E., art. 41 – Tratatul C.E.C.O.,
art. 150 – Tratatul C.E.E.A.
 prin soluţionarea acestui recurs, Curtea se va pronunţa asupra
interpretării tratatelor şi asupra validităţii actelor adoptate de
instituţiile comunitare;
• excepţia de ilegalitate2 - vizează posibilitatea unui control de
legalitate accesoriu unui litigiu principal.
Alt tip de acţiune, specific funcţiei de justiţie administrativă
este reprezentat în caz de inacţiune a Parlamentului, Consiliului sau
Comisiei ori B.C.E.
În acest sens, Curtea este competentă să soluţioneze recursul
în carenţă3, o garanţie s exercitării puterilor comunitare ce se aplică în
cazul abţinerii de a statua de către o instituţie comunitară în situaţia în
care tratatul prevede această obligaţie.
Funcţia de justiţie constituţională este exercitată de Curtea de
Justiţie atzbci când, la cererea Consiliului, Comisiei sau a unui stat
membru, formulează avize conform art. 228 par. 6 - Tratatul C.E. şi
art. 95 - Tratatul C.E.C.O.
Funcţia de justiţie internaţională este exercitată de Curte în
soluţionarea unor litigii dintre două sau mai multe subiecte de drept
internaţional, prin intermediul recursului în constatarea neîndeplinirii
unei obligaţii4. Litigiile pot apărea fie între Comisie şi statele
membre, fie numai
între statele membre. Curtea de Justiţie este competentă a statua
asupra oricărui diferend între statele membre în legătură cu obiectul
tratatului, dacă acest diferend îi este supus în virtutea unui
compromis1.
Funcţia de instanţă de recurs este exercitată cu prilejul
soluţionării recursurilor introduse împotriva hotărârilor Tribunalului
de Primă Instanţă, ce pot avea ca obiect doar chestiunile de drept, aşa
cum stabileşte textul tratatului.

2
art. 184 – Tratatul C.E., art. 36 alin. 3 – Tratatul C.E.C.O., art. 156 – Tratatul
C.E.E.A.
3
art. 175 – Tratatul C.E., art. 35 – Tratatul C.E.C.O., art. 148 alin. 1-2 – Tratatul
C.E.E.A.
4
art. 169-170 – Tratatul C.E., art. 141-143 – Tratatul C.E.E.A., art. 88 – Tratatul
C.E.C.O.
1
art. 182 – Tratatul C.E., art. 89 alin. 2 – Tratatul C.E.C.O., art. 154 – Tratatul
C.E.E.A.
 6.2. TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANŢĂ

Creşterea numărului acţiunilor introduse la Curtea de

Justiţie a sporit volumul de muncă al acesteia şi a determinat
prelungirea duratelor procedurale, având efecte negative asupra
desfăşurării proceselor. Crearea unei a doua curţi comunitare a
devenit o necesitate în perspectiva ameliorării sistemului judiciar
comunitar.
Tribunalul de Primă Instanţă (T.P.I.) a luat astfel fiinţă pe
baza prevederilor introduse de Actul Unic European în cele trei
tratate constitutive. Aşadar, la cererea Curţii şi după consultarea
Comisiei şi a Parlamentului, Consiliul a hotărât, cu unanimitate ,
crearea unei jurisdicţii de primă instanţă, pe lângă Curtea de Justiţie.
Tribunalul de Primă Instanţă a intrat în funcţie de la 1 septembrie
1989, pe baza hotărârii Consiliului din 24 octombrie 1988.
T.P.I. este format din 25 de judecători aleşi pe o perioadă de 6
ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului lor, dintre persoanele care
oferă toate garanţiile de independenţă şi care posedă capacitatea
cerută pentru exercitarea funcţiilor jurisdicţionale. Spre deosebire de
Curte, Tribunalul nu are în componenţă avocaţi generali, dar membrii
săi, cu excepţia preşedintelui, sunt chemaţi să exercite aceste funcţii,
obligatoriu dacă T.P.I. judecă în plen, iar dacă judecata se realizează
la nivel de cameră, în măsura în care se consideră nencesar, ţinându-
se seama de complexitatea cauzei. Judecătorul care a îndeplinit
funcţia de avocat general într-o cauză nu mai poate participa la
judecarea acesteia1.
Statutul judecătorilor care compun Tribunalul de Primă
Instanţă este similar cu cel al judecătorilor Curţii de Justiţie, astfel
încât nu mai sunt necesare amănunte. Dacă se constată că un
judecător nu mai corespunde condiţiilor cerute sau nu mai satisface
obligaţiile care rezultă din funcţia sa, Curtea îi va hotărî eliberarea din
funcţie pe baza unui aviz al Tribunalului.
Regula funcţionării Tribunalului o reprezintă acţiunea în cadrul
camerelor compuse din trei la cinci judecători. Excepţia este dată de
acţiunea din plen2. Tribunalul desemnează pentru o perioadă de un an
preşedinţii camerelor. În funcţionarea sa, această instituţie este legată
organic de Curtea de Justiţie, neavând servicii proprii (cu excepţia
1
V. Marcu, “Drept…”, op. cit., pag. 95
2
A. Fuerea, “Manualul …”, op. cit., pag. 101
grefei). T.P.I. este un organ auxiliar al Curţii de Justiţie, utilizând
serviciile acesteia pentru documentare, cercetare, traducere, serviciu
administrativ, în baza unui acord stabilit între cei doi preşedinţi.
Sarcinile ce revin grefierului sunt stabilite în detaliu în Instrucţiunile
pentru grefier adoptate de Tribunal în 19943.
Procedura în faţa T.P.I. este asemănătoare cu cea a Curţii,
urmând cele două faze - scrisă şi orală. Tribunalul deliberează în
Camera de Consiliu pe baza concluziilor finale. Hotărârea este
pronunţată în şedinţă publică, cu convocarea părţilor.
Conform dispoziţiilor art.3 par.1 - Decizia Consiliului nr. 88/591
din 24 octombrie 1988, T.P.I. este competent să soluţioneze1:
• litigiile dintre Comunităţi şi agenţii lor, adică toate
problemele de personal, inclusiv recursurile în despăgubire;
• recursurile formulate împotriva unei instituţii a Comunităţilor
de către persoane fizice, care se referă la punerea în practică a
regulilor de concurenţă aplicabile întreprinderilor;
• recursurile în despăgubire care urmăresc repararea
prejudiciilor provocate de o instituţie comunitară ca urmare a
unui act sau a unei reţineri care fac obiectul unui recurs în
anulare sau, în lipsă, formulat de acelaşi reclamant şi care
ţine de principala competenţă a T.P.I.
Tratatul C.E. instituia două cazuri de necompetenţă cu privire
la recursul prejudicial şi la acţiunile introduse de statele membre şi de
instituţiile comunitare dintre care ultima a fost abrogată prin Tratatul
de la Maastricht. La cererea Curţii şi după consultarea Parlamentului
şi a Comisiei, Consiliul, hotărând cu unanimitate, stabileşte
categoriile de acţiuni şi compunerea T.P.I., adaptează şi completează
în măsura necesară dispoziţiile statutului Curţii de Justiţie.

6.3. Organele jurisdicţionale în lumina Constituţiei

Europene

Potrivit art. I-29 din Constituţie “Curtea de Justiţie a Uniunii

Europene cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunalele
specializate. Acestea asigură interpretarea şi aplicarea Constituţiei.”
În scopul interpretării acestui articol, sunt necesare anumite precizări

3
J.O.C.E., nr. L/78 din 22 martie 1994
1
Sursa: A. Fuerea, “Manualul…”, op. cit., pag. 101
terminologice. C.J.U.E. va reprezenta instituţia în ansamblul său, care
va cuprinde toate cele trei categorii de instanţe; C.J. va reprezenta
instanţa comunitară supremă1. Tribunalul va înlocui T.P.I., iar
tribunalele specializate vor înlocui panel-urile judiciare - ultimele
introduse prin art. 225 al T.C.E2.
Rolul Curţii de Justiţie este de a asigura respectul faţă de
Constituţie şi dreptul Uniunii. Fiecare stat membru va avea câte un
judecător. Aceştia vor fi asistaţi de avocaţi generali. Numirea
judecătorilor şi avocaţilor generali va avea loc în urma acordului
comun al statelor ce compun Uniunea, dar nu înainte de evaluarea
candidaţilor cu privire la competenţă, realizată de comitetul creat în
condiţiile art. III-357, care statuează: “Se instituie un comitet care
emite un aviz cu privire la adecvarea candidaţilor la exercitarea
funcţiilor de judecător şi avocat general în cadrul Curţii şi a
Tribunalului, înainte de luarea deciziei de către guvernele statelor
membre.(…). Comitetul este format din şapte personalităţi dintre
foştii membrii ai Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului, dintre membrii
instanţelor naţionale supreme şi din jurişti cu competenţe
recunoscute, dintre care unul este propus de către Parlamentul
European. Consiliul adoptă o decizie europeană care stabileşte
regulile de funcţionare acestui comitet, precum şi o decizie europeană
prin care sunt desemnaţi membrii comitetului. Comitetul hotărăşte la
iniţiativa preşedintelui Curţii de Justiţie.”
Competenţa Curţii de Justiţie este următoarea3 :
• decide cu privire la acţiunile intentate de către Comisie, un
stat membru, o instituţie ori o persoană, fizică sau juridică;
• decide cu titlul prejudicial, la cererea instanţelor naţionale
asupra interpretării dreptului Uniunii sau asupra validităţii
actelor adoptate de către instituţiile europene;
• decide cu privire la alte situaţii prevăzute de Tratatul
constituţional, cum ar fi ,spre exemplu, apelurile declarate
faţă de hotărârile Tribunalului sau , în mod excepţional,
respectarea regulilor prevăzute în Statut sau revizuirea
hotărârilor acestuia1.

1
I. Gâlea, “Tratatul …”, op. cit., pag. 64
2
Idem, pag. 341
3
Art. I-129 alin. 3
1
I. Gâlea, “Tratatul…”, op. cit., pag. 64
 Curtea nu va avea jurisdicţie în materie de politică externă şi
de securitate comună2 cu excepţia verificărilor legalităţii măsurilor
restrictive, adoptate în conformitate cu art. III-322. De asemenea, în
conformitate cu prevederile art. III-365, jurisdicţia Curţii nu se
întinde nici asupra actelor Consiliului European, deşi acesta a devenit
o instituşie a U.E. şi emite decizii cu forţă obligatorie. În această
situaţie este vorba despre o deficienţă a textului constituţional, spun
unii autori3, în cazul în care şi Curtea va reţine această interpretare,
având în vedere că nu ar fi justificat ca o instituţie - chiar dacă este
vorba despre forumul interguvernamental la nivel înalt - să rămână în
afara controlului de legalitate.
În sfârşit, un alt caz de necompetenţă este reglementat la art.
III-377, în virtutea căruia, în materia spaţiului de libertate, de
securitate şi justiţie, Curtea nu va avea jurisdicţie în ceea ce priveşte
validitatea şi proporţionalitatea operaţiunilor conduse de stat un
membru pentru asigurarea ordinii de drept şi siguranţei, care sunt
reglementate de dreptul naţional.
Tribunalul este format din cel puţin un judecător pentru
fiecare stat
membru. Înseamnă că numărul magistraţilor acestei instanţe poate să
fie superior celui al statelor membre. Această diferenţiere faţă de
Curtea de Justiţie trebuie să fie analizată ca o măsură ce permite
acesteia să facă faţă creşterii sarcinilor sale1. Statutul2 poate prevedea
ca Tribunalul să fie asistat de avocaţi generali.
Membrii Tribunalului sunt aleşi dintre persoanele care oferă
toate garanţiile de independenţă şi îndeplinesc condiţiile cerute pentru
exercitarea
înaltelor funcţii jurisdicţionale. O reînnoire parţială a acestora are loc
la fiecare trei ani. Judecătorii desemneasză preşedintele Tribunalului,
din rândul lor, pe o perioadă de trei ani. Mandatul poate fi reînnoit.
Tribunalul îşi adoptă regulamentul de procedură în acord cu Curtea
de Justiţie, după care îl supune aprobării Consiliului3.
Cu privire la competenţa Tribunalului, art. III-358 dispune :

2
Art. III-376
3
I. Gâlea, “Tratatul…”, op. cit., pag 342
1
O. Manolache, “Drept…”, op. cit., pag. 110
2
Este vorba despre Statutul C.J.U.E.
3
art. I-356
 • acesta poate judeca în primă instanţă acţiunile prevăzute în
art. III-365, III-367, III-370, III-372 şi III-374, cu excepţia
celor care revin unui tribunal specializat şi a celor pe care
Statutul îl rezervă Curţii de Justiţie;
• hotărârile pronunţate de Tribunal pot face obiectul unui
recurs înaintant Curţii de Justiţie numai pe motive de drept în
condiţiile şi limitele prevăzute prin Statut;
• hotărârile pronunţate de Tribunal pot face în mod excepţional
obiectul unei reexaminări din partea C.J. în cazul unui risc
serios de atingere a unităţii sau coerenţei dreptului Uniunii;
• tribunalul are competenţa de a audia chestiunile prejudiciale
care corespund, în temeiul art. III-369, unor domenii
specifice stabilite prin Statutul C.J.U.E.;
• deciziile acestei instanţe asupra chestiunilor prejudiciale pot
face în mod excepţional obiectul unei reexaminări de către
Curtea de Justiţie dacă există un risc serios de atingere a
unităţii sau coerenţei dreptului Uniunii.
Printr-o lege europeană se pot înfiinţa tribunale speciale pe
lângă Tribunal, care să aibă competenţa de a judeca în primă instanţă
anumite categorii de acţiuni în domenii specifice. Legea europeană
este adoptată fie la propunerea Comisiei şi după consultarea Curţii de
Justiţie, fie la cererea Curţii de Justiţie şi după consultarea Comisiei 1.
În respectiva lege se vor stabili şi condiţiile referitoare la componenţa
şi domeniul competenţelor atribuite acestor instanţe.
Membrii tribunalelor specializate trebuie să îndeplinească
aceleaşi cerinţe de eligibilitate ca şi cei ai C.J. sau ai Tribunalului,
însă ei vor fi numiţi de Consiliu, care hotărăşte cu unanimitate.
Deciziile acestei categorii de instanţe pot face obiectul unui recurs
limitat la chestiuni drept sau al unui apel pe chestiuni de fapt, în faţa
Tribunalului.

7. CURTEA EUROPEANĂ DE CONTURI

7. 1. Componenţă. Organizare. Funcţionare.

Înfiinţarea Curţii de Conturi se înscrie în contextul aplicării şi

consolidării finanţării Comunităţilor prin resurse proprii şi în cel al

1
Art. III - 359
atribuirii Prlamentului European a responsabilităţii de a descărca
Comisia pentru execuţia bugetului1.
Curtea de Conturi a fost prevăzută de Tratatul din 22 iulie 1975,
care a reformat procedura bugetară şi a înlocuit Comisia de Control
prevăzută de Tratatele C.E.E. şi C.E.E.A. şi Comisarii pentru Conturi
prevăzuţi de C.E.C.O. În ciuda numelui folosit, Curtea de Conturi nu
este o jurisdicţie. Ea a fost inclusă în rândul instituţiilor comunitare
prin Tratatul de la Maastricht din anul 1993.
Curtea de Conturi numără în prezent 25 de membri, aleşi dintre
persoanele care aparţin sau au aparţinut în ţările lor instituţiilor de
control extern sau care posedă o calificare deosebită pentru această
funcţie. Ei trebuie să ofere toate garanţiile de independenţă.
Dispoziţiile privind interdicţia exercitării altor activităţi profesionale,
datoria de probitate şi discreţie, acceptarea de funcţii sau avanteje
după încetarea mandatului, privilegiile şi imunităţile sunt, în general,
identice cu cele prevăzute pentru judecătorii Curţii de Justiţie a
Comunităţilor Europene1.
Membrii Curţii de Conturi îşi exercită funcţiile în deplină
independenţă, în interesul general al Comunităţii, ceea ce înseamnă că
au obligaţia de a nu solicita şi accepta instrucţiuni din partea nici unui
guvern sau organism. Numirea lor este făcută de Consiliu, care
hotărăşte în unanimitate, după consultarea Parlamentului European.
Perioada unui mandat este de 6 ani, cu posibilitate de reînnoire.
Preşedintele Curţii este ales dintre membrii acesteia pentru o
durată de 3 ani, prelungirea mandatului fiind permisă. El asigură buna
funcţionarea serviciilor şi a activităţii Curţii şi o reprezintă pe plan
extern, în special atunci când instituţia pe care o conduce trebuie să
prezinte rapoarte altor instituţii comunitare2.
Mandatul membrilor Curţii de Conturi încetează prin deces,
demisie, împlinirea termenului sau prin decizia din oficiu pronunţată
la cerea Curţii de Conturi de către C.J.U.E., atunci când aceasta
constată că cel în cauză a încetat să rspundă condiţiilor cerute sau să-
şi îndeplinească obligaţiile care decurg din însărcinarea sa.
Înlocuitorul va continua mandatul până la împlinirea termenului de 6

1
A. Fuerea, “Manualul…”, op. cit., pag. 96
1
Privilegiile şi imunităţile aplicabile membrilor Curţii de Conturi se conformează
Protocolului de la Bruxelles relativ la Curtea de Justiţie
2
A. Fuerea, “Instituţiile…”, op. cit., pag. 150
ani. Indemnizaţiile şi drepturile la pensie sunt stabilite prin hotărârea
Consiliului, luată cu majoritate calificată3.
Curtea de Conturi funcţionează ca un organ colegial. Fiecărui
membru îi este repartizat un sector specifc de activitate. În exercitarea
însărcinărilor, instituţia adoptă avize sau rapoarte anuale cu
majoritatea membrilor care o compun. Potrivit Tratatului de la Nisa,
Curtea de Conturi îşi va putea crea Camere pentru adoptarea anumitor
categorii de avize sau raporturi. Activitatea acesteiinstituţii se
desfăşoară la Luxemburg.

7.2. Atribuţiile Curţii de Conturi

Prin atribuţiile care îi revin, Curtea de Conturi exercită două

categorii de funcţii: funcţia de control, exprimată prin aceea că
examinează legalitatea veniturilor şi cheltuielilor şi asigură gestiunea
financiară la nivel comunitar, şi funcţia consultativă, care presupune
prerogativa conferită prin tratate acestei instituţii de a emite avize
consultative.
Curtea de Conturi, aşa cum am precizat anterior, nu îndeplineşte
o veritabilă funcţie jurisdicţională. Cu toate acestea, competenţele
care îi sunt recunoscute sunt foarte largi. Astfel, Curtea are
responsabilitatea exercitării controlului permanent al conturilor, pe
care o realizează în mod autonom, fapt care o deosebeşte de simplele
organe auxiliare şi care stă la baza recunoaşterii calităţii ei de
instituţie.
Totodată, Curtea de Conturi se ocupă cu examinarea aspectelor de
legalitate şi regularitate a tuturor veniturilor şi cheltuielilor celor trei
Comunităţi, indiferent dacă sunt bugetare sau nu. Controlul
veniturilor se calculează pe baza sumelor stabilite ca datorate şi a
vărsămintelor către Comunitate, iar cel al cheltuielilor pe baza
angajamentelor asumate şi a plăţilor efectuate şi poate avea loc
înainte de închiderea conturilor exerciţiului financiar în cauză.
O altă atribuţie a Curţii de Conturi este cea potrivit căreia
examinează conturile veniturilor şi cheltuielilor oricărui organism
creat de Comunitate, în măsura în care actul fondator nu exclude
acest lucru. Curtea prezintă Parlamentului European şi Consiliului o
declaraţie de asigurare privind fiabilitatea conturilor şi legalitatea şi
regularitatea operaţiunilor auxiliare.
3
Idem
 Curtea de Conturi exercită funcţia de control şi în raport cu
execuţia bugetară. Parlamentul, la recomandarea Consiliului, descarcă
Comisia de executarea bugetului, în urma examinării conturilor şi a
bilanţului financiar, a raportului anual al Curţii de Conturi şi a
raporturilor ei speciale, precum şi pe baza răspunsurilor instituţiilor
formulate la observaţiile Curţii.
Pentru îndeplinirea sarcinilor ce-i revin, Curtea de Conturi
colaborează cu alte instituţii internaţionale similare şi cu organismele
naţionale de control. Verificările au loc pe baza documentelor şi, dacă
este necesar, se desfăşoară la faţa locului, în celelalte instituţii ale
Comunităţii şi în statele membre. Aceste instituţii sau servicii aduc la
cunoştinţa Curţii de Conturi dacă intenţionează să participe la control.
Orice document sau orice informaţie necesare pentru îndeplinirea
misiunii Curţii de Conturi îi sunt comunicate la cerere. Activitatea ei
se concretizează în rapoarte anuale, redactate după încheierea
exerciţiului financiar, care sunt transmise altor instituţii comunitare.
În cuprinsul acestora, Curtea de Conturi poate face orice observaţie
pe care o consideră utilă cu privire la modul de gestionare a
mijloacelor financiare a Comunităţilor. Rapoartele înaintate Comisiei
şi Parlamentului European sunt analizate împreună cu cele ale
instituţiilor controlate şi sunt luate măsurile necesare1. Totodată,
Curtea de Conturi îşi poate prezenta în orice moment observaţiile, sub
forma rapoartelor scrise, asupra oricăror chestiuni specifice.
Curtea de Conturi trebuie să fie consultată de către celelalte
instituţii comunitare cu privire la orice proiect din sfera financiară şi
bugetară. La solicitarea acestora, Curtea emite avize consultative, în
vederea adoptării unor acte juridice. Ele nu sunt avize conforme, căci
destinatarul lor nu este legat de conţinut, însă solicitarea lor este
obligatorie. Prin intermediul avizelor consultative Curtea execută un
control financiar preventiv, contribuind la buna organizare financiară
a activităţii comunitare1.
Prin dispoziţiile Tratatului de la Amsterdam, Curtea de Conturi
dobândeşte prerogativa de a introduce acţiuni în faţa Curţii de Justiţie,
în vederea exercitării atribuţiilor sale. Tot prin dispoziţiile acestui
tratat, ea poate efectua controale în localurile oricărui organism care
gestionează venituri sau cheltuieli în numele Comunităţii, chiar şi în
statele membre. De asemenea, ea poate efectua astfel de controale şi
1
V. Marcu, “Drept…”, op. cit., pag. 97
1
V. Marcu, N. Diaconu, “Drept…”, op. cit., pag. 200
în localurile persoanelor fizice sau juridice care beneficiază de
vărsăminte ce provin din bugetul comunitar2.

7.3. Curtea de Conturi în Constituţia Europeană

Dispoziţii constituţionale cu privire la Curtea de Conturi se

regăsesc în art. I-31 şi în art. III-384 – III-385 din tratat. Acestea reiau
prevederile T.C.E., astfel încât nu se poate vorbi de modificări şi nici
de noutăţi. Singura observaţie demnă de luat în seamă este aceea că s-
a considerat necesar să se menţioneze expres faptul că instituţia în
discuţie este una comunitară, cu toate consecinţele ce decurg de aici,
în special faptul că actele emise de Curte produc efecte juridice3.

8. ORGANELE COMUNITARE
Pe lângă instituţiile comunitare îşi desfăşoară activitatea şi
numeroase organe auxiliare ce îndeplinesc funcţii cu caracter
financiar, tehnic sau consultativ. Ţinând cont de importanţa
atribuţiilor pe care le exercită în scopul realizării obiectivelor
Comunităţilor, vom analiza în continuare patru dintre acestea:
• Sistemul European al Băncilor Centrale;
• Banca Europeană de Investiţii;
• Comitetul Economic şi Social;
• Comitetul Regiunilor.

