TERAPIA

DEFICIENŢELOR
FIZICE
 Torticolisul reprezintă o contractură dureroasă involuntară a
muşchiului sternocleidomastoidian (unilaterală) însoţită de o înclinare a
capului de o parte, ceea ce limitează mişcările de rotaţie ale gâtului,
împiedică menţinerea capului în poziţie neutră şi creează un disconfort
atât fizic, cât şi psihic.
Cauzele apariţiei torticolisului:
- o mişcare bruscă şi greşită a gâtului;
- o poziţie neconfortabilă în timpul somnului;
- malformaţii congenitale;
- traumatisme provocate în timpul naşterii;
- infecţii (ortopedice sau neurologice), etc.
 Tipuri de torticolis:
- torticolis congenital - este reprezentat de o
dezvoltare insuficientă a fătului (muşchiul SCM de o parte
este mai scurt decât muschiul de partea opusă) sau de
adoptarea unei poziţii incorecte, nefavorabile, în perioada
intrauterină;
- torticolis obişnuit (banal) - apare după o mişcare
forţată şi brutală a gâtului; este cea mai frecventă formă de
torticolis şi apare în general în urma menţinerii unei poziţii
prelungite şi defectuoase în timpul somnului;
- torticolis spasmodic - este o distonie (boală în
decursul careia contracturile provoacă poziţii anormale ale
corpului); etiologic nu este cunoscută cauza apariţiei şi sunt
observate dureri şi redori la nivelul gâtului;
- torticolis simptomatic - apare în urma unor leziuni
ortopedice sau neurologice ale coloanei vertebrale cervicale
prin care sunt afectaţi şi muşchii gâtului.
 Programul de recuperare pentru această afecţiune este stabilit în funcţie
de vârsta pacientului, tipul de torticolis şi gravitatea acestuia.
În cazul torticolisului congenital programul kinetic va cuprinde tehnici de
relaxare/întindere a muşchilor scurtaţi (stretching şi masaj), kinesiotaping.
Se pot înregistra progrese importante atunci când tratamentul este
aplicat precoce, încă din primele 3 luni de viaţă.
Deoarece nu există un mod de a preveni această afecţiune, aplicarea
cât mai precoce a tratamentului poate
preveni agravarea bolii.
 Programul de recuperare în cazul torticolisului dobândit (spasmotic,
simptomatic sau obişnuit) va fi individualizat şi în funcţie de cauzele care
au generat apariţia sa şi va include:
hidrokinetotermoterapie
tracţiuni ale coloanei cervicale
termoterapie caldă
masaj, stretching, kinesiotaping
orteze cervicale
Contractura trapezului superior
Se manifestă sub forma unei dureri, de obicei acute, resimţită în regiunea
postero-laterală a gâtului. Cauza durerii este de obicei o mişcare de întindere şi
contracţie a trapezului superior.
Ex. Când ne întindem să luăm un obiect dintr-o parte, în timp ce întoarcem capul
în direcţia opusă (ridicarea de pe sol a unui obiect ce a alunecat sub birou, atunci
când suntem la volan şi încercăm să luăm un obiect de pe bancheta din spate).
Mecanism de producere: abducţia braţului necesită fixarea scapulei de către
trapez, în timp ce înclinarea laterală tensionează muşchiul.
Aplicarea de căldură sau masaj pe întreaga suprafaţă a muşchului lezat va
creşte durerea din cauză că muşchiul este contracturat. Tratamentul trebuie aplicat
doar porţiunii muşchiului care se află în spasm. Pentru că este dificil de aplicat
căldură pe o zonă atât de mică este de preferat să se recurgă doar la masaj. Se
începe cu neteziri uşoare (efleuraj) şi apoi se trece la frământat care pot creşte în
intensitate în limita toleranţei.
Pot fi utilizate şi ortezele cervicale în cazurile în care durerea este de mare
intensitate şi nu răspunde favorabil la masaj (vor fi folosite 2-3 zile).
