„Doina”

Apartenenţa operei la genul liric, specia literară doină populară

„Doină, doină, cântic dulce, De-mi mai mângâi zilele,

Când te-aud, nu m-aş mai duce! Zilele şi nopţile.
Doină, doină, viers cu foc, Frunza-n codru cât învie,
Când răsuni, eu stau în loc! Doină cânt, de voinicie,
Bate vânt de primăvară, Cade frunza gios, în vale,
Eu cânt doina pe afară, Eu cânt doina cea de jale.
De mă-ngân cu florile Doina zic, doina suspin,
Şi privighetorile. Tot cu doina mă mai ţin.
Vine iarna viscoloasă Doina cânt, doina şoptesc,
Eu cânt doina-nchis în casă, Tot cu doina vieţuiesc.”

Una dintre poeziile prin care românul exprimă cea mai variată şi complexă gamă de
sentimente este doina populară.
Doina este o specie a liricii populare, caracteristică numai folclorului literar românesc, în
care omul, în directă relaţie cu natura, exprimă sentimentele de dor şi jale, stări sufleteşti specifice
numai românului şi puternic înrădăcinate în structura lui spirituală. Cuvintele „dor” şi „jale” nu au
corespondent în altă limbă, sunt intraductibile şi definesc specificul sufletului românesc. Stilistic,
doina se individualizează, între celelalte creaţii lirice, printr-o deosebită bogăţie metaforică, printr-o
armonie perfectă a eului liric cu natura înconjurătoare, care amplifică stările sufleteşti exprimate.
Titlul este sugestiv pentru această specie cu totul aparte în lirica populară românească, fiind
format din substantivul articulat „doina”, care defineşte şi individualizează această creaţie. Astfel spus,
titlul simbolizează ideea că această poezie este reprezentativă pentru doina populară.
Structură, semnificaţii, limbaj artistic
Poezia „Doina” nu este structurată pe strofe, fiind o unitate de exprimare a
sentimentelor de jale şi dor, şi sugerează, totodată, armonia, comuniunea omului cu natura.
Începutul poeziei este o adresare directă, prin care poetul anonim, personificând doina, îşi
exprimă direct atracţia pentru această creaţie folclorică: „Doină, doină, cântic dulce, / [...] Doină,
doină, viers cu foc”. Dragostea şi preţuirea poetului anonim pentru frumuseţea neasemuită a
cântecului popular sunt exprimate prin repetiţia vocativului „doină, doină”, precum şi prin epitetele
„cântic dulce” şi „viers cu foc”, sugerând totodată vraja şi farmecul prin care doina emoţionează
profund sufletul românului. Atitudinea de apropiere sufletească, pe care poetul popular o exprimă cu
patimă, este ilustrată şi prin apoziţiile „cântic dulce” şi „viers cu foc”, unde epitetele sugerează
muzicalitatea acestei creaţii, precum şi capacitatea doinei de a alina dorul ori suferinţa profundă a
românului.
De când se ştie pe aceste meleaguri, românul a iubit creaţia populară, deoarece prin
intermediul ei şi-a exprimat cele mai intime şi profunde sentimente, şi-a contopit sufletul cu aceste
comori spirituale: „Când te-aud, nu m-aş mai duce / [...] Când răsuni, eu stau în loc!”, ilustrate prin
verbe sau expresii sugestive.
Ideea că doina a însoţit dintotdeauna românul de-a lungul existenţei sale, în orice
împrejurare, este exprimată în continuarea poeziei prin succesiunea anotimpurilor, ilustrate cu
principalele elemente de natură specifice. Bucuria omului pentru venirea primăverii, anotimpul care
trezeşte la viaţă natura, este sugestivă pentru dorinţa acestuia de libertate, de revigorare a sufletului:
„Bate vânt de primăvară, / Eu cânt doina pe afară”. Comuniunea perfectă a omului cu natura este
sugerată de verbul „a îngâna”, care umanizează natura, prin personificarea celor mai încântătoare
simboluri primăvăratice, „florile” şi „privighetorile”: „De mă-ngân cu florile / Şi privighetorile”.
Următorul anotimp este „iarna viscoloasă”, care sileşte românul să se izoleze, iar
singurătatea îi este alinată de cântecul doinei, unica mângâiere a unui suflet încărcat de tristeţe:
„Vine iarna viscoloasă / Eu cânt doina-nchis în casă, / De-mi mai mângâi zilele, / Zilele şi nopţile”.