8.1. Sistemul European al Băncilor Centrale

Alături de Banca Europeană de Investiţii, Sistemul European al

Băncilor Centrale face parte din categoria organelor financiare
comunitare. Înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht 1, S.E.B.C. este
compus din Banca Centrală Europeană şi din băncile centrale ale
statelor membre (băncile centrale naţionale). El nu este propriu-zis un
organ, ci o structură care facilitează integrarea băncilor naţionale în
cadrul Sistemului comunitar2.
Băncile Centrale Naţionale, ca instituţii ale statelor membre, sunt
supuse legislaţiei interne; în acelaşi timp însă, le sunt aplicabile şi o
2
A. Fuerea… “Instituţiile…”, op. cit., pag. 13
3
I. Gâlea… “Tratatul…”, op. cit., pag. 67
1
S.E.B.C. este reglementat în Titlul VI privind Politica Economică şi Monetară
2
V. Marcu, “Drept…”, op. cit., pag. 102
serie de reglementări de natură comunitară, fapt ce conduce la
obligaţia pentru statele membre de a lua măsurile necesare în vederea
armonizării celor două sisteme de drept. Din statutul special al
băncilor centrale naţionale decurg o serie de consecinţe:
• acestea trebuie să acţioneze în conformitate cu instrucţiunile
şi orientările B.C.E.;
• au obligaţia de a furniza Consiliului Guvernatorilor orice
informaţie pe care aceştia o consideră necesară, fără a putea
invoca secretul bancar;
• au în continuare competenţa de a îndeplini funcţii pe plan
naţional, în afara cazurilor în care Consiliul Guvernatorilor
nu statuează că există o inadvertenţă faţă de obiectivele
S.E.B.C.
În conformitate cu tratatul instituind C.E., sarcinile
fundamentale ale S.E.B.C. sunt1 :
• definirea şi implementarea politicii monetare a Comunităţii;
• desfăşurarea operaţiunilor de schimb, conform art. 109 din
Tratat;
• păstrarea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale
statelor membre;
• conducerea politicilor în ceea ce priveşte controlul prudenţial
al instituţiilor de credit şi stabilitatea sistemului financiar2.
S.E.B.C. este condus de organele de decizie ale Băncii Centrale
Europene. Aceasta este o instituţie financiară învestită cu putere de
reglementări şi decizie în cadrul sistemului financiar comunitar.
B.C.E. are personalitate juridică proprie şi se bucură în toate statele
membre de capacitatea juridică cea mai largă recunoscută persoanelor
juridice de legislaţia naţională. Dispune de propriul său personal, iar
normele juridice aplicabile acestuia sunt cuprinse în Statutul Băncii1.
Membrii S.E.B.C. şi implicit cei ai B.C.E. sunt obligaţi să nu
divulge informaţiile care sunt sub incidenţa secretului profesional,
chiar şi după încetarea funcţiilor lor; ei se bucură pe teritoriul statelor
membre de privilegiile şi imunităţile necesare îndeplinirii misiunilor
lor. Totodată, Banca beneficiază de independenţă în exercitarea
competenţelor, aşa încât nici un membru al organelor sale de decizie
1
Art. 105 par. 2
2
Art. 105 par. 5
1
N. Diaconu, “Sistemul…”, op. cit., pag. 162
nu poate accepta instrucţiuni din partea instituţiilor comunitare, a
statelor membre sau a unui alt oraganism. Ca instituţie financiară,
B.C.E. dispune de un capital şi de resurse proprii. Băncile centrale
naţionale sunt singurele autorizate să subscrie şi să deţină capitalul
B.C.E.
Sediul B.C.E. a fost stabilit la Frankfurt. Structura organizatorică a
acesteia este tripartită, în cadrul ei desfăşurându-şi activitatea
următoarele organe :
• Consiliul Guvernatorilor (organ de direcţie);
• Consiliul Director ( organ de administraţie);
• Consiliul General ( organ de execuţie).
Consiliul Guvernatorilor este compus din membrii
Comitetului Director şi din guvernatorii băncilor centrale naţionale.
El adoptă orientările S.E.B.C., stabileşte politica monetară a
Comunităţii, obiectivele monetare intermediare, ratele directoare ale
dobânzilor şi structura rezervelor în cadrul S.E.B.C. De asemenea,
Consiliul Guvernatorilor este singurul abilitat să autorizeze emisiunea
de bancnote în cadrul Comunităţilor; el adoptă regulamentul interior
prin care se determină organizarea internă a B.C.E. şi a organelor sale
de decizie1.
Consiliul (Comitetul) Director se compune dintr-un
preşedinte, vicepreşedinţi şi 4 membri.
Consiliul General include preşedintele,vicepreşedintele
B.C.E. şi guvernatorii băncilor centrale naţionale. Atribuţiile sale se
referă la îndeplinirea funcţiilor consultative ale B.C.E., colectarea
informaţiilor statistice, redactarea rapoartelor de activitate, pregătirile
pentru stabilirea irevocabilă a cursurilor de schimb ale monedelor
statelor membre care fac obiectul unei derogări, în raport cu moneda
unică, stabileşte condiţiile de angajare a personalului B.C.E.
Funcţiile şi atribuţiile B.C.E.2 pot fi sistematizate după cum
urmează:
• funcţia consultativă - Banca este consultată de autorităţile
naţionale în privinţa oricărui proiect legislativ în domeniile
care o privesc, precum şi de către instituţiile comunitare;
• funcţii statistice - asistată de băncile naţionale, B.C.E.
colectează informaţiile statistice necesare;

1
Idem, pag. 162
2
Art. 105 par. 4 – Tratatul de la Maastricht şi art. 4 din Statut
 • funcţii monetare - B.C.E. şi băncile centrale naţionale pot
deschide conturi instituţiilor de credit şi altor particpanţi şi
pot să accepte active drept garanţie, pot să intervină pe pieţele
de capital şi să impună instituţiilor de credit constituirea de
rezerve obligatorii; B.C.E. şi băncile centrale naţionale nu pot
acorda credite fără acoperire şi nici nu pot achiziţiona direct
instrumentele datoriei către ele;
• funcţia internaţională - în domeniul cooperării internaţionale
este abilitată să decidă modul de reprezentare a sistemului
bancar.
B.C.E., în îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, adoptă
regulamente şi decizii şi emite avize şi recomandări1.
Modificările referitoare la Sistemul European al Băncilor
Centrale introduse prin Constituţia U.E. se răsfrâng asupra
următoarelor aspecte:
• politica monetară a Uniunii Europene este condusă de B.C.E.
şi de băncile centrale ale statelor care au adoptat moneda
Euro şi care constituie Eurosistemul2;
• consacrarea juridică oficială a Băncii Centrale Europene ca
instituţie a Uniunii3 şi deci încetarea statutului de organ
financiar al acesteia; acest lucru era de aşteptat, pe de o parte
datorită importanţei şi volumului de atribuţii exercitate de
B.C.E., iar pe de altă parte având în vedere rolul esenţial al
factorului financiar în viaţa Uniunii şi care nu era reprezentat
la nivel instituţional;
• urmând evoluţia legislativă impusă prin dispoziţiile
constituţionale, B.C.E. este îndreptăţită să adopte următoarele
categorii de acte juridice: regulamente europene, decizii
europene, recomandări şi avize (art. III-190 alin.1);
• în conformitate cu art. III-187, S.E.B.C. este condus de
organele
de decizie ale B.C.E., adică Consiliul Guvernatorilor şi Comitetul
Executiv; acesta din urmă ar înlocui Comitetul Director şi Consiliul
General prevăzute în T.C.E.;

1
Art. 108 – T.C.E.
2
art. 30 alin. 1 din Constituţia U.E.
3
Idem, alin. 3
 • măsurile pentru utilizarea EURO ca monedă unică se vor
stabili prin lege europeană sau lege-cadru europeană, care va
fi adoptată după consultarea Băncii Centrale Europene1.

8.2. Banca Europeană de Investiţii

Banca Europeană de Investiţii (B.E.I.) a fost creată prin

Tratatul de la Roma instituind C.E.E., cu scopul de a finanaţa
investiţiile pentru promovarea obiectivelor comunitare. B.E.I. îşi are
sediul la Luxemburg, oraş considerat din acest punct de vedere
“Capitala financiară a Comunităţilor”2. Birouri ale ei se află şi în alte
oraşe ale statelor membre (Atena, Londra, Madrid, Roma etc.)
Membrii băncii sunt statele comunitare. Ea are personalitate
juridică şi are misiunea de a contribui la dezvoltarea echilibrată şi
neîntreruptă a pieţei comune, apelând la pieţele de capital şi la
resursele proprii.
Organe ale B.E.I. sunt :
• Consiliul Guvernatorilor - compus din miniştrii delegaţi ai
statelor membre ( în general, cei de finanţe); preşedinţia este
asigurată de fiecare stat prin rotaţie timp de un an, pe baza
criteriului alfabetic; defineşte direcţiile generale ale politicii
băncii în materia creşterii capitalului;
• Consiliul de Administraţie - format din administratori şi
dintr-un număr de membri supleanţi numiţi de Consiliul
Guvernatorilor; Comisia îşi asigură reprezentarea printr-un
număr de doi membri; este condus de un preşedinte şi mai
mulţi vicepreşedinţi şi are rolul de a pune în aplicare deciziile
Consiliului Guvernatorilor;
• Comitetul Director - cu rol de iniţiativă pe lângă Consiliul
de Administraţie.
Proiectele care beneficiază de ajutorul B.E.I. sunt grupate în trei
sectoare prin T.C.E.1 :
• dezvoltare regională - domeniu care beneficiază de mai mult
de jumătate din împrumuturile băncii şi vizează proiecte pentru

1
Art. III-191 din Constituţia U.E.
2
A. Fuerea, “Instituţiile …”, op. cit., pag. 154
1
Art. G-68
 modernizarea agriculturii, investiţii, industrie, reconstrucţie şi
infrastructură;
• modernizarea şi reconversia întreprinderilor - prin astfel de
investiţii se urmăreşte ameliorarea industriei;
• proiecte de interes comun pentru statele membre sau pentru
Comunitate în ansamblul său.
Criteriile necesare pentru ca o propunere de investiţie
preconizată pe teritoriul comunitar să fie sprijinită printr-un împrumut
de către B.E.I. sunt : investiţia trebuie să vizeze adâncirea şi
perfecţionarea procesului integraţionist; investiţia trebuie să fie
raţională din punct de vedere economic, să fie orientată spre o
activitate productivă şi să aibă perspective certe de rentabilitate2.
Deşi principalele investiţii sunt destinate proiectelor interne,
Banca Europeană de Investiţii contribuie şi la aplicarea politicilor
cooperării internaţionale a Comunităţilor, astfel încât numeroase state
necomunitare beneficiază de ajutorul ei.
Banca a intenţionat să se declare independentă faţă de alte
instituţii cxomunitare, dar, pe baza acţiunii Comisiei, Curtea de
Justiţie a statuat că aceasta nu constituie un organ independent, ci este
parte a sistemului comunitar, trebuind să se supună deciziilor
instituţiilor acestuia1.
Situaţia nu s-a schimbat nici odată cu adoptarea Tratatului
instituind o Constituţie pentru Europa. Banca Europeană de
Investiţii nu este inclusă în categoria instituţiilor Uniunii. Deşi se
precizează expres ( cu caracter de noutate) că aceasta are
personalitate juridică, ea se bucură de un statut special, încadrându-se
în noţiunea generică de “organisme ale Uniunii”. Prin urmare, aceasta
nu are atribuţii de reglementare ca în cazul B.C.E2. Articolele III-393
– III-394 care reglementează B.E.I. reproduc dispoziţiile articolelor
266 şi 267 T.C.E., astfel încât nu se mai poate vorbi de noi
modificări.

8.3. Comitetul Economic şi Social

2
A. Fuerea, “Instituţiile…”, op. cit., pag. 158
1
V. Marcu, “Drept…”, op. cit., pag. 104
2
I. Gâlea, “Tratat”, op. cit., pag. 354
 Consiliul şi Comisia Comunităţilor Europene sunt asistate de
un Comitet Economic care exercită funcţii consultative şi care
reprezintă patronatul, salartiaţii şi diferite ramuri de activitate3.
C.E.S. este modelul , la nivel comunitar, al Comitetelor
economico-sociale existente în statele membre în cadrul cărora
patronii se pun de acord cu sindicatele. Comitetul Economic şi social
are o triplă vocaţie1:
• contribuie la decizia comunitară, adresând opinii care
informează autorităţile de preocupările sau de obiectivele pe
care el le consideră ca fiind primordiale;
• constituie locul de dialog privilegiat şi permanent între
diferitele categorii socio-profesionale;
• reprezintă un centru de informare indispensabil cu privire la
iniţiativele şi realitatea comunitară.
Tratatul de la Nisa dispune că C.E.S. poate avea maxim 350
de membri aleşi în unanimitate de Consiliul Comunităţii Europene pe
baza unei liste de propuneri înaintată de statele membre. Aceştia îşi
desemnează preşedintele şi Biroul pentru un mandat de doi ani,
reînnoibil.
Activitatea C.E.S. se desfăşoară în cadrul mai multor
secţiuni, corespunzător ramurilor reglementate de tratate. Reuniunile
sale au loc la convocarea preşedintelui, la cererea Comisiei sau
Consiliului, dar şi din proprie iniţiativă.
Mandatul de membru C.E.S. încetează în unul din
următoarele cazuri2: împlinirea mandatului (care pentru membrii
obişnuiţi este de 4 ani), demitere, forţă majoră, pierderea cetăţeniei în
baza căreia au fost numiţi, absenţa repetată de la sesiunile plenare,
condamnarea pentru o cauză penală, deces. Membrii Comitetului nu
pot fi legaţi prin mandat imperativ, ei exercitându-şi funcţiile în
deplină independenţă, în interesul general al Comunităţilor1.
În urma consultărilor, C.E.S. emite avize obligatorii şi
facultative. Primele sunt necesare atunci când tratatele obligă

3
Agricultori, meşteşugari, proprietari de întreprinderi mici şi mijlocii, liber-
profesionişti, reprezentanţi ai consumatorilor, ai comunităţii ştiinţifice şi pedagogice,
ai economiei sociale, ai familiei şi ai mişcărilor ecologiste
1
A. Fuerea, “Instituţiile…”, op. cit., pag. 167
2
A. Fuerea, “Instituţiile…”, op. cit., pag. 165
1
Prevedere a Tratatului de la Maastricht, art. 194
Consiliul sau Comisia să-i ceară un aviz cu privire la anumite proiecte
de acte, celelalte pot fi emise în una din următoarele situaţii:
• autosesizarea - C.E.S. poate da un aviz din proprie iniţiativă
şi poate elabora raporturi cu privire la orice problemă;
• consultarea voluntară - la cererea Consiliului sau Comisiei,
ori de câte ori aceste două instituţii consideră că este necesar.
Tratatul de la Amsterdam introduce dispoziţia conform căreia
Comitetul Economic şi Social poate fi consultat şi de Parlamentul
European; este vorba însă de o consultare facultativă.
Articolele I-32 şi III-388 – III-392 care reglementează
Comitetul Economic şi Social în Constituţie redau dispoziţiile
anterioare din T.C.E., cu următoarele modificări :
• compunerea Comitetului va fi stabilită prin decizie a
Consiliului;
• mandatul membrilor C.E.S. a fost prelungit de la 4 la 5 ani,
iar cele ale preşedintelui şi Biroului de la doi ani la doi ani şi
jumătate.

8. 4. Comitetul Regiunilor

Comitetul Regiunilor este un organ nou, instituit prin Tratatul de

la Maastricht. El are un caracter consultativ şi este format din
reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale, contribuind astfel
la consolidarea legăturilor dintre cetăţenii aceleiaşi regiuni, la
apropierea şi implicarea acestora în deciziile Uniunii1.
Înfiinţarea acestui comite răspunde în mod concret şi unora
dintre obiectivele stabilite prin Tratatul de la Maastricht, în sensul
preocupării de aprofundare solidarităţii între statele membre, cu
respectarea istoriei, culturii şi a tradiţiei lor şi de întărire a
caracterului democratic şi a eficacităţii funcţionării instituţiilor, în
scopul de a le permite să-şi îndeplinească, într-un cadru instituţional
unic, misiunile ce le-au fost încredinţate2.
Numărul membrilor, numirea şi mandatul acestora, statutul lor,
precum şi organele de conducere ale Comitetului Regiunilor sunt
supuse aceloraşi condiţii analizate la Comitetul Economic şi Social,
astfel încât nu vom reveni asupra acestor aspecte. Ceea ce diferă este

1
A. Fuerea, “Instituţiile…”, op. cit., pag. 167
2
O. Manolache, “Drept…”, op. cit., pag. 121
faptul că activitatea Comitetului Regiunilor se desfăşoară în comisii
şi subcomisii, spre deosebire de secţiunile prevăzute pentru C.E.S.
Consultarea Comitetului de către Consiliu, Comisie, iar prin
Tratatul de la Amsterdam şi de către Parlament, este obligatorie în
următoarele domenii: educaţie, tineret, cultură, sănătate, coeziune
economică şi socială, reţele transeuropene de transporturi, de
telecomunicaţii şi energie. În toate celelalte cazuri consultarea este
facultativă, ori de câte ori se consideră necesar. Avizul poate fi
rezultatul unei autosesizări a Comitetului Regiunilor, atunci când
acesta îl consideră util.
Cu privire la reprezentanţii locali/regionali ce formează
Comitetul, Tratatul de la Nisa prevede că aceştia trebuie să fi fost
aleşi în structuri locale/regionale sau să fie repsonsabil din punct de
vedere politic în faţa unei adunări alese.
Dispoziţia se menţine şi în art. I-32 din Constituţie care
reglementează unele aspecte legate de statutul membrilor Comitetului
Regiunilor. În art. III.386 – III-388, acest organ este reglementat după
modelul art. 263-265 T.C.E., fiind aduse următoarele modificări: pe
de o parte, nu mai este definit numărul de membri pentru fiecrare stat,
listele urmând a fi stabilite prin decizie de Consiliu şi pe de altă parte
mandatul membrilor a fost prelungit de la 4 la 5 ani.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ LA CAPITOLUL VI.

Diaconu, Nicoleta Sistemul insituţional al Uniunii Europene, Ed. Lumina

Lex, 2001,pag.4243
Leicu, Corina / Ioan Leicu, Instituţiile comunitare, Ed. Lumina
Lex,1996, pag. 97-98
Marcu Viorel / Nicoleta Diaconu, Drept comunitar gerneral,
Ed.Lumina Lex, 2002, pag. 110
Gâlea I./ M.A.Dumitraşcu / C.Morariu, Tratatul instituind o
Constituţie pentru Europa, Ed.All Beck, 2005
Cotea, Felician Drept comunitar instituţional, Ed. Aeternitas, 2003
Popescu Andrei / Nicolae Voiculescu, Drept social european, Buc, 2003
Fuerea, Augustin Drept comunitar european. Partea generală, Ed. All
Beck, 2003
www.europa.eu.int.
Augustin Fuerea, “Manualul Uniunii Europene”, Editura Actami,
Bucureşti, 2001.
Augustin Fuerea, “Instituţiile Uniunii Europene”, Editura Univesrul
Juridic, Bucureşti, 2002.
Manolache, Octavian Drept comunitar, Ed. All Beck, 2001
Jinga, Ion Uniunea Europeană.Realităţi şi perspective, Ed.Lumina Lex ,
2001
Colectiv, Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Ed.
Polirom,
Marian Mihăilă, Carmen Suciu, Dan Stan – Drept instituţional
comunitar, Bucureşti, Ed. Lumina Lex, 2001
Marcu, Viorel,rept instituţional comunitar, Ed. Lumina Lex, 2001
Călinoiu, Constanţa / Verrginia Vedinas, Teoria funcţiei publice
comunitare, Ed. Lumina Lex, 2001
Ţinca, Ovidiu Drept social comunitar, Ed. Lumine Lex, 2002
Ţinca, Ovidiu Drept comunitar material, Ed. Lumina Lex, 2003
Ovidiu Ţinca, „Drept comunitar general”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
Thribaut de Berranger,“Constitutions nationales des Communautés
européemnnes”, Paris, Montchrestien, 1997.
Filipescu Ion P. /Augustin Fuerea, “Drept instituţional comunitar
european”, ediţia a II-a, Editura Actami, Bucureşti, 1996.
Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, “Drept instituţional comunitar
european”, ediţia a V-a, Editura Actami, Bucureşti, 2000.
Dumitru Mazilu, “Integrarea europeană. Drept comunitar şi instituţii
europene. Curs”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
Roxana Munteanu, “Drept european”, Editura Oscar Print, Bucureşti,
1996.
Joël Rideau, “Droit institutionnel de l’Union et des Communautés
européennes”, Paris, PUF, 1995.
 CAPITOLUL VII. EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE

1. Rolul Acordurilor Europene în procesul de extindere a

Uniunii Europene
În a doua jumătate a anului 1989 prăbuşirea regimurilor
comuniste din Centrul şi Estul continentului european a marcat o
nouă etapă în procesul dezvoltării relaţiilor internaţionale. Căderea, în
noiembrie, a zidului Berlinului, simbol al divizării artificiale a
Europei, alăturată dezmembrării Uniunii Sovietice, prin proclamarea
independenţei statelor membre, demonstrează amploarea reacţiei
negative la adresa regimurilor totalitare. Mai mult decât atât, în vara
anului 1990, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord – NATO – a
încetat să mai considere inamice statele semnatare ale Pactului de la
Varşovia, fapt ce a încheiat definitiv Războiul Rece şi a marcat o
nouă etapă a dilogului politic la nivel european.
Primele încercări de susţinere a fostelor state comuniste
pe calea democraţiei şi a capitalismului s-au concretizat cu ocazia
Summit-ului G7 de la Paris din iulie 1989, Comunitatea Europeană
fiind însărcinată cu coordonarea asistenţei destinate Poloniei şi
Ungariei, din partea statelor membre ale grupului celor mai
industrializate 24 state ale lumii – G24.
Comunitatea Europeană a dezvoltat programul PHARE –
Polonia şi Ungaria: Asistenţă pentru Reconstrucţie Economică – ca
expresie a propriei contribuţii la consolidarea statelor respective,
program ce a fost extins ulterior şi la alte state foste comuniste. În
acelaşi scop a fost înfiinţată şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie
şi Dezvoltare.
În anul 1991 au fost semnate primele acorduri europene între
Comunitatea Europeană şi fostele state comuniste. Acestea erau de
fapt acorduri de asociere de tipul celor încheiate şi cu alte state.
Acordurile europene sunt mai mult decât simple acorduri de comerţ şi
cooperare, ele oferă cadrul instituţional necesar dialogului politic.
Astfel, un Consiliu de asociere a fost înfiinţat în scopul constituirii
unui forum pentru discuţii asupra politicii externe. Cooperarea dintre
Parlamentul european şi partenerii săi din ţările asociate se realizează
prin intermediul organismelor comune, fiind avută în vedere şi o
colaborare culturală, potrivit hotărârii din 11 martie 1994.
 Acordurile prevăd, de asemenea, orientarea către un comerţ
reciproc liber. Îndeplinirea acestui obiectiv este "asimetrică", ceea ce
înseamnă că piaţa Comunităţilor va fi deschisă înaintea pieţelor ţărilor
asociate.Ţările semnatare au de îndeplinit reforme vaste în domeniul
preţurilor, subsidiilor, al taxei, al politicii monetare şi al sistemului de
comerţ exterior, supunând astfel economiile lor competiţiei
internaţionale. Acordurile europene favorizează legăturile economice,
ştiinţifice şi tehnice. Zonele de cooperare cuprind agricultura,
industria şi tehnologia, pregătirea profesională, cercetarea şi ştiinţa,
energia, minele, transporturile, telecomunicaţiile, mediul încojurător
şi altele.
În perioada 1991-1993, Uniunea Europeană a semnat Acorduri
de asociere cu 6 ţări din Europa Centrală şi de Est: Polonia, Ungaria,
Republica Cehă, Slovacia, România şi Bulgaria. Prevederile
acordurilor au fost, în întregime, aplicate în cazul Poloniei şi Ungariei
în anul 1994, iar în celelalte patru ţări în anul 1995. Întrunirea de la
Essen, din decembrie 1994, a Consiliului European, a fixat mijlocul
anului 1995 ca dată pentru încheierea de acorduri de asociere cu
Republicile Baltice şi Slovenia, fapt deja realizat.
Acordurile europene deschid calea ţărilor asociate către
obţinerea calităţii de membru al Uniunii în cele din urmă. Consiliul
European de la Copenhaga, din anul 1993 a confirmat posibilităţile
democraţiilor din Europa Centrală şi Răsăriteană de a deveni membre
ale Uniunii Europene după ce îşi pot asuma obligaţiile economice şi
politice impuse de calitatea de membru.
În acest sens, la întrunirea Consiliului european de la Essen, din
decembrie 1994, şefii de stat şi de guvern, din ţările membre ale
Uniunii Europene, au adoptat o strategie de pregătire a ţărilor asociate
în vederea accederii lor la statutul de stat mebru al Comunităţii. Nu au
stabilit nici o dată pentru aderare, dar au hotărât ca negocierile
propriu-zise, în vederea aderării, ar putea începe imediat ce ia sfârşit
conferinţa interguvernamentală de revizuire a Tratatului de la
Maastricht.
Conferinţa la vârf de la Essen a inclus şi Republicile Baltice şi
Slovenia pe lista ţărilor candidate, cu toate că la acea vreme, ele nu
încheiaseră Acorduri de asociere cu Uniunea Europeană.
Strategia elaborată are în vedere micşorarea decalajului dintre
ţările asociate şi Uniunea Europeană pentu pregătirea celor dintâi în
scopul integrării pe piaţa internă comunitară. Această pregătire este
sprijinită printr-o serie de măsuri menite să promoveze integrarea
cum ar fi: dezvoltarea unor elemente de infrastructură în transporturi,
în energie, în mediu, în ştiinţă şi în tehnologie, precum şi cooperarea
în politica externă şi de securitate în domeniul justiţiei şi al afacerilor
interne348.

