Teorema lui Coase

Ronald Coase (n. 29 decembrie 1910 - d. 2 septembrie 2013 ) a fost un economist născut în
localitatea Willesden din Marea Britanie. A fost profesor de economie la Facultatea de Drept a
Universității din Chicago, de unde s-a pensionat în 1982. A absolvit London School of
Economics în 1931. A primit Premiul Nobel pentru economie în 1991.

Coase este bine cunoscut în special pentru două articole: “Natura firmei” (1937), care introduce
conceptul de costuri de tranzacție pentru a explica apariția firmelor, și “Problema costului social”
(1960), care sugerează că definirea corectă a drepturilor de proprietate depinde tot de costurile de
tranzacție.

In lucrarea “Problema costului social” el ofera exemplul unui fermier ale cărui turme se abat în
lanul vecinului. Indiferent care ar fi decizia fermierului (aceea de a împiedica turma să ajunga pe
terenul vecinului sau de a o lăsa liberă), atât el cât și vecinul său vor fi în dezavantaj.

Coase susține că, atunci când costul tranzacțiilor este nul, este irelevant sub aspect economic cui
i-au fost alocate in mod inițial drepturile de proprietate; cei doi fermieri vor ajunge la o
înțelegere. Acest argument stă la baza faimoasei „teoreme a lui Coase“.

Când costurile de tranzacție sunt suficient de mari, drepturile de proprietate inițiale vor avea un
efect semnificativ. Din perspectiva eficienței economice, drepturile de proprietate ar trebui astfel
alocate încât să se ajungă la o acțiune economică eficientă. În exemplul menționat, dacă este
eficient să nu se restricționeze turma, atunci posesorul animalelor ar trebui să primească dreptul
de a intra cu turma în lan; dacă e ineficient să se procedeze așa, posesorul lanurilor ar trebui să
primească dreptul ca lanul să nu fie călcat de turma de animale. Costurile de tranzacție implică și
o problemă legată de efectele pe care firmele le au asupra mediului în care își desfășoară
activitatea. Această problemă este cunoscută drept problema efectelor colaterale numite
externalități negative, care, în concepția economică tradițională, trebuie rezolvate prin taxarea
generatorului de externalități.

Aerul si apa sunt resursele care au cel mai des de suferit de pe urma poluãrii. Structura
drepturilor de proprietate în cazul acestor resurse este neclarã. Conceptul de proprietate publicã
aplicat acestora este foarte ambiguu. Oamenii nu au titluri asupra acestui tip de proprietate si în
consecintã nu pot decide cum sã fie ea folositã si nici nu îsi pot vinde partea lor de proprietate.
Dacã drepturile de proprietate asupra unei resurse sunt clare, proprietarii vor avea stimulente sã
se angajeze în negocieri cu poluatorul. Proprietarului (privat) nu îi este indiferentã valoarea
proprietatii sale; acesta are o puternicã motivatie de a conserva resursele pentru viitor si a le
utiliza în moduri care sunt benefice altora. În analiza cazurilor de externalitati, atunci când o
parte afectatã nu participã la tranzactie, întrebarea relevantã este „de ce?”. Sã presupunem cã,
datã fiind structura drepturilor de proprietate, partea afectatã este dispusã sã plãteascã pentru a nu
fi expusã poluãrii. În cazul acesta, poluatorul neglijeazã o sursã de venit. Cu alte cuvinte, acesta
suportã un cost (de oportunitate). Costul de oportunitate cuprinde atât costuri explicite, cât si
costuri implicite (renuntari la utilizãrile alternative ale unor factori de productie aflati în
proprietatea producãtorului). La rândul sãu poluatorul va avea un stimulent de a intra în
negocieri cu proprietarul. Cazul în care posibilitatea schimburilor si negocierilor pe piatã nu
conduce la rezultate optime, deci atât producãtorul (poluatorul), cât si proprietarul ar avea de
câstigat, este catalogat drept un esec a pietei. Laureatul Nobel pentru economie Ronald Coase
remarcã însã cã analiza neoclasicã a acestor situatii care scoate în evidentã câstigurile din comert
care nu se realizeazã face presupunerea nerealistã cã costurile de tranzactie sunt zero. În realitate
nu existã însã o lume a costurilor de tranzactie egale cu zero. Informarea, negocierea, întocmirea,
monitorizarea si aplicarea termenilor contractuali sunt activitati care presupun costuri. Analiza
externalitatilor ca esecuri ale pietei esueazã pentru cã nu ia în calcul costurile de tranzactie.
Cazurile de externalitati sunt prezente pe piete caracterizate de costuri de tranzactie mari. În
esentã, externalitatile existã pentru cã costurile rezolvãrii lor prin negocieri pe piatã sunt prea
mari. Analiza bazatã pe costuri de tranzactie defineste externalitatile astfel: valoarea netã a
externalitatii constituie pragul minim pentru costurile de tranzactie asociate. Sã presupunem cã
proprietarul unui teren suferã de pe urma poluãrii produse de o sursã învecinatã. Pagubele de pe
urma poluãrii sunt evaluate la 125.000 um, iar costul instalãrii unor dispozitive pentru eliminarea
poluãrii este 100.000 um. Dacã negocierea si schimbul ar fi posibile, câstigul rezultat de pe urma
eliminãrii poluãrii ar fi în sumã de 25.000 um. Presupunerea este aici aceea a costurilor de
tranzitie egale cu zero. În realitate aceste costuri cu sigurantã nu sunt zero. Dacã ele sunt însã
mai mari de 25.000 um stimulentul ca problema sã fie rezolvatã dispare.