Prof. Hlihor Lenuţa – Şcoala cu clasele I-VIII Bogata „Doina” 1

Cel mai apropiat prieten al românului a fost în permanenţă doina, idee exprimată prin repetiţia
substantivului „zilele”.
Când natura freamătă de viaţă, în anotimpul vara, omul se integrează ritmurilor ei, se
refugiază în codrul ocrotitor, care a fost mereu cel mai apropiat tovarăş al românului: „Frunza-n
codru cât învie, / Doină cânt de voinicie”. Toamna este un anotimp trist şi aduce în suflet o stare de
deprimare, de durere, idee sugerată prin căderea frunzelor: ”Cade frunza gios, în vale, / Eu cânt
doina cea de jale”.
Ultimele patru versuri sintetizează (ca o concluzie) principalele trăsături ale doinei
populare, oferind totodată simetrie poeziei. Din timpuri străvechi, doina este adânc înrădăcinată în
sufletul românului, relaţia strânsă şi permanentă a inimii de român cu acest cântec popular fiind
exprimată mai ales prin succesiunea de verbe la persoana I singular: „zic”, „suspin”, „mă ţin”,
„cânt”, „şoptesc”, „vieţuiesc”. Repetiţia substantivului „doina” accentuează ideea că singura
mângâiere şi alinare a românului a fost dintotdeauna acest cântec popular: „Doina zic, doina suspin, /
Tot cu doina mă mai ţin. / Doina cânt, doina şoptesc, / Tot cu doina vieţuiesc”.
Întreg neamul românesc de-a lungul existenţei milenare a vieţuit găsindu-şi refugiul sufletesc
în creaţiile literare ale poporului şi în mijlocul naturii ocrotitoare, care a vibrat la toate
simţămintele lui. Această idee este sugerată de folosirea pronumelui de persoana I „eu”, care poate
reprezenta pe oricare român ce a trăit vreodată pe aceste meleaguri: „Eu cânt doina pe afară, / [...] Eu
cânt doina-nchis în casă / [...] Eu cânt doina cea de jale”.
Limbajul popular este evidenţiat în poezie atât prin muzicalitatea versurilor, cât şi prin
prezenţa cuvintelor şi expresiilor populare: „cântic dulce”, „nu m-aş mai duce”, „viers cu foc”, „mai
mângâi zilele”, „gios”, „mă mai ţin”, „vieţuiesc”.
Prozodia „Doina” este o creaţie lirică populară şi respectă întocmai versificaţia acestor
producţii literare: măsura versurilor de 7-8 silabe, rima împerecheată, şi ritmul trohaic.
Doina este cea mai cuprinzătoare manifestare lirică a sentimentelor umane, prin acest
cântec popular românul şi-a exprimat cele mai profunde stări sufleteşti, fiind o creaţie specifică şi
exclusivă a poporului român.
Deoarece în această poezie autorul anonim îşi exprimă direct sentimentele de dor şi jale,
prin intermediul figurilor de stil şi într-un limbaj popular specific, poezia „Doina” este
reprezentativă pentru specia de doină populară.

BIBLIOGRAFIE

Prof. Mariana Badea,

Prof. Mariana Negru - „Literatura română pentru elevii de gimnaziu”,
Editura Badea & Professional Consulting,
Bucureşti, 2004

Prof. Hlihor Lenuţa – Şcoala cu clasele I-VIII Bogata „Doina” 2