2.Procesul de extindere a Uniunii Europene

Capacitatea de adaptare a structurilor economice la modificările

survenite pe plan european în urma schimbărilor din Centrul şi Estul
continentului din anii 1989-1991, şi-a găsit expresia atât în noile
reglementări adoptate, cât şi în adâncirea proceselor de integrare prin
constituirea Uniunii Europene la 7 februarie 1992, odată cu Tratatul
de la Maastricht.
Extinderea Uniunii Europene, prin includerea statelor din
Europa Centrală şi de Est, constituie o evoluţie firească a reaşezării
structurilor economice continentale în condiţiile transformărilor din
economia mondială, reprezentând o garanţie a menţinerii unor ritmuri
adecvate ale proceselor dezvoltării economice şi expansiunii
comerţului internaţional349. Acest proces complex include
reamplasarea continuă a industriilor şi a serviciilor, în condiţiile
dezvoltării exporturilor. Sunt evoluţii continentale care presupun o
forţă de muncă ieftină şi deosebit de calificată.
Extinderea Uniunii Europene prin includerea progresivă, pe
termen mai mult sau mai puţin lung, a fostelor ţări-satelit ale URSS
constituie o "restanţă" a fostei Comisii Europene ("Comisia Santer"),
înlocuită acum de "guvernul european". Uniunea nu intervine decât în
domeniile ale căror probleme nu pot fi rezolvate pe o bază exclusiv
naţională sau regională. De aceea, faimosul precept socratic
"cunoaşte-te pe tine însuţi" (despre care tradiţia spune ca ar fi fost
înscris pe frontispiciul templului lui Apolo din Delfi) nu are sens în
politica internaţională decât în măsura în care este urmat - logic - de
"cunoaşte-ţi interlocutorul (sau interlocutorii)".
După cum sublinia cancelarul german Schröder în faţa unei
societăţi politice germane (DGAP), "politica externă este bazată pe

348
I.P. Filipescu, A. Fuerea, Drept Instituţional Comunitar European, ediţia a-V-a,
Ed. Actami, Bucureşti, 2000, p. 182-83
349
D. Mazilu, Integrarea europeană. Drept Comunitar şi Instituţii Europene, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 150-51
interese", iar "orice politică externă care ar pretinde că nu urmăreşte
nici un interes ar fi curată ipocrizie". În această viziune pur
pragmatică, departe de idealismul primilor ani ai perioadei postbelice,
"Europa - preciza Schröder - este o necesitate". Nici mai mult, dar
nici mai puţin, am adăuga noi350.
Evident, aceste interese naţionale - legitime - pot apărea, în
cadrul Uniunii Europene, adesea diferite, clar diferenţiate sau chiar
divergente. Să nu uitam că, spre deosebire de modelul american
"melting pot"351 - conglomeratul nediscriminant, omogenizator al
cetăţenilor SUA, indiferent de originea lor etnică în momentul
emigrării -, construcţia Europei unite se bazează tocmai pe
respectarea diferenţelor, fie ele de natură etnică, istorică, tradiţională,
religioasă, geografică sau culturală. Aceste diferenţe constituie în sine
o bogaţie care trebuie să fie păstrată, cultivată şi sprijinită în mod
solidar, fiind vorba de unul dintre principiile de bază ale procesului
unificator european. Unitatea vechiului continent este rezultatul
opţiunii libere a unor state suverane cu o lungă istorie, cu o identitate
naţională în general bine consolidată de-a lungul secolelor şi ale căror
diferenţe trebuie integrate în patrimoniul european comun în virtutea
principiului că, în actuala conjunctură mondială, pentru europeni este
mult mai important ceea ce îi uneşte decât ceea ce îi desparte. Aceste
diferenţe, calificate în general ca fiind "excepţii" legitime faţă de
pericolul de uniformizare a construcţiei "casei comune" europene şi
care ar trebui deci să fie acceptate şi susţinute ca atare de către toţi
partenerii, se referă în general la specificităţi de ordin cultural sau la
aspectele comerciale, aproape întotdeauna îmbinate între ele prin
consecinţele pe care le pot avea în viaţa de toate zilele. Au însă două
caracteristici comune: pe de o parte, este vorba de o problematică
internă, legată de apărarea unor interese sectoriale; guvernanţii
respectivi, fiind investiţi cu un mandat democratic, se consideră
obligaţi să ia în calcul aceste diferenţe în cadrul relaţiilor
internaţionale ale ţării pe care o reprezintă. Pe de altă parte,
majoritatea acestor "excepţii" - care sunt adesea o "specialitate"
franceză - sunt corelate în principal cu poziţia Europei sau a anumitor
ţări europene faţă de SUA sau de alte organizaţii internaţionale
350
Preston, Cristopher Enlargement and Integration in the EU, Oxford University
Press, New York, 2001
351
Kirolfy, AKR, The English Legal System, Penguin Books, London, 1999
(ONU, NATO, OMC etc.). O asemenea clasificare poate părea
oarecum artificială, mai ales dacă în cadrul unei analize care se vrea
într-adevăr cuprinzătoare a "excepţiilor" europene, problematici
precum evoluţia "cuplului" franco-german sau cea a atitudinii Marii
Britanii faţă de partenerii săi "continentali" sunt inconturnabile.
Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare şi
integrare care a început în 1951 între şase state europene: Belgia,
Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda. După cinci valuri de
aderări (1973: Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie; 1981: Grecia;
1986: Spania şi Portugalia; 1995: Austria, Finlanda şi Suedia; 2004:
Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia,
Slovenia şi Ungaria), UE are acum 25 State Membre şi se pregăteşte
pentru cea de a şasea extindere. Acest proces are ca scop extinderea
paşnică a zonei de stabilitate şi prosperitate către noi membri.
Cea de a şasea extindere cuprinde următoarele state: Bulgaria,
Croaţia, România şi Turcia.352
- 1991: se semnează Acordurile Europene cu Ungaria şi
Polonia;
- 1993: se semnează Acordurile Europene cu Bulgaria, Cehia,
România şi Slovacia;
- 1994: Ungaria şi Polonia înaintează cererea de aderare la UE;
- 1995: se semnează Acordurile Europene cu Estonia, Letonia
şi Lituania;
Bulgaria, România, Slovacia, Estonia, Letonia şi Lituania înaintează
cererea de aderare la UE;
- 1996: Cehia înaintează cererea de aderare la UE; Slovenia
semnează Acordul European şi înaintează cererea de aderare la UE;
- 1997: este adoptată Agenda 2000 care are o secţiune
referitoare la extinderea UE; este prezentat punctul de vedere al
Comisiei asupra lansării procesului de aderare şi asupra consolidării
strategiei de pre-aderare. Sunt publicate opiniile Comisiei cu privire
la cererile de aderare la Uniunea Europeană ale ţărilor candidate,
bazate pe Criteriile de la Copenhaga;
- 1998: pe 31 martie încep negocierile cu şase state candidate
(Cipru, Ungaria, Polonia, Estonia, Republica Cehă şi Slovenia);
- 1998: pe 4 noiembrie sunt publicate primele Rapoarte Anuale
(privind stadiul îndeplinirii criteriilor de aderare);
352
www.infoeuropa.ro Centrul de Informare al Comisiei Europene la Bucureşti
 - 1999: 24-25 martie, Consiliul European de la Berlin adoptă
deciziile privind fondurile de pre-aderare şi cheltuielile legate de
aderare;
- 1999: 13 octombrie, Comisia Europeană adoptă a doua serie
de rapoarte anuale şi revizuieşte parteneriatele pentru aderare;
- 1999: 10-11 decembrie, Consiliul European de la Helsinki
decide să deschidă negocierile de aderare cu încă şase ţări candidate:
Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România şi Slovacia, şi acordă
Turciei statutul de ţară candidată la UE;
- 2000: are loc, la Bruxelles, sesiunea de deschidere a
Conferinţelor Interministeriale cu privire la negocierile de aderare ale
Maltei, României, Slovaciei, Letoniei, Lituaniei şi Bulgariei. Ţările
candidate sunt atenţionate cu privire la importanţa următoarelor
aspecte:
• adoptarea oficială şi aplicarea acquis-ului comunitar;
• asigurarea unei bune funcţionări a pieţei interne, în concordanţă
cu politica Uniunii Europene, o atenţie specială acordându-se
domeniilor agriculturii, justiţiei şi afacerilor interne şi protecţiei
mediului;
• alinierea la practicile Uniunii Europene în ceea ce priveşte
relaţiile cu terţe state şi organizaţii internaţionale;
De asemenea, statele candidate au primit asigurări că fiecare
cerere de aderare va fi evaluată în funcţie de meritele proprii. Ţările
candidate şi-au prezentat obiectivele strategice determinate de
aspiraţiile politice, culturale şi socio-economice în perspectiva
aderării.
- 2000: 8 noiembrie, Comisia Europeană adoptă o nouă serie de
Rapoarte Anuale privind progresul înregistrat de ţările candidate;
- 2000: La Summitul de la Nisa din 7-9 decembrie, Statele
Membre au adoptat o nouă formulă instituţională a Uniunii Europene.
Tratatul de la Nisa reprezintă o premisă necesară a procesului de
extindere, întrucât conţine prevederi referitoare la echilibrul puterii şi
procesul decizional în cadrul Uniunii, în contextul unei structuri cu
27 de State Membre;
- 2001: La 26 februarie Tratatul de la Nisa a fost adoptat de
către guvernele Statelor Membre. Tratatul va intra în vigoare după
ratificarea sa de către toate parlamentele naţionale;
- 2001: 13 noiembrie, Comisia Europeană adoptă Rapoartele
Anuale şi reînnoieşte Parteneriatele de Aderare;
 - 2002: La 1 martie are loc lansarea Convenţiei privind viitorul
Europei;
- 2002: Consiliul European de la Barcelona din 15-16 martie, s-
a remarcat prin participarea istorică a şefilor de stat sau guvern,
precum şi a miniştrilor de afaceri externe şi finanţe ai tuturor celor 13
ţări candidate, alături de omologii lor din statele membre UE353;
- 2003: Pe 16 aprilie zece state semnează Tratatul de Aderare:
Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă,
Slovacia, Slovenia şi Ungaria;
- 2003: Consiliul European de la Salonic din 19-20 iunie,
adoptă Proiectul noii Constitutii Europene;
- 2004, 1mai: Ziua Extinderii. 10 ţări aderă la Uniunea
Europeană (Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia,
Slovacia, Slovenia şi Ungaria)
Aşa cu am menţionat, procesul de extindere a graniţelor
Uniunii Europene continuă. Consiliul European de la Copenhaga, din
iunie 1993, a decis ca ţările din Europa Centrală şi de Est care doresc
acest lucru pot deveni membre ale Uniunii. Aderarea fiecăreia dintre
aceste ţări va avea loc în momentul în care ea va fi în măsură să-şi
asume obligaţiile ce decurg din statutul de membru, prin îndeplinirea
unor criterii politice şi economice: candidatul să dispună de instituţii
democratice stabile, capabile să garanteze statul de drept, respectarea
drepturilor omului şi respectarea minorităţilor, să existe o economie
de piaţă care să poată face faţă presiunilor concurenţiale de pe piaţa
Uniunii Europene, să aibă capacitatea asimilării şi implementării
legislaţiei comunitare – acquis-ul comunitar – şi să subscrie la
obiectivele uniunii politice şi ale uniunii economice şi monetare.
Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1995, a
introdus un criteriu suplimentar, acela al existenţei unei administraţii
interne capabile să gestioneze calitatea de membru al Uniunii
Europene. Capacitatea Uniunii de a asimila noi membri păstrându-şi,
în acelaşi timp, elanul integrator constituie, de asemenea, un element
important în derularea acestui proces354, acţionând ca un regulator al
deciziilor luate în acest sens.
Plecând de la aceste considerente, Uniunea Europeană a
dezvoltat o strategie de pre-aderare ale cărei caracteristici principale
353
www.infoeuropa.ro Centrul de Informare al Comisiei Europene la Bucureşti
354
I. Jinga, Uniunea Europeanã – Realitãţi şi perspective, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1999, p.27
erau relaţiile structurale dintre ţările candidate şi instituţiile
comunitare, dezvoltarea acordurilor europene de asociere, asistenţă
financiară în cadrul programului PHARE şi pregătirea integrării
acestor ţări în piaţa internă comunitară.
Procesul a fost şi este marcat de jaloane ferm stabilite, an de an,
de către Consiliul European, instanţa supremă de decizie politică a
Uniunii Europene. Astfel, în iunie 1995, la Copenhaga, acesta a decis
lărgirea în continuare a Uniunii stabilind şi criteriile ce trebuie
îndeplinite de candidaţi; în decembrie 1994, la Essen, a adoptat o
strategie de pre-aderare pentru statele din Europa Centrală şi de Est;
în iulie 1995, la Cannes, a fost lansată "Cartea albă de pregătire a
ţărilor asociate pentru integrarea în Piaţa Internă" şi s-a realizat
concentrarea anvelopei financiare a programului PHARE pentru a
sprijini procesul de armonizare a legislaţiei acestor state cu normele
comunitare; în decembrie 1995, la Madrid, s-a hotărât că negocierile
de aderare vor fi lansate la şase luni după încheierea Conferinţei
interguvernamentale de revizuire a Tratatului de la Maastricht; în
iunie 1997 Consiliul European de la Amsterdam a marcat sfârşitul
acestei Conferinţe, iar în decembrie 1997, la Luxemburg, a fost luată
decizia istorică de a se lansa un "proces global, inclusiv şi evolutiv de
aderare şi negociere" cu toate cele zece ţări asociate Central şi Est
europene – Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania,
Polonia, România, Slovacia, Slovenia şi Ungaria – plus Cipru.
Procesul cuprinde strategia de pre-aderare consolidată,
parteneriatele de aderare, extinderea ajutorului financiar de aderare
prin crearea unui mecanism de recuperare a întârzierilor – un fond
numit "catch up facility" destinat unui număr de cinci state, printre
care şi România, a programelor ISPA – instrument structural de pre-
aderare şi SAPARD – pentru sprijinirea reformelor în sectorul
agricol, reorientarea şi creşterea substanţială a fondurilor PHARE
începând cu anul 2000.
Examinarea progreselor realizate de fiecare stat candidat pe
linia îndeplinirii criteriilor de la Copenhaga va face obiectul unor
rapoarte regulate, de obicei anuale, ale Comisiei Europene către
Consiliul Uniunii Europene. Primul set de astfel de rapoarte a fost dat
publicităţii la 4 noiembrie 1998, iar următorul în ultimul trimestru al
anului 1999, procesul continuând an de an după tiparul deja stabilit.
În paralel cu aceste evaluări, în martie 1998 a fost demarat un
proces de examinare analitică – screening – a acquis-ului comunitar,
desfăşurat într-o primă etapă pe baze multilaterale identice, stabilite
prin aprecierea performanţelor înregistrate de fiecare stat în parte.
Etapa multilaterală, al cărei obiectiv a fost unul didactic, de
prezentare a cadrului normativ comunitar pe fiecare domeniu în parte,
s-a încheiat în decembrie 1998, iar faza bilaterală a screening-ului s-a
derulat între martie-septembrie 1999.
Fără a constitui, deci, negocieri propriu-zise, acest exerciţiu are
menirea de a menţine candidaţii în ritmul de pregătire necesar
reducerii decalajelor care-i separă încă de statele Central Europene
mai avansate din punct de vedere economic, constituind astfel un
stimulent şi un instrument de evaluare a performanţelor acestora.
Pe de altă parte însă, calendarul lărgirii Unuinii Europene
depinde nu doar de progresele realizate de candidaţi, ci şi de
capacitatea Uniunii de a primi noi membri, iar aceasta este
esenţialmente funcţie de conjunctura economică şi politică europeană
şi mondială şi de situaţia internă din fiecare stat membru în parte.
Aceasta face ca, în condiţiile crizei asiatice care a afectat
major spaţiul fostei Uniuni Sovietice, dar ale cărei efecte se resimt şi
în Europa de vest şi într-un moment în care politicile interne ale
guvernelor statelor Uniunii Europene pun un accent sporit pe
componenta socială – reducerea şomajului, relansarea economică a
regiunilor în declin – viteza de realizare a noilor adeziuni la Uniune
să fie temperată de necesitatea folosirii fondurilor comunitare pentru
rezolvarea problemelor interne ale Uniunii.
Criza din Kosovo, izbucnită în martie 1999, a readus în
actualitate, ca prioritate a politicii externe a Uniunii Europene,
necesitatea creării unui spaţiu de stabilitate, securitate şi prosperitate
în Europa de Sud-Est. Soluţia atingerii acestui obiectiv este văzută în
ancorarea progresivă a statelor din regiune la valorile lumii
occidentale şi integrarea acestora în Uniunea Europeană, cu precădere
a statelor ce reprezintă factori de stabilitate şi echilibru în zonă,
exemplul cel mai evocat în acest sens fiind cel al României,
subliniindu-se încă o dată rolul jucat de ţara noastră în contextul
relaţiilor internaţionale. Vechea ordine din Europa Răsăriteană este pe
cale de dispariţie. Toate statele Europei fac eforturi în cadrul
OSCE/CSCE, în scopul instaurării unei păci şi securităţi permanente.
Vechii "duşmani" stau acum la masa bunelor intenţii şi fac schimburi
de păreri şi idei pentru o lume mai bună, nu numai în vorbe, ci şi în
fapte355. Perioada actuală are ca prioritate esenţială restructurarea
economiei precare din această parte a continentului, pentru o
democraţie reală şi un nivel de trai ridicat.
Harta Europei nu este încă definită. Conceptele care se situează
la baza creării edificiului continental european au fost, şi rămân, fără
îndoială, dreptatea, democraţia şi respectarea legalităţii, nicidecum
intenţia unei puteri militare. Preşedintele Franţei şi Cancelarul
Germaniei au sugerat o posibilă Confederaţie Europeană, care să fie
alcătuită din 24 de state. Cum se va realiza acest lucru rămâne de
văzut. Un lucru este sigur: primii paşi pe calea unităţii europene s-au
fãcut şi procesul trebuie continuat până la înfăptuirea deplină a
unităţii europene.

3. Procedura de extindere a Uniunii Europene

Tratatul Uniunii Europene semnat la Maastricht, în 1992,

stipulează că, după primirea cererii oficiale prin care un stat solicită
aderarea la Uniune, Consiliul Uniunii Europene cere Comisiei
Europene să elaboreze un aviz privind gradul de îndeplinire de către
ţara candidată a unor criterii de natură politică şi economică –
criteriile de la Copenhaga şi Madrid, amintite anterior – aviz încheiat
cu propunerea de a începe sau nu negocieri de aderare. Cererea de
admitere în Uniunea Europeană împreună cu avizul Comisiei fac
obiectul analizei Consiliului European, format din şefii de stat sau de
guverne din statele membre, care – după consultarea Parlamentului
European, acesta pronunţându-se printr-un aviz consultativ – decide
asupra deschiderii negocierilor de aderare. Negocierile durează, de
regulă, câţiva ani şi se finalizează cu un Tratat de Aderare ce va fi
supus ratificării în Parlamentele statelor Uniunii Europene,
Parlamentul statului candidat şi Parlamentul European – care va da un
aviz conform – proces ce durează şi el unu-doi ani. Abia după
încheierea acestei proceduri apartenenţa la Uniunea Europeană devine
efectivă356.
Negocierile care încep în urma deciziei Consiliului European
sunt precedate de un exerciţiu de examinare analitică – screening – cu

355
I.P. Filipescu, A. Fuerea, Drept Instituţional Comunitar European, ediţia a-V-a,
Ed. Actami, Bucureşti, 2000, p. 186
356
I. Jinga, Uniunea Europeanã – Realitãţi şi perspective, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1999, p. 222
două etape: multilaterală, cu un grup de ţări şi bilaterală, cu fiecare
stat în parte, pentru fiecare din cele 29 de capitole ale legislaţiei
comunitare – acquis-ul comunitar. Pe măsură ce se încheie screening-
ul pot demara negocieri efective la capitolele selecţionate în acest
scop de către Comisia Europeană. În mod concret, după anunţarea
acestor capitole, fiecare stat candidat elaborează şi prezintă Comisiei
documente de poziţie pentru capitolul sau capitolele în cauză prin
care îşi face cunoscut punctul de vedere privind abordarea
negocierilor. Pe baza lor şi ţinând cont de rezultatele screening-ului,
Comisia Europeană îşi pregăteşte propriile documente de poziţie pe
care le înaintează Consiliului.
La rândul său, Consiliul dă Comisiei un mandat de negociere.
Din acest moment pot începe negocierile propriu-zise în cadrul unor
conferinţe interguvernamentale bilaterale la nivel de experţi,
ambasadori şi miniştri de externe. Ultimele au loc atunci când
poziţiile sunt deja armonizate pe chestiuni tehnice şi este nevoie doar
de girul politic sau când decizia politică este necesară pentru
soluţionarea chestiunilor rămase nerezolvate. Încheierea discuţiilor la
un capitol înseamnă că negocierile au fost provizoriu finalizate, însă
"nimic nu se consideră încheiat atâta timp cât nu s-a încheiat totul".
Când întreg pachetul de domenii supuse negocierii a fost epuizat,
rezultatele se reunesc într-un Tratat de Aderare care este supus
ratificării, conform procedurii menţionate357.
Pentru România, situaţia se prezintă în felul următor: după
exerciţiul de screening multilateral, desfăşurat în perioada aprilie
1998 - februarie 1999, a urmat examinarea analitică bilaterală în
intervalul martie-iunie 1999, cu excepţia capitolului "agricultură"
pentru care screening-ul a avut loc în septembrie 1999.
Nefiind vorba de negocieri efective, rezultatele acestui exerciţiu
au stat la baza actualizării conţinutului parteneriatelor de aderare în
octombrie 1999 şi a raportului anual al Comisiei Europene, elaborat
în luna noiembrie a aceluiaşi an. În măsura în care evaluările la
anumite capitole sunt considerate încheiate – sub aspectul armonizării
şi implementării legislaţiei comunitare – rezultatele screening-ului
reprezintă baza de plecare la momentul începerii negocierilor propriu-
zise de aderare. Pentru sectoarele unde gradul de armonizare
357
. Weatherill, P. Beaumont, EU LAW The essential guide to legal workings of the
European Union, Penguin Books, London, 1999, p. 336
legislativă este considerat nesatisfăcător se preconizează continuarea
examinării progreselor – follow-up – în cadrul comitetului şi a
subcomitetelor de asociere.
În privinţa României, trebuie precizat că, în urma deciziei de la
Helsinki, la mijlocul lunii februarie 2000, ţara noastră a început
negocierile de aderare la Uniunea Europeană. Scenariul cel mai
favorabil ar include desfăşurarea negocierilor pe o perioadă de 4-5
ani, urmată de doi ani afectaţi procesului de ratificare a Tratatului de
Aderare de către toate statele membre ale Uniunii, ceea ce face ca
admiterea în Uniunea Europeană să poată deveni efectivă cel mai
devreme în anul 2007, odată cu intrarea într-un nou exerciţiu al
bugetului comunitar.
Procesul de negociere în vederea aderării la Comunitatea
Europeană şi Uniunea Europeană. În perspectiva lărgirii sale prin
primirea de noi membri, Uniunea Europeană trebuie să-şi reformeze
instituţiile, problema dovedindu-se extrem de controversată. Unul
dintre motivele de divergenţă între statele membre l-a constituit
modul de reprezentare a ţărilor în Comisia Europeană (în prezent
există un comisar pentru fiecare ţară sau doi în cazul statelor cu
populaţie mai mare).
Altă temă litigioasă a constat în modificarea repartizării
voturilor in Consiliul de Miniştri, astfel încât numărul acestora să
depindă de mărimea populaţiei fiecărei ţări. După două propuneri-
italiană şi suedeză- au încercat să rezolve diferendul. O chestiune
controversată a reprezentat-o şi modalitatea de adoptare a decizilor
(unele pe baza unanimităţii, altele prin aşa numita “ majoritate
calificată“a voturilor) sau de respingerea unor propuneri (prin veto
sau prin aşa numita “minoritate de blocaj”)358. Problema constă în
faptul că guvernele nu sunt dispuse la concesii în cazul temelor de
interes naţional, altele pentru fiecare ţară în parte.
Dornică să devină, prin extindere şi consolidare o reală putere
politică, economică şi militară a lumii, Uniunea Europeană cunoaşte
din plin “chinurile facerii” . La Summitul de la Nisa s-a decis că,
după extinderea UE la 27 membrii, cei patru „mari”- Germania,
Marea Britanie, Franţa şi Italia, vor avea în cadrul Consiliului de

358
“Mizele si riscurile unei Uniuni Europene largite”, revista LUMEA MAGAZIN,
nr.3(71) 1999
Miniştri câte 29 de voturi. Urmează Spania şi Polonia (27), România
aflându-se pe poziţia a treia cu 14 voturi.359
Aşadar vor fi mult mai severi în privinţa criteriilor de aderare
(cele politice fiind lăsate pe un plan secund, in favoarea performanţei
economice) pe care le are un club de ţări curate, prospere şi solide şi
care se simt deranjate de prezenţa unor ţări care le trag în jos la toţi
indicii posibili şi nu reprezintă decăt o piedică în programul lor de a
constitui într-o nouă entitate a lumii care include peste 400 milioane
de oameni.
La 13 octombrie 1999, Comisia a recomandat Statelor Membre
să înceapă negocierile cu România, Slovacia, Letonia, Lituania,
Bulgaria si Malta. Această decizie a fost aprobată oficial de Statele
Membre la summitul de la Helsinki din 12 decembrie 1999.
Statele Membre reprezintă Uniunea Europeană în cadrul
negocierilor de aderare. Preşedinţia Consiliului de Miniştri, care este
detinuta prin rotaţie, la fiecare şase luni enunţă poziţiile de negociere
agreate de statele membre şi prezidează sesiunile de negociere la
nivelul miniştrilor sau ai adjuncţilor acestora.
Secretariatul General al Consiliului şi statele candidate asigură
secretariatul pe parcursul negocierilor. Statele candidate îşi enunţă,
fiecare, poziţia pe fiecare din cele 31 de capitole de negociere ale
acquis-ului comunitar şi intră în negocieri cu statele membre. Fiecare
stat candidat a numit un Negociator Şef, care este sprijinit de o echipă
de experţi.
Comisia Europeană realizează "screening-ul" statelor candidate
(evaluează progresele acestora în adoptarea acquis-ului) şi întocmeşte
documentele de poziţie pentru statele membre. Comisia este în
permanent contact cu statele candidate pentru a soluţiona la timp
eventualele probleme apărute în timpul negocierilor. La 21 ianuarie
1998, Comisia a înfiinţat o Echipă de Lucru (Task Force) pentru
urmărirea acestei activităţi. Odată cu instalarea Comisiei Prodi,
această Echipă de Lucru s-a comasat cu serviciile de resort pentru
pre-aderare din noua Direcţie Generală pentru Extindere (DG
Enlargement).
Parlamentul European este în permanenţă informat cu privire
la progresele înregistrate şi aprobă tratatele de aderare care rezultă în
urma negocierilor. Fiecare Stat Membru va trebui sa ratifice tratatele
359
“Uniunea Europeană- de la cei 15 la cei 27 “, revista LUMEA MAGAZIN,
nr.1(93) 2001
de aderare, de obicei printr-un act al Parlamentului. Dezbaterile
provocate cu acest prilej dau posibilitatea reprezentanţilor poporului
din fiecare stat membru să-şi expună părerea cu privire la extindere.
Aprobarea publică a extinderii este exprimată în principal prin
procedura de aprobare a Parlamentului European, precum şi prin
ratificarea fiecarui stat membru şi a fiecărui stat candidat. În unele
ţări se poate organiza un referendum pentru a confirma aprobarea
acordată tratatelor de aderare.
Negocierile determină condiţiile de integrare a fiecărui stat
candidat. La aderarea în Uniune, statele trebuie să adopte acquis-ul,
respectiv legislaţia construită pe baza tratatelor fondatoare ale
Uniunii, tratatul de la Roma, Maastricht şi Amsterdam.
Negocierile se concentrează pe termenii in care candidatul va
adopta, implementa şi exercita acquis-ul, şi, în special, eventualele
aranjamente de tranziţie, care vor fi strict delimitate în timp şi condiţii
de aplicabilitate. În condiţiile unor aranjamente similare anterioare,
unor state membre proaspăt intrate în Uniune le-au fost acordate
răgazuri (stabilite cu exactitate în cursul negocierilor) până la
respectarea, în întregime, a prevederilor anumitor legi şi reglementări.
Capitole de negociere. Comisia Europeană a împărţit miile de
pagini de directive în 31 de capitole, demers care are avantajul că
pune în evidenţă, cu toate detaliile, anumite reforme indinspensabile.
Se întămplă ca, inclusiv în ţările cele mai “avansate” o serie de
interese sau de proceduri nedemocratice, moştenite de la vechiul
regim, să se menţină. Capitolele de negociere au rezultat ca urmare a
divizării (din raţiuni metodologice) a acquis-ului comunitar, care
reprezintă ansamblul de drepturi şi obligaţii comune ce unesc Statele
Membre în cadrul Uniunii Europene. Cele 31 de capitole constituie
cadrul de negociere dintre statele candidate şi Uniunea Europeană. În
momentul în care se ajunge la o poziţie comună între statul candidat
şi Uniunea Europeană, capitolul respectiv se consideră închis
provizoriu360. Închiderea provizorie a capitolului de negociere
reprezintă o confirmare a faptului că angajamentele făcute de statul
candidat cu privire la aproximarea legislaţiei în domeniu sunt
considerate realizabile. De asemenea, un criteriu de o importanţă
similară în închiderea provizorie a capitolului respectiv este evaluarea

360
- www.infoeuropa.ro Centrul de Informare al Comisiei Europene la Bucureşti
capacitaţii administrative şi instituţionale de a aplica legislaţia, în
formă agreată.
Închiderea tuturor celor 31 de capitole constituie adoptarea
acquis-ului comunitar de către statul candidat, îndeplinind astfel unul
dintre criteriile de aderare.
În 1997, Consiliul a stabilit o procedură de derulare a
negocierilor. Sesiunile au loc la nivel de miniştri sau adjuncţi,
respectiv reprezentanţi permanenţi, în numele statelor membre, şi
ambasadori sau negociatori şefi, în numele statelor candidate.
În cursul negocierilor, fiecare candidat este apreciat în funcţie
de propriile merite. Ritmul negocierilor va fi dictat de gradul de
pregătire al statului candidat şi de complexitatea subiectului. Din
aceste motive, este imposibil de apreciat durata procesului de
negociere pentru fiecare candidat în parte.
Comisia propune poziţii comune de negociere pentru UE, la
fiecare capitol de competenţă Comunitară. Preşedenţia Consiliului, în
strânsă legătură cu Statele Membre şi Comisia, face propuneri pentru
capitolele care acoperă Politica Externă şi de Securitate Comună şi
cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne361. Tot Comisia
este cea care face propuneri cu privire la domeniile cuprinse în
articolul K.1 (1 - 6) al Tratatului Uniunii Europene362.
Poziţiile de negociere sunt aprobate în unanimitate de către
statele membre. Rezultatele negocierilor sunt încorporate în proiectul
tratatului de aderare. Acesta este supus spre aprobare Consiliului şi
apoi Parlamentului European. După semnare, tratatul de aderare este
supus spre ratificare statelor membre şi statului candidat. În anumite
cazuri, acest lucru se face prin referendum. Tratatul intră în vigoare,
iar statul candidat devine stat membru, la data aderării.
Rezultatele negocierilor vor fi decisive şi în alt plan: de ele va
depinde dacă politicile ultraliberale desfăşurate în ultimul deceniu vor
fi sau nu atenuate prin adoptarea acquis-ului. Fiecare candidat trebuie
să se poată integra în Uniunea Europeană, salvgardându-şi şi
dezvoltându-şi potenţialul economic şi cultural naţional. În caz
contrar, fapt dovedit de cele cinci land-uri est germane se va naşte o
Europă cu piele de leopard, respectiv cu ţări sau regiuni bogate şi
zone dezmoştenite, exploatate şi controlate de primele, unde se vor
361
Preston, Cristopher, Enlargement and Integration in the EU, Oxford University
Press, New York, 2001
362
Savu, Dana Victoria, Integrare europeană, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996
concentra mizeria şi sub dezvoltarea. O asemenea divizare a spaţiului
comunitar şi creşterea inegalităţilor vor pune serios în pericol întregul
ansamblu.