Programul de recuperare va include:
 termoterapie caldă / rece(crioterapie)
 exerciţii de creştere a forţei musculaturii stabilizatoare a capului şi gâtului
 stretching
 reeducare posturală
 masaj, mobilizarea ţesuturilor moi
 Stenoza cervicală spinală (îngustarea canalului spinal)
Se manifestă sub forma unei dureri care iradiază în braţ (la fel ca
sciatica); este o problemă neurologică.
Cauze:
─ O postură incorectă a capului este factorul determinant al
acestei afecţiuni, atunci când se asociază cu o mişcare bruscă,
traumatism (oprirea bruscă în cazul unui accident de maşină).
─ Extensia coloanei cervicale tipică în hiperlordoza cervicală
produce o compresie exagerată a corpilor vertebrali şi a discurilor
intervertebrale cervicale.
Pentru ameliorarea durerii se aplică termoterapia caldă pentru a
înlătura spasmul muscular protectiv, masaj (efleuraj) şi uşoare tracţiuni,
pentru a diminua compresia discului.
Folosirea ortezelor cervicale este necesară în aceste cazuri. Acestea
ajută prin imobilizarea coloanei cervicale, prevenind hiperextensia şi
transmit greutatea la nivelul centurii scapulare.
În cazul simptomelor subacute sau cronice, tratamentul trebuie să
includă şi exerciţii pentru corectarea dezechilibrelor musculare şi a
aliniamentului corporal.
 Dependenţa de computer în multe dintre profesiile de astăzi este, de cele
mai multe ori, cauza durerilor de spate şi gât, şi a migrenelor, dacă regulile
ergonomice de bază sunt ignorate.
Programul de recuperare funcţională va include şi evaluarea locului de
muncă pentru a putea stabili modificările necesare.
Soluţia pentru menţinerea unei posturi cât mai corecte la locul de muncă:
un scaun comod la care se poate regla înălţimea, nivelul suportului de braţ
şi al spătarului; folosirea căştilor pentru telefon în locul receptoarelor.
 DEFICIENŢELE COLOANEI VERTEBRALE
Coloana vertebrală este formată din 33-34 vertebre, dintre care: 7 cervicale,
12 dorsale, 5 lombare, 5 sacrale şi 4-5 coccigiene.
Deficienţele coloanei vertebrale sunt determinate de accentuarea curburilor
(hipercifoza, hiperlordoza, cifo-lordoza şi scolioza), de aplatizarea/ştergerea
acestora (spate plan) sau chiar de inversarea curburilor (spate scobit).
 SCOLIOZA reprezintă o deviaţie a coloanei vertebrale în 3 planuri, care poate
să apară în zona cervicală, toracică (dorsală), lombară sau toraco-lombară.
Coloana vertebrală se curbează de obicei în foma literei “S” sau “C”.
Curburile coloanei vertebrale mai mici de 10˚ sunt considerate deviaţii normale,
fiziologice ale coloanei.
 Din păcate, în cele mai multe cazuri este diagnosticată târziu, pacienţii se prezintă
la un prim control medical după luni sau chiar ani de evoluţie a scoliozei.
Este foarte importantă examinarea periodică a copiilor încă de la vârsta
prescolară (după unii specialişti perioada de debut a scoliozei este între 1 şi 10 ani).
Statistic scolioza predomină la adolescenţii de sex feminin (75-80%), iar formele
severe apar în proporţie de 10:1 la fete/băieţi.
Peste 13.000 de copii din România suferă de scolioză, ceea ce ne situează pe
primul loc în Europa. În multe cazuri, copii cu scolioză ajung la medicul specialist în
stadii avansate ale bolii, ceea ce complică mult tratamentul. În 2008, peste 300 de
copii se aflau pe listele de aşteptare pentru a fi operaţi de scolioză.
Scoliozele se evidenţiază mai ales în perioada de creştere rapidă din timpul
pubertăţii, existând însă şi forme care apar şi mai devreme sau mai târziu.
