Sunteți pe pagina 1din 2

Doctrina iudaică

Iudaismul, cunoscut și sub numele de religia mozaică (după principalul


profet, Moise) este religia poporului evreu.
Termenul iudaism își are originea în numele regatului Iuda, țara tribului Iuda, cu
capitala la Ierusalim, lăcașul Marelui Templu.
Doctrina mozaică s-a întemeiat pe Thorah (Legea), rezidând în primele 5
cărţi (Pentateuch) din Biblia ebraică, atribuite lui Moise, şi pe tradiţia sacră
orală, cuprinsă în Talmud. 

În conformitate cu tradiția evreiască, iudaismul începe cu Legământul


dintre Dumnezeu și Abraham (Avraam).
Dumnezeu, ca unicitate absolută (El Yahweh), este altceva decât lumea creată de
el, cu care nu poate avea raport de asemănare; fiind opera lui Yahweh, lumea totuşi
nu a purces din substanţa divină şi ca atare nu este consubstanţială cu el; ea a
izvorât din ideea divină, fiind creată de inteligenţa dumnezeiască prin
intermediul cuvântului activ (dabar) al lui El Yahweh;

Dumnezeu însuşi este adorat ca Fiinţa Absolută, care nu are început, nu s-a


născut, nu se supune devenirii şi nici nu piere, de unde şi numele cu care i se
recomandă lui Moise în prima revelaţie: Eu sunt, adică «eu sunt cel care este».
Absolutul Fiinţei Supreme atrage după sine interdicţia rostirii numelui real al
lui Dumnezeu, care prin Moise doar Marelui Preot îi este relevat şi nu îl
poate rosti decât în „Sfânta Sfintelor" şi orice formă de  reprezentare a
divinităţii este la rândul ei interzisă.
El rămâne însă un zeu fundamental antropomorf care dă dovadă de calităţi şi
defecte tipic umane: milă şi ură, bucurie şi melancolie, iertare şi răzbunare, dar nu
are slăbiciunile şi defectele zeilor homerici ai grecilor.

Concomitent cu evoluţia şi clarificarea doctrinei teologice, s-a produs şi o schimbare


de atitudine faţă de profeţi. Aceștia câştigă prestigiu, ca oameni pe care Dumnezeu
îi inspiră direct, iar astfel încep să se impună cărţile profetice; profetul Isaia pune în
circulaţie ideea mesianică a Salvatorului care va veni: Mashiah (Messiah/ Mesia),
purtând şi numele Emanuel (care înseamnă Dumnezeu este cu noi), iar acest nou
capitol doctrinar transformă Mozaismul într-o religie profetică, dezvoltată pe baze
etice şi etnice.

Religia mozaică originară evoluează în forma consolidată a iudaismului, care va


include trei etape: talmudică, rabinică şi reformistă.

Etapa talmudică, este cuprinsă între exilul babilonian (sec. VI î.Hr.) şi cucerirea
romană (sec. I d.Hr.). În cadrul ei, pe baza adaptării textului biblic şi a tradiţiei, se
elaborează Talmudul. Este perioada în care un simbol esenţial a fost Templul din
lerusalim sau Templul lui Solomon, o perioadă în care creşte rolul templului şi
scade rolul sacrificiului. 
Etapa rabinică — continuă din sec. I d. Hr. până în Evul Mediu. Cercurile de rabini
(preoţi erudiţi evrei) compun o doctrină mistică (Kabbala) care, devenind unicul
reper religios şi moral, explică ritualurile şi tradiţia şi elaborează un cod cu 613
porunci juridice rigide, alese din Vechiul Testament realizând o societate religioasă
cu structură de castă a tuturor evreilor. 

Etapa reformistă — este cea în care se constituie neoiudaismul, doctrină de


orientare raţionalistă, autoconsiderându-se unica religie eternă şi universal umană,
care asigură apariţia unui Mesia.