4. Efectele aderării statelor la Comunitatea şi Uniunea

Europeană

Cele cinci extinderi efective ale Uniunii Europene, până în

prezent, au adus în cadrul Comunităţii state cu diverse interese
economice şi politice, fiecare urmărind anumite avantaje de pe urma
dobândirii calităţii de membru. Felul în care, aceste state înţeleg
procesul de extindere a edificiului comunitar european, marchează
însăşi evoluţia acestuia. Metoda clasică de extindere este caracterizată
prin trecerea rapidă de la negocierile ocazionate de Conferinţele de
aderare la negocierile complexe şi mult mai profunde desfăşurate în
cadrul discuţiilor interguvernamentale, ca parte a sistemului
decizional comunitar. Câştigurile şi pierderile apărute în cursul
procesului de aderare capătă noi valenţe odată cu dobândirea calităţii
de stat membru. Cu toate acestea, experienţa statului candidat,
dobândită în cursul negocierilor de aderare, precum şi condiţiile
finale ale Tratatului de Aderare influenţează radical viziunea acestuia
asupra responsabilităţilor ce le implică noul statut recunoscut în
cadrul relaţiilor comunitare. Termenii şi condiţiile percepute ca
nedrepte, prin impunerea unor cheltuieli bugetare suplimentare, spre
exemplu, determină apariţia unor resentimente, care, odată
manifestate în cadrul Comunităţii, pot conduce la formularea unor
cereri de compensare sau, cum a fost cazul Marii Britanii, la dorinţa
de renegocire a Tratatului de Aderare. Mai mult decât atât, un stat
care se consideră nedreptăţit poate deveni un partener dificil în
promovarea intereselor comune europene, atât în plan intern cât şi
internaţional. Impactul statutului de membru al Uniunii Europene
asupra statelor care dobândesc această calitate, îşi regăseşte efectele,
directe sau indirecte, atât în plan politic cât şi în plan economic.
Efectele politice şi economice directe sunt cele care apar odată cu
implementarea acquis-ului comunitar. Acestea interesează în primul
rând Comisia Europeană, în vederea direcţionării negocierilor de
aderare şi structurării Tratatelor de Aderare. Efectele indirecte,
rezultă atât din contextul negocierilor, nivelul total al cheltuielilor şi
al câştigurilor procesului de integrare, de pildă, cât şi din realizarea
unui program pe termen lung privind restructurarea economică şi
cristalizarea viziunilor politice, necesare aderării. Toate aceste
componente sunt de maximă importanţă, gradul în care prezintă
interes variază însă de la stat la stat363, în funcţie de priorităţile
stabilite odată cu decizia de începere a demersurilor în vederea
aderării la structurile europene.

EFECTE DIRECTE. Extinderea edificiului comunitar

european este un proces complex şi de durată care presupune
îndeplinirea unor criterii ferm stabilite la nivelul organelor de decizie
comunitare. Odată încheiată faza negocierilor şi după semnarea
Tratatelor de Aderare, apartenenţa la Uniune este definitivă
necesitând îndeplinirea obligaţiilor rezultate din calitatea de stat
membru. Integrarea statelor în Uniunea Europeană produce, din
perspectiva implementării acquis-ului comunitar legislaţiei interne,
efecte directe în plan economic şi politic.
a. Efecte politice directe. Procesul de implementare a acquis-
ului comunitar în urma recunoaşterii calităţii de stat membru al
Uniunii Europene, produce, inevitabil, efecte politice şi chiar
legislative.
Un prim astfel de efect îl constituie recunoaşterea supremaţiei
dreptului comunitar în raport cu dreptul intern. Asumarea obligaţiilor
stipulate prin Tratatul de Aderare, în anumite domenii de activitate,
cum ar fi politica comercială externă, impunerea de sancţiuni
economice, adoptarea de poziţii comune, are ca efect restricţionarea
posibilităţii de promovare a unor măsuri unilaterale şi chiar aplicarea
unor dispoziţii cu care unele state ar putea să nu fie de acord.
Incredibila evoluţie a legislaţiei comunitare în cursul celor cinci
extinderi efective ale Uniunii Europene a crescut presiunea exercitată
asupra statelor membre din acest punct de vedere364. Directa
aplicabilitate a dispoziţiilor comunitare presupune ca sistemele de
drept aparţinând satelor membre să "aboarbă" şi să integreze
jurisprudenţa statuată la nivel continental prin elaborarea unui sistem
de monitorizare a modului în care directivele europene sunt
încorporate dreptului intern. Mai mult decât atât, dobândirea calităţii

363
Ch. Preston, Enlargement and Integration in the EU, Oxford University Press,
New York, 2001, p.114
364
S. George, J. Bache, Politics in the European Union, Oxford University Press,
New York, 2001
de membru aduce cu sine o serie de schimbări în privinţa statutului
Parlementelor interne. Caracterul supranaţional al Tratatelor
Comunităţii Europene impune ca orice dispoziţie internă adoptată
după aderare să fie conformă cu normele comunitare în materie.
Măsura în care acest efect influenţează suveranitatea organelor
legislative interne a fost mult dezbătută în doctrina de specialitate
pornind de la specificul organizării politice întâlnit la nivelul fiecărui
stat membru.
Un alt efect politic direct este participarea la mecanismul
decizional comunitar. Statutul de membru acordă statului posibilitatea
de a participa în mod activ, chiar dacă nu şi decisiv, la structurarea
politicilor comunitare. Este cel mai important câştig recunoscut prin
aderarea la edificiul comunitar european, cu implicaţii deosebite în
planul temerilor legate de pierderea identităţii statului integrat
structurilor comune. Evident, acest lucru presupune schimbări la
nivelul administraţiei interne precum şi o revizuire de atitudine din
partea oficialilor şi a politicienilor în privinţa negocierilor
multilaterale. Apartenenţa la Uniunea Europeană implică participarea
efectivă în cadrul instituţiilor comune365. Este vorba de un important
efort în domeniul resurselor umane ce presupune atât ocuparea
poziţiilor alocate în cadrul instituţiilor respective cât şi pregătirea
personalului intern în vederea îndeplinirii atribuţiilor la nivel
continental.
Impactul tuturor acestor factori asupra noilor state membre
determină o atentă evaluare a capacităţii şi a determinării guverenelor
de a-şi consolida poziţia pe plan continental, a principalelor grupuri
de interese precum şi a gradului de suport a calităţii de membru din
partea opiniei publice. Măsura în care aceşti factori influenţează
statele recent integrate depinde şi de natura relaţiilor dezvoltate cu
partenerii europeni înaintea aderării. În mare măsură, alinierea taxelor
comerciale are loc şi în cadrul Acordurilor de Asociere, a activităţilor
desfăşurate în calitate de membru al Asociaţiei Europene a Liberului
Schimb sau prin participarea la Spaţiul Economic European, deşi
există o oarecare diferenţă faţă de obligaţiile ce revin statelor odată cu
recunoaşterea calităţii de membru cu drepturi depline în cadrul
Uniunii Europene.

365
I. Jinga, Uniunea Europeană – Realităţi şi perspective, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1999, p.214
 b. Efecte economice directe. Efectele economice directe pot fi
indentificate prin analizarea costurilor necesare implementării
normelor comunitare dreptului intern, precum şi prin raportarea la
nivelul beneficiilor obţinute în urma aderării. Ele vizează o serie de
domenii importante în ansamblul relaţiilor economice din interiorul
spaţiului comunitar.
În primul rând, avem în vedere înlăturarea barierelor tarifare, a
cotelor şi a celorlalte restricţii de natură comercială. Statele membre
se obligă să acţioneze pe direcţia liberalizării schimbului de bunuri şi
servicii cu celelalte state membre ale Uniunii. Aceasta presupune
înlăturarea taxelor impuse atât importurilor din Comunitate cât şi
exporturilor spre spaţiul comun, abolirea cotelor şi a celorlalte măsuri
cu efecte echivalente, potrivit articolului 40 din Tratatul Comunităţii
Europene, precum şi a altor obsatcole de natură tehnică în materie.
Aceleaşi reguli se aplică şi în cazul serviciilor, vizând spre exemplu,
restricţiile din domeniul bancar şi cel al asigurărilor, libertatea de
circulaţie a capitalului şi libertatea de mişcare a muncitorilor în
interiorul Pieţei Unice.Aplicarea tarifelor externe comune la nivel
comunitar este un alt efect economic direct. Taxele impuse
importurilor din statele terţe sunt supuse reglementărilor comune
adoptate la nivel european. Tratamentul preferenţial acordat anumitor
state trebuie să reflecte poziţia comună a statelor membre. Mergând
mai departe, trebuie amintită politica comună în domeniul
concurenţei şi cel al ajutorului financiar destinat statelor membre.
Aplicarea prevederilor articolelor 85 şi 86 - regulie aplicabile
preluărilor comerciale, coroborate cu dispoziţiile articolului 92 -
ajutorul destinat statelor membre, poate conduce la sistarea
subvenţionării anumitor sectoare de activitate, cum ar fi, spre
exemplu, producţia de oţel şi construcţia de nave.
Un alt efect economic direct îl constituie aplicarea politicii
agricole comune, acest lucru însemnând alinierea mecanismelor de
susţinere a pieţei la dispoziţiile comune în domeniu şi crearea unui
sistem aplicabil produselor care nu au beneficiat anterior de măsuri
specifice de intervenţie. În acest fel se impune redistribuirea
veniturilor din agricultură, fapt ce poate avea implicaţii şi în privinţa
consumatorilor.
Dobândirea calităţii de membru al Uniunii Europene permite
accesul liber la fondurile structurale comune. Noile state membre pot
primi asistenţă financiară din partea organismelor special create în
acest scop la nivel comunitar. Avem aici în vedere, în primul rând,
resursele financiare gestionate de Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare.
Toate statele care devin membre ale Uniunii Europene sunt
supuse unei monitorizări privind costurile şi beneficiile rezultate din
noul statut în scopul echilibrării balanţei bugetare influenţate de
procesul de implementare a legislaţiei comunitare. Pierderile într-un
anumit domeniu sunt compensate de câştigurile înregistarate în alte
sectoare, astfel încât, calitatea de membru al unei structuri
supranaţionale să nu producă efecte negative în plan social
persoanelor direct afectate prin măsurile adoptate366.

EFECTE INDIRECTE.Poziţia adoptată de noile state

membre ca urmare a efectelor economice şi politice directe este
influenţată şi de viziunea proprie asupra "dinamicii" viitoare a
procesului de integrare. Este vorba de o serie de aprecieri greu de
înscris în anumite tipare fiind supuse diverselor interpretări politice şi
căpătând un aspect critic în ansamblul evaluării statutului de membru,
recent dobândit. Chiar dacă noua poziţie recunoscută în cadrul
Uniunii Europene poate aduce cu sine eforturi suplimentare în plan
bugetar - cum a fost cazul Marii Britanii, sau este percepută ca
discriminatorie din perspectiva anumitor grupuri sociale - cum a fost
situaţia fermierilor spanioli, evaluarea beneficiilor pe termen lung
poate influenţa pozitiv atitudinea în privinţa apartenenţei la Uniuniea
Europeană367.
Aprecierea efectelor indirecte ale aderării statelor la Uniunea
Europeană necesită o abordare mai comlpexă, cel puţin în privinţa
efectelor de natură economică, de mare importanţă pentru evoluţia
ulterioară în acest domeniu.
Efecte politice indirecte. Efectele politice indirecte pe termen
lung, ale procesului de extindere a Uniunii Europene sunt greu de
apreciat. Cu toate acestea ele reprezintă, în majoritatea cazurilor, cele
mai importante motive de integrare şi sunt cel mai adesea invocate
atunci când consecinţele tangibile ale calităţii de membru sunt mai
bine definite. În ţările recent revenite pe calea democraţiei, după

366
S. Weatherill, P. Beaumont, EU LAW The essential guide to legal workings of
the European Union, Penguin Books, London, 1999, p. 558
367
Ch. Preston, Enlargement and Integration in the EU, Oxford University Press,
New York, 2001, p.117
înlăturarea regimurilor totalitare, apartenenţa le Uniunea Europeană
este percepută ca un factor de stabilizare a sistemului politic intern şi
de asigurare a continuării reformelor în cadrul unui stat democratic.
Statele candidate urmăresc beneficiile statutului de membru al unui
sistem politic şi economic extins la nivel continental. Dorinţa de a
dobândi mai multă credibilitate pe plan internaţional, ca parte a
Uniunii Europene, este percepută ca o contrabalansare a limitării
libertăţii de a acţiona unilateral. Direcţia pe care se înscrie politica
externă promovată de noile state membre depinde de o multitudine de
factori, cel mai important fiind gradul în care este necesară adaptarea
la o serie de structuri preexistente pentru a asigura promovarea unor
interese interne vitale. Pentru statele cu o puternică tradiţie a relaţiilor
internaţionale, atât în plan regional cât şi global - cum este cazul
Marii Britanii - acesta poate fi un proces extrem de dureros.
Cu toate acestea, pentru majoritatea statelor membre, această
schimbare este motivată de dorinţa de se depărta de un trecut
nedemocratic, Grecia, Spania şi Portugalia, de exemplu, şi/sau de a
îmbrăţişa capitalismul într-un cadru geopolitic mai flexibil creat în
urma căderii Uniunii Sovietice, fapt ce vizează în primul rând
Austria, Suedia şi Finlanda. Chiar şi acele state membre, situate în
zone geografice mai puţin vulnerabile, Irlanda sau Danemarca, de
pildă, au ales integrarea pentru a scădea influenţa şi a lărgi cooperarea
cu vecinii mai mari şi mai puternici, respectiv Marea Britanie şi
Germania. Influenţa Uniunii Europene afectează structurile,
procesele şi chiar conţinutul mecanismalor decizionale interne.
Delimitarea clară a intereselor interne de cele promovate pe plan
internaţional nu mai este posibilă în contextul apartenenţei la o
structură creată în scopul realizării dezideratelor comune la nivel
european şi mondial. Teoria interdependenţei marchează profund
structura politicii externe comunitare, fiind implementată, în timp,
mecanismelor decizionale interne.
Participarea efectivă la funcţionarea instituţiilor comunitare
deschide noi canale de comunicare în promovarea intereselor interne.
În timp ce guvernele statelor membre continuă să modeleze cadrul
normativ intern, complexitatea procesului decizional comunitar
asigură numeroase repere necesare evoluţiei pozitive la nivelul
fiecărui stat component. Ca surse de documentare, dezvoltare şi
structurare, instituţiile comunitare acţionează asemeni unui magnet
pentru autorităţile locale şi regionale. Calitatea de membru al Uniunii
Europene poate necesita reevaluarea raportului dintre structurile de
conducere interne.
Multe dintre aceste efecte economice şi politice pot fi
anticipate, formând baza negocierilor de aderare şi stabilind o serie de
obiective, materializate în acţiuni concrete, cum ar fi, de exemplu,
formularea cererilor privind anumite derogări sau privind necesitatea
asistenţei tehnice în anumite domenii de activitate. Cu toate acestea,
efectele dinamice ale procesului de extindere demonstrează că
procesul în cauză nu se înscrie pe o traiectorie ce poate fi anticipată,
astfel încât măsura în care efectele prevăzute s-au materializat poate
fi analizată cel mult retrospectiv. În ciuda particularităţilor fiecărui
stat implicat în procesul de integrare, anumite tipare aplicabile
ansamblului negocierilor de extindere, pot fi identificate. Cinci
principii importante prezintă relevanţă în acest sens. În primul rând,
acomodarea cu noua situaţie în cadrul relaţiilor continentale depinde
mai degrabă de reacţia venită din interior decât de prevederile
concrete ale legislaţiei europene. În vreme ce mecanismele de
implementare a acquis-ului comunitar vizează un proces de
restructurare, efectele pe termen lung depind de modul în care
dispoziţiile comunitare sunt consolidate prin adoptarea unor măsuri
legislative interne, care să susţină realizarea schimbărilor necesare.
Programele de restructurare de succes, cum a fost cel din Spania, de
exemplu, încep cu mult înainte de aderare şi recunosc necesitatea
integrării procesului de extindere în contextul global al relaţiilor
internaţionale. Procesul de rearanjare legislativă promovat de ţările
AELS în anii '80 şi '90, ca răspuns la creşterea competiţiei pe plan
mondial, precum şi schimbările necesare instituirii Pieţei Unice, au
avut un rol deosebit în structurarea procesului de pregătire a aderării.
Întărzierea procesului de reformă, în Grecia, de pildă, a avut efecte
negative. Uniunea Europeană se află într-un dinamic proces de
schimbare, astfel încât încheierea unui ciclu de integrare se suprapune
deschiderii altuia, iar cererile frecvente, formulate pentru acordarea
de garanţii suplimentare, derogări sau plăţi compensatorii, afectează,
pe termen lung, credibilitatea statelor membre.
În al doilea rând, politica agricolă comună, afectează structura
economiilor noilor state membre, încurajează lobby-ul în sectorul
agricol şi face mult mai dificilă adapatarea la noile realităţi strategice
de natură comercială. În cazul primelor trei extinderi succesive ale
Uniunii, cu excepţia Marii Britanii, fondurile alocate sectorului
agricol, ca urmare a politicii promovate la nivel european, erau o
caracteristică foarte atractivă a statutului de membru. Cu toate
acestea, prin redimensionarea preţurilor şi împărţirea arbitrară a
veniturilor, s-a ajuns la incomodarea procesului de reformă promovat
de noile state membre. Fiecare extindere aduce cu sine o creştere a
diferitelor grupuri de interese care vor fi afectate în obiectivele lor de
eventuale viitoare aderări, deşi la nivel comunitar se încearcă stoparea
acestiu proces prin adoptarea de măsuri destinate restructurării
politicii agricole comune, în scopul alinierii la nivelul pieţelor
internaţionale368.
În al treilea rând, mărimea noului stat membru, alături de
nivelul general de dezvoltare prezintă o mare importanţă în contextul
procesului de extindere a Uniunii Europene. Statele mari, cu o
economie diversificată sunt capabile să se restructureze mult mai
uşor, având posibilitatea de a compensa pierderile dintr-un sector de
activitate cu benficiile obţinute în alte zone de interes. Marea
Britanie, de pildă, în ciuda îndelungatelor dispute legate de
contribuţia la bugetul comun, şi-a reorientat, în cele din urmă, politica
comercială către Uniunea Europeană, depăşind astfel grijile privind
competiţia la nivel continental din anumite sectoare economice şi
ajungând să controleze o bună parte din piaţa europeană prin prisma
resurselor financiare importante de care dispune. Economiile mari
sunt mult mai interesate în promovarea schimburilor industriale inter-
comunitare, fapt ilustrat şi prin evoluţia industriei spaniole de
autovehicule după integrare. În cazul în care viitoarea extindere se va
axa pe dezvoltarea anumitor sectoare economice, acest fapt va da
statelor mari posibilitatea de a acţiona în vederea consolidării
domeniilor de activitate mai bine conturate pe plan intern, dar şi de a
dirija politica de restructurare economică la nivel european.
Statele mici sunt mai vulnerabile, deşi există o serie de avantaje
şi de partea lor. Cele mai bogate pot avea anumite sectoare
economice foarte bine dezvoltate, fapt ce le permite participarea cu
succes la schimburile comerciale la nivel continental. Este cazul
industriei alimentare în Danemarca, al industriei producătoare de
hărtie în Finlanda şi al industriei farmaceutice în Suedia. Din această
perspectivă, putem afirma că, în cazul acestor ţări dezvoltarea
economică depinde de capacitatea de susţinere a sectoarelor
368
F. W. Scharpf, Governing in Europe. Effective and Democratic, Oxford
University Press, New York, 1999, p. 186
competitive în cadrul Uniunii. Situaţia statelor mai puţin bogate este
cu totul alta, opţiunile lor fiind mai limitate. Neurmărind, în principiu,
dezvoltarea schimburilor industriale în interiorul pieţei comune, state
precum Grecia, Irlanda sau Portugalia sunt vulnerabile creării unei
economii de mâna a doua prin producerea de bunuri cu valoare mică,
textile de pildă, supuse unei puternice competiţii venite din partea
unor producători chiar din afara spaţiului comunitar.
În al patrulea rând, trebuie precizat că fondurile structurale
europene produc efecte limitate, putând crea însă o oarecare
dependenţă din partea statelor membre. În vreme ce, fondurile în
cauză pot influenţa balanţa bugetară internă, ele s-au dovedit
ineficace în acoperirea diferenţelor existente la nivelul Uniunii, deşi
anumite zone sau sectoare de activitate au beneficiat de un ajutor
substanţial. Nevoia continuă de ajutor financiar comunitar,
înregistrată în Grecia, Irlanda sau Portugalia influenţează negativ
procesul de restructurare început în aceste ţări.
În final, percepţia propriului statut în cadrul edificiului
comunitar european prezintă o importanţă deosebită. Mare parte din
succesul integrării Spaniei în Uniunea Europeană se datorează
dorinţei de a acţiona manifestată de această ţară, iar calitatea de stat
membru i-a asigurat cadrul necesar integrării în primul eşantion de
decizie politică la nivel continental. Acest lucru presupune
coordonarea unor iniţiative majore prin care să se urmărească atât
promovarea intereselor interne cât şi a celor comune. Nevoia unei
implicări active la nivel mediteraneean, pentru a contrabalansa
creşterea influenţei venite din nordul şi estul continentului, constituie
un exemplu elocvent în acest sens. Statele mai mici pot dezvolta o
astfel de capacitate, dar, de regulă, la nivelul unei anumite ramuri de
activitate. Este foarte probabil ca state precum Austria, Suedia şi
Finlanda să acorde o atenţie deosebită protecţiei mediului
înconjurător şi chiar măsurilor de securitate socială.
Pornind de la aceste considerente, literatura de specialitate a
subliniat caracterul ambiguu al poziţiei Marii Britanii în cadrul
Uniunii369. Ca şi stat mare, cu o pronunţată diversitate a intereselor de
natură politică, economică şi socială, rolul asumat ar fi trebuit să fie
de mare importanţă în ansamblul decizional comunitar. Cu toate
acestea, opinia potrivit căreia promovarea nevoilor britanice trebuie
369
S. George, J. Bache, Politics in the European Union, Oxford University Press, New
York, 2001
să se facă doar într-un cadru limitat, strict comunitar, a condus la
reducerea influenţei acestei ţări la nivel european.
Pentru statele mai mici şi mai sărace, posibilităţile sunt, după
cum am afirmat mult mai reduse, deşi influenţa lor se poate face
simţită mai degrabă prin sprijinirea unor decizii în perioadele în care
deţin preşedinţia organismelor europene, decât prin utilizarea
dreptului de veto pentru a bloca unele iniţiative comune.
Comportamentul Greciei, de exemplu, în cursul preşedinţiei din anii
'80, i-a redus semnificativ influenţa în plan european.
Identificarea beneficiilor economice şi politice ale procesului
de aderare la Uniunea Europeană pare a fi greu de realizat. Cu toate
acestea, asemenea analize, adesea imprecise şi subiective, sunt parte a
dialogului politic comunitar, contribuind totodată la crearea unei
imagini asupra reformelor necesare în politica internă şi externă
promovată la nivel continental.

