Sunteți pe pagina 1din 64

NOTE DE CURS

Organizarea sistemului judiciar

Lector univ.dr.Tr.Briciu C.

PARTEA I
JUSTITIA

Accepţiunile noţiunii de justiţie. Justiţia în raporturile sale cu celelalte puteri ale statului.
Accepţiunile noţiunii de justiţie.
Noţiunea de justiţie1 are mai multe sensuri, două dintre acestea fiind legate în mod direct de studiul organizării
judiciare:
a. într-o primă accepţiune, justiţia este o funcţie, funcţia de a judeca, de a decide asupra conflictelor ivite între
diferitele subiecte de drept prin aplicarea legii. În acest sens se spune că judecătorul înfăptuieşte justiţia. Într-o
astfel de viziune, justiţia este o prerogativă suverană care aparţine statului.
b. Într-o a doua accepţiune, mai restrânsă, prin justiţie se înţelege ansamblul instituţiilor prin a căror mijlocire se
poate exercita funcţia judiciară: instanţe judecătoreşti, magistraţi, auxiliari sau parteneri ai justiţiei etc.. Din
această perspectivă, justiţia este un serviciu public al statului deoarece corespunde unei activităţi organizate,
finanţate, reglate şi ale cărei rezultate sunt asumate de stat. În termeni administrativi, justiţia reprezintă unul
din serviciile publice ale statului, care trebuie să asigure protecţia juridică a justiţiabililor, totodată ( prin
excepţie de la regula autorităţii ierarhice aplicabile în cazul serviciilor publice ) asigurând şi independenţa
magistraţilor.
Justiţia în raport cu celelalte puteri ale statului.
Constituţia României reglementează în în mod expres chiar în art.1 principiul separaţiei şi echilibrului puterilor
în stat iar consecvenţa în acest principiu rezultă şi din interpretarea corelată a textelor constituţionale relative la
reglementarea atribuţiilor ce revin diferitelor autorităţi publice.
Separaţia rigidă a puterilor statului poate conduce la disfuncţionalităţi în activitatea organelor care exercită
funcţiile legislativă, executivă şi judecătorească. Necesitatea colaborării între instituţiile statului ce asigură exerciţiul
puterilor precum şi apariţia unor instituţii la graniţa dintre cele trei puteri a condus la remodelarea principiului separaţiei
puterilor în stat şi la evoluţia acestuia într-un sistem al echilibrului între puteri, care permite implicări reciproce ale unor
instituţii în sfera altora, implicări ce se caracterizează prin colaborare şi control. Cu ocazia revizuirii Constituţiei în anul
2003 s-a consacrat expres2 principiul separaţiei puterilor în stat dar s-a menţionat şi necesitatea asigurării unui echilibru
între acestea, care să asigure funcţionalitatea instituţiilor.
Aşa cum s-a arătat adeseori în literatura de specialitate, principiul separaţiei puterilor în stat nu presupune izolarea
activităţii organelor cărora le este delegată exercitarea celor trei funcţii. Statul este unul singur iar evitarea unei blocări a
activităţii acestuia impune colaborarea între puteri. Voi arăta în cele ce urmează influenţele pe care organele ce exercită
puterile în stat le au una asupra alteia, păstrând fiecare propria independenţa. Discuţia despre echilibrul puterilor în stat
este astăzi de mare actualitate, deoarece în ultima perioadă au fost înregistrate tendinţe clare ale fiecăreia dintre cele trei
puteri de a depăşi limitele atribuţiilor stabilite la nivel constituţional şi a efectua imixtiuni în sfera celorlalte. Sper ca
aceste tendinţe să fie numai efectul unui moment mai dificil prin care trece societatea românească şi că democraţia
1
Cele două înţelesuri date noţiunii de justiţie, unii autori desemnează prin noţiunea de jurisdicţie.
Argumentarea unei atare tirminologii este explicată prin etimologia cuvântului care provine din limba
latină, de la jurisdictio, cuvânt compus din jus ( drept ) şi dicere ( a spune ), ceea ce înseamnă a spune
dreptul. Diferenţa este numai de natură terminologică, altfel conţinutul noţiunilor fiind acelaşi şi în
accepţiunea acestor autori – E.Herovanu, Principiile, p.304, I.Leş, Instituţii judiciare contemporane, Ed.
C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p.1. Am preferat terminologia de justiţie în locul celei de jurisdicţie pentru a nu
se confunda sensurile ce interesează organizarea sistemului judiciar cu alte accepţiuni folosite în literatura
juridică pentru cuvântul jurisdicţie: determinarea teritorială a competenţei unui organ cu activitatea
jurisdicţională. Pentru aceeaşi terminologie a se vedea, V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practice de
procedură civilă Ed.Naţional, Bucureşti, 1996, vol.I. p.32.
2
Principiul separaţiei puterilor în stat a fost consacrat şi în forma iniţială a Constituţiei din 1991 însă el nu
era prevăzut expresis verbis ci rezulta din modul în care legea fundamentală reglementa autorităţile
publice şi competenţele acestora – D.C.C. nr.27/1993, publicată în n Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 163 din 1993, D.C.C. nr.9/1994.publicată în Monitorul Oicial al României, Partea I, nr.326 din 1994. A se
vedea şi I.Muraru, S.Tănăsescu, op.cit., p.16.
1
românească nu va prezenta caracteristica ca echilibrul puterilor să se transforme într-o luptă neîntreruptă între puteri
pentru întâietate. Prezentând sumar specificul şi limitele puterii judecătoreşti şi raporturile acesteia cu celelalte două puteri
ale statului voi încerca să arăt şi faptul că incoerenţa legislativă şi în activitatea executivului obligă de cele mai multe ori
puterea judecătorească să facă incursiuni spre limitele constituţionale ale atribuţiilor sale, incursiuni care ar putea fi
catalogate uneori ca exces de putere.
Secţiunea 1. Puterea judecătorească şi puterea legislativă.
Caracteristic puterii judecătoreşti este că aceasta se pronunţă pe cale de reglementare, edictând reguli generale şi
abstracte. Judecătorul realizează o aplicare concretă a legii în scopul soluţionării unui litigiu determinat. Legiuitorul
acţionează de o manieră diferită, edictând norme cu caracter general şi abstract care nu sunt menite să reglementeze
caazuri particulare ci raporturi şi situaţii viitoare nedeterminate.
Echilibrul dintre cele două puteri se poate sintetiza în aceea că puterea judecătorească nu poate interveni in mod
direct asupra puterii legislative iar aceasta din urmă nu poate interveni în activitatea de judecată.
Supunerea judecătorului faţă de lege este un principiu fundamental în funcţionarea puterilor în stat. Judecătorul nu
poate împiedica aplicarea legii şi nu o poate modifica chiar dacă concepţiile sale juridice îl conduc către ale soluţii decât
cele impuse de legiuitor. În acest sens, art.124 din Constituţie prevede că justiţia se înfăptuieşte în numele legii şi
judecătorii se supun numai legii3.
La prima facia, raportul dintre cele două puteri nu ridică probleme sub aspectul delimitării atribuţiilor acestora.
Totuşi ce va face judecătorul dacă va constata că legea nu reglementează o situaţie care s-a invit în practică şi soluţionarea
căreia este învestit ori apreciază că legea nu este în acord cu prevederile constituţionale sau cum se cerifică caracteristica
activităţii judiciare de a se pronunţa la speţă atunci când Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabileşte în general şi cu
caracter obligatioriu pentru toate instanţele modul în care trebuie interpretat un text legal ? Câteva precizări sunt necesare
pentru a marca mai bine limitele puterii judecătoreşti în raport cu puterea legislativă, încălcarea acestor limite
reprezentând un exces de putere4 din partea judecătorului:
a. În acest sens, art.4 C.civ. prevede că judecătorul nu se poate pronunţa prin dispoziţii generale sau pe cale de
reglementare. Au fost însă semnalate cazuri în care chiar legiuitiorul a fost acela care, printr-o lege lacunară, a
pus pe judecători în faţa dilemei de a refuza judecata sau de a da o anume reglementare unei situaţii tratată de
către legiuitor de o modalitate ambiguă. Astfel, prin decizia Curţii Constituţionale nr.189/20065 s-a declarat
necostituţionalitatea art.20 alin.1 din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ6 Curtea
Constituţională apreciind că textul legal era acela care îi punea pe judecători în situaţia să adauge la lege, prin
stabilirea cazurilor, condiţiilor şi părţilor faţă de care termenul de recurs în care poate fi atacată hotărârea
primei instanţe curge de la pronunţare sau de la comunicare. Curtea a apreciat că redactarea textului legal
constrânge judecătorul să stabilească el însuşi, pe cale jurisprudenţială în afara legii, substituindu-se
legiuitorului relulile necesare pentru a se pronunţa asupra recursului.
b. Judecătorul nu poate să refuze aplicarea legii pe motivul că aceasta ar fi imperfectă. Art.3 C.civ. sancţionează
penal, pentru denegare de dreptate7, judecătorul care refuză judecata pe motiv că legea nu reglementează un
anumit aspect sau pe motiv că este neîndestulatoare sau întunecată. În aceste cazuri judecătorul trebuie să facă
apel la normele generale din materia respectivă iar în cazul în care nici acestea nu există, la principiile de
drept, analogia cu alte situaţii asemănătoare sau chair analogia dreptului.

3
Era consacrată şi formularea conform căreia judecătorii se supun propriei constiiţe şi legii. Am arătat că
uneori constiinţa judecătorului ar putea să intre în contradicţie cu prevederile legale în măsura în care ar
considera că legea este injustă sau inechitabilă. Judecătorul nu poate însă ignora un text legal pentru
aceste motive, urmând a se supune dispoziţiilor legale indiferent de opinia sa personală în asupra modului
în care o situaţie juridică ar fi trebuit reglementată. Numai legea este cea care consacră comportamentul
pertsoanelor fizice şi juridice în circuitul civil şi în sfera publică – V.M. Ciobanu, Constituţia, p.1218.
4
Prin exces de putere din partea judecătorului se înţelege depăşirea de către acesta a atribuţiilor conferite
prin legi, incursiunea în domeniul altor puteri în dauna ordinii constituţionale – C.Hamangiu,
R.Hutschneker, G.Iuliu, op.cit., p 299. În prezent excesul de putere este sancţionat de art.304 pct.4
C.proc.civ., hotărârea judecătoarescă pronunţată în asemenea condiţii fiind supusă casării. A se vedea şi
T.Pop, Conţinutul sintagmei ,, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti ’’, în Dreptul nr.10/1996, p.34-42.
5
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.307 din 5 aprilie 2006.
6
Art.20 alin.1: ,, Hotărârea pronunţată în prima instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de
la pronunţare ori de la comunicare. ’’
7
Pentru sensul noţiunii de denegare de dreptate a se vedea P.Perju, Probleme de drept civil şi procesual
civil în practica secţiei civile şi de proprietate intelectuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Dreptul
nr.7/2007 p.230-232.
2
c. Judecătorul este obligat să soluţioneze cauza dedusă judecăţii potrivit legilor aplicabile iar nu potrivit
principiului echităţii, în afară de situaţia în care, în materia arbitrajului, părţile ar solicita judecata în echitate8.
d. Judecătorul nu încalcă principiul separaţiei puterilor în stat interpretând legea atunci când ea este obscură sau
ambiguă, deoarece face acest lucru tocmai pentru a determina voinţa reală a legiuitorului. Este adevărat că
judecătorul nu creează legea, ci numai o aplică la un caz concret dar nu este vorba de o aplicare automată.
Judecătorul poate interpreta legea realizând un echilibru între litera şi spiritul acesteia. De cele mai multe ori
judecătorul este obligat să interpreteze textul de lege şi să îl adapteze la ipoteze pe care legiuitorul nu şi le-a
imaginat dar care au apărut în cazuistica sa. Chiar Curtea Constituţională a admis că legiuitorul poate fi uneori
mai restrictiv, obligând pe judecător să fie mai apropiat de lege, dar poate prefera, ţinând seama de diversitatea
şi complexitatea relaţiilor sociale, o redactare mai generală a legii, fără a intra în detalii, impunând
judecătorului să determine semnificaţia concretă în raport cu datele speţei pe care o soluţionează9.
e. În activitatea de înfăptuire a justiţiei, judecătorul nu este ţinut de precedentele soluţii adoptate de instanţele
judecătoreşti în alte speţe similare, soluţia sa urmând a se raporta numai la textele legale aplicabile cauzei. În
dreptul nostru, bazat pe tradiţia romano-germanică precedentul judiciar nu reprezintă izvor de drept, motiv
pentru care autoritatea ce emană dintr-o jurisprudenţă creată în legătură cu o anumită situaţie juridică nu poate
sta la baza motivării unei hotărâri judecătoreşti. Pentru asigurarea unei unităţi de jurisprudenţă pe întreg
teritoriul ţării, Înalta Curte de Casaţie are dreptul ca pe calea recursului în interesul legii să stabilească asupra
modului de interpretare a legii în cazul unor chestiuni de drept ce au primit soluţii diferite din partea
instanţelor judecătoreşti. Dezlegarea dată de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra problemelor de drept
rezolvate este obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti. Această prevedere a condus pe unii autori la
ideea că jurisprudenţa ar constitui un izvor subsidiar de drept sau izvor indirect de drept 10. Apreciez că
obligativitatea soluţiilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie în Secţii Unite în scopul asigurării unei
interpretări unitare a legii în acele cazuri în care instanţele au pronunţat soluţii diferite nu este de natură să
conducă la concluzia că jurisprudenţa ar fi izvor de drept şi nici să pună în pericol bazele continentale ale
sistemului nostru de drept11. Este de observat în cazul recursului în interesul legii, instanţa supremă nu face
decât să interpreteze legea atunci când a fost sesizată că în legătură cu aplicarea acesteia instanţele
judecătoreşti au pronunţat soluţii diferite. Instanţa supremă nu intervine asupra legii şi nu efectuează o
corectare a acesteia, adică nu dispune contra legem şi nici extra legem. Obligativitatea dezlegării date de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie în prinvinţa chestiunilor de drept pe calea recursului în interesul legii nu afectează
principiul potrivit căruia judecătorii nu sunt ţinut de precedent ci aplică numai legea în fiecare caz în parte.
Recursul în interesul legii nu vizează un caz anume ci numai un mod unitar de interpretare a unui text de lege.
Judecătorul este ţinut numai de modul de interpretare considerat a fi corect de către judecătorii instanţei
supreme dar sunt liberi ca, în raport de acest mod de interpretare, să aprecieze în fiecare caz în parte aplicarea
respectivului text legal în funcţie de situaţia de fapt şi de drept ce caracterizează speţa respectivă 12. Recent,
pornind de la două decizii date în recursuri în interesul legii de către instanţa supremă13, Curtea Constituţională
s-a pronunţat în sensul existenţei unui conflict conflictului juridic de natură constituţională dintre autoritatea

8
În materia arbitrajului se acceptă că ambele părţi pot stabili în mod expres ca litigiul să fie soluţionat de
arbitrii prin apelarea la echitate. Aceasta nu elimină însă aplicare normelor de drept de ordine publică.
Despre arbitrajul în echitate a se vedea G.Dănăilă, Procedura arbitrală, Ed.Universul juridic, Bucureşti,
2006, p.38-40.
9
A se vedea V.M.Ciobanu, în Constituţia, p.1225 şi deciziile Curţii Constituţionale citate. Autorul apreciază
că deşi judecătorii pot interpreta legea, independenţa lor nu trebuie să degenereze în guvernarea de către
judecători, prin substituirea lor Paralamentului.
10
E.Albu, Rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii, în CJ
nr.5/2005, p.58 urm.
11
În acelaşi sens a se vedea Curtea Constituţională, decizia nr. 93/2000 publicată în Monitorul Oficial al
României nr.444 din 8 septembrie 2000. Curtea a reţinut că deciziile pronunţate în recursuri în interesul
legii, chiar dacă sunt obligatorii, nu reprezintă o atribuţie care vizează domeniul legiferării şi nu pot fi
cpnsiderate izvor de drept ăn sesnsul obişnuit al acestui concept.
12
Pentru o analiză a implicaţiilor recursului în interesul legii asupra limitelor în care se manifestă puterea
judecătorească, a se vedea Cr.E.Alexe, Judecătorul în procesul civil, între rol activ şi arbitrar, Ed.C.H.Beck,
Bucureşti, 2008, Vol.I, p.29-39. Autoarea susţine necesitatea unei interpretări unitare a legii în acele
ascpecte controversate care generează soluţii diferite în practica instanţelor dar susţine că soluţiile
pronunţate de Înalta Curte de Casaţie în asemenea cazuri să nu aibă character obligatoriu ci să se impună
prin forţa argumentelor şi poziţia pe care instanţa supremă o ocupă în cadrul sistemului judecătoresc.
3
judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlament şi Guvern, pe de
altă parte. S-a aprecita că în exercitarea atribuţiilor prevăzute de articolul 126 alineatul 3 din Constituţie, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate
instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat
de articolul 1 alineatul 4 din Constituţia României însă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate să instituie,
să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al
acestora.
f. Judecătorul nu poate să se pronunţe în legătură cu constituţionalitatea unui text de lege. Aceasta revine în
competenţa Curţii Constituţionale. Potrivit art.146 lit.d din Constituţie, Curtea Constituţională se pronunţă
asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti
sau de arbitraj comercial14.
g. Judecătorul are dreptul să verifice în mod direct dacă legea română este în concordanţă cu tratatele
internaţionale privind drepturi fundamentale ale omului la care România este parte, în caz contrar urmând a