 Conform lui Cobb există două tipuri de
scolioză:
Scoliozele nestructurale (funcţionale)
determină curburi ale coloanei, de obicei,
fără rotaţie şi sunt în mare parte reversibile,
odată cu înlăturarea cauzei favorizante.
Aici sunt incluse:
 atitudinea scoliotică;
 scolioza profesională şi din tulburările de
auz şi vedere;
 scolioza statică şi scolioza antalgică
(sindromul vertebral din discopatia
vertebrală);
 scolioza de cauză inflamatorie
(apendicita);
 scolioza dată de inegalitatea membrelor
inferioare.
 Scoliozele structurale sau osoase: implică curburi ale coloanei cu rotaţie
şi sunt ireversibile, fiind de obicei cauzate de factori necunoscuţi (idiopatici),
boli sau alte condiţii precum:
- anomalii prezente la naştere (congenitale), cum ar fi spina bifida, este
un defect congenital care implică dezvoltarea incompletă a tubului neural sau
a oaselor care îl acoperă; între 5-7% dintre cazurile de scolioza sunt
determinate de anomalii congenitale ale coloanei, care determină curburi ale
coloanei, curburi care sunt mult mai rigide decât cele determinate de
scolioza idiopatică; aceste curburi se agravează pe masură ce copilul creşte,
în special în perioada adolescenţei;
- afecţiuni musculare sau nervoase, precum paralizia cerebrală, sindromul
Marfan sau distrofia musculară;
- traumatisme;
- infecţii;
- tumori.
La adulţi scolioza poate să apară
ca urmare a modificărilor coloanei
determinate de îmbătrânire (procese
degenerative - osteoartrite
sau osteoporoză).
Diagnosticarea scoliozei se realizează prin:
- examen clinic obiectiv:
 static: examenul somatoscopic (aprecierea aliniamentului şi a posturii
ortostatice)
 dinamic: evaluarea amplitudinii articulare, evaluarea manuală a forţei
musculare şi evaluarea mersului;
- examene paraclinice: radiografia clasică, RMN (puţin invaziv),
computerul tomograf, tomografia Moiré, scanner optic ISIS,
rasterstereografia computerizată, digitizorul Microscribe 3D.
Radiografia clasică din ortostatism (faţă şi profil), este cea mai la
îndemână şi rămâne cea mai utilizată la noi în ţară, permiţând măsurarea
unghiului/unghiurilor curburii/curburilor scoliotice (unghiul Cobb, de obicei,
ce permite şi determinarea gradului de rotaţie al corpilor vertebrali).
Această metodă este însă invazivă.
Diagnosticul este stabilit de către medicul specialist ortoped.
Persoana cu scolioză poate să prezinte:
- un umăr poate părea mai înalt decât celălalt;
- un şold poate părea mai înalt decât celălalt;
- capul nu are o poziţie centrală;
- un omoplat poate fi mai proeminent decât celălalt;
- coastele sunt mai ridicate pe o parte când flectează trunchiul.
 TRATAMENTUL SCOLIOZEI
Scolioza nestructurală în mod obişnuit se îmbunătăţeşte când condiţiile
care au cauzat deformarea, cum ar fi contractura musculară sau inegalitatea
membrelor, sunt tratate.
Scoliozele cauzate de factori necunoscuţi, scoliozele idiopatice
(scoliozele structurale) necesită tratament care include, pe lângă observaţia
periodică la fiecare 4-6 luni, pentru a verifica evoluţia curburii, purtarea
corsetului şi aplicarea unor programe riguroase de kinetoterapie.
Programul de recuperare funcţională va fi individualizat în funcţie de
vârsta persoanei, de mărimea curburii şi de riscul accentuării acesteia.
Riscul progresiei depinde de vârsta la care este stabilit diagnosticul, de
mărimea curburii (determinată prin măsurarea unghiului lui Cobb), de vârsta
scheletului (determinată prin testul Risser).