Efecte economice indirecte. În acest context interesează, în

primul rând, modul în care înlăturarea barierelor tarifare în cadrul
unei Uniuni Vamale extinse afectează ansamblul relaţiilor comerciale
promovate până la integrare de noul stat membru. Conceptele de
"inovaţie comercială" şi "diversitate comercială" sunt frecvent
folosite în literatura de specialitate, urmărindu-se dacă extinderea
Uniunii Vamale necesită o regândire a modelului clasic de distribuire
a resurselor în condiţiile unei evoluţii imprevizibile a nivelului de trai
comunitar.
Au fost recunoscute trei categorii de factori ce pot influenţa
evoluţia efectelor economice indirecte. Pentru început, trebuie
analizat modul în care schimbul comercial de bunuri şi servicii
practicat de noul stat membru poate fi integrat circuitului comercial
comunitar. Structurile eficiente din acest punct de vedere par a fi cele
ce se circumscriu conceptului de "inovaţie comercială" din moment
ce bunurile mai scumpe, produse ineficient, vor fi înlocuite de bunuri
mai ieftine, dar eficient introduse pe piaţă de un alt stat membru al
Uniunii Vamale. Crearea unor structuri complementare, prin
înlocuirea produselor mai ieftine provenite din state terţe cu produse
mai scumpe provenite din state membre, pare a fi o variaţie a
conceptului de "diversitate comercială", deşi efectele concrete depind
de politica tarifară promovată atât înainte cât şi după extindere.
"Inovaţia comercială" intervine atunci când taxele vamale scad, pe
când "diversitatea comercială" se dezvoltă în momemtul creşterii
acestora370.
În al doilea rând, beneficiile pot apărea din efectele dinamice
ale Uniunii Vamale prin deschidrea posibilităţii persoanelor juridice
de a exploata resursele existente la nivelul unei economii extinse la
nivel continental. Cu toate acestea, mărimea acestor beneficii variază
atât în funcţie de gradul de implicare anterioară a noilor state membre
pe Piaţa Comună cât şi de nivelul de competitivitate pe plan
internaţional înregistrat de structurile industriale ale unei Uniuni
extinse. Analiştii sunt de părere că extinderea poate conduce la
creşterea schimburilor comerciale şi implicit la bunăstarea
locuitorilor, doar în condiţiile în care vizează state cu o economie
apropiată ca şi structură de modelul existent în statele deja membre.
Integrarea unor state cu o economie insuficient dezvoltată necesită
promovarea unor măsuri costisitoare atât pentru structurile
comunitare cât şi pentru statele în cauză, fapt ce ar încetini ritmul
evoluţiei pozitive la nivel continental.
Din perspectiva noilor state membre, impactul global al acestor
efecte se apreciază în funcţie de gradul de accesibilitate la pieţele
protejate anterior, de felul în care firmele interne pot răspunde
competiţiei din cadrul Uniunii şi de rezistenţa Pieţei Interne la
avalanşa de produse superioare calitativ produse în statele partenere,
în condiţiile unei Uniuni Vamale depline.
În al treilea rând, din punct de vedere neo-clasic, creşterea
mobilităţii în interiorul spaţiului comunitar conduce la creşterea
bunăstării, din moment ce forţa de muncă şi capitalul se vor deplasa
în zonele în care productivitatea este sporită, determinând o migraţie
generalizată spre statele puternic industrializate. Teoria neo-clasică
precizează că, în timp, aceşti factori se vor echilibra, ducând la
concertarea eforturilor economice comunitare. Există şi alte teorii
care statuează că atractivitatea regiunilor mai dinamice din punct de
vedere economic va spori în detrimentul celor mai puţin dinamice,
ajungându-se la adâncirea discrepanţelor între statele membre. Deşi
abordarea empirică a acestor teorii nu este concludentă, dorinţa de
evitare a unor diferenţe majore în cadrul unei Uniuni extinse
determină adoptarea, atât în statele membre cât şi în statele ce
370
B. Eichengreen, J. Frieden, J. von Hagen, Politics and Institutions in an Integrated
Europe, Springer-Verlag, Berlin - Heidelberg, 1995
urmăresc dobândirea acestei calităţi, a unor măsuri de creştere a
cheltuielilor necesare consolidării structurale în vederea continuării
procesului de extindere.
Impactul economic pe termen lung al extinderii Uniunii
Europene se întinde dincolo de efectele comerciale ale teoriei Uniunii
Vamale. Implementarea acquis-ului comunitar urmăreşte, de
asemenea, realizarea unui vast program de reformă economică în
cadrul noilor state membre, implicând: instituirea unor derogări de la
regimul stabilit al achiziţiilor publice, aplicarea principiului
recunoaşterii reciproce, cumpărarea de către străini a unor obiective
economice interne. În ultima vreme, aderarea la Uniunea Monetară
Europeană a impus alte măsuri venite din exterior în domeniul
politicilor de dezvoltare macroeconomică. Având în vedere evoluţia
continuă a reglemntărilor comunitare, noile state membre trebuie să
implementeze sistemului de drept intern dispoziţii mai cuprinzătoare
şi mai elaborate cu ocazia fiecărui "val" de extindere.

5. Efectele extinderii asupra politicii interne

Politica internă promovată la nivel comunitar s-a aflat într-un

continuu proces de extindere în ultimii 30 de ani. Realizarea
edificiului european, pornind de la o Uniune Vamală consolidată şi
contiunând cu Piaţa Unică Europeană şi mai recent, cu Uniunea
Monetară Europeană, sugerează atât fundamentarea puternică a
acestui proces cât şi consensul politic continental bazat pe argumente
de natură economică, politică şi socială. Analiza detaliată a
domeniilor cheie de activitate demonstrează implicarea activă a
organismelor comune în urmărirea intereselor stabilite. Chiar şi în
domeniile în care Comunitatea nu deţine competenţa exclusivă, cum
ar fi de pildă managemantul macroeconomic, măsurile promovate în
interiorul statelor membre trebuie să se conformeze cadrului european
comun rezultat în urma negocierilor dintre instituţiile europene şi
statele membre. Deşi politica internă promovată de fiecare stat în
parte rămâne independentă şi după aderare, se remarcă o tot mai
pronunţată influenţă a Uniunii Europene, mai cu seamă în sectorul
schimburilor comerciale având ca obiect bunuri şi servicii.
Această tendinţă se dezvoltă în strânsă legătură cu procesul de
extindere a Uniunii Europene. Comisia Europeană a recunoscut că, în
urma aderării de noi state, este necesară o regândire a distribuirii
competenţelor comunitare în scopul înlăturării posibilelor obstacole
de natură structurală, dar şi pentru a minimaliza eventualele efecte
negative ale lărgirii. Comisia a susţinut importanţa acestor chestiuni
pentru viitorul edificiului continental european atunci când s-a
pronunţat cu privire la efectele lărgirii Uniunii Europene. Mai mult
decât atât, argumentele exprimate în această direcţie şi-au găsit
aplicabilitatea atât în politica de distribuire a fondurilor structurale
destinate dezvoltării organismelor comune cât şi în măsurile adoptate
în vederea asigurării coeziunii diverselor curente de opinie existente
la nivel politic în cadrul structurilor europene.
Mai mult decât atât, trebuie remarcat că, deciziile majore
privind viitorul Europei se iau în preajma extinderior. În acest sens
putem aminti constituirea Fondului European pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare cu ocazia primei lărgiri, adoptarea unor măsuri de reformă
a fondurilor structurale în perspectiva celei de-a treia lărgiri, în anul
1984 sau pentru a pregăti aderarea statelor din peninsula Iberică, în
anul 1988. Cartea Albă a Pieţei Unice Europene a fost creată pentru a
preveni fragmentarea unei Comunităţi Europene aflate în plin proces
de lărgire. Adăncirea treptată a procesului de integrare apare ca parte
componentă a pachetului de negociri destinat fiecărui stat candidat.
Având în vedere duritatea negocierilor de aderare, aplicarea unor
măsuri "compensatorii" poate avea un efect pozitiv asupra moralului
statelor care se pregătesc pentru a dobândi calitatea de stat membru371.
Relaţia dintre adâncirea şi extinderea procesului de aderare
poate crea la rândul ei o serie de tensiuni. Încercările Comisiei de a
găsi măsuri economice optime şi raţionale se lovesc adesea de
opoziţia statelor. Acestea se pronunţă de regulă în sensul acceptării
dispoziţiilor adoptate, dar cu rezerva păstrării controlului asupra
modului de implementare pe plan intern. Politica regională promovată
la nivel comunitar este un exemplu elocvent în acet sens. În timp ce,
procesul de extindere a sporit importanţa politicii de coeziune a
Uniunii Europene, guvernele interne continuă să considere măsurile
adoptate pe această direcţie ca şi parte a negocierilor
interguvernamentale372.

371
Ch. Preston, Enlargement and Integration in the EU, Oxford University Press,
New York, 2001, p.156
372
B. Eichengreen, J. Frieden, J. von Hagen, Politics and Institutions in an Integrated
Europe, Springer-Verlag, Berlin - Heidelberg, 1995
 În anumite domenii de activitate, lărgirea nu conduce la
adăncirea procesului de aderare. În politica monetară, de pildă,
diversitatea economică a statelor membre a îngreunat mult încercările
de adoptare a unei monede comune, în ciuda faptului că, cele cinci
lărgiri consecutive au influenţat pozitiv calendarul Uniunii Monetare
Europene. Recunoaşterea faptului că nu toate statele membre vor fi
capabile să îndeplinească în acelaşi timp criteriile stabilite prin
Tratatul de la Maastricht constituie o acceptare implicită a necesităţii
diferenţierii măsurilor promovate la nivel european.
Deşi criticată în numeroase situaţii, extinderea politicii Uniunii
Europene dincolo de competenţele stabilite iniţial, s-a materializat
într-o serie de eforturi depuse pentru a asigura coerenţa dispoziţiilor
promovate pe plan continental. Pe măsură ce procesul de aderare a
evoluat, stabilirea unor legături între măsurile adoptate în diverse
domenii de activitate, a consolidat atât Piaţa Unică Europeană cât şi
Uniunea Monetară Europeană. Acest lucru a contribuit la adâncirea
procesului de extindere şi la crearea unei baze comune de dialog,
astfel încât viitoarele iniţiative în acest sens vor necesita o abordare
mai complexă a mecanismului decizional european. Direcţia
imprimată politicii interne comunitare vizează extinderea
competenţelor Uniunii Europene la domenii de activitate de mare
importanţă pentru viitorul edificiului european.

6. Efectele extinderii asupra Uniunii Europene

Extinderea continuă a Uniunii Europene, ajungându-se astăzi la

un număr de 25 state membre şi nu mai puţin de 4 state care urmăresc
dobândirea acestei calităţi, demonstrează succesul modelului de
cooperare promovat la nivel european. În ciuda durităţii criteriilor de
admitere în cadrul structurilor comunitare şi a reformelor necesare
îndeplinirii obligaţiilor asumate prin aderare, noile state membre s-au
menifestat constant în direcţia adâncirii procesului de integrare.
Aportul economic, diplomatic şi uman adus instituţiilor europene şi
mecanismului decizional comunitar, alături de implementarea pe plan
intern a normelor europene a contribuit la creare unui sistem durabil,
a cărui structură de bază a rămas neschimbată din anul 1957.
Continuitatea cadrului legislativ comunitar aproape că neagă
schimbările intervenite în structura şi funcţionarea Uniunii Europene
după fiecare lărgire. Aşa cum am arătat anterior, edificiul comunitar
european a înregistrat evoluţii considerabile atât în domeniul politicii
interne cât şi în cel al politicii externe, astfel încât, în anumite
sectoare de activitate de competenţă exclusivă a statelor membre a
fost posibilă intervenţia mecanismului decizional şi legislativ
european. S-a creat astfel un nou sistem de legături între statele
membre. Trecerea de la Piaţa Internă Unică la Uniunea Monetară
Europeană vizează un număr tot mai mare de activităţi de natură
economică. Acest proces impune totodată concertarea dispoziţiilor
promovate în materia comerţului internaţional, în vederea cristalizării
unei abordări unitare la nivel continental a relaţiilor specifice acestui
domeniu de activitate. Legăturile pe linie verticală între structrurile
interne, regionale şi comunitare au cunoscut o dezvoltare fără
precedent. Structura şi funcţionarea Uniunii Europene au dobândit un
aspect multidimensional373.
Procesul de lărgirea a adus cu sine numeroase necunoscute.
Acceptarea unor sate noi, fiecare urmărind anumite obiective politice,
necesită ajustarea viziunii comune în privinţa anumitor chestiuni.
Trebuie reţinut faptul că, poziţiile adoptate în cursul negocierilor de
statele implicate în acest proces sunt rezultatul discuţiilor purtate în
plan intern între diferitele grupuri de interese. Gestionarea eficientă a
evidentelor diferenţe interne a devenit o procupare de maximă
importanţă pentru oficialii europeni, cel puţin în ultima perioadă.
Pornind de la aceste considerente, perspectiva extinderii
Uniunii Europene generează întotdeauna discuţii aprinse privind
reformarea instituţiilor comune. În mare măsură aceste discuţii nu
vizează interesele unui stat sau grup de state candidate, ci se referă
mai degrabă la structura organismelor comune din perspectiva
capacităţii lor de a face faţă noilor cerinţe pe plan european.
Literatura de specialitate a dezvoltat două modele aplicabile
procesului de extindere a Uniunii Europene: modelul maximalist şi
modelul minimalist. Susţinătorii primului model sunt de părere că
lărgirea structurilor comune necesită transferarea competenţelor
decizionale de la nivel intern la nivel comunitar pentru a asigura o
mai mare coerenţă măsurilor promovate pe plan european. Acest
model vizează extinderea competenţelor instituţiilor comune - mai cu
seamă cele aparţinând Parlamentului European şi Comisiei Europene