13
Prin Decizia nr. 36/2007 Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie a admis recursul în interesul legii statuând că
„Dispoziţiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 50/1996, în raport cu prevederile art. I pct. 32 din O.G. nr.
83/2000, art. 50 din O.U.G. nr. 177/2002 şi art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 160/2000 se interpretează în
sensul că: judecătorii, procurorii şi ceilalţi magistraţi, precum şi persoanele care au îndeplinit funcţia de
judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curţii de Conturi a României
beneficiau şi de sporul pentru vechime în muncă, în cuantumul prevăzut de lege.” … „înlăturarea oricărui
tratament discriminatoriu, care ar contraveni atât principiului egalităţii în drepturi, instituit prin art. 16 din
Constituţia României, republicată, cât şi dispoziţiilor privind interzicerea discriminării cuprinse în art. 14
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.”, având în vedere că „A
considera că puteau beneficia de dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 50/1996 numai salariaţii din categoria
personalului auxiliar, iar nu şi magistraţii, ar însemna să se încalce principiul egalităţii în drepturi, ceea ce
ar face incidente dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de
discriminare.” În cererea sa îndreptată Curţii Constituţionale, Preşedintele României a arătata că trebuie
constatat că în cazul magistraţilor, sporurile au fost incluse în indemnizaţia stabilită prin act normativ
distinctşi că în prezent, pe această cale, acest corp profesional ajunge să beneficieze de două ori de spor,
o dată încorporat în indemnizaţie şi a doua oară ca spor distinct. Preşedintele României a mai arătat că
argumentul legat de discriminare nu-şi găseşte justificarea obiectivă întrucât între cele două categorii
profesionale există mari diferenţe, iar legiuitorul poate să creeze regimuri diferite pentru categoriile
profesionale aflate în situaţii diferite. De asemenea, prin Decizia nr. 21/2008 pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, cu privire la recursul în interesul legii referitor la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor
art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii
judecătoreşti, s-a constatat că „judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, precum şi personalul auxiliar
de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică (…) şi după intrarea
în vigoare a Ordonanţei Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001”. Cu toate că art. I pct.
42 din O.G. nr. 83/2000 abroga expres prevederile art. 47 din Legea nr. 50/1996, care reglementau acest
drept, în motivarea deciziei sale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că „prin emiterea O.G. nr.
83/2000 au fost depăşite limitele legii speciale de abilitare adoptate de Parlamentul României, încălcându-
se astfel dispoziţiile art. 108 alin. (3), cu referire la art. 73 alin. (1) din Constituţia României.” Instanţa
Supremă a mai arătat că „(…) verificarea constituţionalităţii şi soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate având ca obiect norme abrogate în prezent revin, prin interpretarea per a contrario a
art. 147 alin. (1), cu referire la art. 126 alin. (1) din Constituţie, instanţelor judecătoreşti. (…) Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie constată că instanţele judecătoreşti pot să se pronunţe asupra regularităţii actului de
abrogare şi a aplicabilităţii în continuare a normei abrogate în condiţiile precizate mai sus, în virtutea
principiului plenitudinii de jurisdicţie în recursul cu a cărui soluţionare a fost corect învestită.” În cererea sa
îndreptată Curţii Constituţionale, Preşedintele României a arătat că ,, trebuie observat că şi chiar dacă
Guvernul nu era abilitat expres să abroge un act normativ, totuşi, Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 a fost
aprobată de Parlamentul României prin Legea nr. 334/2001, eventualele lipsuri fiind complinite astfel.’’ În
esenţă, solicitarea Preşedintelui României se întemeiază pe ideea că în activitatea de interpretare a legii
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi depăşit limitele puterii judecătoreşti şi ar fi creat extra legem un
sistem paralel de salarizare şi că orice interpretare care conduce la înfăptuirea competenţelor
constituţionale exclusive ce aparţin altei autorităţi publice, astfel cum sunt acestea precizate în Titlul III din
Constituţia României, dă naşterea unui conflict juridic de natură constituţională între respectivele
autorităţi.
14
Dacă în faţa unei instanţe a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a unei legi ori ordonanţe,
instanţa nu se poate pronunţa asupra acesteia, ci va trimite excepţia Curţii Constituţionale.
4
prevala acestea din urmă. Dacă însă se invoca necostituţionalitatea prevederilor unui tratat sau altor acorduri
internaţionale numai Curtea Constituţională este competentă să se pronunţe, conform art.146 pct.b din
Constituţie.
h. Judecătorul are dreptul să verifice în mod direct concordanţa dintre legea română şi o reglementare europeană
care se impune cu precădere.
Legislativul nu poate soluţiona aspecte cu caracter litigios intervenite în societate şi nici nu are dreptul să
intervină în actul de înfăptuire a justiţiei15.
În general, procesele au ca obiect recunoaşterea unor drepturi preexistente sesizării instanţelor, astfel încât apariţia
unei noi legi în cursul soluţionării litigiului nu ar trebui să aibă influenţă asupra soluţiei judecătorului. Aceasta se va
raporta va situaţia de drept aplicabilă litigiului fără a se putea folosi de legile intrate în vigoare în cursul procesului astfel
că legiuitorul nu va putea să influenţeze soluţiile prin exercitarea propriei atribuţii de legiferare. 16. Potrivit Constituţiei
legile nu retroactivează, în afară de legea contravenţională sau penală mai favorabilă. În acest context trebuie amintit că
nu sunt acceptate nici legile interpretative sau legile de validare în măsura în care prin acestea s-ar aduce atingere
autorităţii de lucru judecat.
În mod cu totul excepţional legislativul poate influenţa activitatea de înfăptuire a justiţiei:
a. Amnistia conduce la stingerea procesului penal şi chiar a pedepsei pronunţate de instanţa de judecată.
b. Avizul dat de Camera Deputaţilor în cazul cererii procurorilor de a începe urmărirea împotriva unui
parlamentar17. Acest aviz a creat vii dezbateri în ultima perioadă, atât societatea civilă cât şi reprezentanţi ai
puterii executive afirmând în nenumărate rândurio că Parlamentul se foloseşte de textele ce reglementează
imunitatea pentru a proteja pe unii parlamentari de începerea urmării penale împotriva lor. Nu doresc să
comentez situaţii concrete ivite în practică deoarece analiza lor chiar şi strict doctrinară ar putea să capete
conotaţii de ordin politic. În plus, febra evenimentelor nu a trecut iar o poziţie tranşantă în legătură cu aceste
cazuri ar putea fi catalogată imediat drept atitudine politică. Cu toate acestea discuţiile aprinse pe această
temă şi implicarea în aceste discuţii a persoanelor care, deşi formatori de opinie, sunt total profani în legătură
cu ştiinţa dreptului, obligă la unele precizări. În primul rând trebuie recunoscut că avizul cerut Camerei
reprezintă un amestec direct şi evident în activitatea judiciară, rezultatul fiind acela ca pe durata mandatului
parlamentarul nu poate fi urmărit penal pentru orice fel de fapte care nu au nicio legătură cu activitatea
politică. În al doilea rând, trebuie menţionat că această imixtiune a fost acceptată în mai multe regimuri cu
democraţie consolidată, fiind apreciat că reprezintă o garanţie a exercitării mandatului şi nu un privilegiu al
persoanei. În al treilea rând, imunitatea stabilită la nivel constituţional nu împiedică activitatea organelor de
cercetare sau urmărire penală ci numai măsuri care afectează liberatatea sau inviolabilitatea parlamentarului,
respectiv reţinerea, arestarea sau percheziţia. În ultimul rând, imunitatatea în forma consacrată de Constituţie
este regula iar ridicarea imunităţii reprezintă o masura de excepţie iar nu invers, ceea ce presupune că pentru
admiterea ridicării imunităţii trebuie să existe motive serioase iar nu simple bănuieli. În acest context s-a
arătat şi că soluţia revocării măsurii reţinerii de către puterea legiuitoare se înscrie în spiritul separaţiei şi
echilibrului puterilor în stat, astfel că în situaţia în care puterea judecătorească devine abuzivă, invetând

15
Comisiile de achetă parlamentare dau verdicte politice şi nu au nici o semnificaţie de ordin juric sau un
caracter obligatoriu pentru părţi sau autorităţi. Nici procedura de ridicare a imunităţii parlamentare nu
implică o cercetare a procesului şi nu constituie un verdict asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei celui
implicat, fiind un instrument exclusiv politic.
16
Principiul neretroactivităţii legii, consacrat de Constituţi în art.15, este foarte bine sintetizat în art.4 din
Noul Cod civil, conform căruia ,, legea civilă nu are putere retroactivă; ea nu modifică şi nici nu suprimă
condiţiile de constituire a unei situaţii juridice anterior constituite, nici condiţiile de stingere a unei situaţii
juridice anterior stinse. De asemenea, legea nouă nu modifică şi nici nu desfiinţează efectele deja produse
ale unei situaţii juridice stinse sau aflate în curs de realizare. ’’
17
Potrivit art.72 din Constituţia României ,, Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică
pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi
în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau opiniile politice exprimate în
exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din
care fac parte, după ascularea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată revine Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie. În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi
percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi
percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune
imediat revocarea acestei măsuri.’’
5
infracţiuni flagrante pentru a putea fi arestaţi parlamentarii, Parlamentul să aibă pârghia constituţională prin
care să stabilească echilibrul în mecanismul statal18.
c. Nu este de neglijat influenţa pe care legislativul o are asupra puterii judecătoreşti prin faptul că el este cel
organizează în totalitate sistemul judiciar ( cu limitările determinate de principiile cuprinse în Constituţie şi în
tratate sau convenţii internaţionale la care România este parte ) şi cel care aprobă bugetul de stat în care este
inclusă să suma de urmează a se repartiza instanţelor judecătoreşti. Administrarea sumei stabilite prin bugetul
anual se afce deocamdată de către Ministerul Justiţiei, ca ordonator principal de credit. Desigur că influenţa în
acest mod este indirectă şi desprinsă de o cauză concretă. Cu toate acestea nu trebuie ignorat faptul că
independenţa justiţiei poate fi afectată de factorul material, aşa cum voi arăta în prezenta lucrare. Aici
intervine ceea ce doctrina a desemnat ca fiind marele paradox al judecătorului, el fiind chemat să controleze
celelalte puteri dar depinzând totodată de ele.
Secţiunea 2. Puterea judecătorească şi puterea executivă.
Raporturile dintre puterea judecătorească şi puterea executivă ridică una dintre cele mai importante şi complexe
probleme ale principiului separaţiei puterilor în stat. Numai cu titlu de exemplu menţionez că puterea judecătorească ar fi
lipsită de posibilitatea de a duce misiunea până la captăt dacă nu ar apela la puterea executivă pentr-un a pune în executare
hotărârile pronunţate. Dificultăţile îşi au origini istorice deoarece la bază puterea judecătorească ( jurisdictio ) se afla în
aceeaşi mână în care se afla şi puterea executivă. Reminscenţe au rămas: judecătorii pronunţă hotărârea în numele legii
dar punerea ei în executare presupune cel mai adesea învestirea cu formulă executorie care nu este alceva decât un ordin
dat în numele Preşedintelui României executorilor judecătoreşti să stăruie în executarea hotărârii şi agenţilor forţei
publice să acorde concursul la executarea acesteia.
Teoretic, judecătorul nu se poate substitui organului administrativ, dar aşa cum voi arăta, aceasta nu implică în
niciun caz că activitatea organelor administrative scapă controlului de legalitate şi oportunitate al instanţelor judecătoreşti.
Pe de altă parte, puterea executivă nu poate efectua imixtiuni în activitatea instanţelor judecătoreşti. În concret însă, voi
arăta că anumite influenţe indirecte ale executivului sunt imposibil de evitat în stadiul actual al legislaţiei, rămânând
numai ca buna-credinţă în exercitarea atribuţiilor de către reprezentanţii acestei puteri să ferească justiţia de asemenea
influenţe. Câteva repere ale interferenţelor dintre puterea judecătoarescă şi puterea executivă vor fi prezentate, urmând a fi
completate în cadrul analizei despre independenţa justiţiei şi statutul magistraţilor.
a. Instanţele judecătoreşti de contencios administrativ sunt chemate să controleze legalitatea actelor
administrative. Potrivit art.52 din Constituţia României persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim,
printr-un act administrativ sau prin soluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea
dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei. Legea nr.554/2004 privind contenciosul
administrativ reglementează condiţiile şi limitele exercitării acestui drept. În categoria actelor administrative ce sunt
supuse cenzurii instanţelor judecătoreşti intră atât actele administrative unilaterale cu caracter individual dar şi actele
administrative normative, precum unele hotărâri de guvern sau ordonanţele de guvern19. În privinţa controlului pe care
instanţele de contencios administrativ îl exercită asupra ordonanţelor guvernului trebuie precizat că, datorită naturii
speciale pe care o au ordonanţele guvernamentale de a avea o forţă identică cu cea a legii, atacarea acestora implică
problema constituţionalităţii lor. Totuşi acţiunea în contenciosul administrativ nu poate avea ca obiect principal
constatarea neconstituţionalităţii unei ordonanţe sau a unei dispoziţii dintr-o ordonanţă, deoarece instanţele nu pot să îşi
depăşească limitele substituindu-se Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte controlul de constituţionalitate a unei legi ori
ordonanţe20. În acest caz, acţiunea în contencios administrativ va fi însoţită de excepţia de neconstituţionalitate a
ordonanţei sau a dispoziţiilor din ordonanţă iar după verificarea condiţiilor de procedură privind admisibilitatea excepţiei,
instanţa de contencios administrativ va sesiza Curtea Constituţională pentru soluţionarea acesteia, suspendând judecata de
fond. După pronunţarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios administrativ va repune cauza pe rol şi dacă

18
I.Muraru, în Constituţia, p.681.
19
Nu sunt supuse controlului instanţelor judecătoreşti actele administrative ale autorităţilor publice care
privesc raporturile acestora cu Parlamentul în timp ce actele administrative emise pentru aplicarea
regimului de război, al stării de asediu sau celei de urgenţă, cele care prives apărarea şi securitatea
naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea consecinţelor
calamităţilor naturale, epidemiilor şi epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere. A se vedea
A.Iorgovan, Legea contenciosului administrativ, p.143-156.
20
Prin decizia nr.660/2007, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art.9 din Legea contenciosului
administrativ nr.554/2004 sunt neconstituţionale în măsura în care permit ca acţiunea introdusă la
instanţa de contencios administrativ să aibă ca obiect principal constituţionalitatea unei ordonanţe sau
unei dispoziţii dintr-o ordonanţă.

6
excepţia de neconstituţionalitate a fost admisă, soluţionează cauza în fond iar dacă excepţia de neconstituţionalitate a fost
respinsă, va respinge acţiunea ca inadmisibilă.
În cadrul controlului exercitat asupra actelor administrative instanţele judecătoreşti pot dispune suspendarea
actului adminsitrativ pe durata judecăţii şi anularea acestuia. Fără a se considera că îşi depăşesc sfera de exerciţiu a puterii
judecătoreşti, instanţele pot obliga organele administraţiei publice să efectueze un act administrativ în forma dictată de
instanţe şi să aplice daune împotriva reprezentantului organului administrativ care nu se conformează21. Atunci când
instanţele obliga administraţia la emiterea unui anume act nu se poate aprecia că şi-au depăşit limitele puterii
judecătoreşti22. Destul de controversat, acest drept al instanţelor este indispensabil pentru realizarea unui control complet
împotriva eventualelor abuzuri ale administraţiei care s-ar putea prevala de dreptul lor de a aprecia asupra oportunităţii
adoptării unor măsuri pentru a ascunde abuzul.
În anumite domenii a fost reglementat şi un control jurisdicţional – administrativ23 al actelor administrative,
control efectuat nu de către judecători ci de diferite comisii înfiinţate în cadrul ministerelor, având totodată autonomie
decizională. În legătură cu controlul jurisdicţional – administrativ se impune a se reţine două caracteristici importante:
este facultativ şi gratuit; se finalizează printr-un act care poate fi atacat în faţa instanţelor judecătoreşti de contencios
administrativ, accesul la justiţie fiind asigurat şi în acest caz – art.21 din Constituţia României.
b. Executivul nu are mijloace legale de a se interpune în activitatea de judecată. Totuşi potrivit art.132 alin.1 din
Constituţie prevede că procurorii îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei. Este adevărat că ministrul
justiţiei exercită un control asupra întregului Minister Public dar din prevederile legii de organizare judecătorească rezultă
că acest control nu vizează activitatea parchetelor sub aspectul urmăririlor penale sau soluţiilor adoptate de aceştia ci
numai eficienţa managerială, modul în care procurorii îşi îndeplinesc atribuţiile de serviciu şi în care se desfăşoară
raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi cu celelalte persoane implicate în lucrările de competenţa parchetelor ( art.69 alin.
2 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judecătorească ). Pe de altă parte existenţa unui control din partea ministrului
justiţiei sub aspectele arătate nu poate fi apreciată ca o imixtiune a executivului în exerciţiul puterii judecătoreşti deoarece
procurorii, deşi magistraţi, nu fac parte din puterea judecătorească. Activitatea lor nu constă în înfăptuirea justiţiei, adică
soluţionarea unor conflicte ivite între cetăţeni sau între aceştia şi autorităţi ori sancţionarea faptelor penale prin
pronunţarea unor hotărâri obligatorii. Aşa cum voi arăta, specificul activităţii procurorilor constă în apărarea ordinii de
drept prin introducerea de acţiuni în folosul celor aflaţi în situaţii speciale precum minori, puşi sub interdicţie, dispăruţi,
atacarea hotărârilor nelegale iar în materie penală, efectuarea actelor de urmărire penală. În niciun caz procurorul nu
decide asupra soluţiei în cauză, acest atribut fiind rezervat exclusiv judecătorului. Această poziţie aparte pe care
procurorul o ocupă în rândul autorităţilor publice face atribuţiile de control ale ministrului justiţiei să nu conducă la
concluzia unei imixtiuni în exerciţiul puterii judecătoreşti24.
c. se vorbeşte despre o ,, relativă dependenţă ’’ a autorităţii judecătoreşti faţă de executiv ce decurge din faptul că
activitatea instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor este finanţată de la bugetul de stat. Astfel, bugetul curţilor de apel, al
tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul justiţiei având
calitatea de ordonator principal de credite. Întradevăr o măsură preconizată, de natură să diminueze dependenţa financiară
a instanţelor faţă de puterea executivă şi care întâzie să fie pusă în aplicare o reprezintă preluarea gestiunii bugetului
curţilor de apel, al tribunalelor, tribunalelor specializate şi al judecătoriilor de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Această măsură binevenită pentru echilibrarea raportului dintre puteri a fost prevăzută în art.136 din Legea nr.304/2004
privind organizarea judecătorească cu începere de la data de 1 ianuarie 2008 dar aplicarea ei a fost ulterior amânată prin
ordonanţe ale guvernului astfel că nici în prezent ea nu se aplică 25. Recent Consiliul Superior al Magistraturii a înaintat

21
Instanţele pot dispune obligarea la emiterea unei autorizaţii de construire atunci când constată că refuzul
primarului nu este justificat. În acest caz nu se poate afirma că instanţa s-a substituit organului
administrativ deoarece nu a emis ea actul ci numai a obligat autoritatea să respecte legea şi să emită
actul administrativ pe care, în mod abuziv îl refuză.
22
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că instanţa se substituie organului administrativ şi depăşeşte
limitele puterii judecătoreşti numai atunci când emite chiar ea actul administrativ sau pronunţă o hotărâre
care să ţină loc de act administrativ. Per a contrario obligarea administratţiei să se conformeze legii şi să
elibereze un anumit act administrativ nu reprezintă o depăşire a limitelor puterii judecătoreşti - Decizia
Curţii Supreme de Justiţie, s.cont.adm., nr.692/1994, în Dreptul nr.12/1995, p.68 urm.
23
Pentru criterii de delimitare a actului administrativ de actul administrativ – jurisdicţional, a se vedea
A.Iorgovan, Legea contenciosului administrativ, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2008, p.80-84.
24
Altfel, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului s-a pronunţat că procurorii românii nu îndeplinesc
cerinţa de independenţă faţă de executiv. Cauza Dumitru Popescu c. România, în C.J. nr.6/2007, p.50.
25
Aplicarea textului a fost amânată la 1 ianuarie 2009 prin art.V al O.U.G. nr.100/2007 pentru modificarea
şi completarea unor acte normative în domeniul justiţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
7
Curţii Constituţionale o cerere de constatare a conflictului juridic de natură constituţională intervenit între puterea
judecătorească şi executiv, reprezentat de guvern şi Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, în care un dintre
problemele sesizate se referă chiar la problema subfinanţării sistemului judiciar şi la amânarea preluării gestiunii
financiare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie26. Nu poate fi depăşită problema exceselor de putere ale executivului
fără a aminti că in ultima perioada guvernul s-a prevalat destul de des de practica ordonanţelor guvernamentale pentru a
reglementa aspecte ce ţin de organizarea sistemului judiciar şi organelor puterii judecătoreşti. Acesta în condiţiile în care
art.115 alin.6 din Constituţie prevede că ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu
pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului27. Numai în ultimii ani, Guvernul a modificat în mai multe rânduri
legile de organizare judecătorească28 iar unele dintre acestea au vizat în mod clar încercarea de diminuare a forţei
Consiliului Superior al Magistraturii, în special cu privire la activitatea procurorilor.
d. Faptul că judecătorii şi procurorii sunt numit în funcţie de către Preşedintele României nu poate conduce la
concluzia unei dependenţe a autorităţii judecătoreşti faţă de executiv deoarece numirea se face numai la propunerea
Consiliului Superior al Magistraturii, care acţionează ca un ,, organ tampon ’’ iar ulterior numirii controlul activităţii
magistratului şi evoluţia carierei acestuia sunt în competenţa acestui organism independent.
Analiza raportului între puterile statului şi identificarea interferenţelor aproape de neevitat în activitatea acestora
aduce în discuţie problema măsurii în care, prin prisma acestor raporturi, se poate afirma existenţa unei justiţii
independente. În realitate, nu se pune problema afirmării independenţei, fapt rezolvat, după cum voi arăta în continuare,
de normele constituţionale, legale şi internaţionale ci de existenţa în fapt a independenţei justiţiei, lucru mult mai
complicat şi generator de controverse.
Secţiunea 3. Independenţa puterii judecătoreşti faţă de puterea legiuitoare şi de puterea executivă.