Tratamentul la un copil la care creşterea scheletului nu s-a încheiat va
include:
- când curbura este mai mică de 25 se va efectua o evaluare periodică
de către medic pentru a urmări progresia curburii şi kinetoterapie;
- când curbura este între 25 şi 40 , pe lângă kinetoterapie se va fi utiliza
corsetul pentru a preveni accentuarea curburilor; unii medici folosesc
corsetul la curburi de până la 45 ; în mod normal corsetul se va utiliza până
la stoparea creşterii scheletale;
- intervenţia chirurgicală poate fi considerată o opţiune la curburile mai
mari de 50 .
 La persoanele adulte la care creşterea scheletului a fost încheiată,
tratamentul include:
- ameliorarea durerii prin medicaţie, kinetoterapie şi purtarea corsetului;
- când curbura este mai mică de 50 se va efectua o urmărire periodică
pentru a observa orice progresie a curburii, dacă este prezentă durerea se
va folosi corsetul;
- când curbura este mai mare de 50 şi kinetoterapia şi corsetul nu mai
produc nici o ameliorare, iar curbura tinde să se agraveze, se va apela la
intervenţia chirurgicală.
Tratamentul scoliozei cu curbură medie sau gravă poate
avea un impact dramatic pentru viaţa copilului.
Atunci când copilul are scolioză este important ca familia
copilului să fie avertizată asupra dificultăţilor legate de purtarea
corsetului.
Obiectivele generale ale programului de recuperare:
 Îmbunătăţirea posturii coloanei vertebrale
 Creşterea mobilităţii coloanei vertebrale
 Creşterea forţei musculare (abdominale şi paravertebrale)
 Ameliorarea respiraţiei
 Corsetul este un dispozitiv medical care asigură corecţia sau protecţia coloanei.
Purtarea corsetului are scopul de a se opune agravării curburii scoliotice, a
asimetriei toracice şi dacă este posibil ameliorarea staticii vertebrale. Întreruperea
prematură a purtării corsetului poate provoca agravarea scoliozei. În mod normal
specialiştii recomandă purtarea corsetului 22 de ore din 24. În cazurile grave este
bine să fie purtat chiar şi în timpul somnului. Eficacitatea corsetului presupune
controale periodice, atât la tehnicianul ortoped care a confecţionat corsetul cât şi la
medicul specialist.
În cazul în care nu se ajunge la un rezultat vizibil nu trebuie considerat un eşec,
stoparea accentuării curburii este deja un rezultat pozitiv; mai mult, în cazurile severe
stoparea accentuării deviaţiei este chiar obiectivul principal.
 Kinetoterapia se adresează tuturor pacienţilor cu scolioză şi cuprinde:
 masaje şi întinderi tegumentare astfel încât să se realizeze o dezlipire a
diferitelor planuri tisulare (masaj miofascial);
 educaţie posturală în pat, bănci şcolare, în scaun, la calculator;
 exerciţii dinamice pentru creşterea mobilităţii articulare;
 exerciţii statice pentru creşterea forţei musculare;
 exerciţii de corectare a respiraţiei în vederea creşterii capacităţii vitale –
dobândirea mecanismului respirator în cele trei forme (abdominal, costal,
sternal), se efectuează şi în corset;
Pentru curburi ale coloanei vertebrale de până la 30 este indicată
kinetoterapia funcţională individuală.
De la 30 la 50 pe lângă kinetoterapie se recomandă şi purtarea
corsetului, care previne agravarea curburii (corsetul însă nu va rezolva
singur problema).
La curburi ale coloanei la peste 50 se poate lua în considerare şi
intervenţia chirurgicală. Scopul intervenţiei chirurgicale este de a îndrepta
şi sprijini coloana. Îndreptarea se realizează prin fuzionarea câtorva
vertebre şi sprijinirea acestora cu o instrumentaţie metalică: tije, cârlige,
racorduri.
 Mijloacele kinetice cele mai eficiente sunt:
- exerciţii dinamice şi statice din metoda Klapp şi Niederhoffer;
- exerciţii reflex facilitatoare după conceptul lui Vojta.
Metoda Klapp foloseşte poziţia patrupedă pentru activarea musculară în
condiţia unei coloane orizontale, neîncărcate.