373
F. W. Scharpf, Governing in Europe. Effective and Democratic, Oxford
University Press, New York, 1999, p. 176
- în detrimenetul instituţiilor interne şi în domenii şi sectoare de
activitate de competenţa exclusivă a statelor membre.
Acest model a fost puternic promovat de o serie de ţări precum
Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia şi Germania, deşi s-a bucurat de
aprecieri mai cu seamă în satele mediteraneene. Poziţia în discuţie se
apropie sensibil şi de conceptul de federalism care urmăreşte
acordarea puterii unor instituţii aflate la nivele de guvernare
superioare statului, dar în concordanţă cu principii constituţionale
bine consolidate. Astfel, propunerile radicale de reformă au vizat atât
efectele produse asupra statelor membre cât şi poziţia fiecăruia dintre
acestea în ansamblul mecanismului decizional comunitar.
Pe de altă parte, modelul minimalist promovează ideea unei
extinderi limitate sub aspectul transferului de competenţe de pe plan
intern pe plan comunitar, oferind posibilitatea adoptării, de către
statele membre, a unor măsuri de adaptare la cerinţele europene
comune.
Această abordare "interguvernamentală" subliniază rolul
important deţinut în continuare, în ansamblul structurilor europene
de statele membre, astfel încât, orice reformă promovată la nivel
european trebuie să se dovedească a fi pragmatică şi la obiect.
Modelul minimalist este susţinut cu putere de Marea Britanie şi
ocazional de Franţa şi Danemarca374.
Dezbaterea academică în această materie este influenţată şi de
conflictul dintre principiile ce stabilesc anumite priorităţi ale
procesului de reformă. Două categorii de probleme prezintă
importanţă din această perspectivă. Prima dintre ele vizează eficienţa
procesului decizional european. Extinderea permanentă atât a politicii
interne cât şi a celei externe comune poate conduce la blocaje, iar
complexitatea mecanismului decizional european, dublată de
procedurile greoaie de implementare, face aproape imposibilă
evaluarea politică, subminând astfel credibilitatea intregului proces de
extindere. Lărgirea edificiului european contribuie la adâncirea
acestei probleme prin prisma numărului sporit de state implicate.
Propunerile de reformă s-au concentrat asupra funcţionării
instituţiilor comunitare şi asupra legăturilor stabilite între ele. Mai
mult decât atât, relaţiile cu organele executive interne şi consultările
374
B. Eichengreen, J. Frieden, J. von Hagen, Politics and Institutions in an Integrated
Europe, Springer-Verlag, Berlin - Heidelberg, 1995
externe cu diferite grupuri de interese prezintă o mare importanţă.
Dezbaterile, apărute în anii '80, cu privire la principiul subsidiarităţii,
din perspectiva statuării principiilor de distribuire a competenţelor şi
a responsabilităţilor la diverse nivele de activitate, vin să răspundă
grijilor formulate în legătură cu eficienţa mecanismelor decizionale
europene.
A doua problemă vizează reprezentarea statelor membre în
cadrul structurilor europene. Doctrina de specialitate a formulat două
întrebări legate de această chestiune: interesele cui sunt reprezentate
în cadrul structurilor europene şi, este mecanismul decizional
european atât de transparent încât să permită echilibrarea intereselor
private şi a celor publice? Se ajunge astfel la o dezbatere privind
legitimarea democaratică a reprezentării. Federaliştii s-au pronunţat
în favoarea unui control mai eficient din partea organismelor
comunitare, şi a Parlamentului European cu precădere, în vreme ce
interguvernamentaliştii urmăreau o întărire a Parlamentelor interne în
relaţiile cu organele executive. Dezbaterea academică privind
acoperirea deficienţelor democratice se leagă de aceste chestiuni.
Adâncirea procesului de extindere complică aceste probleme, mai
ales dacă avem în vedere că fiecare stat membru vine la masa
negocierilor cu un bogat bagaj de tradiţii politice interne în acest
domeniu, care trebuie, într-un fel sau altul, integrate cadrului
legislativ al Uniunii Europene.
Discuţiile legate de reforma instituţiilor comunitare
încorporează toate elementele amintite mai sus. Rezultatele acestui
proces variază însă, în funcţie de elementele concrete ce influenţează
fiecare lărgire. Cu ocazia primei extinderi, reforma instituţională a
avut un caracter accesoriu. Cu toate acestea, Summit-ul Uniunii
Europene din octombrie 1972, pe lângă faptul că a stabilit o legătură
între lărgirea şi adâncirea fenomenului intregraţionist şi a indicat
drept dată de constituire a Ununii Europene anul 1980, a propus o
serie de reforme instituţionale care să consolideze voinţa politică şi
economică comună a statelor europene. Odată cu perspectiva lărgirii
mediteraneene a Uniunii, şi implicit a sporirii diversităţii comunitare,
dezbaterea privind reforma instituţională a prins mai bine contur.
Modele diversificate de integrare au fost aduse în discuţie în această
perioadă. Dezbaterile de la jumătatea anilor '80, care au condus la
semnarea Actului Unic European, au stipulat implementarea Pieţei
Interne Unice unei Comunităţi extinse.
 Transformările geopolitice radicale de la sfârşitul anilor '80
care au condus la mărirea numărului de state potenţiale membre ale
Uniunii Europene, au imprimat o nouă abordare procesului de
reformă institiţională, mai ales după adoptatea Actului Comisiei
Europene privind extinderea, la Lisabona, în iunie 1992. Odată cu
aderarea statelor AELS, deşi a fost reafirmată politica deja cunoscută
în materia lărgirii, Uniunea Europeană a acceptat, cel puţin în
principiu, necesitatea reformei instituţionale în vedrea creării cadrului
necesar aderării statelor Central şi Est europene.
Deşi reformele aplicate în fapt, ca rezultat al procesului de
lărgire, au fost, din perspectiva "maximalistă", modeste, ele au afectat
iremediabil caracterul Uniunii Europene. Rezultatul obţinut, deşi
marchează scăderea puterii induviduale a statelor membre, creşte
influenţa lor, ca şi colectivitate bine consolidată, în contextul
relaţiilor politice şi economice promovate la nivel mondial.
Cadrul instituţional şi decizional al Uniunii Europene este
reglementat prin dispoziţiile cuprinse în Partea a-V-a din Tratatele
constitutive, acestea descriind atât structura internă a diferitelor
instituţii comunitare, cât şi principiile generale care guvernează
relaţiile dintre ele. Prevederile în cauză au fost rezultatul
compromisului dintre modelul "maximalist" şi cel "minimalist", cel
puţin în privinţa modului în care Comisia Europeană poate acţiona
pentru atingerea obiectivelor economice şi politice comune.
Rolul principal în iniţierea şi implementarea măsurilor ce
corespund competenţelor recunoscute Comunităţii a fost atribuit
Comisiei Europene, a cărei autoritate se manifestă în cinci direcţii de
activitate. În primul rând, organul comunitar amintit poate face
propuneri în legătură cu promovarea unor noi politici la nivel
european, dat fiind faptul că, la acea dată, obiectivele comune
continentale nu erau bine fixate. Apoi, Comisia a fost investită cu
puteri executive în implentarea dispoziţiilor Tratatelor, în domeniul
politicii externe sau al politicii agricole comune, de exemplu. În al
treilea rând, ea va acţiona ca şi "gardian" al Tratatelor, având
posibilitatea de a se adresa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în
cazul în care constată o încălcare a prevederilor actelor normative în
cauză. De asemenea, Comisia îşi poate promova iniţiativele prin
participarea activă la întrunirile Consiliului de Miniştri, iar în al
cincilea rând ea va acţiona ca şi organ reprezentativ al Comunităţii în
relaţiile cu state non-membre375.
Tratatele au creat, de asemenea, şi Adunarea Parlementară
Europeană alcătuită din membrii numiţi de Parlamentele interne ale
statelor membre. Acestei structuri europene, dispoziţiile originare i-
au recunoscut, limitativ însă, dreptul de a participa la vot, de a
dezbate şi a emite opinii în legăturră cu propunerile Comisiei înainte
ca acestea să fie prezentate Consiliului. Adunarea are dreptul, potrivit
articolului 144, de a dizolva Comisia, deşi nu a folosit niciodată
această posibilitate.
Prerogativele decizionale la nivel comunitar au fost atribuite
Consiliului de Miniştri, a cărui preşidinţie este deţinută de fiecare stat
membru, prin rotaţie, pe o perioadă de şase luni. Tratatele originare
au stabilit trei modalităţi de vot în cadrul Consiliului: unanimitatea,
majoritatea simplă şi majoritatea calificată. Se remarcă o tendinţă
generalizată în favoarea procedurii majorităţii, de vreme ce articolul
148 aliniatul (1) stipulează faptul că acest organ comunitar va acţiona
"prin prisma majorităţii membrilor săi". Discuţiile legate de sistemul
de vot în cadrul Consiliului au o lungă istorie şi reflectă modul în care
statele membre îşi urmăresc propriile interese în promovarea
politicilor generale la nivel continental. Acesta constituie de fapt unul
dintre domeniile ce trebuie supus reformei în perspectiva celei de-a
cincea lărgiri a Uniunii Europene pentru a respecta principiul
reprezentativiăţii statelor membre în cadrul structurilor comunitare.
Dincolo de aceste chestiuni de natură teoretică abordarea
procesului de reformă structurală la nivelul Uniunii Europene apare
ca o necesitate a cărei realizare nu mai poate fi amânată. Edificiul
comunitar european actual este departe de modelul gândit în anul
1957, atunci când se puneau bazele cooperării europene în domenii
specifice de activitate. Uniunea Europeană este în primul rând o
structură politică bazată pe o strânsă colaborare economică între
statele membre.
În ultima vreme, structurile comune au înregistrat o evoluţie
nesigură din cauze ce ţin atât de funcţionarea mecanismelor lor
interne cât şi de ansamblul noilor realităţi geo-politice la nivel
mondial. Extinderea spre Europa Centrală şi de Est a reprezentat
principala preocupare a responsabililor Uniunii, în contextul adâncirii
375
I.P. Filipescu, A. Fuerea, Drept Instituţional Comunitar European, ediţia a-V-a,
Ed. Actami, Bucureşti, 2000, p. 195
contradicţiei dintre dorinţa statelor membre de a consolida democraţia
şi economia de piaţă în această parte a continentului şi
disponibilitatea de a accepta sacrificiile economice impuse de
extindere. În dezvoltarea acestui complicat proces, urmărirea
rezultatelor amintite nu echivalează neaparat cu acceptarea mijoacelor
de realizare. Politica internă a devenit prioritară în situaţii în care se
impunea înţelegerea în privinţa unor chestiuni ce vizau detaliile
procesului de reformă a politicilor comune şi chiar a instituţiilor
centrale pentru a le garanta capacitatea de a asimila noi membrii,
aceştia venind cu particularităţi atât în domeniul politicii interne cât şi
în legătură cu abordarea politicilor la nivel european376.
În condiţiile în care administraţia Comisiei Europene a
conoscut un permanent proces de adaptare la evoluţiile şi realităţiile
cu care se confruntă construcţia comunitară şi ţinând cont de faptul că
"reformă" a fost un cuvânt des folosit în ultimii ani cu referire la
structurile Uniunii Europene, fără a i se da însă şi un conţinut precis,
în ciuda eforturilor făcute cu prilejul Conferinţei Interguvernamentale
de revizuire a Tratatului de la Maastricht din care a rezultat Tratatul
de la Amsterdam, va trebui să plecăm de la realitatea care a
determinat ca problema să revină acut în actualitate. Este vorba de
demisia în bloc a colegiului Comisiei Europene survenită la
15.03.1999, caz unic în istoria Uniunii şi care a creat o situaţie fără
precedent pe care nici un Tratat nu o reglementează în detaliu.
La 17.12.1998 Parlamentul European a refuzat descărcarea
bugetară a activităţii Comisiei Europene pentru anul 1996, şi în
consecinţă, un grup de 71 de eurodeputaţi au depus o moţiune de
cenzură împotrive Comisiei. Supusă la vot la 14.01.1999, aceasta a
fost respinsă de plenul Parlamentului European, preţul acestei
respingeri fiind însă instituirea unui comitet de anchetă format din
cinci experţi independenţi care să verifice corectitudinea afirmaţiilor
privind gestiunea incorectă pe care anumiţi membri ai Comisiei ar fi
făcut-o în exercitarea atribuţiilor ce le reveneau. În fapt, refuzul
legislativului european de a acorda descărcare bugetară are la origine
o serie de acuzaţii de iregularităţi în gestiunea financiară a Comisiei
Europene, inclusiv acuzaţii de fraudă, care au stat la baza conflictului
ce a opus Parlamentul şi executivul european. Aceste dosare au
influenţat decizia Parlamentului European în procedura de descărcare
376
S. George, J. Bache, Politics in the European Union, Oxford University Press,
New York, 2001
bugetară pentru 1996 deşi, în realitate, majoritatea faptelor
incriminate nu aveau nici o legătură cu exerciţiul bugatar respectiv,
ele având loc, fie înainte, fie după 1996.
După izbucnirea în martie 1999 a crizei care zguduit Comisia
Europeană, fostul preşedinte al aceteia, Jaques Santer, a lansat, într-o
încercare de restabili încrederea statelor membre şi a Parlamentului
European în echipe sa, un document intitulat "Pentru o cultură
politică şi administrativă europeană" care conţine un set de trei
coduri: primul stabileşte regulile de conduită pentru comisari şi
cabinetele acestora, al doilea reglementează relaţiile între comisari şi
serviciile ce le sunt suboradonate, iar al treilea codifică regulile
deontologice pentru funcţionarii de carieră ai Comisiei Europene.
Dintre cele trei coduri, doar primele două au fost făcute publice
înaintea demisiei Comisiei, ultimul fiind definitivat după intrarea în
funcţiune a echipei lui Romano Prodi.
Justificarea acestor măsuri nu rezidă doar în criza fără
precedent înregistrată la nivel european, ci ţine în egală măsură şi de
necesitatea de a pregăti Uniunea Europeană pentru viitor, când va
avea 27 sau chiar 30 de membri şi când structura şi cultura Comisiei
vor trebui să corespundă noilor sale misiuni. Nivelul de integrare nu a
fost niciodată atât de ridicat şi complex ca cel de astăzi, când s-a
extins la domenii rezervate anterior competenţelor interne ale statelor
membre. Comisia, care prin definiţie se înscrie unui cadru
multicultural, trebuie să se adapteze noului său rol care să reflecte o
administraţie modernă, transparentă şi eficace. Procesul de reformă,
care a debutat în anul 1995 s-a dovedit a fi unul de durată şi nu un
eveniment punctual aşa cum se preconizase iniţial la debutul
Conferinţei Intergvernamentale de revizuire a Tratatului de la
Maastricht.
Numărul membrilor Comisiei Europene ar creşte de la 20 în
prezent la 32. Deşi se fac auzite voci care susţin că o Comisie cu mai
mult de 20 de membrii ar fi ineficientă, dacă o comparăm cu
guvernele ce au uneori 30-35 de membrii şi care funcţionează fără
dificultate, la care adăugăm faptul că în Comisie deciziile se iau cu
majoritate simplă, constatăm că prin admiterea ţărilor asociate nu s-ar
crea nici o problemă reală datorită numărului comisarilor, mai ales
dacă se are în vedere ca statele mari să renunţe la al doilea portofoliu.
Cu titlu de exemplu, putem aminti că, prin anii '70 se considera că o
Comisie cu 17 comisari nu poate funcţiona377.
O altă problemă este legată de supradimensionarea cabinetelor
şi de sistemul de "paraşutare". Fiecare comisar dispune de un cabinet
format din 6-8 persoane, cele mai multe recrutate direct din capitale,
fără experienţă în afacerile comunitare, dar cu o mare influenţă asupra
factorilor de decizie. Plasarea în posturile cheie a unor persoane care
nu urmează cariera funcţionarilor comunitari - angajaţi în urma unui
concurs de o dificultate deosebită, cu 3000 de candidaţi pe 200-300
de locuri - crează frustrare şi reacţii adverse din partea acestora din
urmă. Noile reglementări introduse în martie 1999 de către fostul
preşedinte Jaques Santer ameliorează în bună măsură această
chestiune.
Mai complicată s-ar dovedi însă repartizarea voturilor în
Consiliu. Luând în calcul România şi Bulgaria, aceasta ar face ca
totalul voturilor în Consiliu să crească la 132 într-o Uniune cu 27 de
membri. Consecinţele s-ar reflecta în modificarea majorităţii
calificate şi a minorităţii de blocaj. O astfel de situaţie ar avea
repercusiuni negative în domenii de importanţă capitală pentru
actualii membrii, cum sunt protecţia mediului sau coeziunea
economică şi socială. În plus, riscul de a se crea tensiuni legate de
luarea deciziilor cu majoritate calificată creşte datorită posibilităţii de
a-i pune în minoritate pe contribuitorii neţi la bugetul comunitar -
Germaia, Franţa, Marea Britanie, Austria. Problema se pune mai ales
la repartizarea fondurilor structurale, ai căror beneficiari vor fi ţările
Central şi Est europene, Irlanda şi statele mediteraneene. Oferind
statelor respective posibilitatea de a controla mecanismul decizional
comunitar s-ar putea ajunge la o îndepărtare de obiectivele comune
stabilite prin programele de colaborare.
Tabloul se prezintă asemănător şi în cazul Parlamentului
European. Noua situaţie ar mări numărul parlamentarilor europeni
făcând Parlamentul European nefuncţional, ca să nu mai vorbim de
incapacitatea clădirilor ce îl adăpostesc - inclusiv cea nouă de la
Strassbourg, de curând dată în funcţiune - de a asigura birouri şi săli
de reuniune pentru 900 de membri ai legislativului european şi 2500-
3000 funcţionari parlamentari. Pentru a rezolva această problemă, s-a
377
I. Jinga, Uniunea Europeană – Realităţi şi perspective, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1999, p.226
căzut deja de acord ca, indiferent câte state membre va avea Uniunea
Europeană, numărul eurodeputaţilor nu va depăşi 700, ceea ce
implică reduceri din cota fiecărui sate membru actual pentru a face
loc noilor veniţi, operaţiune dureroasă cu care însă toţi sunt de acord.
Deşi Tratatul de la Amsterdam nu a operat o veritabilă adaptare a
instituţiilor comunitare la sfidarea unei extinderi a Uniunii cu alte 2
state, "Protocolul privind instituţiile în perspectiva lărgirii Uniunii
Europene" stabileşte două reguli de bază pentru momemtul primelor
aderări: începând din momentul primei noi aderări, fiecare stat
membru va avea dreptul la un singur comisar european, cu condiţia
modificării prealabile a ponderii voturilor în Consiliu de o manieră
acceptabilă pentru toate statele Uniunii Europene, astfel încât să se
acorde compensaţii celor cinci ţări mari care vor renunţa la al doilea
comisar - Franţa, Germania, Marea Britanie, Italia şi Spania; cu cel
puţin un an înainte ca numărul statelor membre să depăşească 20 va fi
o nouă Conferinţă Interguvernamentală care să revadă Tratatul de la
Amsterdam sub raportul compoziţiei şi funcţionării instituţiilor
comunitare.
Consiliul European de la Köln, din 3-4 iunie 1999, a abordat
chestiunile instituţionale legate de lărgirea Uniunii Europene rămase
nerezolvate la Amsterdam. Cu acest prilej reprezentanţii Comisiei
Europene au prezentat informări cu privire la reforma administrativă
avută în vedere pentru instituţia din care fac parte. A fost luată
totodată decizia privind convocarea unei noi conferinţe
interguvernamentale consacrate continuării reformei instituţiilor
Uniunii Europene. De menţionat că, o serie de ţări membre, cel mai
elocvent exemplu în acest sens fiind constituit de Franţa, se opun
oricări extinderi a Uniunii înainte de soluţionarea globală a tuturor
problemelor ce ţin de reforma instituţională.
Marile tendinţe înregistrate cu ocazia Conferinţei
Interguvernamentale de la Helsinki pot fi rezumate astfel: agenda
acesteia a cuprins adoptarea unor reforme urgente privind trei
probleme rămase în suspensie de la Conferinţa Interguvenamentală de
revizuire a Tratatului de la Maastricht - ponderea voturilor în
Consiliu, extinderea votului cu majoritate calificată la noi domenii de
competenţă comunitară şi stabilirea numărului maxim de membri ai
Comisiei Europene; procedura de pregătire a Conferinţei
Interguvernamentale a avut în vedere constituirea unui "Comitet al
înţelepţilor" - Comité des sages - compus dintr-un număr restrâns de
persoane care au făcut, între iulie şi decembrie 1999, o muncă de
pregătire a lucrărilor, rezultatele fiind prezentate spre aprobare
Consiliului European de la Helsinki; s-a încercat stabilirea unui
calendar pentru desfăşurarea Conferinţei, începute sub preşedinţia
portugheză a Uniunii Europene şi încheiate în timpul celei franceze,
ceea ce înseamnă că totul s-a desfăşurat în cursul anului 2000.
Asemenea întregii evoluţii urmate de edificiul continental
european, procedurile de decizie specifice triunghiului decizional
Comisie - Consiliu - Parlement, deşi caracterizate de un grad sporit de
stabilitate în comparaţie cu celelalte atribute ce caracterizează
Uniunea Europeană, au urmat şi ele tendinţa spre complex,
determinată de extinderea continuă a competenţelor instituţiilor
comune. Deşi, conform principiului echilibrului instituţional, orice
modificare de competenţe a uneia dintre cele trei instituţii atrage după
sine schimbări echivalente în responsabilităţile celorlalte două, putem
afirma că principalul câştigător al acestei permanente lupte pentru
putere este Parlamentul European. În fapt, întreaga sa existenţă este o
luptă pentru a-şi lărgi aria de decizie şi a ajunge la un statut dacă nu
echivalent, cel puţin asemănător cu cel al unui legislativ veritabil.
Deşi cele cinci extinderi efective ale Uniunii Europene nu au
condus la paralizarea activităţii Consiliului European, încercarea de a
conserva structura instituţională europeană s-ar putea dovedi nefastă
pentru evoluţia viitoare a construcţiei continentale. Metoda clasică de
extindere, favorabilă desfăşurării negocierilor de aderare, împiedică
totuşi elaborarea unor programe strategice de integrare. Crearea unei
coaliţii pentru promovarea reformelor structurale în scopul sporirii
eficienţei mecanismului decizional comunitar, ar presupune utilizarea
şi pe viitor a procedurilor majorităţii, astfel încât, unii membrii ai
coaliţiei ar risca să fie înlăturaţi pe calea votului. Mai mult decât atât,
în contextul unei Uniuni extinse acest deziderat este mai greu de
atins. Problema devine cu adevărat importantă atunci când reforma
instituţională se leagă de necesitatea modificării acquis-ului
comunitar, cum este cazul cheltuielilor bugetare de pildă. În aceste
situaţii statele care contribuie în mare măsură la bugetul comun
dispun de pârghiile necesare blocării unor reforme în domenii cheie
de activitate.
Extindrea a adâncit, aşadar, "tensiunile" în cadrul Consiliului
dintre nevoia de eficienţă promovată de majoritate şi dorinţa de
conservare susţinută de minoritate. Acest conflict a readus în discuţie
sporirea deficitului democratic comunitar, datorat complexităţii
mecanismului decizional comunitar şi lipsei de coordonare dintre
membrii Parlamentelor interne şi Parlamentul European. Procesul de
aderare de noi state aduce cu sine diferite moduri de înţelegere şi
promovare a valorilor democratice. Mai mult decât atât, în ciuda
deschiderii recunoscute fostelor state AELS, continuarea lărgirii ar
putea să conducă la pierderea legitimităţii politicilor promovate la
nivel continental. Guvernele interne sunt preocupate de modul în care
mecanismele decizionale comunitare, a căror parte sunt, ar putea să
afecteze mandatele lor obţinute în mod democratic pe plan intern. În
acelaşi timp Parlamentul European urmăreşte utilizarea eficientă a
propriului mandat prin promovarea unor iniţiative legislative menite
să contribuie la atingerea obiectivelor comune. Evoluţia viitoare a
acestui raport va influenţa în mod decisiv abordarea fenomenului
integraţionist, atât din perspectiva statelor deja membre ale Uniunii
Europene cât şi a celor care urmăresc dobândirea acestei calităţi într-
un viitor nu prea îndepărtat.

7. Romania şi Uniunea Europeană.

7.1. Scurt istoric al relaţiilor României cu

Comunitatea europeană şi Uniunea Europeană în procesul
de integrare europeană

Relaţiile dintre România şi Comunităţile Europene datează din

anul 1980, când a fost semnat un Acord comercial. Cu excepţia
Iugoslaviei, acest acord a constituit prima relaţie dintre Comunităţile
Europene şi Europa de Est. Ca urmare a politicii de opresiune
promovate de regimul comunist, acordul a fost suspendat din
iniţiativa Comunităţilor.
În anul 1991, a fost semnat un nou Acord de comerţ şi
cooperare, acesta constituind baza eforturilor depuse de Comunităţile
Europene în scopul sprijinirii ţării noastre în procesul păşirii pe calea
democraţiei şi instaurării economiei de piaţă. Industria românească
are acum acces la cele peste 370 de milioane de consumatori din
vestul Europei, deoarece restricţiile la export pentru produsele
româneşti au fost eliminate,dat fiind statutul de stat asociat
dobândit.378
378
I. Jinga, Uniunea Europeană – Realităţi şi perspective, Ed.Lumina Lex
 România beneficiază de programul PHARE din ianuarie 1991.
Prin intermediul acestui program se oferă sprijin financiar şi tehnic în
domenii cheie, astfel încât să ajute guvernele beneficiare să-şi
restructureze economiile, orientându-le către un sistem de piaţă.
Domeniile prioritare sunt: mediul înconjurător, pregătirea
profesională, energie, restructurare, privatizarea proprietătii de stat,
dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii şi a resurselor umane. În
1990 şi 1991 proiectele din cadrul programului PHARE au fost
aprobate pentru un total de 100 de milioane Ecu în următoarele
sectoare: agricultură (34 milioane Ecu), energie, infrastructură,
sectorul financiar (9 milioane Ecu), educaţie, sectorul social şi altele
(57 milioane Ecu). Ajutorul umanitar totaliza 49,8 milioane Ecu.
Pentru anul 1992 suma alocată ţării noastre a fost de 130 milioane
Ecu.
În prezent, este în vigoare Acordul European de asociere sau
Acordul Europa, care a fost semnat de România şi Uniunea
Europeană la 1 februarie 1993. Problemele din Acord referitoare la
comerţ au fost aplicate din luna mai 1993, iar Acordul, în totalitatea
sa, a intrat în vigoare la 1 februarie 1995. Este un Acord mixt ce
cuprinde domenii care sunt de competenţa Uniunii Europene şi a
statelor membre. Stabileşte un cadru favorabil dialogului politic şi
cuprinde prevederi atât pentru coperarea economică, socială,
financiară şi culturală, cât şi pentru extinderea relaţiilor comerciale.
Trebuie subliniat faptul că, Acordul cuprinde o clauză care permite
suspendarea lui în cazul nerespectării drepturilor omului.
În anul 1993, Uniunea Europeană a importat bunuri din
România în valoare de 1,68 miliarde Ecu. Exporturile Uniunii în
România s-au ridicat la 2,3 miliarde Ecu, însemnând un excedent de
620 milioane Ecu pentru Uniune.
Şefii de stat şi de guvern ai statelor membre ale Uniunii
Europene, la întâlnirea din 1993, de la Copenhaga, au confirmat că
România, împreună cu celelalte ţări care au încheiat Acorduri
Europene, poate deveni membră a Uniunii în viitor, dacă îndeplineşte
condiţiile economice şi politice stabilite.
În perioada 1991-1993, prin programul PHARE, Uniunea
Europeană a acordat României 360 milioane Ecu sub formă de
asistenţă economică. În anul 1994, prin intermediul aceluiaşi program
ţara noastră a primit asistenţă în valoare de 100 milioane Ecu,
devenind cea de-a doua mare beneficiară după Polonia. Această sumă
a fost repartizată astfel: 23,4 milioane Ecu sectorului particular şi
întreprinderilor mici şi mijlocii; 37 milioane Ecu învăţământului,
perfecţionării şi cercetării-dezvoltării; 25 milioane Ecu obiectivelor
de infrastructură - transporturi, energie, telecomunicaţii; 9,6 milioane
Ecu administraţiei publice; 5 milioane Ecu dezvoltării democraţiei şi
societăţii civile379.
Pentru actualul program de trei ani, priorităţile vizează,
îndeosebi, trei zone strategice, şi anume: dezvoltarea economică şi a
sectorului privat, dezvoltarea politicii în domeniul resurselor umane;
al ocupării forţei de muncă şi al politicii sociale; reforma
instituţională, inclusv ajutor pentru crearea unei societăţi civile.
România a primit 180 milioane Ecu sub formă de ajutor
umanitar şi de urgenţă, din care 82 milioane proveneau din cadrul
PHARE. O mare parte din aceste fonduri este folosită în conformitate
cu propunerea Parlamentului European, pentru îmbunătăţirea îngrijirii
copiilor, în special a celor aflaţi în instituţii.
În urma semnării Acordului de asociere, România a acreditat un
ambasador pe lângă Uniunea Europeană, la Bruxelles, iar Comisia
Europeană a deschis o Delegaţie la Bucureşti, în septembrie 1993.
Învăţământul superior şi pregătirea profesională, menite să
sprijine procesul de reformă în Europa Centrală şi de Est, constituie
una dintre priorităţile cooperării. De aceea, a fost adoptat programul
TEMPUS - Trans-European Mobility Programme for University
Studies380 - ca parte a programului PHARE. Principalele sale
obiective sunt: promovarea cooperării dintre universităţi şi
întreprinderi din România şi Uniunea Europeană, ridicarea nivelului
de pregătire profesională şi schimburi de experienţă între profesorii
universitari şi studenţi.
Mai trebuie precizat că, ţara noastră beneficiază, de asemenea,
de împumut din partea Băncii Europene de Investiţii şi Dezvoltare.
Negocierile pe tema Acordurilor de asociere dintre
Comunităţile Europene şi România au început în primăvara anului
1992, în prezent ele fiind deja finalizate, ţara noastră având statut de
asociat cu şanse reale de a deveni stat membru. Acest fapt a contribuit

379
I.P. Filipescu, A. Fuerea, Drept Instituţional Comunitar European, ediţia a-V-a,
Ed. Actami, Bucureşti, 2000, p. 185

380
trad. Program de Mobilitate Transeuropeană pentru Studii Universitare
la strângerea legăturilor în diverse domenii de activitate instituind un
parteneriat viabil între cele două părţi.
România a fost una dintre puţinele ţări comuniste care au avut
legături economice cu Comunitatea Europeană (Uniunea Europeană
de astăzi) încă înainte de 1989. După 1990, parteneriatul UE-
România s-a dezvoltat în permanenţă, reflectând progresele României
în procesul de democratizare a societăţii şi construire a economiei de
piaţă. Depunerea, în iunie 1995, a cererii de aderare a condus la
includerea României în procesul de extindere al Uniunii Europene.
Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999, a hotărât
deschiderea negocierilor de aderare a României la UE381.
În 15 februarie 2000 are loc deschiderea oficială a negocierilor
de aderare a României la UE, pe parcursul anului fiind deschise nouă
capitole.
Din istoria raporturilor România -Uniunea Europeană, amintim
cele mai importante momente:
• La 1 februarie 1993 România semna Acordul European (Acordul
de asociere la UE); - Doi ani mai târziu Acordul întra în vigoare;
• Prevederile comerciale ale Acordului se aplică încă din mai 1993,
prin intermediul unui Acord Interimar;
• În iunie 1995, România a depus cererea de aderare la UE;

• În iulie 1997, Comisia Europeană adoptă Agenda 2000, care

include Opinia privind cererea de aderare a României la UE;
• În martie 1998 se lansează oficial procesul de extindere
a UE, proces care include şi România;
• În noiembrie 1998 se publică primul Raport Anual al
Comisiei Europene privind cererea de aderare a României la UE
(actualizarea Opiniei);
• În iunie 1999 România înaintează Programul Naţional de
Aderare la Uniunea Europeană;
• În octombrie 1999 are loc publicarea celui de-al doilea
Raport Anual al Comisiei Europene asupra progreselor
înregistrate de România în pregătirea pentru aderarea la UE;
3814
Jinga, Ion Popescu, Andrei Integrarea europeană-dicţionar de termeni comunitari,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000
 • În decembrie 1999 Consiliul European de la Helsinki
decide să înceapă negocierile de aderare cu încă şase ţări
candidate, între care şi România;
• În februarie 2000 are loc deschiderea oficială a
negocierilor de aderare a României la UE, în cadrul reuniunii
Consiliului UE pentru Afaceri Generale dedicată lansării
Conferinţei Interguvernamentale;
• În martie 2000 Guvernul României adoptă Strategia
Economică pe Termen Mediu (SETM) şi o prezintă în cadrul
reuniunii Consiliului de Asociere România - UE;
• Se deschid discuţiile asupra primelor 5 capitole de
negocieri: Intreprinderi mici şi mijlocii, Ştiinţa şi cercetare,
Educaţie şi formare profesională, Relaţii externe şi Politică
externă şi de securitate comună;
• În mai 2000 Guvernul României adoptă Programul
Naţional de Aderare la Uniunea Europeană (actualizat), precum
şi Planul de Acţiune şi Cadrul Macroeconomic, complementare
SETM; se încheie discuţiile asupra primelor 5 capitole de
negocieri;
• În iunie 2000, Comisia Europeană a acceptat continuarea
procesului de negociere cu încă patru capitole: Politica în
domeniul concurenţei, Statistică, Telecomunicaţii şi tehnologia
informaţiei, Cultura şi audiovizual;
• Pe 24 octombrie 2000 au fost deschise primele 2 din
cele 4 capitole convenite pe durata Preşedinţiei franceze a UE:
Statistică, Cultură şi audiovizual;
• Pe 8 noiembrie 2000 se publică Raportul Anual asupra
progreselor înregistrate de România în pregătirea pentru
integrare;
• Pe 14 noiembrie 2000 au fost deschise încă 2 noi
capitole de negociere: Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei
şi Politica în domeniul concurenţei;
- În decembrie 2000, Consiliul European de la Nisa a adoptat
poziţia comună a Uniunii europene privind reformele
instituţionale necesare extinderii. Consiliul a evidenţiat că, o
dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa şi cu reforma
instituţională aferentă, Uniunea Europeană va putea primi ca
noi membri acele ţări care vor fi pregătite la sfărşitul anului
2002;
• La 30 martie 2001 au fost deschise negocierile pentru
capitolul Dreptul societăţilor comerciale;
• În 17 mai 2001, România a deschis două noi capitole de
negocieri: Pescuitul şi Uniunea vamală;
• La 13 noiembrie 2001 a fost publicat Raportul Anual
asupra progreselor înregistrate de România în pregătirea pentru
integrare;
• La aceeaşi dată, o ediţie revizuită a Parteneriatului
pentru Aderare cu România a fost prezentată de către Comisie;
• Consiliul European de la Laeken, din 14-15 decembrie
2001, a nominalizat pentru prima dată statele susceptibile să
încheie negocierile de aderare până la sfărşitul anului 2002.
Zece state candidate sunt nominalizate, cu excepţia României şi
Bulgariei;
• La sfărşitul anului 2001 negocierile de aderare asupra a
9 din cele 31 de capitole ale acquis-ului sunt închise provizoriu
(Cap. 5 - Dreptul societăţilor comerciale, Cap.
• Pescuitul, Cap. 12 - Statistica, Cap. 16 - Intreprinderi
mici şi mijlocii, Cap. 17 - Stiinţa şi cercetare, Cap. 18 -
Educaţie, formare profesională şi tineret, Cap. 23 - Protecţia
consumatorilor şi sănătate, Cap. 26 - Relaţii externe, Cap. 27 -
Politica externă şi de securitate comună);
• La 9 octombrie 2002 Comisia Europeană a dat
publicităţii Raportul Anual asupra progreselor înregistrate de
România în pregătirea pentru aderare;
• La 13 noiembrie 2002 pentru România şi Bulgaria a fost
adoptată câte o "Foaie de parcurs" de către Comisie;
• La 20 noiembrie 2002 Parlamentul European ia în
considerare dată de 1 ianuarie 2007 drept dată ţintă pentru
aderarea României la Uniunea Europeană;
• La 12 - 13 decembrie 2002 Consiliul European de la
Copenhaga decide asupra aderării a 10 noi membri şi adoptă
propunerile Comisiei de foi de parcurs pentru România şi
Bulgaria;
 • La
sfărşitul anului 2002 erau închise provizoriu 16 din
cele 31 capitole ale acquis-ului;
• La 1 februarie 2003 a intrat in vigoare Tratatul de la
Nisa
•
La 26 martie 2003 Comisia Europeană prezintă ediţia
revizuită a Parteneriatului de Aderare cu România 382 .