I, nr.648 din 8 octombrie 2007. Ulterior, termenul a fost prorogat pentru 1 ianuarie 2010 prin O.U.G.
nr.137/2008 pentru prorogarea unor termene, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.745
din 4 noiembrie 2008. Guvernul a justificat amânare prin imposibilitatea finalizarii până la 1 ianuarie 2009
a contractelor in care Ministerul Justitiei este parte si care au ca obiect realizarea unor investitii, repararea
sediilor instantelor, informatizarea,
şi prin faptul că Ministerul Justitiei asigura, potrivit legii, buna organizare si administrare a justitiei ca
serviciu public, are calitatea de ordonator principal de credite si dispune atat de experienta, cat si de
capacitatea tehnica necesara gestionarii bugetului instantelor iar instanta suprema nu dispune inca de
capacitatea financiara, materiala si de personal pentru asigurarea acestei functii. Este însă îndreptăţită
întrebarea dacă nu cumva tocmai lipsa gestiunii finanţelor a împiedicat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să
îşi formeze capacitatea de a îndeplini această funcţie.
26
În cererea înaintată Curţii Constituţionale, Consiliul Superior al Magistraturii a invocat patru cazuri ce pot
fi considerate separate ca încălcări de către Guvernul României şi Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor
Cetăţeneşti a rolului constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei
justiţiei: 1. Afectarea grava a independentei justitiei prin subfinantarea cronica a sistemului judiciar, in
conditiile prorogarii, amanarii repetate prin ordonante de urgenta adoptate de Guvern a termenului de
predare – preluare a bugetului instantelor judecatoresti de la Ministerul Justitiei si Libertatilor Cetatenesti
spre Inalta Curte de Casatie si Justitie. 2. Afectarea grava a independentei justitiei prin nesolicitarea
avizului conform al Consiliului Superior al Magistraturii asupra actelor normative de adoptare si respectiv
rectificarea bugetului de stat. 3. Omisiunea Guvernului de a solicita avizul Consiliului Superior al
Magistraturii – avizul consultativ – asupra proiectului de acte normative care privesc activitatea autoritatii
judecatoresti. In perioada 2005-2009 au fost adoptate 77 de acte normative care vizeaza activitatea
autoritatii judecatoresti fara avizul Consiliului Superior al Magistraturii. 4. desfasurarea unei activitati de
control de catre Ministerul Justitiei si Libertatilor Cetatenesti la unele instante judecatoresti vizand aspecte
care tin de activitatea Consiliului Superior al Magistraturii.

27
C.L.Popescu, Domenii de reglementare care nu pot face obiectul ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului,
Dreptul nr.4/2006, p.101, I.Deleanu, Unele observaţii cu privire la constituţionalitatea ordonanţelor de
urgenţă, C.J. nr.6/2006, p.56.
28
Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor a fost modificată prin O.U.G. nr.148/2005,
O.U.G. nr.50/2006 şi O.U.G. nr.100/2007, Legea nr.304/2004 privind organizarea judecătorească a fost
modificată prin O.U.G. nr.50/2006, O.U.G. nr.27/2006, O.U.G. nr.60/2006, O.U.G. nr.100/2007 şi O.U.G.
nr.137/2008 iar Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii a fost modificată prin O.U.G.
nr.27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal
din sistemul justiţiei.
8
Independenţa puterii judecătoreşti faţă de celelalte puteri ale statului nu este consacrată expres în Constituţia
Românei dar art.124 alin.3 prevede independenţa judecătorilor şi faptul că aceştia se supun numai legii. Este de principiul
că dispoziţiile constituţionale vizează atât instanţele judecătoreşti în ansamblu cât şi fiecarea judecător în parte. Aceasta
rezultă şi din art.133 din Constituţie, care defineşte Consiliul Superior al Magistraturii drept garantul independenţei
justiţiei. Acestea se completează cu dispoziţiile cuprinse în Legea nr.304/2004 privind organizarea judecătorească şi în
Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
Independenţa justiţiei este consacrată în documente internaţionale29 precum Declaraţia Universală a Drepturilor
Omunului, Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile civile şi politice, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau
principiile fundamentale referitoare la independenţa magistarturii, adoptate la Milano în anul 198530.
Înainte de a analiza modul în care se realizează efectiv independenţa justiţiei consacrată la nivel naţional şi
internaţional, se impun două precizări asupra noţiunilor de independenţă şi putere.
În doctrină s-a arătat că în realitate nu se poate vorbi de o putere judecătorească ci mai curând despre o autoritate
judecătorească. Acestă teorie şi are raţiunea în teza potrivit căreia într-un stat democratic legitimitatea unei puteri nu poate
emana decât de la electorat, ceea ce nu este cazul judecătorilor. Problema este de natură mai mult terminologică deoarece
chiar şi în această opinie se afirmă că autoritatea judiciară este protejată de Constituţie şi că ea este exercitată de
judecători, care în activitatea lor se bucură de independenţă. Se foloseşte şi noţiunea de autonomie a instanţelor
judecătoreaşti în locul celei de independenţă. Cu toate că argumentele aduse în sensul utilizării termenului de autonomie
nu conduc la teze diferite, voi utiliza noţiunea de independenţă a instanţelor judecătoreşti. Insistenţa în utilizarea acestui
termen îşi are resortul în dispoziţiile constituţionale care vorbesc despre independenţă atunci când se referă la judecători
dar şi atunci când se referă la justiţie.
Independenţa este analizată în general sub două aspecte: funcţională şi personală.
Independenţa funcţională se raportează la relaţiile dintre instanţele judecătoreşti şi celelalte autorităţi ale statului
şi presupune ca organele care judecă să nu aparţină nici executivului şi nici legislativului. De asemenea, independenţa
funcţională presupune ca instanţele judecătoreşti să nu fie supuse unor ingerinţe din partea puterii legislative, executive,
puterilor nestatale sau justiţiabililor.
Din punctul de vedere al reglementărilor aplicabile sistemului nostru judiciar apreciez că acesta satisface cerinţa
independenţei funcţionale a justiţiei, în sensul indicat anterior. Aşa cum voi arăta în capitolul destinat funcţionării
instanţelor, controlul exercitat de către conducătorul instanţe nu este de natură să afecteze independenţa judecătorului
deoarece el vizează numai aspecte administrative precum conduita judecătorului, prezenţa la program, respectarea
îndatoririlor prevăzute în regulamentul de funcţionare a instanţelor etc. Acest control nu se poate extinde asupra activităţii
de judecată a magistratului. Legalitatea şi temeinicia hotărârilor poate fi verificată numai de către o altă instanţă de
judecată prin exercitarea căilor de atac prevăzute de legea în vigoare la data pronunţării hotărârii.
Identific o singură problemă care sub aspect funcţional poate afecta în mod indirect independenţa justiţiei: starea
actuală de dependenţă financiară în care puterea judecătorească se află faţă de puterea legiuitoare şi cea executivă. Aşa
cum deja am arătat, în stadiul actual al legislaţiei române, puterea judecătorească depinde de sursele financiare stabilite şi
gestionate de celelalte două puteri, deoarece Parlamentul României este cel care stabileşte bugetul anual al statului, fixând
sumele ce vor fi distribuite către instanţele judecătoreşti şi parchete iar executivul, prin Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor
Cetăţeneşti realizează gestionarea bugetului repartizat curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al
judecătoriilor, ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite. Această stare de lucruri a condus deja la
un conflict aproape fără precedent între puteri, care afectează în primul rând pe justiţiabili31. Problema asigurării şi
garantării independenţei justiţiei prin asigurarea autonomiei financiare a instanţelor nu este una de ordin naţional sau
29
Pentru alte documente internaţionale, cu deosebire în zona ibero-americană, a se vedea I.Leş, Instituţii,
P.33-36.
30
Pct.1 ,, independenţa trebuie garantată de stat şi enunţată în Constituţie sau în altă lege naţională, iar
toate instituţiile, guvernamentale sau altele, trebuie să o respecte.’’
31
În acest context este elocventă declaraţia publică făcută de preşedintele Consiliului Superior al
Magistarturii, dl.jud.V.V.Andreieş prin care atrage atenţia ,, asupra subfinantarii cronice in momentul de
fata a sistemului judiciar ‘’. În aceeaşi declaraţie se arată ,, ca nu mai sunt bani de citatii de cateva
saptamani, ca de cateva luni nu s-au mai platit utilitatile, iar la unele instante si parchete judecatorii si
procurorii fac cheta pentru a cumpara consumabile, respectiv hartie si pixuri. Aceasta subfinantare poate
bloca in orice moment sistemul judiciar, aspect care va afecta siguranta nationala a statului roman. In
egala masura bugetul insuficient al instantelor si parchetelor afecteaza liberul acces la justitie, drept
consacrat de art. 21 din Constitutia Romaniei, in forma ingradirii acestui drept si a nesolutionarii cauzelor
intr-un termen rezonabil.’’

9
regional ci o chestiune ce preocupă întreaga comunitate internaţională deoarece s-a sesizat că sub acest aspect pot
interveni dezechilibre între puterile statului. Tendinţa generală de a asigura statul de drept, ceea ce este posibil numai cu o
justiţie independentă, precum şi principiul preeminenţei dreptului au condus la o preocupare sporită pe plan internaţional
în legătură cu finanţarea justiţiei. Documente internaţionale adoptate de Organizaţia Naţiunilor Unite ( O.N.U. ) au
prevăzut obligaţia statelor membre de a furniza resursele necesare pentru ca magistratura să se poată achita în mod normal
de funcţiile sale32.
Una dintre măsurile care ar trebui luate este aceea ca sumele obţinute din încasarea taxelor judiciare de timbru33 şi
timbrul judiciar, o parte semnificativă din taxele percepute pentru operaţiunile de publicitate imobiliară şi din cele
percepute în cadrul activităţii Registrului Comerţului, precum şi cele din impozitele aferente onorariilor avocaţilor,
notarilor şi executorilor judecătoreşti să fie folosite exclusiv pentru justiţie fără a se topi în masa bugetară.

CAPITOLUL 3.
Principiile funcţionării justiţiei ca serviciu public.

Justiţia reprezintă o funcţie importantă în orice stat modern iar funcţionarea sa implică organe statale care să
funcţioneze în baza unor principii proprii.
Prezentarea structurii organelor judiciare trebuie realizată în contextul sintetizării principiilor care guvernează
organizarea justiţiei ca serviciu public. În literatura de specialitate principiile care stau la baza organizării judiciare sunt
tratate ca principii ale organizării judecătoreşti, deşi unele dintre aceste principii interesează mai mult procedura civilă
decât organizarea judecătorească propriu – zisă. Necesitatea tratării unitare a acestor principii impune ca sub anumite
aspecte problematica abordată să intre în sfera procedurii civile.
Se pot reţine, în general, următoarele principii34: justiţia constituie monopol de stat, organizarea justiţiei pe
sistemul dublului grad de jurisdicţie, accesul liber la justiţie, egalitatea în faţa justiţiei, gratuitatea justiţiei,
colegialitatea, caracterul permanent şi sedentar al jurisdicţiilor.
1. Justiţia este monopol de stat.
În societatea modernă rolul de a înfăptui justiţia şi l-a asuma statul. Faptul că justiţia estze monopolul statului
implică două consecinţe:
a. nicio altă autoritate decât instanţele judecătoreşti legal instituite nu pot înfăptui justiţia, prin pronunţarea unor
hotărâri care să se bucure de autoritatea lucrului judecat şi de forţă executorie. În acest sens, art.125 alin.1 din
Constituţie prevede că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Csaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti
stabilite de lege.
b. cealaltă consecinţă a principiului potrivit căruia justiţia este monopolul statului este aceea că statul este obligat să
împartă justiţia atunci când se solicită acest lucru. Judecătorul care a fost învestit cu soluţionarea unei cereri nu poate
refuza judecata, sub sancţiunea săvârşirii infracţiunii de denegare e dreptate. În acest sens art.3 C.civ. prevede că

32
Vezi şi I.Leş, Instituţii, p.34 urm. Autorul indică şi soluţiile privind finanţarea justiţiei în cazul ţărilor ibero-
americane.
33
Potrivit Legii nr.146/1997, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti, precum şi cererile
adresate Ministerului Justiţiei şi Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt supuse
taxelor judiciare de timbru şi timbrului judiciar. Acestea se taxează în mod diferenţiat, după cum obiectul
acestora este sau nu evaluabil în bani. Taxele judiciare de timbru au natura unei contribuţii bugetare, fiind
însă datorată numai de cei care apelează efectiv la sistemul judiciar. Art.1 din Normele metodologice
pentru aplicarea Legii nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru prevede că ,, taxele judiciare de
timbru reprezintă plata serviciilor prestate e către instanţele judecătoreşti, Ministerul Justiţiei şi Parchetul
de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie ( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie )’’. A se vedea şi C.Diaconu,
Taxele judiciare de timbru, Ed.All Beck, Bucureşti, 2004, p.16 urm.
34
Sub imperiul Legii nr.92/1992 privind organizarea judecătorească, s-a reţinut şi principiul unităţii funcţiei
jurisdicţionale, potrivit căruia instanţele judecătoreşti de drept comun soluţionează toate cauzele fără a
exista instanţe specializate. În acest sens, V.M. Ciobanu, op.cit., p.51. În prezent, având în vedere că noua
lege de organizare judecătorească prevede constituirea tribunalelor specializate pentru minori şi familie,
de muncă şi asigurări sociale, comerciale, administrative-fiscale, nu se mai poate vorbi de un principiu
care să consacrate unitatea funcţiei jurisdicţionale. Autori de prestigiu, precum prof. I.Leş vorbesc chiar de
un nou principiu al specializării instanţelor judecătoreşti. Pentru amănunte, a se vedea I.Leş, Organizarea
sistemului judiciar românesc, Ed. All Beck, 2004, p.56.
10
“judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau
neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”. Bineînţeles că este ideal ca judecătorul
să soluţioneze cauza cu care a fost învestit, în temeiul unui text de lege al cărui conţiunt să fie neechivoc şi perfect
aplicabil situaţiei de fapt ce caracterizează speţa însă, chiar dacă legea prezintă neclarităţi sau lacune, judecătorul este
obligat să recurgă la interpretarea legii, iar în lipsă de text expres la analogia legii ori la analogia dreptului şi să
rezolve cauza cu care a fost învestit.
O excepţie relativă de la principiul enunţat o reprezintă procedura arbitrajului. În acest caz, în temeiul unei
convenţii arbitrale ce poate îmbrăca forma clauzei arbitrale sau a compromisului părţile decid de comun acord ca litigiul
să fie deferit unor persoane particulare, numite arbitrii, înlăturând în acest fel competenţa instanţelor judecătoreşti.
Concluzia că arbitrajul reprezintă numai o excepţia relativă de la principiul conform căruia justiţia este monopol al statului
este fundamentată pe două argumente:
a. nu toate litigiile sunt arbitrabile. În principiu, pot fi supuse arbitrajului numai litigiile patrimoniale susceptibile
de a fi soluţionate pe calea unei tranzacţii. Uneori legea stabileşte că anumite litigii sunt în competenţa exclusivă a
instanţelor judecătoreşti.
b. chiar dacă hotărârea arbitrală este obligatorie pentru părţi, în cazul în care partea ce a pierdut procesul nu
execută de bună-voie hotărârea, recurgerea la executarea silită poate fi realizată numai prin învestirea cu formulă
executorie a hotărârii arbitrale. Or, procedura învestirii cu formulă executorie este în competenţa exclusivă a instanţei
judecătoreşti care ar fi fost competentă să judece litigiul în lipsa unei convenţii arbitrale.
2. Oganizarea justiţiei pe sistemul dublului grad de jurisdicţie35.
Controlul ierarhic al hotărârilor judecătoreşti este un câştig incontestabil şi reprezintă atât o garanţie pentru
justiţiabil în contra abuzurilor care ar putea să apară în activitatea unui judecător cât şi o recunoaştere a faptului că
judecătorii pot greşi în opera lor de aplicare şi interpretare a legii. Acest principiu presupune ca instanţele judecătoreşti să
nu se situeze la acelaşi nivel ierarhic şi să fie grupate două câte două, astfel încât un proces judecat într-o instanţă să poată
ajunge apoi, prin exercitarea căilor de atac, în faţa unei instanţe superioare. Astfel, dacă o cauză este judecată în primă
instanţă la tribunal, apelul se va soluţiona de curtea de apel, iar recursul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Chiar dacă
am prezentat un caz în care procesul urmează trei faze – primă instanţă, apel şi recurs, nu se poate vorbi de un triplu grad
de jurisdicţie. Recursul este o cale de atac extraordinară care nu permite discutarea cauzei sub toate aspectele de fapt şi de
drept, singurele problemele susceptibile de a fi analizate fiind cele de drept şi numai dacă se încadrează în motivele
indicate în mod expres şi limitativ de lege. Analizarea cauzei sub toate aspectele sale de fapt şi de drept şi administrarea
unui probatoriu complet este posibilă numai în faza judecăţii în primă instanţă şi în faţa instanţei de apel, motiv pentru
care chiar dacă legea prevede şi calea de atac a recursului, nu se poate vorbi decât de un dublu grad de jurisdicţie.
S-a statuat că principiul dublului grad de jurisdicţie nu este unul constituţional astfel încât legiuitorul poate stabili
derogări de ala acesta în anumite cazuri.
Cu toate acestea, este de reţinut că în materie penală principiul dublului grad de jurisdicţie se bucură de o
reglementare internaţională care se impune cu precădere faţă de orice normă internă. Potrivit art.2 alin.1 din Protocolul
adiţional nr.7 al Convenţiei europene a drepturilor omului ,, orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un
tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară. ’’
În materie civilă nu există o reglementare expresă a principiului dublului grad de jurisdicţie dar respectarea
acestuia rezultă din ansamblul reglementării, care recunoaşte în general dreptul la apel în majoritatea cauzelor. Totuşi
conceptul de proces echitabil, impus de art.6 pct.1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi preluat în Constituţia
României cu ocazia revizuirii acesteia în anul 2003 cuprinde şi o componentă relativă la dreptul de a formula căi de atac,
aspect presupune în cele mai multe cazuri expresia principiului dublului grad de jurisdicţie.
În materie civilă se admite că legiuitorul poate abdica de la principiul dublului grad de jurisdicţie în anumite
cauze atunci când se impune fie datorită celerităţii cu care trebuie soluţionate acestea, fie că pricinile respective nu
comportă discuţii cu privire la fondul dreptului sau stabilesc numai măsuri cu caracter provizoriu.
În legătură cu principiul dublului grad de jurisdicţie se mai discută şi despre un principiu al ierarhiei instanţelor36.
Este aparent curios a evoca un principiu al ierarhiei într-un domeniu în care am afirmat independenţa judecătorului în
aplicarea legii. În realitate nu este vorba de o ierarhie la nivel personal, care să impună unui judecător să adopte soluţia
dictată de un alt judecător de ,,rang superior’’. Există o ierarhie instituţională care presupune că instanţele superioare
învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de celelalte instanţe. Această ierarhie
instituţională nu afectează autonomia decizională a jurisdicţiilor inferioare.