În primul rând, Teorema Coase (botezată aşa de Stigler) a apărut ca reacţie faţă de analiza a două
cazuri: cel cunoscut sub numele de "eşec al pieţelor" (iniţiat de Pigou şi dezvoltat de Keynes) şi
cel al costului social. După cum se ştie, prin introducerea argumentului de "eşec al pieţelor" se
lăsa loc intervenţiei statului în economie, sub pretextul rolului corector al politicilor
guvernamentale, pentru a lua în calcul, de pildă, efectele externe sau pentru a dirija oferta
bunurilor publice. Coase demolează pur şi simplu sistemul teoretic al lui Pigou printr-o manevră
de logică elementară: acest sistem se sprijină pe ipoteza costurilor de tranzacţionare nule, ceea ce
înseamnă că el conţine o ipoteză implicită şi anume evitarea normelor legale. Totodată, Coase
arată că dacă costurile de tranzacţionare sunt pozitive, atunci este posibil ca unele acţiuni
guvernamentale (reglementări, taxe, subvenţii) să fie mai avantajoase decât piaţa. În acest
context, el susţine că trecerea de la costuri de tranzacţionare nule la costuri de tranzacţionare
pozitive demonstrează importanţa covârşitoare a sistemului legislativ. Într-adevăr, pe piaţă nu se
negociază entităţi fizice, ci drepturile de a exercita anumite acţiuni, iar drepturile pe care indivizii
le pot deţine sunt stabilite prin sistemul de legi. Pentru Coase, dacă drepturile de proprietate sunt
bine definite, costurile de tranzacţionare sunt neglijabile, întrucât costul negocierii vine din
imprecizia drepturilor de proprietate, ceea ce înseamnă că piaţa se poate extinde. Pentru o
înţelegere mai clară a poziţiei sale doctrinare, Coase insistă asupra ideii după care evidenţierea
eventualelor imperfecţiuni ale pieţei în câteva cazuri precise, nu implică şi afirmaţia că
intervenţia statului este susceptibilă de a rezolva orice problemă mai bine decât o face piaţa.