7.2. Stadiul actual al integrării României în

Comunitatea Europeană şi Uniunea europeană

Anul 2005 reprezintă data la care ţara noastră va semna

Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană, tratat ce cuprinde
condiţiile şi aranjamentele referitoare la admiterea celor două
ţări România şi Bulgaria la 1 ianuarie 2007, precum şi clauza
de salvgardare care presupune amânarea integrării cu un an în
cazul neîndeplinirii unor angajamente.
Până la această dată, economia trebuie să se ridice la nivelul
standardelor actuale ale economiei ţărilor membre ale Uniunii
Europene, făcând un efort suplimentar pentru a ajunge din urmă
aceste ţări care, în prezent merg într-un ritm accelerat spre o
economie bazată pe inovaţie şi cunoaştere.
Teoreticienii fenomenului integraţionist atrăgeau atenţia, după
Summit-ul Uniunii Europene din decembrie 1999, că extinderea
Uniunii promite să fie un proces complex atât în planul negocierilor,
cât şi în cel al luptei pentru susţinerea ei de către alegători, deoarece
problema esenţială care se pune este "costul integrării" , care ridică,
evident problema "cine va plăti pentru extindere". Concluzia
dezbaterilor a subliniat că extinderea va fi dureroasă, implicând
costuri ridicate. În fiecare ţară candidată vor fi de plătit costuri
importante pe care le va suporta populaţia, iar în cazul în care
costurile vor fi prea ridicate, alegătorii vor vota împotriva
integrării383.
Cei mai mulţi oficiali ai Uniunii Europene sunt surprinşi când
sunt informaţi că peste 90 la sută dintre români doresc să se integreze
382
www.infoeuropa.ro, Centrul De Informare Al Comisiei Europene În România

383
S. George, I. Bache, Politics in the European Union, Oxford University Press,
New York, 2001
în Uniune, în condiţiile în care cehii, polonezii şi ungurii au
manifestat un entuziasm mult mai temperat, numai 40-60 la sută
pronunţându-se în favoarea acesteia. Explicaţia acestui entuziasm
trebuie căutată în faptul că guvernanţii de la Bucureşti au adus la
cunoştinţa românilor până în prezent numai beneficiile integrării, care
evident, nu sunt puţine, fără a prezenta costurile acesteia, pe care le
va suporta populaţia în anii care vor veni. În acest sens se impun o
serie de precizări: pe termen scurt şi mediu toate statele candidate
pierd, şi nu pierd puţin, ci substanţial, în unele domenii şi sectoare;
momentul în care se vor face simţite avantajele nu poate fi, însă,
precizat, fiind vorba nu de un an sau doi de "suferinţe", ci de mai
mulţi ani, în care dezavantajele şi nu avantajele vor fi resimţite de
majoritatea covârşitoare a cetăţenilor.
Trei evoluţii, ale căror efecte sunt deja suportate de populaţie,
se vor accentua: multe întreprinderi vor continua să fie închise prin
lichidare; agricultorii vor fi nevoiţi să înstrăineze pământul dobândit
sau redobândit în urma evenimantelor din decembrie 1989, deoarece
Uniunea nu va accepta ca România să continue a avea ocupată în
agricultură 30-35 la sută din populaţie, în condiţiile în care în
celelalte ţări europene, membre ale Uniunii, cu excepţia Spaniei şi
Franţei, populaţia ocupată în această ramură atinge 5-7 la sută;
preţurile vor continua să crească în următoarea perioadă, urmărindu-
se alinierea la nivelul preţurilor comunitare, în condiţiile în care
salariile respectiv pensiile vor rămâne la acelaşi nivel, prin
practicarea politicii "îngheţării lor".
La planificarea continentală, impusă ţării, se adaugă o
planificare mondială efectuată de către Fondul Monetar Internaţional
şi de către Banca Mondială. În aceste condiţii, elaborarea unei
Strategii pe termen mediu, cu participarea organismelor internaţionale
amintite, s-a apreciat a fi un pas necesar în efortul de sincronizare şi
concertare a programelor pentru România.
Aderarea şi integrarea implică, în primul rând, identificarea
căilor şi modalităţilor celor mai indicate pentru alinierea diferitelor
ramuri şi sectoare economice la nivelul şi exigenţele standardelor
europene. În privinţa politicii agricole comune a Uniunii Europene,
de pildă, sunt mai multe măsuri de întreprins pentru orice stat
candidat şi, cu atât mai mult pentru ţări ca România care are un
important potenţial agricol. După cum se ştie, politica Uniunii în
acest domeniu a exercitat timp îndelungat presiuni asupra
consumatorilor europeni, determinând preţuri ridicate la produse
alimentare. Mai mult decât atât, această politică a exercitat presiuni
asupra contribuabililor europeni, ca urmare a faptului că subvenţiile
oferite fermierilor europeni se ridicau la aproape 41 miliarde de Euro,
adică aproape jumătate din bugetul Uniunii Europene.
În cursul negocierilor de aderare s-au stabilit coordonatele
integrării sectoriale - transporturi, telecomunicaţii, turism etc - aşa
încât să se contureze etapele în care fiecare sector economic va
deveni compatibil cu standardele Uniunii Europene.
Probleme complexe se ridică în elaborarea şi promovarea
politicilor regionale şi sectoriale. În prezent, Uniunea Europeană a
orientat aceste fonduri către zonele sărace din Comunitate. Este ştiut,
însă, că ţările candidate sunt şi mai sărace decât zonele respective din
cadrul Uniunii, ceea ce va impune politici comunitare
corespunzătoare pentru a da răspunsuri adecvate acestor sfidări ale
procesului integrării384.
Evident că cea mai complexă şi cea mai grea problemă, pe tot
parcursul procesului aderării şi integrării, va fi, şi va rămâne aceea a
retehnologizării şi modernizării unor sectoare şi ramuri industriale din
ţările candidate, aşa încât să se ridice la nivelul standardelor
comunitare. Tendinţa unor oficiali ai Uniunii este de a lăsa aproape
exclusiv pe seama ţărilor candidate soluţionarea acestor probleme
dificile, evitând să angajeze cheltuieli care ar putea să fie greu de
suportat de către Uniune prin programele de asistenţă, care au un
buget limitat385.
Aderarea şi integrarea în Uniunea Europeană - proces complex
şi de durată - presupune: promovarea şi apărarea intereselor
fundamentale ale ţării, adaptarea la exigenţele dezvoltării economice
europene, ridicând nivelul calitativ al tuturor produselor româneşti,
retehnologizarea şi modernizarea capacităţilor de producţie existente,
dezvoltarea agriculturii şi extinderea relaţiilor comerciale ale
României cu ţările membre ale Uniunii Europene.
Înţelegerea mecanismelor procesului de integrare europeană
permite elaborarea unei streategii coerente, a cărei aplicare să
conducă la dodândirea calităţii de membru a Uniunii Europene.

384
S. George, I. Bache, Politics in the European Union, Oxford University Press,
New York, 2001
385
I. Jinga, Uniunea Europeană – Realităţi şi perspective, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1999, p. 231
Totodată, trebuie avute în vedere reperele ferm stabilite de Comisia
Europeană în privinţa implementării acquis-ului comunitar pentru
crearea cadrului legislativ adecvat aderării la structurile europene.
Una dintre condiţiile necesare pentru ca România să adere la
Uniunea Europeană este să adopte şi să pună în practică legislaţia
europeană. Legislaţia europeană (denumită acquis comunitar) este
împărţită în 31 de domenii (care fac obiectul aşa-numitelor capitole
de negociere). Fiecare capitol este "deschis spre negociere” în
momentul în care Uniunea Europeană consideră că România a ajuns
la un nivel minim de adoptare a legislaţiei europene din domeniu.
Procesul de negociere se referă la adoptarea de catre România a unor
reglementări similare celor europene şi prezentarea unui program
detaliat al adoptării întregului acquis din domeniu. După ce se ajunge
la o poziţie comună, a Uniunii Europene şi României, capitolul este
considerat a fi "închis provizoriu”. Nici un capitol de negociere nu
este considerat a fi definitiv închis până în momentul în care toate
cele 31 de capitole sunt finalizate. Ultimul capitol care se negociază
şi care se închide este capitolul 31 - Diverse care cuprinde
reglementările care nu pot fi incluse în nici unul dintre celelalte 30.
De asemenea, atâta timp cât nu se încheie negocierile pentru
toate capitole, oricare dintre acestea poate fi redeschis (dacă, spre
exemplu, legislaţia europeană s-a modificat şi România nu poate să
adopte legi similare până la data aderării, sau în cazul în care
România nu îşi respectă angajamentele luate în procesul de
negociere). Negocierile se consideră a fi finalizate numai în
momentul în care au fost negociate şi închise toate cele 31 de
capitole.386
Negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană au
fost lansate oficial în 15 februarie 2000. În primul semestru al anului
2000, pe durata preşedinţiei portugheze a Uniunii, România a deschis
şi a închis provizoriu cinci capitole de negociere: cap.16-
întreprinderi mici si mijlocii, cap.17- ştiinţă şi cercetare, cap.18-
educaţie, formare profesională şi tineret, cap.26- relaţii externe, cap.
27- politica externă şi de securitate comună387.

386
www.infoeuropa.ro Centrul de Informare al Comisiei Europene la Bucureşti
387
I. Jinga, Uniunea Europeană - Realităţi şi perspective, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1999
 În cadrul celei de a doua reuniuni a Conferinţei de aderare la
nivel ministerial, care a avut loc în 14 iunie 2000, România a arătat că
este pregătită să înceapă negocieri pentru încă opt capitole. Consiliul
Uniunii Europene, la propunerea Comisiei Europene, a decis însă
deschiderea a numai patru capitole de negociere cu România, în
cursul preşedinţiei franceze: cap.6- concurenţa, cap.12- statistica,
cap.19- telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei şi cap.20- cultură şi
politica în domeniul audio-vizualului.
Dintre cele patru capitole, numai cap.12 - statistica a fost
provizoriu închis, pentru celelalte trei capitole fiind solicitate
informaţii suplimentare din partea autorităţilor române.
Astfel, în anul 2000, România a deschis negocierile pentru 9
capitole de negociere şi a închis provizoriu negocierile pentru 6
capitole de negociere.
Noul Guvern, rezultat în urma alegerilor din toamna anului
2000, a urmărit accelerarea şi intensificarea pregătirilor pentru
aderarea la Uniunea Europeană printr-o modificare instituţională care
a vizat însuşi nucleul sistemului de coordonare la nivel intern a
activităţii de integrare europeană, prin înfiinţarea Ministerului
Integrării Europene şi a Delegaţiei Naţionale pentru Negocierea
Aderării României la Uniunea Eurupeană. Delegaţia Naţională este
formată din delegaţiile sectoriale corespunzătoare fiecărui capitol de
negociere, copreşedinţii acestora şi adjuncţii şefului delegaţiei
naţionale. La rândul lor, delegaţiile sectoriale sunt formate din
reprezentanţi ai ministerelor şi celorlalte instituţii ale administraţiei
publice centrale cu responsabilităţi în transpunerea şi implementarea
acquis-ului din domeniul respectiv.
Noua Strategie de negociere a aderării României la Uniunea
Europeană s-a bazat în mod special, pe abordarea globală a
procesului de negocieri. Accentul s-a mutat de la capitolele aşa zis
“uşoare” - relaţii externe, statistică, educaţie, formare profesională şi
tineret, politica externă şi de securitate comună - pe capitolele cu
impact economic şi social. Astfel, România a orientat pregătirile
negocierilor spre capitolele esenţiale legate de cele patru libertăţi
fundamentale - Libera circulaţie a persoanelor, Libera circulaţie a
mărfurilor, Libera circulaţie a serviciilor, Libera circulaţie a
capitalului - capitole care nu fuseseră abordate deloc până la sfârşitul
anului 2000. Pentru a contribui la structurarea funcţională a
economiei de piaţă au fost elaborate de către Delegaţia Naţională,
documente de poziţie la celelalte capitole referitoare la piaţa unică, la
principalele ramuri economice, precum şi la coeziunea economică şi
socială. De asemenea, au fost abordate capitolele deosebit de dificile,
precum protecţia mediului, agricultura, politici regionale, control
financiar şi prevederi financiar bugetare.
Capitolele abordate au accentuat în continuare, pregătirea pieţei
conform standardelor Europene, prin crearea unui mediu de afaceri şi
conectarea la mediul de afaceri internaţional şi la Piaţa Internă. De
asemena, poate fi subliniat că România a urmărit abordarea graduală
a capitolelor cu impact bugetar major. Astfel, se poate afirma că
România a intrat într-o etapă de negocieri substanţiale, având în
vedere contribuţiile la PIB şi resursele financiare necesare.
Elementele definitorii ale strategiei de negociere pentru anul
2001 au constat în abordarea preponderent cantitativă a acestui
proces, concentrată fiind pe analizarea întregului acquis comunitar,
precum şi orientarea preponderent internă către desfăşurarea
negocierilor interinstituţionale în cadrul Delegaţiei Naţionale şi către
consultări cu partenerii sociali, partidele politice şi comisiile
parlamentare. De asemenea, România a adăugat şi alte dimensiuni
procesului de elaborare a documentelor de poziţie şi negociere,
respectiv un amplu proces de consultări tehnice cu Comisia
Europeană, cu statele membre şi cu echipele de negociere ale statelor
candidate.
Noua abordare stategică şi instituţională a permis o avansare
substanţială în pregătirea procesului de negocieri. Astfel, în 2001
România a elaborat şi trimis oficial Uniunii Europene un număr de 31
de documente de poziţie - 17 documente de poziţie, 8 documente de
poziţie complementare, 4 documente de poziţie revizuite şi 2
documente referitoare la acquis-ul pe 2000.
Până la sfârşitul anului 2001, au fost comunicate oficial Uniunii
Europene documentele de poziţie pentru toate cele 29 de capitole de
negociere.
În cursul preşedinţiei suedeze şi belgiene - la Conferinţele
Interguvernamentale de Aderare România-Uniunea Europeană din
martie, iunie, iulie, octombrie, noiembrie şi decembrie - au fost
deschise negocierile pentru 8 capitole, şi anume: cap.4 - libera
circulaţie a capitalului, cap.5-dreptul societăţilor comerciale, cap.8 -
pescuitul, cap.9 - politica în domeniul transporturilor, cap.10-
impozitarea, cap.13 - politica regională şi ocuparea forţei de muncă,
cap.23-protecţia consumatorului şi a sănătăţii, cap.25 - uniunea
vamală şi au fost închise provizoriu negocierile pentru 3 capitole:
cap.8 - pescuitul, cap.23- protecţia consumatorului şi a sănătăţii,
cap.5- dreptul societăţilor comerciale.
Astfel, până la sfârşitul anului 2001, România a deschis
negocierile pentru 17 capitole de negociere dintre care 9 capitole au
fost provizoriu închise.
Pentru anul 2002, luând în considerare avansarea în pregătirile
de aderare şi îndeplinirea angajamentelor asumate în negocieri,
obiectivul principal îl constituie deschiderea tuturor capitolelor de
negociere rămase şi închiderea provizorie a cât mai multor capitole
dintre acestea.
Pentru realizarea acestui obiectiv strategic, Guvernul României
a elaborat un Program de Măsuri pentru intensificarea şi accelerarea
pregătirilor în vederea integrării României în Uniunea Europeană,
care identifică o serie de măsuri specifice pentru: rezolvarea
punctelor de blocaj existente; recuperarea nerealizărilor în
angajamentele asumate pentru anul 2001; asigurarea îndeplinirii
angajamentelor de armonizare legislativă şi construcţie instituţională
asumate pentru anul în curs.
Datorită dialogului permanent cu serviciile Comisiei
Europene, precum şi a informaţiilor suplimentare şi a documentelor
de poziţie transmise de către România de la începutul anului,
negocieriile au fost deschise pentru unsprezece capitole: cap.1- libera
circulaţie a mărfurilor, cap.2- libera circulaţie a persoanelor, cap. 7-
agricultura, cap.11- uniunea europeană monetară, cap.14- energia,
cap. 15-politici industriale, cap.21- politica regională, cap.22-
protecţia mediului, cap.24-justiţie şi afaceri interne, cap.28- control
financiar şi cap.30- instituţii, cu prilejul celor cinci reuniuni ale
Conferinţei de aderare, din 22 martie, 19 aprilie, 28 iunie, 30 iulie,
respectiv 8 noiembrie. De asemenea, în cadrul acestor reuniuni şase
capitole au fost închise provizoriu cap.11- uniunea europeană
monetară, cap.13-politica socială şi de ocupare a forţei de muncă,
cap.15- politici industriale, cap.30-instituţii, cap.19- telecomunicaţii
şi tehnologia informaţiei şi cap.25- uniunea vamală.388
Extinderea negocierilor la toate capitolele de negociere
prevăzute de legislaţia comunitară demonstrează hotărârea României
de a recupera handicapul faţă de ţările din "primul val", fiind totodată
388
www.infoeuropa.ro Centrul de Informare al Comisiei Europene la Bucureşti
o expresie clară a orientării pro-europene promovate în politica
externă. La începutul anului 2000 - pe baza unor confruntări libere,
aprofundate şi constructive de opinii - reprezentanţii Guvernului
României, experţi desemnaţi de partidele din coaliţia de guvernare şi
din opoziţie, de sindicate, patronate, precum şi Grupul de evaluare
economică al Academiei Române şi alte grupuri de specialişti au
elaborat "Strategia naţională de dezvoltare economică a României pe
termen mediu", ca expresie a viziunii româneşti cu privire la procesul
de extinderea Uniunii Europene.
Consolidarea economiei reprezintă prioritatea politicii de
reformă, urmărindu-se modernizarea diferitelor sectoare de activitate
prin alinierea la standardele impuse prin normele comunitare
implementate legislaţiei interne. Ţara noastră recunoaşte în acest fel
viabilitatea edificiului comunitar şi rolul jucat de acesta în contextul
relaţiilor internaţionale actuale. Uniunea Europeană va căpăta noi
valenţe odată cu încheierea procesului de integrare, se va consolida
prin crearea unui spaţiu extins al liberului schimb, asigurând astfel
prosperitate locuitorilor şi stabilitate continentului european.
De ce a fost luată decizia extinderii Uniunii Europene, având în
vedere greutăţile pe care le implică acest proces atât pentru statele
membre cât şi pentru ţările candidate? De ce Uniunea a rămas fidelă
aderării de noi state, în condiţiile în care statele membre s-au dovedit
rezervate în a face sacrificii şi a împărţi resursele comunitare cu state
mult mai slab dezvoltate din punct de vedere economic?
În primul rând, trebuie subliniat faptul că prăbuşirea
comunismului în statele din Centrul şi Estul Europei a fost un
fenomen produs pe neaşteptate şi foarte rapid. Atenţia Uniunii
Europene s-a concentrat iniţial asupa efectelor unei reunificări rapide
a Germaniei, fiind de aşteptat ca Helmut Kohl, Cancelarul
Germaniei, să nu rateze o astfel de şansă istorică. Comisia Europeană
se afla în faţa perspectivei extinderii teritoriale şi a necesităţii găsirii
unor soluţii de implementare a politicilor comunitare unui număr de
17 milioane de oameni, a căror venit pe cap de locuitor se afla sub
media comunitară.
În al doilea rând, negocierile privind extinderea Asociaţiei
Europene a Liberului Schimb se aflau, în anul 1998, în fază
incipientă. Într-adevăr, Uniunea Europeană promova o politică de
convingere a statelor AELS de a participa la Piaţa Unică, fără a
deveni membre ale Uniunii. După reunificarea Germaniei, rezolvarea
acestei probleme se impunea înaintea dezbaterii problemei ţărilor din
Centrul şi Estul continentului. Mai mult decât atât, posibilitatea de a
deveni membre ale Uniunii, oferită statelor Central şi Est europene,
înaintea statelor AELS, ar fi fost de neconceput. Aşa că, Acordurile
Europene au prevăzut posibilitatea participării la Piaţa Unică
Europeană a statelor Central şi Est europene, fără a fi membre ale
Uniunii, stabilindu-se astfel o echivalenţă de tratament pentru cele
două grupuri de state.
În al treilea rând, în anul 1989, Uniunea Europeană era pe
punctul de a demara procesul de unificare monetară. Raportul Dolors
a fost publicat în aprilie 1989, înainte ca Ungaria să creeze o breşă în
Cortina de Fier prin deschidrea graniţelor spre vest, în luna mai a
aceluiaşi an. Consiliul European de la Madrid, din iunie 1989, a
stabilit întrunirea unui Consiliu Interguvernamental pentru a aproba
modificarea Tratatului în perspectiva Uniunii Monetare şi trecerea la
primul stadiu al procesului amintit prin Raportul respectiv.
Evenimentele din Centrul şi Estul continentului au accelerat lucrurile
în această direcţie, aducând totodată o nouă preocupare Comisiei şi
statelor membre.
Schimbarea politicii de extindere a Uniunii, marcată prin
decizia de la Copenhaga, din iunie 1993, poate fi explicată prin
atingerea obiectivelor urmărite în alte domenii de activitate
comunitară, alăturată insistenţelor statelor asociate de a dobândi
calitatea de membre, toate integrate evoluţiei geopolitice mondiale.
Între 1990-1995 cele trei chestiuni identificate anterior şi-au
pierdut din importanţă. Reunificarea Germaniei a avut loc la 3
octombrie 1990. Tratatul Uniunii Europene, stabilind condiţiile şi
calendarul unificării monetare, a fost adoptat cu ocazia Consiliului
European de la Maastricht, în decembrie 1991, fiind semnat de
miniştri de externe ai statelor membre în februarie 1992. Termenele
de aderare pentu Austria, Finlanda şi Suedia au fost stabilite la 1
martie 1994. Odată rezolvate aceste probleme a început să se
conturează posibilitatea unei viitoare extinderi a Uniunii Europene.
Insistenţele statelor Central şi Est europene de a deveni
membre ale Uniunii, a fost susţinută de eşecul Spaţiului Economic
European, statele AELS fiind acceptate ca membre. Statutul de
membru al Pieţei Interne Unice nu putea fi conceput fără calitatea de
membru a Uniunii Europene, mai ales în contextul investiţiilor făcute
de marile companii multinaţionale. Statele asociate şi-au intensificat
eforturile pe calea integrării, dar, în acelaşi timp, simpla
implementare a normelor comunitare - acquis-ul comunitar şi nu
numai - fără a avea un cuvânt de spus în negocierile regulilor de
desfăşurare a procesului de extindere, era de neacceptat pentru
guvernele statelor asociate. Ar fi fost imposibil de convins statele
asociate în privinţa avantajelor participării la Piaţa Unică, chiar şi fără
calitatea de membru a Uniunii, în condiţiile în care sistemul nu a
funcţionat pentru ţările AELS. Acest lucru ar fi însemnat că, Uniunea
Europeană acceptă în rândurile ei doar state puternice din punct de
vedere economic, ignorând cererile statelor mai sărace.
Grijile privind securitatea au căpătat tot mai multă importanţă
odată cu creşterea instabilităţii Rusiei. Uniunea Sovietică s-a
dezintegrat rapid între august şi decembrie 1991, încetând efectiv să
mai existe din 31 decembrie 1991. Statul rus, rezultat în urma acestui
proces şi după proclamarea independenţei mai multor state comuniste
foste membre ale Uniunii Sovietice, era unul instabil, propaganda
naţionalistă fiind recepţionată de populaţie cu entuziasm, tensionând
astfel relaţiile cu partenerii occidentali, în perioada administraţiei
Yeltsin. În aceste condiţii, grijile statelor Central şi Est europene în
privinţa securităţii faţă de o eventuală agresiune rusă s-au concretizat
în concertarea eforturilor de integrare în Uniunea Europeană şi
Alianţa Tratatului Atlanticului de Nord. Statele Unite au amânat
extinderea NATO pentru a nu precipita şi mai mult relaţiile cu Rusia,
cerând în schimb Uniunii Europene să continue procesul de extindere,
cu precădere în privinţa Ţărilor Baltice, care erau situate, geografic
vorbind, prea aproape de Rusia pentru a putea deveni membre
NATO. Deşi Uniunea Europeană nu părea să dorească satisfacerea
acestei cereri, trebuia totuşi să contribuie într-un fel sau altul la
stabilizarea Estului continentului. Odată cu dezintegrarea Iugoslaviei,
însăşi securitatea statelor membre era ameninţată.
Discuţiile privid extinderea în bloc sau prin acordarea de
prioritate anumitor cereri reflectă diferitele curente de opinie
existente în rândul statelor membre. Germania s-a arătat interesată de
aderarea, într-o primă fază, a statelor vecine ei: Polonia, Ungaria şi
Republica Cehă, din motive economice şi de securitate. Cele privind
securitatea sunt evidente: în urma reunificării, Germania a căpătat o
poziţie centrală în geografia continentului, astfel încât, instabilitatea,
ca şi caracteristică a acestei zone nu era de dorit. Motivele de natură
economică vizează mai mult relaţiile comerciale tradiţionale cu
statele vecine. Franţa, pe de altă parte nu manifesta preocupări
similare datorită poziţiei sale geografice privilegiate.
Pentru Franţa şi celelalte state membre din zona Mediteranei,
extinderea spre Est punea serioase semne de întrebare cu privire la
influenţa manifestată în cadrul Uniunii, odată cu mutarea centrului de
greutate a edificiului continental spre Germania. Guvernul francez şi-
a manifestat opţiunea spre un proces de extindere competitiv, în
vreme ce executivul german a încercat plasarea cât mai puţinor
obstacole în cale aderării statelor sale favorite. Propunerea Comisiei
Europene de continuare a procesului cu un număr limitat de state -
şase, în speţă - denotă preocupările manifestate în privinţa resurselor
comunitare necesare extinderii. Procesul de aderare este unul
complex şi de durată, statele membre nefiind întodeauna pregătite să
acopere costurile suplimentare ivite pe parcursul evoluţiei sale.
Acceptarea începerii negocierilor cu un număr limitat de state este
expresia compromisului între Franţa şi Germania. Mai mult decât
atât, apropierea acestui proces de extinderea NATO şi argumentul că
poziţia europeană a ieşit de sub direcţia cerută de Statele Unite, par a
se apropia de politica promovată de Franţa.
Schimbarea de tactică adoptată la Helsnki, în sensul începerii
negocierilor cu toate statele candidate, denotă modificările intervenite
în planul relaţiilor internaţionale. În primul rând, statele asociate care
nu au fost incluse în "primul val" au fost descurajate în eforturile de
integrare. În al doilea rând, presiunea americană a scăzut în condiţiile
în care Rusia şi-a revizuit atitudinea. În cele din urmă, schimbările
intervenite în Malta, deschideau posibilitatea unei creşteri a influenţei
manifestate în cadrul Uniunii de statele mediteraneene. Mai mult
decât atât, excluderea Turciei din rândul posibililor viitori membri ai
Uniunii ar fi putut pune în pericol întregul proces de extindere,
datorită rolului jucat în stabilizarea Ciprului, în condiţiile în care
Grecia a ameninţat cu blocarea extinderii dacă mica insulă
mediteraneeană nu ar face parte din aşa numitul "prim val".
Privind spre viitor, schimbările necesare la nivelul instituţiilor
comunitare reflectă noua arhitectură continentală în care mândria
statelor mari, dornice să ia măsuri potrivit propriilor interese nu-şi va
mai găsi locul. Europa viitorului va fi un spaţiu al cooperării dintre
statele membre în domenii de activitate de interes comun în scopul
asigurării bunăstării locuitorilor săi.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ PENTRU CAPITOLUL VII.