35
A se vedea pentru amănunte, I.Leş, Sistemul dublului grad de jurisdicţie în dreptul procesual civil actual,
R.D.C. nr.6/2003, p.28-39.
36
I.Leş, Instituţii judiciare contemporane, Ed.CH Beck, Bucureşti, 2007, p.62-63. R.Perrot, Institution
judiciaires, Montchrestien, 12 – édition, 2006, p.76-79.
11
3. Egalitatea în faţa legii.
Potrivit art.16 alin.8 din Constituţie, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege. Acelaşi principiu este consacrat şi în Legea nr.304/2004 privind
organizarea judecătorească, care prevede că justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deosebire de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie
socială sau orice ale criterii discriminatorii.
Principiul egalităţii în faţa justiţiei presupune ca toate persoanele să aibă vocaţie egală de a fi judecate de aceleaşi
instanţe judecătoreşti şi după aceleaşi reguli de procedură. Părţile trebuie să aibă dreptul la aceleaşi probe, aceleaşi apărări
şi aceleaşi căi de atac.
Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, egalitatea consacrată la nivel legislativ este mai greu de realizat în
fapt deoarece considerente de ordin economic şi social pot influenţa accesul la justiţie şi poziţia în proces, pornirea şi
derularea acestuia presupunând cheltuieli şi cunoştinţe de specialitate. Diferenţele de ordin financiar se pot reflecta
într-un mai greu acces la justiţie sau în imposibilitatea angajării unui avocat care să realizeze o apărare specializată, fără
de care drepturile procesuale conferite de lege pot fi pierdute prin neştiinţa părţii. Din acest motive, instanta de judecata
are obligatia de a asigura un echilibru în situaţia procesuala a parţilor. Instanţa are obligaţia de a lamureasca parţile despre
drepturile lor, sa dea îndrumari parţilor cu privire la drepturile şi obligaţiile procesuale, atunci când nu sunt reprezentate
sau asistate de avocat şi sa staruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşala privind aflarea adevarului în
cauza, pe baza stabilirii faptelor cauzei şi aplicarea corecta a legii. Pe langa aplicarea dispoziţiilor care consacra rolul activ
al judecatorului, echilibrul procesului civil poate fi realizat şi prin acordarea asistenţei juridice gratuite care consta în
apararea şi asistenţa gratuita a parţii de catre un avocat delegat de barou. Cheltuielile facute de stat prin acordarea
asistenţei judiciare gratuite vor fi puse în sarcina parţii adverse daca aceasta pierde procesul.
4. Gratuitatea justiţiei.
Principiul gratuitaţii justiţiei presupune că părţile nu trebuie să plăteasca judecătorii care soluţioneaza pricina şi
nici ceilalţi angajaţi ai instanţei ce deservesc serviciul public pe care îl constituie justiţia.
S-a apreciat ca gratuitatea justiţiei dă prestigiu instanţelor de judecată şi în acelaşi timp determină pe judecatori,
ori pe ceilalţi funcţionari, să-şi îndeplineasca îndatoririle fără părtinire.
Totuşi înfaptuirea justiţiei implica cheltuieli atât din partea statului, care trebuie să asigure condiţiile materiale
pentru desfaşurarea activitaţii de judecată, cât şi din partea justiţiabililor, care sunt obligaţi sa plăteasca taxele judiciare de
timbru şi timbrul judiciar, onorariile de avocat şi expert, atunci când este cazul, precum şi alte cheltuieli legate de
administrarea probelor. Prin urmare, gratuitatea nu este totală şi nu ar fi nici de dorit un astfel de sistem, care ar încuraja
apelarea la justiţie în scop de şicana sau pentru cauze care ar putea să-şi găseasca o soluţie amiabila. Este important însă,
ca eforturile financiare pe care le reclama declanşarea şi susţinerea unui proces sa nu constituie o piedica în calea liberului
acces la justiţie, principiu consacrat constituţional şi legal. Nu de puţine ori s-a semnalat faptul ca taxele judiciare de
timbru excesiv de mari fac ca justiţia sa devină un lux, inaccesibil celor lipsiţi de posibilităţi materiale. Având în vedere
aceste realităţi, a fost reglementat în Codul de procedură civilă posibilitatea ca instanţa de judecată să încuviinţeze
asistenţă judiciară acelora care nu sunt în stare să facă faţă cheltuielilor unei judecăţi, fără ca prin aceasta să afecteze
propria întreţinere sau a familiei. Asistenţa judiciară cuprinde şi acordarea de scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări
pentru plata taxelor judiciare de timbru, a timbrului judiciar.
5. Principiul colegialităţii.
Principiul colegialitaţii presupune ca judecata trebuie facuta de mai mulţi judecatori şi se opune principiului
judecatorului unic. În literatura de specialitate s-au adus argumente şi contraargumente pentru fiecare sistem.
În favoarea sistemului judecatorului unic pledeaza urmatoarele argumente: marirea responsabilitaţii judecatorului
şi deci, o mai mare atenţie în judecarea cauzelor, micşorarea numarului de judecatori şi de aici posibilitatea unei mai bune
remunerari a acestora, posibiltatea asigurarii unui mai bune specializari a judecatorilor. Principalele critici formulate la
adresa sitemului judecatorului unic sunt cele legate de faptul ca un singur judecator este mai accesibil la corupţie.
În favoarea principiului colegialitaţii s-au adus argumente precum: garantarea imparţialitaţii şi prevenirea
arbitrariului datorita controlului reciproc dintre judecatori, posibilitatea formarii judecatorilor tineri prin formarea unui
complet înpreuna cu judecatori mai experimntaţi, garantarea unei justiţii mai bune datorita schimbului de idei între
membrii completului.. Bineînţeles ca şi acestui sistem i se poate reproşa ca este mai costisitor şi ca existenţa mai multor
judecatori nu este întotdeauna o garanţie penru înfaptuirea justiţiei în condiţii mai bune, mai ales atunci când pregatirea
deficitara a unora dintre membrii completului face ca aceştia sa fie influenţaţi de unul dintre aceştia.
Noua lege de organizare judiciară, în forma modificată, a adopat un sistem mai suplu, încercând sa îmbine
avantajele celor două sisteme cunoscute. În prima instanţa, în faţa judecatoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel, de
principiu cauza este judecata de un singur judecator. În căile de atac, în care se realizeaza controlul ierarhic, funcţionează
principiul colegialitaţii în formarea completului – doi judecatori în apel şi trei în recurs. La Înalta Curte de Casaţie şi

12
Justiţie este consacrat principiul colegialităţii în forma completului de trei judecatori, completului format din nouă
judecatori sau Secţiilor Unite ( în acest caz la judecata trebuind să ia parte cel puţin două trimi din numărul judecătorilor
în funcţie ).
6. Caracterul permanent şi sedentar al instanţelor.
Instanţele judecătoreşti sunt permanente. Activitatea acestora se desfăşoară în mod continuu, fără întreruperi,
afară de cele pricinuite de zilele nelucrătoare şi de sărbătorile legale. Vacanţa judecătorească, care intervine în perioada 1
iulie – 31 august a fiecărui an, nu presupune o întrerupere a activităţilor instanţei, ci numai o diminuare a acesteia,
necesară efectuării concediului de odihnă la care au dreptul magistraţii şi ceilalţi angajaţi ai instanţelor. Chiar şi în această
perioadă vor continua să fie judecată, în materie civilă, cauzele declarate de lege ca fiind urgente, precum ordonanţele
preşedinţiale, cele privind obligaţiile de întreţinere, acţiunile posesorii sau pe care instanţa le apreciază a fi urgente. În
materie penală, cauzele cu arestaţi sunt judecate şi în cursul vacanţei judecătoreşti.
În privinţa caracterului sedentar al instanţelor, trebuie menţionat că acestea funcţionează în localitatea de reşedinţă
stabilită prin lege, sediul fiind stabil, determinat şi cunoscut.
Caracterul sedentar al instanţelor nu exclude ca anumite activităţi procesuale să fie făcute în afara sediului
acestora, atunci când acest lucru se impune, cum ar fi în cazul efectăurii unei cercetări la faţa locului sau audierea unui
martor care nu se poate deplasa.
Principiul enunţat comportă şi în prezent anumite excepţii. Astfel, în cazul delegării judecătorului în cadrul
birourilor electorale, activitatea acestuia este temporară ( limitată la durata alegerilor ) şi se desfăşoară în alt sediu decât
cel al instanţei din care face parte. În mod asemănător, judecătorul delegat la registrul comerţului efectuează o activitate în
alt sediu decât cel al instanţei în care funcţionează.
7. Accesul liber la justiţie.
Accesul liber la justiţie reprezintă un drept fundamental consacrat prin art. 21 din Constituţia României precum şi
prin art.6 pct.1 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Accesul liber la justiţie comportă două aspecte esenţiale
a. obligaţia statului de a reglementa mijloacele procedurale care să permită justiţiabilului să acceadă în
faţa unui tribunal independent şi imparţial care să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de
drept. Sub acest aspect, accesul la justiţie nu implică neapărat inexistenţa unor proceduri prealabile
sesizării instanţei. Prin urmare nu sunt contrare principiului enunţat situaţiile în care legiuitorul
stabileşte că pentru a sesiza instanţa este necesară parcurgerea unei proceduri prealabile. În schimb,
aşa cum am mai arătat, procedurile cu caracter jurisdicţional – administrativ au caracter facultativ şi
gratuit. Alegerea folosirii căii jurisdicţional – adminsitrative nu închide accesul la soluţionarea cauzei
de către judecători deaorece împotriva soluţiei pronunţate în procedura administrativă există
întotdeauna cale de atac în faţa instanţelor judecătoreşti.
b. Obligaţia statului de a crea pârghiile prin care să elimine eventualele impedimente de fapt care ar
putea să îngrădească accesul efectiv la judecată. În acest sens, spre exemplu, statul trebuie să asigure
mijloacele prin care o persoană care nu dispune de resurse financiare să poate sesiza în mod legal
instanţa de judecată şi să aibă parte de un proces echitabil. Aşa cum am arătat, în sistemul nostru de
drept, asistenţa judiciară este de natură să înlăture situaţiile în care justiţiabilul nu poate face faţă
cheltuielilor procesuale.
Accesul la justiţie este un drept ce nu trebuie folosit în mod abuziv, numai pentru a şicana o persoană sau în cazul
în care pretenţiile sunt în mod vădit nefondate. Promovarea unei acţiuni nejustificate conduce la suportarea cheltuielilor de
judecată efectuate de partea adversă iar în cazul în care se contată exerciţiul abuziv al dreptului de a sesiza instanţa, există
posibilitatea obligării părţii la plata de amenzi civile faţă de stat şi despăgubiri faţă de adversar.
8. Soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.
9. Principiul distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii.
Distribuirea aleatorie a cauzelor este concepută ca o garanţie a nepărtinirii judecătorilor în soluţionarea cauzelor
cu care sunt învestiţi. Continuitatea în judecarea cauzei presupune ca aceeaşi judecători vor face parte din complet la toate
termenele de judecată într-o anumită etapă procesuală în care se află judecata ( primă instanţă, apel, recurs, contestaţie în
anulare, revizuire etc. ). Schimbarea compunerii completului de judecată poate fi determinată de incidente procesuale cum
ar fi incompatibilitatea, abţinerea, recuzarea sau în cazul în care judecătorul păraseşte magistratura, este avansat sau
transferat la altă instanţă, se află în concediu etc. Pe de o parte, continuitatea completează principiul distribuirii aleatorii a
cauzelor deoarece acesta din urmă nu ar produce efectul scontat dacă judecătorii ce au fost învestiţi în sistem aleatoriu ar
putea fi schimbaţi ulterior din compunerea completului de judecată. Pe de altă parte, continuitatea în judecarea cauzei
asigură o eficientizare a actului de justiţie prin faptul că judecarea întregului proces de către aceeaşi judecători reprezintă

13
o garanţie în plus pentru o mai bună cunoaştere a aspectelor ridicate în cauza respectivă. Este recunoscut faptul că
schimbarea compunerii completului de judecată pe parcursul soluţionării cauzei într-o anumită fază procesuală este de
natură să îngreuneze activitatea judecătorului. Astfel, judecătorul care va pronunţa soluţia nu a avut posibilitatea audierii
martorilor ci va trebui să analizeze depoziţiile acestora consemnate în dosar. În măsura în care va simţi nevoia unor
lămuriri, judecătorul nu va putea decât să dispună reaudierea martorilor respectivi, fapt ce va afecta durata de soluţionare
a procesului.

PARTEA II a
INSTITUŢIILE JUDICIARE
Prin noţiunea generală de instituţii judiciare desemnăm ansamblul organelor statului care administrează şi fac să
funcţioneze serviciul public al justiţiei. În acest sens, înţelegem Ministerul Justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, instanţele militare şi Ministerul Public.

CAPITOLUL 1.
Ministerul Justiţiei

Ministerul Justiţiei este organul de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridica, în
subordinea Guvernului, care asigura elaborarea, coordonarea şi aplicarea strategiei şi a programului de Guvernare în
vederea bunei funcţionari a justiţiei ca serviciu public şi vegheaza la stricta aplicare a legii, în conformitate cu principiile
democratice ale statului de drept.
Cele mai importante atribuţii ale Ministerului Justiţiei în domeniul administrarii justiţiei sunt urmatoarele:
a. asigura buna organizare şi funcţionare a justiţiei ca serviciu public şi vegheaza, potrivit competenţelor sale, la
respectarea drepturilor omului şi a libertaţilor sale fundamentale în activitatea instanţelor judecatoreşti şi a
parchetelor, precum şi la accesului liber şi facil la justiţie;
b. elaboreaza strategii, programe şi proiecte de acte normative în domeniul justiţiei şi participa la corelarea
legislaţiei interne cu acquisul comunitar, cu normele de drept internaţional, cu documentele ONU, ale OSCE
şi ale Consiliului Europei, normele dreptului comunitar şi euroatlantic, precum şi cu procedurile
jurisdicţionale acceptate;
c. examineaza şi face propuneri referitoare la adaptarea legislaţiei pentru asigurarea compatibilitaţii cu
obligaţiile asumate prin convenţiile internaţionale la care România este parte; contribuie la activitatea de
armonizare a legislaţiei în procesul de integrare europeana şi euroatlantica;
d. elaboreaza şi propune Guvernului, în colaborare cu celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale, cu autoritaţi sau instituţii publice interesate, instrumentele juridice corespunzatoare pentru aducerea
la îndeplinire a obligaţiilor stabilite în sarcina statului român prin convenţii internaţionale, hotărâri ale Curţii
Europene a Drepturilor Omului, ale unor tribunale penale internaţionale sau ale altor organisme internaţionale
cu atribuţii jurisdicţionale;
e. elaboreaza studii privind cadrul înţelegerilor internaţionale şi participa, în condiţiile legii, la negocieri în
vederea încheierii de convenţii internaţionale interesând domeniul justiţiei; avizeaza, în limitele competenţei
sale, proiecte de convenţii internaţionale, anterior aprobarii negocierii lor; îndeplineşte sau asigura aducerea la
îndeplinire a obligaţiilor ce revin Ministerului Justiţiei şi instanţelor judecatoresti, potrivit convenţiilor şi
uzanţelor internaţionale;
f. efectueaza studii, analize şi documentari privind necesitatea iniţierii, completarii sau modificarii unor acte
normative din domeniul justiţiei; organizeaza şi coordoneaza activitatea desistematizare, simplificare şi
perfecţionare a legislaţiei din domeniul sau de activitate;
g. constituie, potrivit legii, comisii de elaborare a proiectelor de coduri şi alte acte normative complexe ce
intereseaza domeniul justiţiei şi asigura, dupa adoptare, editarea şi publicarea ediţiilor oficiale ale acestora;
h. organizeaza examene sau concursuri în vederea admiterii în magistratura, examene de capacitate ale
magistraţilor, precum şi cele de promovare în funcţie şi participa la examenele de numire şi de capacitate ale
notarilor publici, ale executorilor judecatoreşti şi ale personalului propriu;
i. conduce, îndruma şi verifica activitatea privind executarea pedepselor privative de libertate aplicate
condamnaţilor şi a unor masuri educative aplicate minorilor şi asigura condiţiile pentru respectarea drepturilor
şi îndatoririlor prevazute de lege pentru aceste categorii de persoane; îndeplineşte atribuţiile prevazute în
Convenţia europeana asupra transferarii persoanelor condamnate şi în protocolul adiţional la aceasta,
ratificate de România;

14
j. îndeplineşte atribuţiile care îi sunt stabilite prin legea notarilor publici şi a activitaţii notariale, legea
cadastrului şi a publicitaţii imobiliare, legea cetaţeniei române, legea privind executoarii juecatoreşti, legea
privind statutul funcţionarilor publici, legea bancara, dispoziţiile legale cu privire la asociaţii şi fundaţii şi cele
relative la supravegherea Arhivei Electronice de Garanţii Reale Mobiliare sau în alte legi speciale;
k. coordoneaza, îndruma şi controleaza din punct de vedere administrativ şi metodologic activitatea de expertiza
tehnica judiciara; organizeaza examenele pentru atribuirea calitaţii de expert tehnic judiciar şi testeaza
specialiştii, în condiţiile legii; asigura perfecţionarea pregatirii profesionale a experţilor tehnici judiciari şi a
specialiştilor;
l. editeaza buletine informative, culegeri de acte normative şi de practica judiciara, precum şi alte materiale din
domeniul sau de activitate.
Conducerea Ministerului Justiţiei este asigurata de ministrul justiţiei. În exerciţiul funcţiei ministrul justiţiei emite
ordine şi instrucţiuni. Atribuţiile ministrului justiţiei au fost considerabil reduse prin noile legi privind organizarea
judiciara, şi statutul magistratului, majoritatea competenţelor în materia carierei magistraţilor fiind preluate de Consiliul
Superior al Magistraturii.
Rolul ministrului justiţiei cade mai mult asupra necesitaţii asigurarii condiţiilor materiale pentru buna organizare
şi funcţionare a actul de justiţie, a elaborării de proiecte de acte normative ce interesează domeniul justiţiei, precum şi
asupra compatibilizării legislaţiei româneşti cu dreptul comunitar şi cu celelalte documente internaţionale.
Unele atribuţii ale ministrului justiţiei cu privire la recrutarea persoanelor care participa la realizarea justiţiei s-au
menţinut. Astfel, ministrul justiţiei numeşte asistenţii judiciari, la propunerea Consiliului Economic şi Social şi tot el
aplică şi sancţiunile disciplinare acestora.

CAPITOLUL 2.
Consiliul Superior al Magistraturii.
Secţiunea 1. Natura juridică şi rolul Consiliului Superior al Magistraturii.
Secţiunea 2. Structura Consiliului Superior al Magistraturii.
Consiliului Superior al Magistraturii este un organism cu personalitate juridică, independent al cărui rol este de a
garanta independenţa justiţiei faţă de celelalte autorităţi publice, de a asigura funcţionarea eficientă a sistemului
judiciar şi respectarea legii în desfăşurarea carierei profesionale a magistraţilor.
Consiliul Superior al Magistraturii este un organism democratic, de largă reprezentativitate, compunerea acestuia
reflectând voinţa magistraţilor.
Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri, după cum urmează: 9 judecători şi 5 procurori, aleşi în
adunările generale ale magistraţilor; 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care se bucură
de înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat; ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Csaţie şi Justiţie, care sunt membri de drept ai
Consiliului.
Consiliul Superior al Magistraturii are două secţii – una pentru judecători şi alta pentru procurori. Secţia pentru
judecători este alcătuită din: 2 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, 3 judecători de la curţile de apel, 2
judecători de la tribunale, 2 judecători de la judecătorii. Secţia pentru procurori este alcătuită din: un procuror de la
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de la Departamentul Naţional Anticorupţie; un procuror de
la parchetele de pe lângă curţile de apel; 2 procurori de la parchetele de pe lângă tribunale şi un procuror de la
parchetele de pe lângă judecătorii.
Membrii Consiliului Superior al Magistraturii ce compun secţiile sunt aleşi de adunările generale ale judecătorilor sau
după caz, ale procurorilor, prin vot secret, direct şi personal, după o procedură prevăzută de lege.