Unul din principalele scopuri ale teoriei drepturilor de proprietate a lui Ronald Coase este acela
de a oferi o soluţie, care să nu contravină principiilor pieţei libere, problemei externalităţilor
economice. În general, în teoria economica, se considera că apariţia şi manifestarea
externalităţilor reprezintă un eşec al pieţei libere, care prin mecanismele sale nu poate să rezolve
situaţia în care costurile sau beneficiile unei tranzacţii nu sunt suportate numai de părţile care au
consimţit să participe la respectiva tranzacţie. Externalităţile economice dereglează calculele de
eficienţă perturbând în felul acesta procesul decizional al agenţilor economici. Într-un sistem
economic ideal, principiul eficienţei economice presupune că vor fi produse bunurile care pot fi
vândute la un preţ mai mare decât costurile de producţie. Producătorii vor plăti costurile
factorilor de producţie şi vor încasa preţul bunului produs în momentul în care îl vor vinde. Dacă
un bun se vinde la un preţ mai mare decât costul său de producţie înseamnă că producătorii vor
obţine profit, dacă nu, ei vor înregistra pierderi şi nu vor mai fi tentaţi să producă respectivul
bun. Acest mecanism funcţionează corect intr-un sistem economic ideal în care producătorii
suportă toate costurile ce derivă din producerea bunului respectiv şi beneficiază, în acelaşi timp,
de toate încasările survenite în urma comercializării acelui bun. Realitatea a demonstrat, însă, că
pot exista situaţii în care nu toate costurile sau, respectiv, beneficiile aferente realizării unui
produs sunt suportate sau, încasate de către producător. În teoria economică manifestarea unui
asemenea fenomen este desemnată prin termenul de externalitate. Manifestarea acestui tip de
fenomen determină, în cadrul pieţei, alocarea ineficientă a resurselor.

În aceste condiţii Coase avansează următoarea teoremă:

Dacă sunt îndeplinite următoarele premise:

• drepturi de proprietate bine delimitate şi corect definite

•drepturi de proprietate care sunt transferabile

• costuri tranzacţionare nesemnificative

atunci resursele vor fi alocate în mod eficient indiferent de persoana care le deţine.

Soluţia propusă de Coase se fundamentează pe ipoteza conform căreia principala cauză a alocării
ineficiente a resurselor o reprezintă definirea sau delimitarea inexactă a drepturilor de
proprietate. Conform lui Coase o mare parte din disputele cu privire la alocarea resurselor se
datorează faptului că nimeni nu deţine dreptul de proprietate asupra acestor resurse sau, în alt caz
la fel de grav, că toţi indivizii deţin în aceeaşi măsură aceste drepturi (proprietate publică).
Aceste dispute ar putea fi rezolvate eficient în condiţiile în care resursele s-ar afla în strictă
posesie. În această situaţie, dacă o persoană va dori să utilizeze o anumită resursă va trebui să
ceară acordul proprietarului, acord ce poate fi obţinut in schimbul achitării unui anumit onorariu.
Prin urmare, distribuirea şi atribuirea drepturilor de proprietate sporeşte în mod vizibil
posibilitatea rezolvării disputelor cu privire la utilizarea resurselor. În formularea teoriei sale,
Coase mizează pe o calitate importantă a dreptului de proprietate - divizibilitatea; dreptul de
proprietate reprezintă în fapt un complex de alte drepturi distincte ce privesc proprietatea
respectivă (dreptul de folosinţă, dreptul de dispoziţie, dreptul de uzufruct), în felul acesta
proprietarul poate tranzacţiona numai un anumit drept din acest complex de drepturi.

În acest mod va lua naştere o nouă piaţă, piaţă drepturilor de proprietate, ce va cuprinde acele
tranzacţii în care obiectul schimbului îl reprezintă drepturile cu privire la proprietatea asupra
unor resurse (de exemplu vânzarea către o întreprindere a dreptului de a polua). În aceasta
situaţie, nu este necesară intervenţia directă sau indirectă a statului pentru a se obţine un rezultat
eficient deoarece părţile au capacitatea de a stabili contracte cu privire la modul în care resursele
vor fi utilizate.

Definirea şi delimitarea precisă a drepturilor de proprietate este o condiţie necesară dar nu

suficientă pentru alocarea eficientă a resurselor. Existenţa dreptului de proprietate oferă
posibilitatea încheierii unor tranzacţii dar, uneori, aceste tranzacţii implică apariţia costurilor de
tranzacţionare.