Poziţiile lordozante, care în funcţie
de înclinarea trunchiului, facilitează
mobilizarea unei anumite zone
vertebrale (în toate poziţiile, inclusiv
cele „cifozante” – se execută înclinări
laterale).
Poziţiile cifozante sunt
asemănătoare celor lordozante, dar
trunchiul este menţinut în cifozare
dorsolombară. În aceste poziţii,
flexibilitatea coloanei dorsale este
obţinută în poziţiile peste orizontală,
iar a celei lombare în poziţiile sub
orizontală.
 Metoda Niederhoffer foloseşte contracţia izometrică a musculaturii asimetrice, a
trunchiului cu scop de tonizare corectivă.
Exerciţiile activ-reflexe după Vojta acţionează mai ales asupra musculaturii din
straturile profunde ale coloanei vertebrale care nu poate fi pusă în funcţie voluntar.
Răspunsul motor reflex la stimulul proprioceptiv din zonele descrise de Vojta
(periost sau muşchi) este un lanţ de contracţii musculare după un model arhaic
moştenit. Acest model de mişcare este perfect atât din punct de vedere al
echilibrului muscular în jurul articulaţiilor cât şi din punct de vedere al aliniamentului
osos al coloanei vertebrale şi al membrelor.
Avantajul exerciţiilor după Vojta: contracţia musculară se derulează şi
aliniamentul osos-segmentar se instalează involuntar, deci pacientul nu are nevoie
de experienţă motorie deosebită.
 REEDUCAREA RESPIRATORIE
Reeducarea inspirulului
Modalităţi de antrenare a inspirului:
- inspir pe o nară, cealaltă fiind presată cu degetul;
- inspiruri sacadate ca în “mirositul florilor";
- inspiruri pe nas, cu bătăi ritmice ale aripioarelor nasului.
Reeducarea expirulului
Pentru expirul pe gură putem folosi tehnica numită “respiraţie cu buzele strânse”,
cântatul, expirul sacadat. Pentru expirul pe nas aceleaşi tehnici ca şi în cazul
inspirului.
Reeducarea respiraţiei costale
Principiul reeducării respiraţiei costale este contrarea mişcării costale, ce poate fi
realizată prin mai multe mijloace: manual de către kinetoterapeut, săculeţi cu 8-12
kg, chingi, aparatură; pentru conştientiza subiectul asupra secvenţialităţii normale a
respiraţiei (superioară  medie  inferioară).
Reeducarea respiraţiei diafragmatice
Respiraţia abdominală se învaţă la început din decubit dorsal (fenomenul este
mai accentuat în această poziţie), apoi din şezând, iar în final din ortostatism şi
mers.
Tonifierea musculaturii abdominale:
• jocul musculaturii abdominale în inspir (bombare) şi expir (sugere);
• jocul viscerelor asupra diafragmului (pat oscilant);
• tonifierea m. transverşi abdominali din patrupedie;
• tonifierea diafragmului contra rezistenţă.
 CIFOZA (hipercifoza) este o deviaţie a coloanei
vertebrale în plan sagital, manifestată prin accentuarea
cifozei toracale fiziologice ( curbură mai mare de 35-40º).
Cifoza poate fi provocată de diferiţi factori etiopatogeni, şi
se prezintă în două forme, posturală şi structurală.
Cifoza posturală (flexibilă) sau atitudinea cifotică este
determinată de menţinerea unei posturi incorecte a
corpului, auzul sau vederea slabe, lipsa activităţii fizice,
comoditatea şi, în general, relele obiceiuri ale copiilor sau
adulţilor: cei care citesc în poziţie incorectă şi cu lumină
slabă, cei care se apleacă mult pentru a citi sau a lucra
deoarece nu văd sau nu aud bine, fetele cu sânii mari care
au tendinţa să-i ascundă aplecându-se în faţă, băieţii care
se apleacă pentru că vor să urmeze o modă sau pentru că
vor să pară mai duri, copii foarte înalţi care se apleacă
pentru că doresc, fără să conştientizeze, să se asemene
cu cei care au o înălţime medie şi unii sportivi din cauza
supradezvoltării musculare.