15
Membrii Consiliului Superior al Magistraturii se aleg din judecătorii şi procurorii numiţi de Preşedintele României. Nu
pot fi aleşi membri ai Consiliului Superior al Magistraturii judecătorii şi procurorii care au făcut parte din serviciile de
informaţii înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea ori cei care au un interes personal care influenţează sau ar putea
influenţa îndeplinirea cu obiectivitate şi imparţialitate a atribuţiilor prevăzute de lege.
Validarea listelor cuprinzând magistraţii aleşi se face de către Senat.
Reprezentanţii societăţii civile în Consiliul Superior al Magistraturii sunt aleşi de Senat, la propunerea organizaţiilor
profesionale ale juriştilor, consiliilor profesionale ale facultăţilor de drept acreditate, asociaţiilor şi fundaţiilor, care au
ca obiect unic de activitate apărarea drepturilor omului, confederaţiilor sindicale şi patronale reprezentative la nivel
naţional. Pot fi propuşi numai specialişti în domeniul dreptului, cu o vechime de cel puţin 7 ani în activitatea juridică,
care se bucură de o bună reputaţie profesională şi morală, nu au făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990,
nu au colaborat cu acestea şi nu au un interes personal care influenţează sau ar putea influenţa îndeplinirea cu
obiectivitate şi imparţialitate a atribuţiilor prevăzute de lege, nu au calitatea de membri al unui partid politic şi nu au
îndeplinit în ultimii 5 ani funcţii de demnitate publică.
Hotărârile Senatului privind validarea şi alegerea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii se publică în
Monitorul Oficial al României.
Secţiunea 3. Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii.
Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii sunt, în general, legate de misiunea acestuia de a apăra corpul
magistraţilor şi membrii acestuia împotriva oricărui act de natură să aducă atingere independenţei sau imparţialităţii
magistratului în înfăptuirea justiţiei, precum şi acela de a apăra reputaţia profesională a magistraţilor.
Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii se împart în cele ce revin plenului acestuia şi cele care sunt în
competenţa secţiilor Consiliului.
3.1. Atribuţiile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.
Plenul Consiliului Superior al magistraturii are competenţă în probleme relative la cariera magistraţilor, la recrutarea,
evaluarea, formarea şi examenele magistraţilor, la organizarea şi funcţionarea instanţelor şi a parchetelor, precum şi
atribuţii de reglementare sau de iniţiator al unor acte normative ce interesează organizarea judiciară.
3.1.1. Atribuţiile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii relative la cariera magistraţilor sunt
următoarele:
a. propune Preşedintelui României numirea în funcţie şi eliberarea din funcţie a judecătorilor şi a
procurorilor, cu excepţia celor stagiari;
b. dispune promovarea judecătorilor şi a procurorilor;
c. numeşte judecătorii stagiari şi procurorii stagiari, pe baza rezultatelor obţinute la examenul de
absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii;
d. eliberează din funcţie judecătorii stagiari şi procurorii stagiari;
e. propune Preşedintelui României conferirea de distincţii pentru judecători şi procurori, în condiţiile
legii;
f. îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin lege sau regulament.

3.1.2. Atribuţiile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii relative la recrutarea, evaluarea, formarea
şi examenele magistraţilor sunt următoarele:
a. la propunerea Consiliului ştiinţific al Institutului Naţional al Magistraturii, stabileşte numărul anual de
cursanţi ai Institutului Naţional al Magistraturii, aprobă anual data şi locul pentru organizarea
concursului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, stabileşte tematica pentru concursul de
admitere la Institutul Naţional al Magistraturii şi aprobă programul de formare profesională a
auditorilor de justiţie, emite avize şi adoptă regulamente, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege;
b. numeşte comisia de admitere şi comisia de elaborare a subiectelor pentru admiterea în Institutul
Naţional al Magistraturii, în condiţiile prevăzute de Regulamentul de organizare a examenului de
admitere în Institutul Naţional al Magistraturii;
c. organizează şi validează examenul de capacitate al magistraţilor. Aprobă programul de formare
profesională continuă a magistraţilor, la propunerea Consiliului ştiinţific al Institutului Naţional al

16
Magistraturii, precum şi tematica activităţilor de formare profesională continuă, organizate de curţile
de apel şi parchetelor de pe lângă acestea;
d. dispune organizarea concursului de promovare a magistraţilor;
e. numeşte comisiile de evaluare anuală a activităţii profesionale a magistraţilor, în condiţiile legii;
f. numeşte şi revocă directorul şi directorii adjuncţi ai Institutului Naţional al Magistraturii, la
propunerea Consiliului ştiinţific al Institutului Naţional al Magistraturii. Desemnează judecătorii şi
procurorii care vor face parte din Consiliul ştiinţific al Institutului Naţional al Magistraturii;
g. aprobă structura organizatorică, statele de funcţii şi statele de personal ale Institutului Naţional al
Magistraturii, la propunerea Consiliului ştiiţific al Institutului Nţional al Magistraturii;
h. numeşte directorul şi directorii adjuncţi ai Şcolii Naţionale de Grefieri şi desemnează magistraţii
membri în Consiliul de conducere al şcolii.
i. îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin lege sau regulament.
Plenul Consiliului Superior al Magistraturii funcţionează ca instanţă de judecată, având în competenţă
soluţionarea contestaţiilor formulate de magistraţi împotriva hotărârilor pronunţate de secţiile Consiliului Superior al
Magistraturii, cu excepţia celor în materie disciplinară, controlul acestora fiind realizat de completul de 9 judecători de
la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
3.1.3. Atribuţiile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii relative la organizarea şi funcţionarea
instanţelor şi a parchetelor sunt următoarele:
a. aprobă înfiinţarea şi desfiinţarea secţiilor curţilor de apel, ale instanţelor din circumscripţiile acestora şi
ale parchetelor de pe lângă acestea, precum şi înfiinţarea sediilor secundare ale instanţelor judecătoreşti
şi circumscripţiilor acestora, în condiţiile legii;
b. avizează proiectul de hotărâre a Guvernului privind lista localităţilor care fac parte din circumscripţiile
judecătoriilor;
c. stabileşte categoriile de procese sau de cereri care se soluţionează în municipiul Bucureşti numai de
anumite instanţe, cu respectarea competenţei materiale prevăzute de lege;
d. la propunerea preşedinţilor curţilor de apel, stabileşte numărul vicepreşedinţilor curţilor de apel, ai
tribunalelor şi ai tribunalelor specializate, precum şi judecătoriile la care funcţionează un
vicepreşedinte;
e. la propunerea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
stabileşte numărul adjuncţilor procurorilor generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel şi al prim
– procurorilor parchetelor de pe lângă tribunale, precum şi parchetele de pe lângă judecătorii, unde
prim – procurorii sunt ajutaţi de adjuncţi;
f. convoacă adunările generale ale magistraţilor, în condiţiile legii;
g. aprobă măsurile pentru suplimentarea sau reducerea numărului de posturi pentru instanţe şi parchete;
h. elaborează proiect de buget, cu avizul consultativ al Ministerului Finanţelor Publice, şi emite avizele
conforme pentru proiectele de buget ale instanţelor şi parchetelor.
3.1.4. Plenului Consiliului Superior al Magistraturii are anumite atribuţii de reglementare sau de iniţiator
al unor acte normative ce interesează organizarea judiciară, cum ar fi:
a. adoptarea Codului deontologic al magistraţilor, Regulamentului de organizare şi funcţionare a
Consiliului Superior al Magistraturii, Regulamentului privind procedura alegerii membrilor Consiliului
Superior al Magistraturii, Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, precum şi
alte regulamente şi hotărâri prevăzute de legea de organizare judiciară şi de legea privind statutul
magistraţilor;
b. asigurarea publicarii Codului deoantologic al magistraţilor şi a regulamentelor adoptate în Monitorul
Oficial al României, Partea I şi pe pagina de Internet a Consiliului Superior al Magistraturii;
c. avizarea proiectelor de regulamente şi ordine care se aprobă de ministrul justiţiei;
d. poate sesiza ministrul justiţiei cu privire la necesitatea iniţierii sau modificării unor acte normative în
domeniul justiţiei;
e. publicarea anuală în Monitorul Oficial al României, Partea a III a şi pe pagina de Internet a Consiliului
Superior al Magistraturii a raportului privind starea justiţiei.
3.2. Atribuţiile secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii.
Cele două secţii ale Consiliului Superior al Magistraturii – pentru judecători şi pentru procurori – au următoarele
atribuţii:

17
a. dispun detaşarea şi delegarea magistraţilor, în condiţiile legii;
b. numesc în funcţii de conducere judecătorii şi procurorii, în condiţiile legii şi ale regulamentului;
c. examinează recomandările primite de la Colegiul de conducere al Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind
numirea în funcţie a judecătorilor în cadrul Curţii;
d. analizează îndeplinirea condiţiilor legale de către magistraţii stagiari care au promovat examenul de
capacitate, de către alţi jurişti care au fost admişi la concursul de intrare în magistratură, de către magistraţii
înscrişi la concursul de promovare în funcţii de execuţie şi de către cei care şi-au depus candidatura pentru
promovarea în funcţii de conducere;
e. soluţionează contestaţiile împotriva calificativelor acordate de comisiile de evaluare anuală a activităţii
profesionale a magistraţilor, constituite în condiţiile legii;
f. iau măsuri pentru soluţionarea sesizărilor primite de la justiţiabili sau de la alte persoane privind conduita
necorespunzătoare a magistraţilor;
g. secţia pentru judecători este competentă să încuviinţeze percheziţia, reţinerea sau arestarea preventivă a
judecătorilor şi a magistraţilor – asistenţi iar secţia pentru procurori încuviinţează percheziţia, reţinerea sau
arestarea preventivă a procurorilor;
h. secţia pentru judecători numeşte şi promovează magistraţii – asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
i. propun Preşedintelui României numirea în funcţie şi revocarea din funcţie a preşedintelui,vicepreşedintelui şi
preşedinţilor de secţii ai Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
j. avizează propunerea ministrului justiţiei de numire şi revocare din funcţie a procurorului generalal
Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a procurorului şef al Departamentului Naţional
Anticorupţie, a adjuncţilor acestora, a procurorilor şefi de secţie din aceste parchete, precum şi a procurorului
şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi terorism şi a adjunctului acestuia;
k. aprobă transferul judecătorilor şi procurorilor;
l. dispune suspendarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor;
m. au rolul de instanţe de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, pentru
faptele prevăzute de legea privind statutul magistratului, precum şi pentru exercitarea funcţiei cu rea –
credinţă sau gravă neglijenţă de către aceştia, dacă fapta nu constituie infracţiune. Secţia pentru judecători are
rolul de instanţă disciplinară şi pentru magistraţii – asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Secţiunea 4. Funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii.


Consiliul Superior al Magistraturii funcţionează ca organ cu activitate permanentă. Hotărârile se iau în plen sau în
cadrul secţiilor, potrivit atribuţiilor care revin acestora.
Conducerea Consiliului este asigurată de un preşedinte, ajutat de un vicepreşedinte, aleşi pentru un mandat de un an, ce
nu poate fi reînnoit, dintre magistraţii aleşi în adunările generale ale judecătorilor şi ale procurorilor. Alegerea
preşedintelui şi vicepreşedintelui se face de către plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în prezenţa a cel puţin 15
membri, cu votul majorităţii. În perioada mandatului, preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii
nu exercită activitatea de judecător sau procuror.
Consiliul Superior al Magistraturii se întruneşte în plen şi în secţii ori de câte ori este necesar, la convocarea
preşedintelui, vicepreşedintelui sau a majorităţii membrilor plenului ori, după caz, ai secţiilor.
Lucrările plenului sunt prezidate de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii cu excepţia cazului în care la
lucrări participă Preşedintele României. În acest caz, Preşedintele României prezidează lucrările fără drept de vot.
Lucrările plenului Consiliului Superior al Magistraturii se desfăşoară în prezenţa a cel puţin 15 membri. Hotărârile se
iau cu votul majorităţii membrilor Consiliului. Reprezentanţii societăţii civile participă numai la lucrările Plenului
Consiliului Superior al Magistraturii.
Lucrările secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii sunt prezidate de preşedintele sau, după caz, de
vicepreşedintele Consiliului. În lipsa acestora membri prezenţi aleg, cu votul majorităţii, un preşedinte de şedinţă.
Lucrările secţiilor sunt legal constituite în prezenţa majorităţii membrilor acestora.
Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie participă la lucrările secţiei pentru judecători, procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la lucrările secţiei pentru procurori, iar ministrul justiţiei, la
lucrările ambelor secţii.

18
Ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au drept de vot, în situaţiile în care secţiile îndeplinesc rolul de instanţă de
judecată în materie disciplinară.
Preşedintele României prezidează , fără drept de vot, lucrările Plenului Consiliului Superior al Magistraturii la
care participă.
Lucrările Consiliului Superior al Magistraturii sunt, de regulă, publice. Membrii plenului sau ai secţiilor hotărăsc,
cu majoritate de voturi, situaţiile în care şedinţele nu sunt publice.
Ordinea de zi a şedinţelor şi hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii, în plen şi în secţii, se iau prin vot
direct şi secret şi se publică în Buletinul Oficial al Consiliului Superior al Magistraturii sau pe pagina de internet a
acestuia.
Secţiunea 5. Statutul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii.
Membrii aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii au calitatea de demnitar pe întreaga durată a mandatului de
6 ani, fără a exista posibilitatea reînvestirii..
Calitatea de reprezentant al societăţii civile ales membru al Consiliului Superior al Magistraturii este
incompatibilă cu calitatea de parlamentar, ales local, funcţionar public, magistrat în activitate, notar public, avocat,
consilier juridic sau executor judecătoresc în exerciţiu. Tot în categoria incompatibilităţilor se poate încadra şi
prevederea potrivit căreia din Consiliul Superior al Magistraturii nu pot face parte, în timpul aceluiaşi mandat, soţ sau
rude ori afini până la gradul IV inclusiv.
Calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii încetează la expirarea mandatului, în caz de demisie,
în caz de revocare din funcţie37, în caz de nerezolvare a stării de incompatibilitate în termen de 15 zile de la data
alegerii, în caz de pierdere a funcţiei ce a determinat desemnarea ca membru al Consiliului Superior al Magistraturii38
şi prin deces.
Capitolul 3.
Organizarea şi conducerea administrativă a instanţelor judecătoreşti.
În prezent justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti:
a. judecătorii
b. tribunale
c. tribunale specializate
d. curţi de apel
e. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Legislaţia actuală a menţinut şi instanţele militare.

Secţiunea 1. Structura instanţelor judecătoreşti.


1.1. Judecătoriile.
Judecătoriile sunt instanţe fără personalitate juridică, organizate în judeţe şi în sectoarele municipiului Bucureşti.
Numărul şi localităţile de reşedinţă ale judecătoriilor sunt prevăzute în anexă la Legea privind organizarea judiciară.
Localităţile care fac parte din circumsripţiile judecătoriilor din fiecare judeţ se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la
propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.
Judecătoriile îndeplinesc cel mai bine cerinţa conform căreia justiţia trebuie să fie cât mai aproape de cetăţean.
Prin organizarea acestor instanţe într-un număr cât mai mare de localităţi se reduc costurile de deplasare pe care îl suportă
justiţiabilul şi se asigură o facilitate a accesului la justiţie.
1.2. Tribunalele.
37
Revocarea din funcţia de membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii se propune de preşedintele
sau vicepreşedintele Consiliului, în situaţia în care persoana în cauză nu mai îndeplineşte condiţiile legale
pentru a fi membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii sau în cazul neîndeplinirii atribuţiilor în
cadrul Consiliului Superior al Magistrturii. Competenţa luării măsurii revocării revine Plenului Consiliului
Superior al Magistraturii. Deasemeni, sancţiunea disciplinară aplicată unui magistrat ales ca membru al
Consiliului Superior al Magistraturii atrage de drept pierderea calităţii de membru al Consiliului.
38
Magistraţii aleşi membrii ai Consiliului Superior al Magistraturii îşi pierd această calitate în cazul
transferului sau al detaşării în funcţii din afara instanţelor sau, după caz, a parchetelor.
19
Tribunalele sunt instanţe cu personalitate juridică, organizate la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti,
sediul fiind, de regulă, în municipiul reşedinţă de judeţ.
În cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale,
cauze comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de
muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte
materii.
Tribunalul Bucureşti funcţionează şi ca instanţă specializată pentru judecarea cauzelor privind proprietatea
intelectuală.
1.3. Tribunalele specializate.
Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care funcţionează la nivelul fiecărui judeţ şi al
municipiului Bucureşti, având sediul, de regulă, în municipiul reşedinţă de judeţ.
Sitemul creării unor instanţe specializate în raport de natura litigiilor este practica în mod tradiţional în alte ţări cu
sistem juridic apropiat cum cel românesc, cum ar fi Franţa.
Este de remarcat faptul că specializarea instanţelor nu este o creaţie absolut nouă în România. În perioada
interbelică au funcţionat Curtea Administrativă, curţile cu juraţi, tribunalele de minori iar crearea unor secţii specializate
în cadrul tribunalelor iar mai apoi şi în cadrul curţilor de apel a fost o practică veche în justiţia noastră.
Tendinţa de a crea instanţe specializate s-a impus în condiţiile unei legislaţii din ce în ce mai stufoase şi
multiplicării numărului ca cauze. Este o certitudine că în prezent judecătorul nu mai poate acoperi prin ştiinţa sa întregul
spectru al materiilor incidente în litigii cu care sunt învestite instanţele judecătoreşti. Fiecare domeniu juridic cunoaşte o
îmbogăţire permanentă a legislaţiei, jurisprudenţei şi doctrinei, ce face o simplă iluzie posibilitatea de a stăpâni toate
acestea de o manieră care să păstreze responsabilitatea actului de înfăptuire a justiţiei. Este motivul pentru care legiuitorul
a optat pentru specializarea judecătorilor şi a instanţelor judecătoreşti. Desigur rămâne de văzut dacă crearea unor instanţe
specializate este cel mai oportun mijloc de a pune în practică principiul specializării şi dacă acesta nu se putea manifesta
în egală măsură prin numai prin crearea unor secţii în cadrul instanţelor de drept comun, opţiune care ar fi presupus
costuri mai mici din punct de vedere al organizării acestora.
Iniţial, la adoptarea Legii nr.304/2004 privind organizarea judiciară aceasta prevedea organizarea următoarelor
instanţe specializate: tribunale pentru minori şi familie, tribunale de muncă şi asigurări sociale, tribunale comerciale,
tribunale administrativ-fiscale. Legea impunea chiar şi un termen limită – 1 ianuarie 2008 - pentru înfiinţarea tribunalelor
specializate.
În prezent, Legea de organizare judiciară prevede doar posibilitatea înfiinţării de tribunale specializate în acele
domenii în care se permite crearea secţiilor sau completelor specializate în cadrul tribunalelor.
Din evoluţia legislaţiei rezultă că iniţial legiuitor şi-a imaginat că principiul specializării judecătorilor, atât de
necesar pentru a garanta calitatea actului de justiţie, se poate pune în practică numai prin crearea unor instanţe specializate
şi a stabilit termene concrete pentru înfiinţarea şi funcţionarea acestora. Ulterior, s-a constatat că principiul specializării
judecătorului este pe deplin îndeplinit şi prin vechea formă a organizării de secţii sau complete specializate în cadrul
instanţelor de drept comun şi necesitatea înfiinţării de tribunale specializate s-a transformat într-o simplă opţiune.
Tribunalele specializate se pot înfiinţa prin ordin al ministrului justiţiei dar numai cu avizul conform al
Consiliului Superior al Magistraturii.
1.4. Curţile de apel.
Curţile de apel sunt instanţe cu personalitate juridică, în circumscripţia cărora funcţionează mai multe tribunale şi
tribunale specializate. Numărul curţilor de apel, reşedinţele acestora şi tribunalele cuprinse în circumscripţiile fiecărei
dintre acestea sunt prevăzute în anexa la legea de organizare judiciară. În prezent, în ţară funcţionează 15 curţi de apel.
Curtea de Apel Bucureşti funcţionează ca instanţă specializată pentru judecarea cauzelor privind proprietatea
intelectuală.
În cadrul curţilor de apel funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze
penale, cauze comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind
conflictele de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau
pentru alte materii.
Secţiile şi completele specializate ale curţilor de apel şi ale instanţelor din circumsripţia acestora se înfiinţează la
propunerea colegiilor de conducere ale fiecărei instanţe, prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii.
1.5. Compunerea completelor de judecată la judecătorii, tribunale, tribunale specializate şi curţi de apel.