Costurile de tranzacţionare reprezintă, în primul rând, costurile implicate de negocierea si

stabilirea unui acord. Dacă există numeroase părţi implicate în acel acord sau dacă disputele
legate de acel acord sunt numeroase atunci este posibil ca respectivul acord să implice costuri
tranzacţionare mai ridicate decât beneficiile aduse de respectiva tranzacţie. Pe de altă parte,
cheltuielile necesare pentru stabilirea unui acord nu reprezintă unicele costuri tranzacţionare; in
această categorie mai pot fi incluse:
• costurile căutării şi ale informaţiei

• costurile identificării părţilor ce pot fi afectate de respectiva tranzacţie şi a informării lor în

legătura cu respectiva tranzacţie

• costurile delimitării dreptului de proprietate obţinut în urma încheierii unui acord

• costurile de monitorizare a respectării acordului semnat

• costurile revendicării pagubelor produse prin încălcarea acordului respectiv

Dacă toate aceste cheltuieli tranzacţionare vor depăşi ca valoare avantajele obţinute în urma
tranzacţiei atunci, conform principiului eficienţei economice, tranzacţia respectivă nu va mai
avea loc. O piedică importantă în calea încheierii unui acord o reprezintă, în opinia lui Coase,
problema pasagerului clandestin. Prin această sintagmă se desemnează un anumit tip de
comportament individual ce se manifestă în situaţia în care obiectul tranzacţiei îl reprezintă un
bun public sau un bun al cărui drept de proprietate este deţinut în comun de un număr
semnificativ de indivizi. Problema pasagerului clandestin constă în manifestarea tentaţiei, la
nivelul unui individ, de a beneficia de anumite avantaje fără a plăti costurile implicate de
obţinerea acelor avantaje. În cazul în care mai mulţi indivizi trebuie să contribuie într-o anumită
cotă parte la obţinerea unui avantaj, fiecare dintre aceşti indivizi este tentat de a evita plata cotei
aferente în speranţa că restul persoanelor vor plăti şi partea sa.

Concluzia cercetărilor desfăşurate de Ronald Coase este aceea că, în realitate, nu există un “eşec
al pieţelor” ci, mai degrabă, costuri de tranzacţionare semnificative, costuri ce derivă, în
principal, dintr-o inexactă definire şi delimitare a drepturilor de proprietate. Prin rezultatele
cercetărilor sale Coase a iniţiat un nou domeniu de cercetare - analiza economică a dreptului -
analiză ce presupune abordarea sistemului de drept prin prisma instrumentelor specifice teoriei
economice.

Hayek, la rândul său, caută să răspundă la întrebarea pusă de economişti de-a lungul timpului
asupra cauzelor eficacităţii pieţelor. El îşi formulează argumentele pe imperfecţiunea
informaţiilor care determină o coordonare tehnic descentralizată şi în acelaşi timp superioară
coordonării etatiste. Cu alte cuvinte, ghidul politicii statului nu poate fi altul decât respectul
libertăţii individuale, iar funcţia statului este de face să se respecte statul de drept care apără
drepturile de proprietate şi, mai larg, economia de piaţă. Prioritatea dreptului de proprietate se
află în centrul analizei, după opinia lui Hayek, pentru că cea mai mare parte a măsurilor sociale
conduce la reducerea drepturilor de proprietate pentru unii indivizi. Hayek, denunţă o asemenea
situaţie, condamnând totodată acele măsuri care pun liberul arbitru în locul ordinii pieţei.
 Bibliografie
1. Ronald Coase, The Probleme of Social Cost, în Readigs in Microeconomics, Times
Mirror/Mosby Publishing, 1986, pg. 430
2. Coase, R. (1937), The Nature of the Firm, Economica, 4:386
3. R.H. Coase, The Firm, the Market and the Law, The University of Chicago Press, 1988,
pg. 7-10.
4. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ronald_Coase
5. http://teoraeco.blogspot.md/2010/09/teoria-drepturilor-de-proprietate.html