Cifozele flexibile nu implică o deformare structurală a
coloanei vertebrale şi de aceea pot fi corectate destul de
uşor prin conştientizarea şi adoptarea unei posturi corecte
(reeducare posturală).
 Cifoza structurală (neflexibilă) nu poate fi corectată doar prin reeducare
posturală şi implică modificări în structura coloanei vertebrale.
Din categoria cifozelor structurale fac parte:
 cifoza congenitală (se datorează unor tulburări în dezvoltarea iniţială intrauterină a
coloanei vertebrale);
 cifoza tinerilor (boala Scheuermann);
 cifoza din spondilita anchilozantă;
 cifoza spondilitei tuberculoase;
 cifoza vârstnicilor (osteoporoza).
 Diagnosticarea cifozei se realizează prin:
examen clinic obiectiv:
 static: examenul somatoscopic (aprecierea aliniamentului şi a
posturii ortostatice)
 dinamic: evaluarea amplitudinii articulare, evaluarea manuală a
forţei musculare şi evaluarea mersului;
examen paraclinic: radiografia clasică (invazivă), RMN (neinvazivă),
tomografie computerizată.
Diagnosticul este stabilit de către medicul specialist ortoped.

TRATAMENTUL CIFOZEI

Obiectivele programului kinetic:

Asuplizarea coloanei vertebrale dorsale;
Corectarea dezechilibrelor musculare;
Formarea unui reflex stabil de atitudine corectă a corpului (reeducare
posturală);
Corectarea deficienţelor umerilor, omoplaţilor, toracelui, bazinului şi
membrelor inferioare care însoţesc cifoza;
Reeducarea respiraţiei.
 LORDOZA (hiperlordoza) este o deviaţie a coloanei vertebrale în plan
sagital, manifestată prin accentuarea lordozei lombare fiziologice (<50º).
Accentuarea curburii lordotice lombare este însoţită de bascularea
anterioară a bazinului.
Există mai mulţi factori care pot determina accentuarea curburii lordotice
lombare: osteoporoză, obezitate, spondilolisteza, postură incorectă, cifoză
dorsală, contractura muşchilor regiunii lombare (paravertebrali lombari, pătrat
lombar), sarcină, acumularea excesivă de ţesut adipos la nivelul viscerelor.
 Diagnosticarea lordozei se realizează prin:
examen clinic obiectiv:
 static: examenul somatoscopic (aprecierea
aliniamentului şi a posturii ortostatice)
 dinamic: evaluarea amplitudinii articulare, evaluarea
manuală a forţei musculare şi evaluarea mersului;
examen paraclinic: radiografia clasică (invazivă), RMN
(puţin invazivă), tomografie computerizată.
Diagnosticul este stabilit de către medicul specialist
ortoped.
 TRATAMENTUL LORDOZEI
1. Recuperare funcţională
Obiectivele programului kinetic:
Asuplizarea coloanei vertebrale;
Corectarea dezechilibrelor musculare;
Formarea unui reflex stabil de atitudine corectă a corpului (reeducare
posturală);
Reeducarea respiraţiei (cu accent pe expiraţie).
2. Dispozitive ortopedice (lombostat, corset)
3. Intervenţie chirurgicală (cazurile grave)
DEFICIENŢELE MEMBRELOR
INFERIOARE
 Genu varum (picioare în paranteze)
Această deficienţă devine evidentă după ce
copilul începe să meargă.
Cauza cea mai frecventă este rahitismul. În acest
caz tratamentul urmat vizează în principal rahitismul.
Ideea că un copil înfăşat cu picioarele strânse, nu
va avea picioare strâmbe este falsă, chiar nocivă, cu
efecte contrare. Prin legarea picioarelor strâns se
forţează apropierea coapselor. Aceasta poate avea
drept consecinţă modificarea unghiului pe care
femurul îl face cu bazinul (normal de aprox. 130°), iar
pe de altă parte modifică articulaţia şoldului.