20
Aşa cum am mai arătat sistemul adoptat de legiuitorul român în privinţa compenerii instanţelor de judecată
îmbină principiul colegialităţii cu cel al judecătorului unic, în încercarea de a maximiza efectele positive ale ambelor
sisteme cunoscute.
Indiferent de instanţa competentă, atunci când cauza se judecă în primă instanţă compunerea completului este
formată dintr-un singur judecător. De la această regulă fac excepţie cauzele privind conflictele de muncă şi asigurări
sociale, în cazul cărora judecata este asigurată de un complet format din 2 judecători şi 2 asistenţi judiciari. Acest caz este
singurul deocamdată în care la judecata unor cauze este acceptată participarea altor persoane decât magistraţii de carieră.
Trebuie reţinut că asistenţii judiciari participă la deliberări numai cu un vot consultative. Cu taote acestea ei semnează
hotărârile pronunţate, opinia acestora se consemnează în hotărâre iar în caz de opinie separată, aceasta se motivează.
Apelurile, indiferent că sunt de competenţa tribunalului sau a curţii de apel, se judecă în complet format din 2
judecători. În cazul completului format din 2 judecători, dacă aceştia nu ajung la un accord asupra hotărârii ce urmează a
se pronunţa, procesul va fi realuat într-un complet de divergenţă. Dezbaterile vor purta numai asupra punctelor rămase în
divergenţă. Completul de divergenţă se constituie prin includerea în completul de judecată a preşedintelui sau
vicepreşedintelui instanţei, a preşedintelui de secţie ori a judecătorului din planificarea de permanenţă.
Recursurile, atât la tribunale cât şi la curţile de apel, se judecă în complet format din 3 judecători.
Compunerea completelor de judecată este stabilită de colegiile de conducere ale instanţelor la începutul anului. Se
va urmări respectarea principiului continuităţii completului de judecată, motiv pentru care schimbarea membrilor
compoletelor se poate face numai în mod excepţional pe baza unor criterii obiective stabilite prin Regulamentul de ordine
interioară a instanţelor judecătoreşti.
1.6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa supremă, cu personalitate juridică şi îşi are sediul în capitala ţării.
Rolul acesteia este de asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti.
Potrivit legii de organizare judiciară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este organizată în patru secţii - Secţia civilă
şi de proprietate intelectuală, Secţia penală, Secţia comercială, Secţia de contencios administrativ şi fiscal. Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie îşi desfăşoară activitatea şi în cadrul Secţiilor Unite şi ale unui complete format de 9 judecători, acestea
având o competenţă proprie.
Instanţa supremă se compune dintr-un preşedinte, un vicepreşedinte, 4 preşedinţi de secţii şi judecători. În cadrul
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi magistraţi – asistenţi.
Structura Înaltei Curţi cuprinde Cancelaria, direcţii, servicii şi birouri, cu personalul stabilit prin statul de funcţii.
Activitatea de judecată a instanţei supreme se desfăşoară în cadrul secţiilor, completului de 9 judecători şi în
cadrul Secţiilor Unite, potrivit competenţelor stabilite de lege.
În cadrul secţiilor completele de judecată se compun din 3 judecători ai aceleiaşi secţii. Dacă numărul de
judecători necesar pentru formarea completului nu poate fi asigurat, acesta se constituie cu judecători de la celelalte secţii,
desemnaţi de preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Completul de 9 judecători se constituie,
de regulă, din judecători specializaţi, în funcţie de natura cauzei şi este prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie iar în lipsa acestora de un preşedinte de secţie sau alt judecător desemnat de către
preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Secţia penală, Secţia comercială şi Secţia de contencios administrativ şi
fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor
hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. În principiu, instanţa supremă nu judecă cauze în fond. Singura secţie care are
competenţă în privinţa judecării în fond este cea penală, care, potrivit art.22 din Legea nr.304/2004, judecă în primă
instanţă, procesele şi cererile date prin lege în competenţa de primă instanţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi
recursurile, în condiţiile prevăzute de lege.
Secţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport de competenţa fiecăreia, mai soluţionează şi cererile de
strămutare, conflictele de competenţă, precum şi orice alte cereri prevăzute de lege.
Completul de 9 judecători soluţionează recursurile şi cererile în cauzele judecate în primă instanţă de Secţia
penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Completul de 9 judecători mai judecă şi alte cauze date în competenţa sa prin
lege, precum şi ca instanţă disciplinară.

21
Secţiile Unite ale instanţei supreme au în competenţă: judecarea recursurilor în interesul legii, soluţionarea
sesizărilor privind schimbarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie39 şi sesizarea Curţii Constituţionale pentru
controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare. Secţiile Unite pot lua decizii numai în prezenta a cel puţin doua
trimi din numărul judecătorilor în funcţie. Decizia se adoptă cu majoritatea voturilor celor prezenţi.
1.7. Instanţele militare.
Trebuie menţionat că în pofida criticilor formulate atât în doctrină dar şi în viaţa socio-politică relativ 40 la
necesitatea menţinerii instanţelor şi parchetelor militare, acestea continuă să funcţioneze şi în urma noii legi de organizare
judiciară. Susţinătorii menţinerii instanţelor militare şi-au întemeiat argumentele în principal pe necesitatea unei
specializări în domeniul infracţiunilor comise de militari. Cu toate că legea fundamentală nu interzice decât înfiinţarea
unor instanţe extraordinare iar nu şi a celor cu caracter special, existenţa unor instanţe militare în timp de pace ridică
serioase semne de întrebare asupra independenţei magistraţilor ce compun aceste instanţe datorită cumulului calităţii de
judecător cu cea de ofiţer activ41.
Legea de organizare judiciară prevede următoarele instanţe militare: tribunale militare, Tribunalul Militar
Teritorial Bucureşti şi Curtea Militară de Apel Bucureşti. Instanţele militare un statut de unităţi militare, cu indicativ
propriu. Procurorii militari sunt constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţă militară.
Instanţele militare judecă la sediul acestora dar pentru motive temeinice instanţa poate dispune ca judecata să se
desfăşoare în alt loc. În acest context trebuie reţinut că instanţele militare pot judeca şi pe teritoriul altor state, militari
români, membri ai forţelor multinaţionale, în cazul în care, potrivit unei convenţii internaţionale, pe teritoriul statului
primitor poate fi exercitată jurisdicţia română.
Judecătorii şi procurorii militari au calitatea de magistraţi şi fac parte din corpul magistraţilor. Ei au totodată şi
calitatea de militari activi şi au toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din această calitate.
Instanţele şi parchetele militare dispun de poliţie militară pusă în serviciul lor, în mod gratuit, de către Ministerul
Apărării Naţionale.
Numărul personalului necesar pentru fiecare instanţă sau parchet este stabilit de ministrul justiţiei, la propunerea
preşedintelui Curţii Militare de Apel şi a secţiei sau serviciului din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie.
Secţiunea 2. Conducerea administrativă a instanţelor judecătoreşti.
2.1. Preşedinţii instanţelor.
Instanţele judecătoreşti sunt conduse din punct de vedere administrativ de către un preşedinte. Preşedinţii
tribunalelor, tribunalelor specializate şi ai curţilor de apel sunt ajutaţi, în activitatea de conducere, de către 1-2
vicepreşedinţi, iar la judecătorii, preşedintele poate fi ajutat de un vicepreşedinte.
Secţiile instanţelor sunt conduse de către un preşedinte.
Rolul preşedinţilor şi vicepreşedinţilor instanţelor este unul administrativ. Ei adoptă măsuri manageriale pentru
organizarea şi buna funcţionare a instanţelor pe care le conduc şi, după caz, a instanţelor din circumscripţiile acestora,
asigură şi verifică respectarea obligaţiilor statutare şi a regulamentelor de către judecători şi personalul auxiliar de
specialitate.
Legea interzice cu desăvârşire orice imixtiune a conducerii administrative în activitatea de judecată. Verificările
efectuate personal de preşedinţi sau vicepreşedinţi, ori, după caz, prin judecători inspectori trebuie să respecte principiile
independenţei judecătorilor şi supunerea lor numai legii, precum şi autoritatea de lucru judecat.
2.2. Colegiile de conducere ale instanţelor.

39
Dacă o secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consideră că este necesar să revină asupra propriei
jurisprudenţe, întrerupe judecata şi sesizează Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care
judecă cu citarea părţilor din dosarul a cărui judecată a fost întreruptă. Judecata va contunua după ce
Secţiile Unite s-au pronunţat asupra sesizării privind schimbarea jurisprudenţei.
40
Pentru dezbaterile pe tema oportunităţii menţinerii instanţelor militare, a se vedea I.Leş, Instituţii, p.86-
90.
41
A se vedea, C.L.Popescu, notă la hotărârea din 21 septembrie 2006 a CEDO, în Curierul Judiciar,
nr.11/2006, p.29-34.
22
În cadrul fiecărei instanţe judecătoreşti funcţionează un colegiu de conducere, care hotărăşte cu privire la
probleme generale de conducere a instanţei. Colegiul de conducere al curţii de apel exercită şi acţiunea disciplinară pentru
judecătorii de la instanţele din circumscripţia respectivei curţi de apel, în condiţiile legii şi pot cere Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie să se pronunţe pe calea recursului în interesul legii asupra chestiunilor drept care au fost soluţionate diferit de
instanţele judecătoreşti.
Colegiile de conducere sunt formate dintr-un număr impar de membri şi au următoarea componenţă:
a. la curţile de apel: preşedintele şi 6 judecători, aleşi pe o perioadă de 3 ani în adunarea generală a
judecătorilor;
b. la tribunale: preşedintele şi 6 judecători, aleşi pe o perioadă de 3 ani în adunarea generală a
judecătorilor;
c. la tribunalele specializate şi la judecătorii: preşedintele şi 2 sau 4 judecători, aleşi pentru o perioadă de
3 ani în adunarea generală a judecătorilor.
2.3. Adunările generale ale judecătorilor.
La instanţele judecătoreşti se organizează anual sau de câte ori este necesar adunări generale ale judecătorilor.
Adunările generale ale judecătorilor au următoarele atribuţii:
a. dezbat activitatea anuală desfăşurată de instanţe;
b. aleg, în condiţiile legii, membrii Consiliului Superior al Magistraturii;
c. dezbat probleme de drept;
d. analizează proiecte de acte normative, la solicitarea ministrului justiţiei sau a Consiliului Superior al
Magistraturii;
e. formulează puncte de vedere la solicitarea Consiliului Superior al Magistraturii;
f. aleg şi revocă membrii colegiilor de conducere;
g. iniţiază procedura de revocare a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile prevăzute de
Legea nr.317/2004;
h. îndeplinesc alte atribuţii prevăzute de lege sau regulamente.
2.4. Conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este asigurată de preşedinte, vicepreşedinte şi colegiul de
conducere, alcătuit din preşedinte, vicepreşedinte, şi 9 judecători, aleşi pe o perioadă de 3 ani în adunarea generală a
judecătorilor, cu reprezentarea fiecărei secţii.
Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptă hotărâri cu votul majorităţii membrilor săi şi
are următoarele atribuţii:
a. aprobă Regulamentul privind organizarea şi funţionarea admininstativă, precum şi statele de fucţii şi
de personal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
b. recomandă Plenului Consiliului Superior al Magistraturii numirea la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
a judecătorilor în funcţie cărora le expiră mandatul de 6 ani;
c. propune Consiliului Superior al Magistraturii numirea, promovarea, transferul, suspendarea şi
încetarea din funcţie a magistraţilor-asistenţi;
d. organizează şi supraveghează rezolvarea petiţiilor, în condiţiile legii;
e. exercită acţiunea disciplinară împotriva preşedintelui, vicepreşedintelui, preşedinţilor de secţii,
judecătorilor şi magistraţilor-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi împotriva
preşedinţilor curţilor de apel;
f. propune proiectul de buget al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
g. exercită alte atribuţii prevăzute în Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Adunarea generală a judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are atribuţii precum:
a. aprobarea raportului anual de activitate;
b. aprobarea bugetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu avizul consultatival Ministerului Finaţelor Publice;
c. alegerea celor 2 membri pentru Consiliul Superior al Magistraturii.
Secţiunea 3. Compartimentele auxiliare de specialitate42.
42
În cadrul acestei secţiuni vor fi tratate şi aspectele privitoare la compartimentele auxiliare ale
parchetelor pentru a evita repetarea unor puncte în cadrul analizei consacrată organizării Ministerului
Public, ce formează obiectul unui capitol distinct.
23
Toate instanţele judecătoreşti şi parchetele există compartimente auxiliare care nu participă în mod nemijlocit la
activitatea de înfăptuire a justiţiei dar au un rol deosebit de important în realizarea actului de justiţie de către judecători.
Sunt compartimente auxiliare existente în cadrul oricărei instanţe sau oricărui parchet: registratura, grefa, arhiva,
biroul de informare şi relaţii publice, biblioteca.
Sunt alte compartimente auxiliare de care dispun în mod necesar numai anumite instanţe ori parchete. De pildă,
curţile de apel şi parchetele de pe lângă curţile de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie şi Direcţia Naţională Anticorupţie au în structural or şi un compartiment de documentare şi un
compartiment de informatică juridică. Aceste compartimente se pot înfiinţa şi în cadrul tribunalelor, tribunalelor
specializate, judecătoriilor şi parchetelor de pe lângă aceste instanţe. Tribunalele, curţile de apel şi parchetele de pe
lângăaceste instanţe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Direcţia
Naţională Anticorupţie au şi câte un compartiment economico-financiar şi administrative condos de un manager
economic.
Un rol deosebit în activitatea judiciară în îndeplineşte grefa instanţei sau a parchetului. Grefierul de şedinţă
participă la şedinţele de judecată şi la efectuarea actelor de urmărire penală şi consemnează operaţiunile înfăptuite în
cadrul activităţilor judiciare, întocmeşte concepte pentru citarea părţilor din proces, întocmeşte actele de procedură
dispuse de completul de judecată, completează condica şedinţelor de judecată în care se trec dosarele din şedinţa
respectivă, cu indicarea motivului amânării cauzei sau soluţia pronunţată, comunică hotărârile judecătoreşti,
tehnoredactează hotărârile judecătoreşti şi alte lucrări repartizate de conducerea instanţei, transcribe înregistrările audio
saau stenogramele şedinţelor de judecată, în condiţiile legii.
Departamentul economico-financiar şi adminsitrativ este compus din compartiment financiar-contabil şi
compartiment administrativ.
Compartimentul financiar-contabil are atribuţii pe linia elaborării proiectului debuget annual de venituri şi
cheltuieli, efectuarea operaţiilor contabile privind evidenţa patrimoniului, activitatea de administrare şi inventariere a
acestuia, casarea şi declasarea mijloacelor fixe şi a altor bunuri materiale, asigurarea evidenţei contabile pentru activitatea
desfăşurată de instanţe, asigurării calculului şi plăţii drepturilor băneşti etc.
Compartimentul administrativ are atribuţii în privinţa întocmirii documentaţiei pentru achiziţiile publice,
serviciile şi lucrările necesare desfăşurării activităţii instanţei, asigurării aprovizionării cu materiale de întreţinere şi uz
gospodăresc, mijloace fixe şi alte bunuri necesare activităţii instanţelor, asigurării întreţinerii şi funcţionării clădirilor,
instalaţiilor tehnico-sanitare li de încălzire etc.
Biroul de informare şi relaţii publice asigură legăturile instanţei sau parchetului cu publicul şi cu mijloacele de
comunicare în masă, în vederea garantării transparenţei activităţii judiciare, în condiţiile legii. Tot acest compartiment
asigură activitatea de soluţionare a petiţiilor, potrivit dispoziţiilor Legii nr.544/2001 privind accesul liber la informaţiile de
interes public şi ale Ordonanţei Guvernului nr.27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor.
Personalul de specialitate care lucrează în compartimentele auxiliare este subordonat ierarhic conducerii
instanţelor sau parchetelor unde funcţionează.
Eliberarea din funcţie a personalului de specialitate din compatimntele auxiliare se poate face numai pentru
motive prevăzute în Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor. Decizia de eliberare
din funcţie se emite de către preşedinteşe instanţei. În caz de abateri disciplinare, tot preşedinte instanţei este cel
competent să aplice măsuri disciplinare prevăzute în regulamentele de ordine interioară.
Paza sediilor instanţelor judecătoreşti şi parchetelor, a bunurilor şi altor valori aparţinând acestora, supravegherea
accesului şi menţinerea ordinii în sedii, se asigură în mod gratuit de către Jandarmeria Română prin structurile sale
specializate.
Activitatea personalului Jandarmeriei Române însărcinat cu activitaţile de pază şi supravegherea a ordinii
instanţelor şi parchetelor este coordonată de preşedintele instanţei sau de conducătorul parchetului.
CAPITOLUL 4.
Ministerul Public
Secţiunea 1. Istoricul şi natura instituţiei.

24
Din punct de vedere istoric instituţia procurorului a fost introdusă în dreptul românesc încă din vremea
Regulamentului organic din 1832 în Ţara Românească. Într-o formă modernă, apropiată de scopurile actuale, Ministerul
Public a fost reglementat în Codul de procedură civilă adoptat în anul 1865, care prevedea formele de participare a
procurorului la procesul civil. În perioada comunistă instituţia a fost organizată sub titulatura de Procuratura Republicii
Populare Române iar, ulterior Procuratura Republicii Socialiste Române.
Constituţia din 1991 a redat instituţiei vechea denumire de Minister Public. În acord cu majoritatea legislaţiilor,
potrivit Constituţiei României, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi
apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Ministerul Public îşi desfăşoară activitatea prin
procurori constituiţi în parchete.
Natura juridică a Ministerului Public a fost obiectul unor permanente controverse. Opiniile exprimate în literatura
de specialitate au oscilat între a încadra Ministerul Public în categoria organismelor care exercită puterea judecătorească şi
a plasa această autoritate în zona executivului. Prima opinie se întemeiază pe aşezarea topografică a instituţiei în
Constituţie, în capitolul denumit ,,Autoritatea judecătorească,,. Această opinie nu poate fi acceptată, deoarece potrivit
Constituţiei procurorii îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, ceea ce face incompatibilă instituţia cu
atributele necesare pentru înfăptuirea justiţiei, adică independenţa totală de orice putere a statului. În plus, plasarea
Ministerului Public între organismele care exercită puterea judecătorească ar fi contrară dispoziţiilor constituţionale
potrivit cărora ,,puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe
judecătoreşti stabilite de lege,,.
În realitate, rolul Ministerului Public este în strânsă conexiune cu activitatea de înfăptuire a justitiei în cauze
penale şi civile, dar procurorii nu au aptitudinea de a soluţiona conflicte ivite în viaţa socială, aceasta atribuţie revenind
exclusiv instanţelor judecătoreşti.
Secţiunea 2. Organizarea Ministerului Public.
Parchetul reprezintă structura organizatorică a Ministerului Public. Pe lângă fiecare curte de apel, tribunal,
tribunal pentru minori şi familie şi judecătorie funcţionează un parchet. De asemenea, pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie funcţionează un parchet condus de un procuror general.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, parchetele de pe lângă curţile de apel şi tribunale au în
structura lor secţii conduse de procurori şefi, care pot fi ajutaţi de adjuncţi. În cadrul secţiilor pot funcţiona birouri
conduse de procurori şefi. Parchetele de pe lângă curţile de apel au în structura lor şi câte o secţie pentru minori şi familie.
2.1. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie coordonează activitatea parchetelor din subordine, are
personalitate juridică şi gestionează bugetul Ministerului Public.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este condus de procurorul general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ajutat de un prim-adjunct, un adjunct şi 3 procurori consilieri. Procurorul general
al Parchetului de lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie exercită, direct sau prin procurori inspectori, controlul asupra
tuturor parchetelor. El reprezintă Ministerul Public în relaţiile cu celelate autorităţi publice şi cu orice persoane juridice
sau fizice, din ţară sau din străinătate.
În cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează colegiul de conducere, care
hotărâşte asupra problemelor generale de conducere ale Ministerului Public. Acest organism este constituit procurorul
general, prim-adjunctul, adjunctul şi consilierii acestuia, procurorii şefi de secţie, procurorul inspector şef şi 5 procurori
aleşi în adunarea generală a procurorilor.
Aşa cum rezultă din cele de mai sus, legea reglementează existenţa unui organism larg reprezentativ la nivelul
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv adunarea generală a procurorilor. Aceasta se convoacă
de procurorul general, anual sau ori de câte ori este necesar. Competenţele acestui organism sunt stabilite prin asemănare
cu cele pe cre le deţin adunările generale ale judecătorilor în cadrul instanţelor judecătoreşti.
2.1.1. Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism ( D.I.I.C.O.T. ).
In cadrul Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează. Direcţia de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism ( D.I.I.C.O.T. ), ca structură specializată în combaterea
criminalităţii organizate şi a terorismului.