Filipescu Ion .P./ Fuerea, Augustin, Drept Instituţional Comunitar

European, ediţia a-V-a, Ed. Actami, Bucureşti, 2000
Mazilu, Dumitru, Integrarea europeană. Drept Comunitar şi Instituţii
Europene, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001
Preston, Cristopher Enlargement and Integration in the EU, Oxford
University Press, New York, 2001
Kirolfy, A.K.R., The English Legal System, Penguin Books,
London, 1999
Jinga Ion, Uniunea Europeanã – Realitãţi şi perspective, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1999
Weatherill, P.Beaumont, EU LAW, The essential guide to legal
workings of the European Union, Penguin Books, London, 1999
Bucureşti
Sava, Dana Victoria, Integrare europeană, Ed. Oscar Print,
Bucureşti, 1996
George S. / Bache J., Politics in the European Union, Oxford
University Press, New York, 2001
Scharpf, F. W., Governing in Europe. Effective and Democratic,
Oxford University Press, New York, 1999,
Eichengreen B./ J. Frieden / J. von Hagen, Politics and Institutions
in an Integrated Europe, Springer-Verlag, Berlin - Heidelberg, 1995
Jinga, Ion / Popescu, Andrei, Integrarea europeană-dicţionar de
termeni comunitari, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000

“Mizele si riscurile unei Uniuni Europene largite”, revista

LUMEA MAGAZIN, nr.3(71) 1999
“Uniunea Europeană- de la cei 15 la cei 27 “, revista LUMEA
MAGAZIN, nr.1(93) 2001

www.infoeuropa.ro, Centrul De Informare al Comisiei Europene În

România
 CAPITOLUL VIII. PROIECTUL TRATATULUI INSTITUIND O
CONSTITUŢIE EUROPEANĂ

La 18 iulie 2003, preşedintele Conventului european Valery

Giscard d’Estaing remitea oficial, preşedintelui în funcţiune al
Consiliului European Silvio Berlusconi, textul definitiv al proiectului
de tratat instituind o Constituţie europeană. Conventul european,
constituit în baza Declaraţiei de la Laeken, adoptată de Consiliul
European la începutul lunii martie 2002, sub conducerea fostului
preşedinte al Franţei, Valery Giscard d’Estaing, şi a foştilor prim-
miniştri ai Italiei şi Belgiei, Giuliano Amato şi Jean-Luc Dehaene, nu
a fost mandatat expres cu elaborarea unui proiect propriu – zis de
constituţie, în spiritul tradiţional al epocii luminilor389, ci, cu misiunea
de a pregăti un document sintetic, reformator al tratatelor constitutive
ale comunităţilor şi Uniunii europene, fundamentat pe cele mai
recente documente şi propuneri ale dezbaterilor europene şi naţionale
privind viitorul Europei.
Titlul ales de Convenţie sub forma: Proiect de tratat instituind
o Constituţie europeană, în defavoarea formulei: Proiect de
Constituţie, ilustrează esenţa dezbaterilor europene actuale şi reuşeşte
să combine, în mod subtil, opţiunile împărţite ale artizanilor
construcţiei europene integrative dar şi să concilieze întrucâtva
rezervele euroscepticilor. Menţinând metoda clasică a revizuirii
tratatelor internaţionale pentru amendamentele viitoare, textul conţine
însă o serie de elemente care prefigurează o veritabilă Constituţie, atât
în ceea ce priveşte simbolistica utilizată cât şi procedurile instituite în
materie decizională sau executivă.
Termenul de constituţie este un termen care, în toate limbile
continentului european (constitution, constitution, Verfassung,
forvartning, grondwet, etc.) este asociat inevitabil conceptului de stat,
nu numai de către oamenii politici, jurişti, universitari specializaţi în
389
Conventului european nu i-a fost conferit, în acest sens, nici rolul atribuit
Guvernului Generalului de Gaulle, mandatat în baza legii din 3 iunie 1958 cu
elaborarea unui proiect constituţional, şi nici rolul atribuit Comisiei de specialişti în
drept constituţional reuniţi în cursul lunii august a anului 1948 la castelul bavarez de
la Herrenchiemsee, în vederea elaborării unui proiect de lege fundamentală pentru
Laender-urile germane din zonele de ocupaţie nordamericană, britanică şi franceză. A
se vedea, pentru comentarii, Jacques Ziller, La nouvelle Constitution europeene,
Editura La Decouverte, Paris, 2004, p. 26 şi urm.
diverse ştiinţe sociale dar şi de către cetăţenii obişnuiţi. Adoptarea
acestui termen pentru un text internaţional de complexitatea
proiectului Conventului european este departe, în opinia noastră, de a
fi un act formal inocent întrucât determină o serie de dificultăţi şi
consecinţe asumate în mod conştient, în planul clarificării naturii sale
juridice. De altfel, toate actele constitutive ale comunităţilor şi
Uniunii europene au evitat până în prezent utilizarea acestui termen.
Astfel, Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 se intitulează Tratat
institutiv (al C.E.C.O), terminologie reprodusă întocmai de Tratatele
de la Roma din 25 martie 1957 (instituind C.E.E. şi EURATOM).
Tratatul de la Luxemburg şi La Haye din 17 şi 28 februarie 1986
realizează prima mare reformă a tratatelor de la Roma, introducând
ideea unei comunităţi politice şi economice şi nu exclusiv economice.
Denumirea acestuia, aparent neutră şi inofensivă, de Actul Unic
European, introduce, sub pretextul amendării celor trei tratate
institutive, ideea cooperării politice instituţionalizate la nivelul
statelor membre ale celor trei comunităţi europene.
Cu ocazia Conferinţei interguvernamentale din 1991, Premierul
britanic a insistat pentru evitarea termenului de Tratat al Uniunii
Europene care ar cuprinde, în sine, voinţa edificării unui stat
european. John Major s-a opus, cu acelaşi prilej, şi clasicei denumiri
de Tratat institutiv al Uniunii Europene, motiv pentru care, Tratatul
de la Maastricht, semnat în anul 1993, se intitulează Tratat asupra
Uniunii Europene. Încercarea de a evita utilizarea termenului de
constituţie în textele oficiale ale comunităţilor şi Uniunii Europene s-
a reflectat şi cu prilejul adoptării Declaraţiei relative la viitorul
Uniunii Europene de către Consiliul European cu prilejul summit-ului
de la Nisa din decembrie 2000.
Acest adevărat tabu lingvistic şi conceptual a fost încălcat
pentru prima dată de către ministrul german al afacerilor externe,
Joschka Fischer care, cu prilejul unui discurs susţinut la Universitatea
Humboldt din Berlin la 12 mai 2000, foloseşte termenul de
Constituţie discutând propunerea avansată de Robert Schuman, cu
cincizeci de ani în urmă, privind constituirea unei federaţii europene.
Ministrul de externe german insista, cu acest prilej, asupra forţei
simbolurilor arătând că introducerea monedei Euro în buzunarul
cetăţenilor germani va fi urmată inevitabil de adoptarea unei
Constituţii europene aşa cum adoptarea Mărcii germane în iunie 1948
a fost urmată de adoptarea în luna mai a anului 1949 a Legii
fundamentale a Republicii Federale Germania.390 Jacques Chirac, la
rândul său, afirma in plină perioadă de coabitare cu Lionel Jospin, că
însăşi susţinătorii ideii de suveranitate naţională a statelor membre
recunosc că termenul de constituţie este cel mai potrivit pentru a
marca limitele puterilor instituţiilor comunitare. Cu toate acestea şefii
de state şi guverne ai statelor membre ale Uniunii europene au evitat
sistematic utilizarea acestui termen în documentele cu caracter politic
ale Consiliului European. Declaraţia finală a summit-ului de la
Laeken din decembrie 2001 utilizează termenul doar pentru a sublinia
necesitatea simplificării conţinutului tratatelor comunitare prin
declararea expresă a valorilor fundamentale ale Uniunii, prin
recunoaşterea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor europeni şi
prin simplificarea raporturilor dintre statele membre în cadrul
Uniunii.
Termenul de constituţie nu s-a bucurat de popularitate unitară
nici la nivelul Conventului European în cadrul căruia s-a preferat, un
timp relativ îndelungat, termenul de tratat constituţional. Cu ocazia
prezentării de către Valery Giscard d’Estaing, la data de 28 octombrie
2002, a scheletului de proiect, acesta purta însă titulatura de „Tratat
instituind o Constituţie pentru Europa“. Începând cu acea dată
titulatura de „Constituţie pentru Europa“ este în mod frecvent
publicată şi utilizată, inclusiv la nivelul Conferinţei
interguvernamentale, iar versiunea definitivă a proiectului de tratat,
prezentată la 18 iulie 2003, subliniază importanţa simbolurilor
Uniunii Europene prin introducerea unui articol care consacră pentru
prima dată într-un text unitar, drapelul şi imnul391, deviza
fundamentală: Unitate în diversitate, moneda unică Euro, şi ziua
oficială392, ale Uniunii Europene.
În ceea ce priveşte problematica denumirii structurii integrative
create prin proiectul de tratat, dezbaterile au oscilat între titulaturile
de: Uniunea Europeană, Comunitatea Europeană, Europa Unită sau
Statele Unite ale Europei. O serie de sondaje de opinie organizate la
diferite nivele precum mass-media sau organizaţii mai mult sau mai
puţin reprezentative ale societăţii ştiinţifice sau civile din statele

390
A se vedea pentru detalii, Jacques Ziller, op.cit., pag. 15
391
Douăsprezece stele aurii aşezate în cerc, pe fond albastru marin; Aria Odă
Bucuriei din Simfonia a IX-a de L. van Beethoven
392
Ziua de 9 mai - data celebrei Declaraţii Schuman din sala ceasurilor Palatului
Quai d’Orsay din Paris, din 1951
membre, au scos în evidenţă opţiunea unei largi majorităţi în favoarea
menţinerii denumirii de Uniunea europeană393, motiv pentru care
aceasta din urmă a şi fost adoptată în cuprinsul proiectului de tratat.
Dincolo de forţa simbolurilor, textul adoptat la 18 iulie 2003,
are meritul incontestabil de a fi reuşit să comprime şi să sintetizeze,
într-un text unitar şi coerent, conţinutul tratatelor institutive ale
comunităţilor şi Uniunii europene, conferindu-i însă şi o serie de
elemente novatoare.
Astfel, proiectul debutează, în primul articol, cu consacrarea
dimensiunii democratice, cetăţeneşti, a Uniunii Europene: Inspirată
de voinţa cetăţenilor din statele europene de a-şi construi un viitor
comun, prezenta Constituţie, instituie Uniunea Europeană, asupra
căreia statele membre transferă competenţele necesare pentru
atingerea obiectivelor lor comune. (t.n.) Textul introduce astfel,
pentru prima dată într-un document de drept comunitar primar, voinţa
şi rolul cetăţenilor, alături de state, în realizarea integrării europene.
Acest debut, simbolic la rândul său, este concretizat prin alte două
elemente novatoare în raport cu tratatele anterioare: incorporarea
Chartei drepturilor fundamentale în partea a doua a Constituţiei şi
inserarea unui titlu special consacrat vieţii democratice în cadrul
Uniunii în partea I a Constituţiei, respectiv în cuprinsul art. 45 care
consacră expres principiul democraţiei reprezentative. Un alt element
care diferenţiază proiectul faţă de tratatele originare este şi
recunoaşterea expresă, la nivel principial, a democraţiei locale.
Astfel, în cuprinsul art. 5 care reglementează raporturile dintre
Uniune şi statele membre, se consacră şi întăreşte rolul autorităţilor
regionale şi locale: Uniunea respectă identitatea naţională a statelor
membre, inerent a structurilor lor fundamentale politice şi
constituţionale, inclusiv autonomia locală şi regională. În textul
proiectului se recunoaşte expres că democraţia regională şi locală fac
parte integrată din construcţia complexă a Uniunii europene, precum
şi rolul individualizat al colectivităţilor teritoriale din statele membre,
a puterilor decizionale ale regiunilor, întemeiate pe principiul
subsidiarităţii şi al proporţionalităţii.

393
Astfel, spre exemplu, 62% potrivit sondajului cotidianului Quest-France,
organizat în cursul anului 2003. A se vedea în acest sens şi dezbaterile şi comentariile
din publicaţia oficială periodică a Friedrich-Ebert-Stiftung, Internationale Politik
und Gesellschaft, nr.4/2002, Editura Dietz, Bonn
 Textul final al proiectului de tratat conţine un număr de 464 de
articole şi este structurat în patru părţi distincte în conţinutul lor, în
originea lor şi în modalitatea lor de elaborare:
Astfel, prima parte conţine principalele dispoziţii
constituţionale dar nu poartă un titlu unitar, precum celelalte trei părţi
ale tratatului. Articolele sale sunt numerotate de la nr. 1 la 59 fără ca
numerele respective să fie precedate de cifre romane precum în
celelalte trei părţi (II-1 la II-54, sau III-1 la III-341, sau IV-1 la IV-
10). Modul de ordonare a celor nouă titluri care compun partea I
reflectă două preocupări complementare: o ordonare didactică şi o
ordonare juridică, ambele de natură a clarifica care sunt valorile
fundamentale, obiectivele şi scopurile Uniunii, care sunt instituţiile
fundamentale şi procedurile de funcţionare şi acţiune ale acestora,
care sunt principiile care fundamentează acţiunile instituţiilor
comunitare şi ghidează orice demers de interpretare a textului
constituţional, precum şi răsturnarea raportului dinspre centrul de
greutate economic statuat în tratatele originare spre centrul de
greutate politico-social, cetăţenesc.
Pentru prima dată în cuprinsul textului constituţional se
definesc valorile fundamentale ale Uniunii spre deosebire de tratatele
originare care s-au mărginit fiecare a defini exclusiv obiectivele
comunităţii create prin ele. Astfel art. 2, intitulat Valorile Uniunii
prevede în mod expres că: „Uniunea este fondată pe respectul
demnităţii umane, a libertăţii, a democraţiei, a egalităţii, a statului de
drept şi pe respectarea drepturilor omului. Aceste valori sunt valori
comune ale statelor membre în cadrul unei societăţi caracterizată prin
pluralism, toleranţă, justiţie, solidaritate şi nediscriminare.“
Acest articol serveşte ca etalon pentru aprecierea respectării de
către statele membre a valorilor europene comune sub sancţiunea
suspendării, în cazul violării acestora, a dreptului de apartenenţă la
Uniune, sancţiune instituită expres şi novator în cuprinsul art. 58 al
proiectului.
Valorile fundamentale instituite la debutul părţii I trebuiesc însă
văzute în coroborare cu principiile şi drepturile înscrise în Charta
drepturilor fundamentale dar şi cu enunţul cuprins în Preambulul
proiectului de tratat care face referire expresă la: moştenirea culturală,
religioasă şi umanistă comună a Europei precum şi la rădăcinile
creştine comune ale statelor europene.
 În ceea ce priveşte obiectivele fundamentale ale Uniunii,
proiectul reia, condensându-le şi dezvoltându-le, obiectivele înscrise
în cuprinsul art. 3 şi 16 al tratatului instituind Comunitatea europeană.
Originea valorilor fundamentale, a principiilor şi obiectivelor
proiectului de Constituţie este, de fapt, una triplă. O parte dintre ele
figurau deja, într-o manieră explicită, în cuprinsul tratatelor de la
Roma sau al Tratatului de la Maastricht, o altă parte îşi găseşte
originea în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie sau în norme de
drept secundar, şi, în fine o altă parte, cu totul nouă, enunţată pentru
prima dată în cuprinsul tratatului constituţional.
O analiză a conţinutului reglementar al primei părţi a
proiectului de tratat reflectă o dublă preocupare a acestuia: aceea de a
consolida, precum un act constituţional veritabil, poziţia şi drepturile
cetăţeanului într-un sistem instituţional coerent şi, asemeni unui tratat
internaţional, ambiţia de a consolida şi dezvolta aquis-ul tratatelor pe
care este menit să le înlocuiască.
Partea a doua, consacrată Chartei drepturilor fundamentale are
o cu totul altă origine. Charta drepturilor fundamentale, inclusă ca
atare în proiectul de tratat, este un document anterior, „semnat şi
proclamat“ de către preşedinţii Parlamentului European, Comisiei
europene şi Consiliului, la summit-ul de la Nisa din 7 decembrie
2000, căruia însă nu i-a fost recunoscut, până în prezent, caracterul
obligatoriu. Tratatele constitutive ale comunităţilor europene nu au
instituit un catalog propriu al drepturilor fundamentale iar
comunităţile, în nume propriu, nefiind state, nu au putut adera la
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din 1950394, cu toate că,
statele membre sunt şi membre cu drepturi depline ale Consiliului
Europei. Art.7 al proiectului, spre deosebire de tratatul institutiv al
Comunităţii europene, deschide posibilitatea aderării Uniunii la
CEDO, sub rezerva modificării Convenţiei cu acordul celor 45 de
state membre ale Consiliului Europei. Aceasta presupune o marjă de
timp suficientă pentru armonizarea normelor şi instituţiilor CEDO cu
cele ale Uniunii Europene.
În partea a III-a intitulată Politicile proprii şi funcţionarea
Uniunii Europene, se realizează consolidarea bazelor juridice şi
detalierea dispoziţiilor instituţionale şi procedurilor specifice la
nivelul Uniunii.
394
Curtea Europeană de Justiţie a apreciat, de altfel, într-o decizie din anul 1996, că
tratatul constitutiv al Comunităţii Europene nu permite o astfel de aderare
 Deşi, în această parte se reia, este adevărat într-o manieră
corelată şi reorganizată, conţinutul tehnic al tratatelor de la Roma şi
Maastricht, se produc însă şi o serie de modificări. Astfel, o serie de
articole sunt revizuite astfel încât să reflecte o nouă clasificare a
instrumentelor şi procedurilor juridice reglementate în prima parte. În
al doilea rând, anumite articole sunt integral rescrise astfel încât să
permită o mai bună funcţionare a Uniunii şi instituţiilor sale
fundamentale. În fine sunt inserate o serie de instrumente şi
fundamente juridice noi de natură a fundamenta, dintr-o perspectivă
mai coerentă, politicile comune ale Uniunii. În acest sens, partea a
III-a poate fi considerată a fi o revizuire, dar şi o revigorare
binevenită, a Actului Unic European precum şi a tratatelor de la
Maastricht, Amsterdam şi Nisa.
Din punct de vedere al separaţiei puterilor, dispoziţiile cuprinse
în partea I şi a III-a ale proiectului, realizează, spre deosebire de
tratatele institutive, o mai bună clarificare şi aşezare a modului în care
se exercită competenţa instituţiilor europene. Astfel, art. 32, intitulat
Actele juridice ale Uniunii, realizează, spre deosebire de tratatele
originare, distincţia necesară între actele cu caracter reglementar
primar (legislativ) adoptate de Parlamentul European şi Consiliul
legislativ, şi actele cu caracter nelegislativ adoptate de instituţiile care
exercită, independent sau în comun, funcţiunea executivă. Pe de altă
parte se recunoaşte expres caracterul prioritar al actelor legislative
faţă de actele cu caracter non-legislativ şi se delimitează domeniile
rezervate fiecărei categorii de acte. Aceasta constituie o expresie
atenuată a principiului „acţiunii sub rezerva legii“ care se regăseşte în
anumite sisteme precum cel italian sau german. Pe de altă parte nu se
realizează o ierarhizare absolută între actele legislative şi
regulamentare creându-se un sistem complex, comparabil cu cel
imaginat de art. 34 şi 37 ale Constituţiei franceze a celei de a V-a
Republici, care distinge între domeniile rezervate legii şi domeniile
regulamentare. Prin efect, introducerea distincţiei între lege şi
regulament în cuprinsul proiectului de tratat se completează cu o
reformă a procedurilor de control ale Curţii Europene de justiţie în
materii reglementate prin legi europene sau prin regulamente. (art.
III–270)
Introducerea conceptului de lege europeană este dublată de o
fortificare considerabilă a rolului Parlamentului European care devine
un veritabil colegislator într-o pluralitate de domenii de competenţă
ale Uniunii.
Proiectul marchează, în consecinţă, debutul unui proces de
clarificare a separaţiei puterilor la nivelul compoziţiei şi funcţionării
Consiliului de miniştri. Acesta urmează a exercita două funcţii
distincte: pe de o parte funcţiunea legislativă şi, pe de altă parte,
funcţiunea de orientare şi de decizie care se apropie, din ce în ce mai
mult de funcţiunea fundamentală guvernamentală. Funcţiunea
legislativă aparţine, în comun, Consiliului de Miniştri şi
Parlamentului European care adoptă legile şi legile-cadru europene
(art. 33 – actele legislative coroborat cu art. III–302 procedura
legislativă ordinară). Această funcţiune se exercită într-un cadru
instituţional specific „Consiliul legislativ şi de afaceri generale“ (art.
23). Inovaţia adusă de art. 23, în forma prevăzută în proiect, a atras
după sine numeroase critici. Dacă ea este justificată sau nu de
particularităţile metodei comunitare este mai puţin important faţă de
realitatea că ea aduce o modificare semnificativă a sistemului
legislativ european în care Parlamentul european trebuie să-şi
stabilizeze, treptat, rolul său constituţional fundamental.
Proiectul de tratat aduce o serie de inovaţii şi prin crearea unei
funcţiuni permanente a Preşedintelui Consiliului European (art. 21),
de asemenea a funcţiei de Ministru al afacerilor externe europene (art.
27). Faptul că proiectul delimitează clar competenţa Consiliului
European pe care-l integrează în sistemul instituţional al Uniunii şi
instituie un preşedinte independent al acestuia, care nu este legat de
un mandat naţional, contribuie la o mai clară separare a puterilor între
Uniune şi statele sale membre. Instituirea funcţiei de Ministru al
Afacerilor Externe comunitare permite o mai bună coordonare a
politicii externe şi de securitate comună care face obiectul deciziei
unei pluralităţi de instituţii: Consiliul european, Comisia Europeană,
Consiliul de Miniştri. În plus, versiunea finală a art. 21 evită orice
incompatibilităţi cu un mandat naţional. Mai mult decât atât, el lasă
deschisă posibilitatea cumulării funcţiei de Preşedinte al Comisiei
Europene cu aceea de Preşedinte al Consiliului European.
În concluzie, deşi separaţia puterilor este determinată de o
Constituţie, funcţiile fundamentale rămân partajate între o pluralitate
de instituţii. Proiectul face un important pas înainte în direcţia
instituirii regulilor specifice de funcţionare a principiului separaţiei
puterilor dar nu modifică radical situaţia preexistentă, atipică,
moştenită din cuprinsul tratatelor originare.
În ceea ce priveşte partea a IV-a a proiectului, intitulată
dispoziţii generale şi finale, se cuvine făcută remarca că unele dintre
aceste dispoziţii sunt tipice pentru un tratat internaţional, astfel art.
IV–4 care reglementează aplicare în spaţiu sau art. IV–9 care
reglementează aplicarea în timp, iar altele pot figura atât într-o
constituţie cât şi într-un tratat internaţional cum ar fi spre pildă cele
referitoare la intrarea în vigoare (art. IV–8), condiţiile de revizuire
(art. IV–7), valoarea juridică a actelor conexe (art. IV–6) şi altele.
Articolele finale ale proiectului sunt dedicate sublinierii
caracterului multicultural al Europei Unite. Astfel, art. IV–10,
intitulat – Limbile, reiterează soluţia cuprinsă în tratatele originare,
potrivit cărora toate limbile oficiale ale statelor membre constituie
limbi oficiale şi pentru Uniunea europeană, cu scopul de a conserva
diversitatea culturală.
În concluzie, proiectul de tratat instituie o Constituţie
europeană fără să instituie încă un stat. Ordinea juridică, particulară,
concepută prin el rămâne încă o ordine juridică duală care îmbină, în
mod similar dar accentuat faţă de tratatele constitutive originare,
elemente constituţionale, de drept intern, cu elemente tipice de drept
internaţional public. În acest sens ea poate fi considerată ca fiind o
etapă nouă, evolutivă, în procesul de unificare politică şi economică a
Europei, proces ce rămâne încă nedesăvârşit şi deci deschis. În acelaşi
timp proiectul de tratat trebuie văzut ca o continuare firească,
îmbunătăţită, a Tratatelor de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa, care
nu tranşează nici el disputa fundamentală şi deja clasică între
concepţia federalistă, confederalistă sau funcţionalistă cu privire la
viitorul Europei.
Există încă o serie de elemente esenţiale care deosebesc
conceptul Uniunii Europene prefigurat prin proiectul de tratat de
conceptul de State Unite ale Europei.
Astfel dacă Uniunea Europeană dispune de personalitate
proprie de drept internaţional public, absorbind personalitatea juridică
a Comunităţii europene, ea nu dispune de suveranitate statală proprie.
Statele membre îşi menţin calitatea de subiecte independente de drept
internaţional public, fiind reprezentate internaţional de misiuni
diplomatice şi consulare proprii, încadrate cu personal care se bucură,
fără îngrădiri de privilegiile şi imunităţile recunoscute de dreptul
internaţional.
În al doilea rând, chiar dacă cetăţenii Uniunii Europene se
bucură de anumite drepturi specifice condiţiei de cetăţean european,
cetăţenia europeană este o cetăţenie subsidiară, care secondează
cetăţenia propriului stat, cu consecinţe în materie de protecţie
diplomatică dar şi, spre pildă, în ceea ce priveşte condiţia de rezident,
permanent sau temporar, pe teritoriul altui stat membru.
În fine, proiectul de tratat nu instituie un teritoriu comunitar sau
unional, delimitat prin graniţe sau frontiere proprii, de stat.