Este indicat ca picioarele copilului să fie lăsate
libere şi depărtate (transportul copilului în “marsupiu”
este benefic; scutecele de unică folosinţă de
asemenea).
În 95% cazuri este vorba de o situaţie tranzitorie,
până la o anumită vârstă (6-7 ani) picioarele strâmbe
sunt normale. Când copilul începe să stea în picioare
şi apoi să meargă, acest genu varum fiziologic se
corectează de la sine.
 Această afecţiune poate fi aparentă (posturală) sau
actuală (structurală).
Genu varum structural afectează coloana formată de
oasele coapsei şi gambei (femur, tibie sau ambele) şi este
cauzată în majoritatea cazurilor de rahitism.
Genu varum postural apare datorită combinării unor
posturi în articulaţiile MI care favorizează un aliniament
greşit, fără prezenţa unor defecte structurale în oasele
lungi ale gambei şi coapsei.
Genu varum postural ia naştere din combinarea rotaţiei
interne a şoldului, hiperextensia genunchiului şi pronaţia
piciorului (eversia). Hiperextensia singură nu dezvoltă
genum varum, ci necesită prezenţa componentei de
rotaţie. La fel nici rotaţia şoldului împreună cu pronaţia
piciorului nu favorizează genu varum, doar împreună cu
hiperextensia.
În postura descărcată (decubit) deficienţa aparentă,
posturală va dispărea, la fel ca şi în postură încărcată
când genunchii sunt menţinuţi în extensie neutră.
 Tratamentul va include:
- purtarea de susţinători plantari (orteze corectoare a staticii
piciorului)
- exerciţii de corectare a pronaţiei piciorului
- exerciţii de creşterea forţei rotatorilor externi ai şoldului
- educarea pacientului în vederea evitării posturii de
hiperextensie a genunchiului
În unele cazuri genu varum postural apare ca o poziţie
compensatorie pentru genu valgum. Eficacitatea procesului de
recuperere în cazul deficienţei structurale depinde de
precocitatea începerii tratamentului. În cazul unui genu varum
structural rezultate semnificative se vor obţine printr-un program
de recuperare aplicat precoce şi printr-o ortezare eficientă.
 Genu valgum (picioare în “X”)
- devine evident la vârsta când copilul începe să meargă;
- este o deficienţă frecvent întâlnită, mai ales la fete (50% dintre fete au picioarele
în X la vârsta de patru ani);
- cel mai frecvent, deviaţia este simetrică.
Cauza este în primul rând laxitatea ligamentelor genunchiului copilului mic, apoi
rahitismul şi mai rar traumatisme, fracturi sau tulburări de creştere osoasă, caz în
care deviaţia este asimetrică, iar un examen radiologic şi ortopedic se impun.
Genu valgum se manifestă prin tensionarea (întinderea) ligamentului colateral
intern al genunchiului şi compresia suprafeţei laterale a articulaţiei genunchiului.
Durerea şi disconfortul generate de tensionarea LCI sunt supărătoare, dar sunt de
obicei tolerate mult timp până să devină insuportabile.
Scurtarea TFL şi a tractului iliotibial se asociază adeseori cu genu valgumul.
Tratamentul va cuprinde: termoterapie caldă, masaj, stretchingul TFL, orteze
corectoare de statică a piciorului, purtarea pe
timpul nopţii a unor orteze de genunchi fixe.
Este foarte importantă corectarea oricăror
deformări osoase pentru că acest proces nu este
posibil decăt pânâ la o anumită vârstă.
In plus, în cazul picioarelor în X va fi afectat
şi mersul deoarece copilul nu va putea să
meargă normal fără a-şi lovi genunchii între ei.
 Piciorul strâmb congenital
Este una dintre cele mai frecvente malformaţii ale nou-născutului (1 la 1000 de
nou-născuţi). Termenul de picior strâmb congenital corespunde malformaţiilor ce
modifică orientarea piciorului în raport cu gamba.