25
In cadrul D.I.I.C.O.T. sunt încadraţi procurori numiţi prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii. Pot fi încadraţi procurori care au o bună
pregătire profesională, o conduită morală ireproşabilă, o vechime de cel puţin 6 ani în funcţia de procuror sau judecător şi
care au fost declaraţi admişi în urma unui interviu organizat de comisia costituită în acest scop, prin ordin al Procurorului
general al Pachetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Revocarea din funcţie a procurorilor numiţi în D.I.I.C.O.T. se poate face ca urmare a unei sancţiuni disciplinare
sau în cazul exercitări necorespunzătoare a funcţiei, prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii. La data încetării activităţii în cadrul
D.I.I.C.O.T., procurorul revine la parchetul de unde provine sau la alt parchet unde are dreptul să funcţioneze conform
legii.
2.1.2. Direcţia Naţională Anticorupţie ( D.N.A. ).
Direcţia Naţională Anticorupţie reprezintă o structură autonomă în cadrul Ministerului Public, fiind specializată
în combaterea infracţiunilor de corupţie. Direcţia Naţională Anticorupţie are personalitate juridică.
Direcţia Naţională Anticorupţie este independentă în raport cu instanţele judecătoreşti şi cu parchetele de pe lângă
acestea, precum şi în relaţiile cu celelalte autorităţi publice, exercitându-şi atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru
asigiurarea respectării acesteia. Direcţia Naţională Anticorupţie elaborează anual un raport privind activitatea desfăşurată,
pe care îl prezintă Consiliului Superior al Magistraturii şi ministrului justiţiei. Ministrul justiţiei va prezenta Parlamentului
concluziile asupra raportului de activitate al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
Activitatea acestui organism este coordonată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
Direcţia Naţională Anticorupţie este condus de un procuror şef, asimilat prim-adjunctului procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ajutat de doi procurori adjuncţi, asimilaţi adjunctului
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Asupra problemelor generale de conducere ale direcţiei decide colegiul de conducere, constituit din procurorul
şef, adjuncţii şi 5 procurori aleşi de adunarea generală.
Adunarea generală a procurorilor Departamentului Naţional Anticorupţie se convoacă de procurorul şef, anulal
sau ori de câte ori este necesar şi are competenţele similare cu cele prevăzute de lege pentru adunarea generală a
procurorilor Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie sunt încadraţi procurori care trebuie să aibă o bună pregătire
profesională, o conduită morală ireproşabilă, o vechime de cel puţin 6 ani ca procurer sau judecător şi care au fost
declaraţi admişi la interviul organizat de o comisie constituită în acest scop. Procurorii ce îndeplinesc condiţiile arătate
sunt numiţi prin ordin al procurorului şef al Direcşiei Naţionale Anticorupţie, cu avizul Consiliului Superior al
Magistraturii.
Revocarea din funcţie a procurorilor numiţi în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie se poate face ca urmare a
unei sancţiuni disciplinare sau în cazul exercitări necorespunzătoare a funcţiei, prin ordin al procurorului şef al Direcţiei
Naţionale Anticorupţie, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii. La data încetării activităţii în cadrul Direcţiei
Naţionale Anticorupţie procurorul revine la parchetul de unde provine sau la alt parchet unde are dreptul să funcţioneze
conform legii.
2.2. Parchetele de pe lângă curţile de apel, tribunale, tribunale pentru minori şi familie şi judecătorii.
Parchele sunt constituite pe lângă fiecare curte de apel, tribunal, tribunal pentru minori şi familie şi judecătorie.
Parchetele de pe lângă curţile de apel şi tribunale au personalitate juridică.
Parchetele de pe lângă curţile de apel sunt conduse de procurori generali în timp ce parchetele de pe lângă
tribunale şi judecătorii sunt conduse de prim-procurori.
În cadrul fiecărui parchet funcţionează câte un colegiu de conducere, care avizează problemele generale de
conducere ale parchetelor şi care are în componenţă procurori care deţin funcţii de nivelul celor prevăzute de lege pentru
colegiile de conducere ale instanţelor judecătoreşti. În mod asemănător, în cadrul parchetelor funcţionează adunările
generale ale procurorilor, cu competenţe similare cu cele ale adunărilor generale ale judecătorilor.
Secţiunea 3. Funcţionarea şi atribuţiile Ministerului Public.

26
3.1. Principiile funcţionării Ministerului Public.
Procurorii îţi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic.
Principiul controlului ierarhic a fost o constantă a Ministerului Public în toată perioada de existenţă a acestei
instituţii. Însă subordonarea ierarhică în cazul procurorilor este un principiu întâlnit în mai multe state cu sistem judiciar
apropiat celui român43.
Controlul ierarhic, specific activităţii procurorilor, constă în faptul că dispoziţiile procurorului ierarhic superior,
date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine. Procurorii din fiecare parchet
sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv iar conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului
parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie. Controlul exercitat de procurorul general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de procurorul şef al Direcţiei Naşionale Anticorupţie sau de procurorul general al
parchetului de pe lângă curtea de apel asupra procurorilor din subordine se poate realize direct sau prin procurori anume
desemnaţi.
Cu toate că subordonarea ierarhică este o caracteristică a activităţii procurorilor, legea prevede că în ce priveşte
soluţiile dispuse, procurorul este independent. De asemenea, procurorul este liber să prezinte în instanţă concluziile pe
care le consideră întemeiate, ţinând seama de probele administrate în cauză.
Pe lângă controlul ierarhic exercitat în cadrul Ministerului Public, legea reglementează şi controlul ministrului
justiţiei. Potrivit art.69 din Legea nr.304/2004, ministrul justiţiei, când consideră necesar, din iniţiativă proprie sau la
cererea Consiliului Superior al Magistraturii, exercită controlul asupra procurorilor, prin procurori inspectori din cadrul
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din Parchetul Naţional Anticorupţie, din parchetele de pe lângă
curţile de apel sau alţi procurori delegaţi.
Controlul exercitat de ministrul justiţiei constă în verificarea pe de o parte a eficienţei manageriale iar pe de altă
parte a modului în care se procurorii îşi îndeplinesc atribuţiile de serviciu şi în care se desfăşoară raporturile de serviciu cu
justiţiabilii şi cu celelalte persoane implicate în lucrările de competenţa parchetelor. În cadrul atribuţiilor sale, ministrul
justiţiei poate să ceară procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau după caz,
procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie informări asupra activităţii parchetelor şi să dea îndrumări scrise
cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii.
Este de remarcat faptul că actuala lege de organizare judiciară a introdus o serie de prevederi care sunt de natură
să sporească automonia decizională a procurorului şi să atenueze din posibilele efecte negative pe care principiul
controlului ierarhic le-ar putea produce asupra activităţii procurorilor:
- a fost abandonată prevederea existentă în vechea lege de organizare judecătorească, Legea nr.92/1992, potrivit
căreia ministrul justitiei avea dreptul sa dea dispozitie scrisa, in mod direct sau prin procurorul general, procurorului
competent sa inceapa, in conditiile legii, procedura de urmărire penala pentru infractiunile despre care avea cunostinta si
sa promoveze in fata instantelor judecatoresti actiuni si cai de atac necesare apararii interesului public. O asemenea
prevederea apropia prea mult pe ministrul justiţiei de activitatea concretă, de speţă, a procurorului, efectul fiind crearea
unui pericol de politizare a intervenţiilor ministrului sau numai acela ca intervenţia să fie percepută ca atare în ochii
opiniei publice.
- a fost abandonată şi prevederea existentă în legislaţia anterioară potrivit căreia controlul ministrului justiţiei
asupra activităţii procurorilor se poate concretize şi prin aprecierea asupra activitatii, pregatirii si aptitudinilor profesionale
ale procurorilor. În prezent, singurul organism cu drept de a veghea asupra pregătirii şi aptitudinilor profesionale a
procurorilor este Consiliul Superior al Magistarturii.
- a fost reglementată posibilitatea pentru procuror de a contesta în faţa Consiliului Superior al Magistraturii
intervenţia procurorului ierarhic superior, în orice formă, în efectuarea urmăririi penale sau în adoptarea soluţiei, precum
şi intervenţia procurorului ierarhic superior pentru influenţarea în orice formă a concluziilor.
- a fost reglementată o anumită continuitate a activităţii procurorului de caz în sensul că lucrările repartizate
acestuia pot fi trecute altui procuror numai în caz de suspendare sau încetare a calităţii de procuror ori în caz de absenţă,

43
În sistemul juridiciar francez, se menţionează drept caracteristici ale corpului procurorilor, subordonarea
ierarhică, indivizibilitatea ( tradusă prin faptul că în cursul aceleiaşi cauze un magistrat procuror poate fi
înlocuit ), amovibilitatea ( contrară inamovibilităţii ce caracterizează activitatea judecătorului ). A se vedea,
A.Heraud, A.Maurin, Institutions judiciaires, 6 eme ed., Sirey, 2006, p.110.
27
dacă există cauze obiective care justifică urgenţa şi care împiedică rechemarea. Procurorul căruia i-a fost luată o lucrare
repartizată poate contesta măsura dispusă de procurorul ierarhic superior la Consiliul Superior al Magistraturii.
În concluzie, trebuie reţinut că principiul controlului ierarhic în activitatea procurorilor este reţinut în majoritatea
legislaţiilor iar dispoziţiile legale din dreptul intern au evoluat în sensul asigurării independenţei procurorului în adoptarea
soluţiei într-un caz concret şi în concluziile pe care le pune în faţa instanţei. Se remarcă preocuparea legiuitorului român
de a elimina posibilitatea ca principiul classic al subordonării şi controlului ierarhic să se manifeste prin implicarea directă
a procurorului ierarhic sau, mai grav, a ministrului justiţiei, în activitatea curentă a procurorilor, în legătură cu cauzele ce
le-au fost repartizate.

3.2. Atribuţiile Ministerului Public.


Atribuţiile procurorilor se manifestă în principal în materie penală, rolul acestora în procesul civil fiind diminuat.
Potrivit dispoziţiilor legale, procurorii au următoarele atribuţii:
a. efectuează urmărirea penală în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege şi participă, potrivit legii, la
soluţionarea conflictelor prin mijloace alternative;
b. conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, conduce şi controlează
activitatea altor organe de cercetare penală44;
c. sesizează instanţele judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale;
d. exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege45;
e. participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată46;
f. exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, atribuţie ce poate fi exerciatată deopotrivă în
materie penală sau civilă47;
g. apără drepturile şi interesele legitime ale minorilor, persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi
ale altor persoane, în condiţiile legii;

44
Potrivit legii, organele de poliţie judiciară îşi desfăşoară activitatea de cercetare penală, în mod
nemijlocit, sub conducerea şi supravegherea procurorului, fiind obligate să aducă la îndeplinire dispoziţiile
acestuia.
45
Potrivit art.45 alin.1 din Codul de procedură civilă, Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte
ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub
interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege. Astfel, Legea
contenciosului administrativ, nr.554/2004, prevede că atunci când Ministerul Public apreciază că, prin
excesul de putere, concretizat în emiterea unui act administrativ normativ, se vatămă un interes public,
va sesiza instanţa de contencios administrativ competentă de la sediul autorităţii publice emitente.
46
Potrivit art.64 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, procurorul participă la şedinţele de
judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului. În procesele penale, la şedinţa de
judecată, poate participa procurorul care a efectuat urmărirea penală sau alt procuror desemnat de
conducătorul parchetului.
Potrivit art.45 alin.3 din Codul de procedură civilă, procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în
oricare faza a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor. Sunt cazuri expres prevăzute de lege când participarea procurorului la procesul civil
este obligatorie, absenţa sa atrăgând nulitatea hotărârii judecătoreşti pronunţate în aceste condiţii
( cererea privind punerea sub interdicţie a unei persoane, judecarea cererilor de expropriere, judecarea
apelului sau recursului declarat în materia desenelor şi modelelor industriale etc. ).
47
În cazul recursului în interesul legii, legitimarea procesuală pentru promovarea acestuia revine numai
procurolului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
28
h. acţionează pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea ministrului justiţiei, pentru
realizarea unitară a politicii penale a statului;
i. studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează şi prezintă ministrului
justiţiei propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei în
domeniu;
j. exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege.