Rareori piciorul strâmb congenital este deviat intr-o singură direcţie.
Există patru direcţii principale în
care piciorul poate fi deviat în raport
cu gamba:
- în extensie (ecvin);
- în flexie (calcanean);
- în adducţie (varus);
- în abducţie (valgus).
 Cel mai frecvent întâlnit tip de picior strâmb este piciorul varus ecvin (80-90% din
cazuri), celelalte tipuri (piciorul tal valg sau equin valg ) fiind mai rare. Cu cât
diagnosticul este pus mai devreme cu atât tratamentul instituit precoce şi corect
condus va avea rezultate bune şi foarte bune.
Piciorul strâmb varus ecvin congenital netratat se agravează progresiv ducând la
permanentizarea atitudinilor vicioase acestea devenind ireductibile. La copilul care a
început să meargă, diformităţile se accentuează progresiv apărând modificări la
nivelul scheletului, hipertrofii osoase secundare corectabile parţial numai chirurgical.
Apar de asemenea tulburări la nivelul tegumentelor piciorului în zona de sprijin
(calus exuberant, îngroşarea tegumentului).
Mersul este greoi, piciorul neputând fi încălţat cu o încălţăminte normală.
 Primele cinci-zece zile de viaţă reprezintă perioada de reductibilitate maximă prin
tratament ortopedic.
Masajul muşchiului triceps sural şi ale tendonului achilian, precum şi manipulările
executate la nivelul articulaţiei tibio-astragaliene trebuie aplicate cu blândeţe, astfel
încât să nu se producă traumatisme musculare şi/sau osoase. Trebuie avut în vedere
faptul că, la această vârstă, osificarea pieselor ce compun piciorul este la început, iar
o abordare brutală a articulaţiilor prin manipulări agresive duce la traumatisme ce vor
avea repercursiuni greu de corectat ulterior.
Manipulările, masajul, kinetoterapia, trebuie ulterior intensificate şi îndreptate în
special spre diminuarea tonusului muşchiului triceps sural şi creşterea forţei
muşchilor flexori dorsali ai piciorului.
Deasemenea un rol important în succesul tratamentului recuperator îl ocupă
ortezarea.
 Piciorul plat este o deficienţă caracterizată prin
prăbuşirea bolţii longitudinale mediale şi a celei transversale
(picior valg).
În cazul piciorului plat modificările arhitecturii bolţii plantare
sunt însoţite de diferite modificări:
 calcaneul deviat în valg;
 astragalul deviat caudal şi medial;
 antepiciorul deviat în abducţie;
 aplatizarea bolţii plantare.
 CAUZE: greutate excesivă, anomalii posturale, slăbirea ţesuturilor de susţinere
sau suprasolicitarea acestora pot determina slăbirea ligamentelor şi musculaturii
ce susţin bolta plantară, ducând la prăbuşirea acesteia.
Solicitarea excesivă asupra bolţii plantare, mersul, ortostatismul prelungit sau
efectuarea de exerciţii pe suprafeţe dure pot determina slăbirea sau aplatizarea
bolţii transversale. Aceasta va duce la creşterea presiunii exercitate asupra nervilor
şi vaselor sangvine din zonă, producând iritaţie şi durere.
Aceste deformaţii se produc ca urmare a compromiterii forţelor de susţinere a
piciorului (muşchi, ligamente, aponevroză plantară). Modificările produse în
arhitectura piciorului se datorează unei hiperlaxităţi ligamentare precum şi unei
hipotonii a musculaturii plantei. Aceste manifestări pot să aibă la bază factori
endocrini, infecţioşi, virali sau genetici.
Piciorul plat poate fi determinat şi de existenţa unor afecţiuni ale aparatului
locomotor:
- genu valgum caracterizat printr-o rotaţie internă a şoldului, sprijinul piciorului
efectuându-se pe marginea sa internă având loc o supraîncarcare la acest nivel ce
favorizează apariţia piciorului plat;
- sinostoze ale tarsului posterior (calcaneoscafoidiene, astragalocalcaneene)
TRATAMENT