PARTEA III a
Statutul judecătorilor şi al procurorilor.
Noţiunea de magistratură şi magistrat.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr.303/2004, în forma iniţială, din corpul magistraţilor făceau parte judecătorii,
procurorii, constituiţi în parchete şi magistraţii – asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Potrivit aceloraşi dispoziţii
era asimilat magistraţilor, pe durata funcţiei, personalul de specialitate juridică din Ministerul Justiţiei, Consiliul Superior
al Magistraturii, din Institutul Naţional de Criminologie şi din Institutul Naţional al Magistraturii.
În prezent Legea nr.303/2004 evită să atribuie în mod explicit calitatea de magistrat unei categorii profesionale şi
se limitează a opera cu noţiunea de magistratură. Astfel, legiuitorul defineşte magistratura ca fiind activitatea judiciară
desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii,
ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Modificarea legislativă pare mai mult formală din
moment ce activitatea definită drept magistratură este în continuare atribuită judecătorilor şi procurorilor, adică aceleaşi
categorii cărora, în forma iniţială, legea le conferea calitatea de magistrat. Prin urmare, nu se poate aprecia că în prezent ar
fi o greşală terminologică dacă ne-am referi la judecători şi procurori desemnându-i prin noţiunea generică de magistraţi.
Capitolul 1.
Cariera judecătorilor şi procurorilor.
Secţiunea 1. Admiterea în magistratură. Formarea profesională iniţială a judecătorilor şi procurorilor.
Modalitatea de recrutare a judecătorilor şi procurorilor are în mod cert o influenţă asupra independenţei personale
a acestor. Există eforturi în mai toate statele de a găsi un sistem optim de recrutare a magistraţilor care să garanteze
independenţa acestora şi totodată să asigure formarea unui corp profesional de elită. Dreptul comparat cunoaşte mai multe
sisteme de recrutare şi învestire a magistraţilor:
a. numirea magistraţilor de către organele puterii executive. Sistemul este criticat pe motiv că ar afecta
independenţa personală a magistratului astfel numit, prezumându-se o anumită obedienţă faţă de puterea care
l-a numit în funcţie. Sistemul se aplică însă cu anumite standarde impuse în ce priveşte selecţionarea
magistraţilor astfel că în general puterea executivă nu dispune de un drept discreţionar în actul de numire.
b. Alegerea magistraţilor este un sistem ce prezintă avantajul înlăturării pricolului de aservire a magistraţilor
puterii executive. În schimb, critica acestui sistem are la bază argumentul correct că alegătorii nu au expertiza
necesară pentru a aprecia capacităţile de bun magistrat al candidatului, de multe ori alegerea fiind bazată pe
elemente ce exced calităţilor profesionale ale acestuia.
c. Recrutarea chiar de către corpul magistraţilor are avantajul că înlătură posibilitatea aservirii magistraţilor faţă
de alte puteri ale statului şi asigură numirea pe criterii profesionale. Se reproşază acestui sistem că generează
formarea unei caste a magistraţilor.
Sistemul nostru este unul mixt. Competenţele în privinţa recrutării judecătorilor şi procurorilor sunt îndeplinite de
către Consiliului Superior al Magistraturii, organism ce poate fi considerat ca aparţinând corpului magistraţilor. Numirea
în funcţie a judecătorilor şi procurorilor, cu excepţia celor stagiari, este realizată de Preşedintele României dar numai la
29
propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Sistemul adoptat acorda intaietate Consiliului Superior al Magistraturii,
care este competent in ce priveste impunerea criteriilor de pregatire profesionala avute in vedere la selectarea judecatorilor
si procurorilor, actul de numire fiind conditionat de propunerea formulata de Consiliul Superior al Magistraturii.
Sistemul adoptat acorda intaietate organului profesional si in cazul unui conflict cu reprezentantul puterii
executive in privinta numirii in functie a judecatorilor sau procurorilor. Astfel, Presedintele Romaniei poate refuza o
singura data numirea judecatorilor si procurorilor propusi de catre Consiliul Superior al Magistraturii. Refuzul trebuie sa
fie motivat. In aceasta situatie, daca Consiliul Superior al Magistraturii sustine propunerea initiala, trebuie sa motive
optiunea sa iar seful executivului este obligat sa procedeze la numire, actul sau devenind unul formal.
Recrutarea judecătorilor şi procurorilor se face, in principiu, prin concurs.
Exista doua modalitati de recrutare a judecatorilor si procurorilor:
a. recrutarea şi formarea profesională iniţială în vederea ocupării funcţiei de judecator sau procuror prin
absolvirea cursurilor Institutului Naţional al Magistraturii;
b. recrutarea directa, prin primirea in magistratura a persoanelor cu vechime in alte profesii juridice.
a. Recrutarea prin admiterea urmata de formarea profesionala in cadrul Institutului National al Magistraturii
constituie sau ar trebui sa constituie mijlocul principal pentru formarea corpului de magistrati.
Admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii se face pe bază de concurs48. Consiliul Superior al Magistraturii
stabileste in fiecare an numarul de cursanti in functie de numarul de posturi vacante de judecatori si procurori.
La concursul organizat in vederea admiterii la Institutul National al Magistraturii care se poate înscrise persoana
care are cetăţenie română, domiciliul în România şi capacitate deplină de exerciţiu, este licenţiată în drept, nu are
antecedente penale, nu are cazier fiscal şi se bucură de o bună reputaţie, cunoaşte limba română şi este aptă din punct de
vedere medical şi psihologic pentru exercitarea funcţiei de magistrat49.
Cursanţii Institutului Naţional al Magistraturii au calitatea de auditori de justiţie. Durata cursurilor de formare
profesională a auditorilor de justiţie este de 2 ani. După primul an de cursuri, auditorii de justiţie vor opta, în ordinea
mediilor şi în raport de numărul posturilor, pentru funcţia de judecător sau procuror.
În perioada cursurilor, auditorii de justiţie efectuează stagii de practică în cadrul instanţelor judecătoreşti şi al
parchetelor, asistă la şedinţele de judecată şi la activitatea de urmărire penală, pentru a cunoaşte în mod direct activităţile
pe care le desfăşoară magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate.
Programul de formare profesională a auditorilor de justiţie se aprobă de Consiliul Superior al Magistraturii, la
propunerea Institutului Naţional al Magistraturii.
După încheierea cursurilor în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, auditorii de justiţie susţin un examen de
absolvire ce constă în probe teoretice şi practice prin care se verifică însuşirea cunoştinţelor necesare exercitării funcţiei
de judecător sau procuror50.
Perioada în care o persoană a avut calitatea de auditor de justiţie, dacă a promovat examenul de absolvire,
constituie vechime în magistratură.
Auditorii de justiţie care promovează examenul de absolvire vor fi numiţi, de regulă, în funcţiile pentru care au
optat după primul an de cursuri. Auditorii de justiţie care nu promovează examenul de absolvire se pot prezenta încă o
dată pentru susţinerea acestuia la următoarea sesiune. În cazul în care auditorul de justiţie nu se prezintă, în mod
nejustificat, la examen sau nu promovează examenul nici în a doua sesiune, el nu poate fi numit magistrat şi va fi obligat
să restituie indemnizaţia51 şi cheltuielile de şcolarizare.
48
Concursul de admitere se organizeaza anual.
49
Comisia medicală se stabileşte prin ordin comun al ministrului justiţiei şi ministrului sănătăţii.
50
Absolvenţii Institutului Naţional al Magistraturii sunt obligaţi să îndeplinească timp de 6 ani funcţia de
judecător sau de procuror. În cazul în care un magistrat absolvent al Institutului Naţional al Magistraturii
este eliberat din funcţie înainte de expirarea perioadei de 6 ani, din iniţiativa sa ori din motive care îi sunt
imputabile, el este obligat să restituie indemnizaţia de auditor de justiţie şi cheltuielile de şcolarizare
efectuate cu formarea sa, proporţional cu timpul rămas până la împlinirea termenului de 6 ani.
51
Pe durata cursurilor auditorii de justiţie beneficiază de o indemnizaţie lunară corespunzătoare funcţiei de
magistrat stagiar, în raport cu vechimea pe care o au ca auditori. Indemnizaţia are regimul juridic al unui
drept salarial şi se plăteşte dintr-un fond prevăzut în bugetul annual aprobat al Consiliului Superior al
30
Absolventii Institutului National al Magistraturii sunt obligati sa indeplineasca functia de judecator sau procuror
timp de 6 ani. In cazul in care va fi eliberat din functie inainte de aceasta perioada la initiativa sa ori din motive
imputabile, ii revine obligatia de a restitui bursa de auditor de justitie si cheltuielile de scolarizare efectuate cu formarea
sa, proportional cu perioada ramasa pana la implinirea termenului de 6 ani.
b. În mod exepţional, pot fi numiţi în magistratură, pe bază de concurs, cei care au indeplinit functia de judecator,
procuror, magistrat – asistent la Inalta Curte de Casatie si Justitie, care si-au incetat activitatea din motive neimputabile,
personalul de specialitate juridică din Ministerul Justitiei, din Ministerul Public, din Consiliul Superior al Magistraturii,
din Institutul National al Magistraturii si din Institutul National de Criminologie, precum şi avocaţii, notarii, asistenţii
judiciari, consilierii juridici, persoanele care au îndeplinit funcţii de specialitate juridică în aparatul Parlamentului,
Administraţiei Prezidenţiale, Guvernului, Curţii Constituţionale, Avocatului Poporului, Curţii de Conturi sau al
Consiliului Legislativ, cadrele didactice din invatamantul juridic superior acreditat, cu o vechime de specialitate de cel
puţin 5 ani.
Exista posibilitatea cu totul exceptionala de a se accede in magistratura fara concurs in cazul unor persoane care
au indeplinit functii ce ii recomanda ca avand o pregatire profesionala compatibila cu calitatea de judecator sau procuror.
Legea le enumera in mod limitativ:
- cei care au indeplinit functia de judecator sau procuror cel putin 10 ani si care s-au incetat
activitatea din motive neimputabile52. Acestia pot fi numiti la instante sau parchete de acelasi
grad cu cele la care au functionat, cu exceptia Inaltei Curti de Casatie si Justitie;
- cei care au indeplinit functia de magistrat-asistent la Inalta Curte de Casatie si Justitie cel putin
10 ani si care s-au incetat activitatea din motive neimputabile 53. Ei pot fi numit la judecatorii
sau parchetele de pe langa aceste instante.
In cazul acestor categoriilor de pesoane enumerate anterior, accesul in magistratura se face in baza unui interviu
sustinut in fata sectiei corespunzatoare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.
In privinta tuturor persoanelor care acced in magistratura in alt mod decat formarea initiala in cadrul Institutului
National al Magistraturii, se instituie obligatia legala de a urma un curs de formare profesionala in cadrul Institutului
National al Magistraturii pe o perioada de 6 luni. Cursul are menirea de a face posibila asimilarea unor constistinte ce tin
de specificul activitatii de judecator sau procuror dar si cunoasterea elementelor de drept comunitar. Dupa efectuarea
cursului, persoanele care au fost primite in magistartura fara examen sunt obligate sa sustina un examen pentru verificarea
cunostintelor. Nepromovarea acestui examen atrage eliberarea din functia de judecator sau procuror si obligatia de a
restitui indemnizatiile primite pe perioada cursurilor.
Legea crează un statut special judecatorilor Curtii Constitutionale care, la data numirii, aveau functia de judecator
sau procuror. La incetarea mandatului la Curtea Constitutionala, acestia au dreptul sa revina la postul detinut anterior.
Secţiunea 2. Judecătorii şi procurorii stagiari.
Judecătorii şi procurorii stagiari sunt numiţi în funcţie de către Consiliul Superior al Magistraturii, pe baza mediei
generale, obţinută prin însumarea celor 3 medii de la sfârşitul fiecărui an de studiu şi de la examenul de absolvire a
Institutului Naţional al Magistraturii. Aceştia nu pot funcţiona decât la judecătorii sau la parchetele de pe lângă acestea.
Durata stagiului este de 1 an. În această perioadă judecătorii şi procurorii stagiari sunt obligaţi să continue
formarea profesională, sub coordonarea unui judecător sau procuror desemnat de preşedintele judecătoriei sau, după caz,
de prim-procurorul parchetului de pe lângă această instanţă.
În ce priveşte competenţa funcţională, judecătorii stagiari vor putea să ia parte la activitatea de judecată dar numai
în următoarele cazuri:
a. judecătorii stagiari – cererile privind pensiile de întreţinere, cererile privind înregistrările şi rectificările în
registrele de stare civilă, cererile privind popririle, învestirea cu formulă executorie şi luarea unor măsuri asigurătorii;
litigiile patrimoniale având ca obiect plata unei sume de bani sau predarea unui bun, în cazul în care valoarea obiectului
litigiului nu depăşeşte 10.000 RON; plângerile împotriva proceselor-verbale de contravenţie şi de aplicare a sancţiunilor

Magistraturii.
52
Conditia este considerate indeplinita si in cazul cumularii vechimii in functia de judecator, procuror sau in
profesia de avocat.
53
Ibidem.
31
contravenţionale; somaţia de plată, reabilitarea; constatarea intervenirii amnistiei ori graţierii; infracţiunile în legătură cu
care se sesizează direct instanţa judecătorească.
b. procurorii stagiari – au dreptul să pună concluzii în instanţă, să efectueze şi să semneze acte procedurale, sub
coordonarea unui procuror care se bucură de stabilitate. Soluţiile procurorilor stagiari sunt contrasemnate de procurorii
care îi coordonează.
După parcurgerea perioadei de stagiu, judecătorii şi procurorii stagiari sunt obligaţi să se prezinte la examenul de
capacitate. În cazul în care magistratul stagiar este respins la examenul de capacitate, este obligat să se înscrie la sesiunea
următoare. Lipsa nejustificată de la examenul de capacitate sau respingerea la două sesiuni atrage pierderea calităţii de
judecător sau procuror stagiar. Dacă absenţa de la examen este datorată unor motive justificate, se poate susţine examenul
dacă de la încheierea stagiului până la data fixată pentru examen nu au trecut mai mult de 2 ani, în caz contrar, persoana în
cauză trebuind să efectueze din nou stagiu prevăzut de lege.
Examenul de capacitate se organizează anual de către Consiliul Superior al Magistarturii, prin intermediul
Institutului Naţional al Magistraturii.
Conţinutul examenului de capacitate, constând în verificarea conoştinţelor teoretice şi practice prin probe scrise şi
orale, este stabilit de Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor: probele cu caracter teoretic au ca obiect
fundamentele constituţionale ale statului de drept, instituţiile de bază ale dreptului, organizarea judiciară şi Codul
deontologic al judecătorilor şi procurorilor iar probele cu caracter practic constau în soluţionarea de speţe şi întocmirea de
acte judiciare, distincte pentru procurori şi judecători, în funcţie de specificul activităţii acestora.
Comisiile de examinare sunt numite de către Consiliul Superior al Magistraturii, la propunerea Institutului
Naţional al Magistarturii şi sunt compuse, pentru judecători - din judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
judecători de la curţile de apel, formatori de la Institutul Naţional al Magistraturii şi pentru procurori – din procurori de la
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurori de la parchetele de pe lângă curţile de apel şi formatori
de la Institutul Naţional al Magistraturii. În ce priveşte disciplinele care formează obiectul examinării, acestea se
determină prin Regulamentul de organizare a examenului de capacitate, elaborat de Consiliul Superior al Magistraturii.
Acelaşi Regulament stabileşte şi media minimă de promovare a examenului.
După validarea examenului de capacitate de către Consiliul Superior al Magistraturii54, prin grija acestui
organism, se publică în Monitorul Oficial şi se afişază la sediile instanţelor şi parchetelor lista posturilor vacante de la
judecătorii şi parchetele de pe lângă aceste instanţe. Candidaţii declaraţi admişi la examenul de capacitate au dreptul, în
ordinea mediilor, să-şi aleagă posturile în termen de 15 zile de la publicarea acestora în Monitorul Oficial al României 55.
Alegerea este supusă regulii conform căreia judecătorii stagiari pot opta numai pentru posturi de judecători, iar procurorii
stagiari numai pentru posturi de procurori. Candidaţilor care nu au optat în termenul legal li se propune, din oficiu, un post
de către Consiliul Superior al Magistraturii. Refuzul de a accepta propunerea este considerat demisie.
Secţiunea 3. Numirea, promovarea, delegarea, detaşarea şi transferul judecătorilor şi procurorilor.
3.1. Numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor.
Judecătorii inamovibili şi procurorii, care se bucură de stabilitate, sunt numiţi de Preşedintele României, la
propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.
Înainte de a începe să-şi exercite funcţia, cu ocazia citirii actului de numire, judecătorii şi procurorii depun
jurământ în faţa magistraţilor instanţei sau ai parchetului la carea a fost numit. Jurământul se depune în forma solemnă
prevăzută de art.34 alin.1 din legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Nedepunerea jurământului atrage, de
drept, nulitatea numirii în funcţie. Actele efectuate de magistrat înainte de depunerea jurământului sunt nule56.
3.2. Promovarea şi numirea în funcţii de conducere a judecătorilor şi procurorilor.
3.2.1. Promovarea judecătorilor şi procurorilor în funcţii de execuţie la tribunale, curţi de apel şi la
parchete.

54
Consiliul Superior al Magistraturii poate invalida, în tot sau în parte, examenul de capacitate în cazurile în
care constată că nu au fost respectate condiţiile prevăzute de lege şi regulament privind organizarea
examenului sau că există dovada săvârşirii unor fraude.
55
La medii egale are prioritate la alegerea postului în orninea următoare: canditatul care este titular al
diplomei de doctor în drept, cel care are o vechime mai mare în magistratură, cel care funcţionează la
instanţa sau parchetul pentru care a optat.
56
A se vedea şi opinia exprimate de I.Leş, Instituţii, p.182.
32
Promovarea magistraţilor în funcţii de execuţie se face numai prin concurs organizat la nivel naţional de Consiliul
Superior al Magistraturii, prin Institutul Naţional al Magistraturii, în limita posturilor vacante existente la instanţe şi
parchete.
Promovarea magistraţilor se face numai cu consimţământul acestora.
Pentru a putea participa la concursul de promovare judecătorii sau procurorii trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii a căror verificare revine Consiliului Superior al Magistraturii:
- în ultimii 3 ani înaintea concursului au avut calificativul ,, foarte bine ’’ şi n-au săvârşit abateri
disciplinare;
- îndeplinesc următoarele condiţii de vechime: 5 ani vechime în funcţia de judecător sau procuror57,
pentru promovarea la tribunal, tribunal specializat sau parchetele de pe lângă aceste instanţe; 6 ani
vechime în funcţia de judecător sau procuror, pentru promovarea la curţile de apel sau la parchetele de
pe lângă aceste instanţe; 8 ani de vechime în funcţia de judecător sau procuror, pentru promovarea în
funcţia de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Legea prevede şi posibilitatea promovării pe loc în limita numărului de locuri aprobat anual de Consiliul Superior
al Magistraturii. În acest caz, magistraţii vor dobândi drepturile aferente funcţiei în care promovează dar nu vor fi obligaţi
să schimbe instanţa la care au funcţionat înainte de promovare.
3.2.2. Numirea în funcţiile de conducere din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, curţilor de apel şi
parchetelor.
Numirea în funcţiile de conducere la instanţele judecătoreşti şi parchete se face pe o perioadă de 3 ani, cu
posibilitatea reînvestirii o singură dată, pe baza unui concurs sau examen organizat de Consiliul Superior al Magistraturii
prin Institutul Naţional al Magistraturii.
Magistraţii care candidează la aceste funcţii trebuie să fi obţinut calificativul ,, foarte bine’’ la ultima evaluare, nu
au fost sancţionaţi disciplinar în ultimii 3 ani şi îndeplinesc următoarele condiţii de vechime în funcţia de magistrat:
- 5 ani în magistratură, pentru funcţia de preşedinte şi vicepreşedinte de judecătorie, prim-
procuror al parchetului de pe lângă judecătorie şi adjunct al acestuia;
- 6 ani în magistratură, pentru funcţia de preşedinte, vicepreşedinte şi preşedinte de secţie de
tribunal sau tribunal specializat sau prim-procuror, adjunct al acestuia ori procuror şef de secţie
la parchetele de pe lângă aceste instanţe;
- 8 ani în magistratură58, pentru funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, preşedinte secţie la curtea
de apel, procuror general al parchetului de pe lângă curtea de apel şi adjunct al acestuia,
procuror şef de secţie al parchetului de pe lângă curtea de apel.
Nu pot fi numiţi în funcţii de conducere judecătorii sau procurorii care au făcut parte din serviciile de informaţii
înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea ori cei care au un interes personal, ce influenţează sau ar putea influenţa
îndeplinirea cu obiectivitate şi imparţialitate a atribuţiilor prevăzute de lege. Pentru îndeplinirea acestor două condiţii
legea impune celor care participă la examenul sau concursul de numire într-o funcţie de conducere să dea o declaraţie pe
propria răspundere din care să rezulte că nu au făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 şi nici nu au
colaborat cu acestea, precum şi o declaraţie de interese. De asemenea, înainte de numirea în funcţie, Consiliul Naţional
pentru Studierea Arhivelor Securităţii verifică şi comunică, în 15 zile de la solicitarea Consiliului Superior al
Magistraturii, dacă judecătorul sau procurorul în cauză a făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 sau a
colaborat cu acestea.
Concursul sau examenul constă în prezentarea unui unui proiect referitor la exercitarea atributiilor specifice
functiei de conducere si in probe scrise privind managementul, comunicarea, resursele umane, capacitatea candidatului de
a lua decizii si de a-si asuma raspunderea, rezistenta la stres si un test psihologic.
3.2.3. Promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi accesul la funcţiile de
conducere din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al Parchetului de pe lângă această instanţă.
Promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se face de către Consiliul Superior al
Magistraturii pe baza unui raport consultativ întocmit de colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

57
La calcularea vechimii se ia în considerare şi perioada în care judecătorul sau procurorul în cauză a fost
avocat.
58
La calcularea vechimii se ia în considerare şi perioada în care judecătorul sau procurorul în cauză a fost
avocat.
33
Îşi pot depune candidaturile pentru funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecătorii sau
procurorii care îndeplinesc următoarele condiţii:
- au îndeplinit funcţia de judecător în ultimii 2 ani la tribunale sau curţi de apel59;
- au obţinut calificativul foarte bine la ultima evaluare;
- nu au fost sancţionaţi disciplinar;
- s-au remarcat în activitatea profesională;
- au o vechime în funcţia de judecător sau procuror de cel puţin12 ani.
Preşedintele, vicepreşedintele şi preşedinţii de secţii ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt numiţi pe o perioadă
de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată, de către Preşedintele României, la propunerea Consiliul Superior al
Magistraturii, dintre judecătorii acestei instanţe care au funcţionat la această instanţă cel puţin 2 ani. Preşedintele
României nu poate refuza numirea în funcţiile de conducere arătate decât motivat, aducând la cunoştinţa Consiliului
Superior al Magistraturii.
Revocarea din funcţiile de conducere ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către Preşedintele României,
la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, pentru motivele expres prevăzute de lege 60. Consiliul Superior al
Magistraturii se poate sesiza din oficiu, la cererea unei treimi din numărul membrilor sau la cererea adunării generale a
instanţei.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prim-adjunctul şi adjunctul
acestuia, procurorul general al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi adjuncţii acestuia, procurorii şefi de secţie ai acestor
parchete, precum şi procurorul şef al D.I.I.C.O.T. şi adjunţii acestora, sunt numiţi pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea
reînvestirii o singură dată, de către Preşedintele României, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului
Superior al Magistraturii, dintre procurorii care au o vechime minimă de 10 ani în funcţia de judecător sau procuror.
Preşedintele poate refuza motivat numirea, aducând la cunoştinţa publicului motivele refuzului.
Cei care urmează a fi numiţi în aceste funcţii trebuie să îndeplinească şi condiţiile de necolaborare cu serviciile de
informaţii şi inexistenţa intereselor care ar putea influenţa modul de exercitare a funcţiei, prevăzute în şi în cazul
promovării în funcţii de conducere la celelalte instanţe sau parchete.
Revocarea din funcţie a procurorilor cu funcţiile de conducere arătate anterior se face de către Preşedintele
României, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, pentru motive arătate la art.
51 alin.2 din Legea nr.303/2004.
Promovarea în celelalte funcţii de conducere în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi
a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, se face de către Consiliul Superior al Magistraturii, la propunerea procurorului general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau a procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
Durata numirii este de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată. Pentru numirea în aceste funcţii este este necesar
ca procurorul să îndeplinească condiţiile de necolaborare cu serviciile de informaţii şi de inexistenţa a intereselor de
natură să influenţeze modul de exercitare a funcţiei şi să aibe recomandarea conducătorului secţiei ori, după caz, direcţiei
din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau Direcţiei Naţionale Anticorupţie, unde urmează să
fie numit.
Revocarea din funcţie se poate face de către Consiliul Superior al Magistraturii, la propunerea procurorului
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau a procurorului şef al Direcţiei Naţionale
Anticorupţie. Motivele de revocare sunt aceleaşi ca şi în cazul celorlalte funcţii de conducere. Popunerea de revocare
poate fi formulată din oficiu sau la sesizarea adunărilor generale sau a conducătorilor secţiilor sau al direcţiei din cadrul
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
3.3. Delegarea, detaşarea şi transferul magistraţilor.

59
Textul care impune această condiţie – art.52 alin.1 din Legea nr.303/2004 a fost declarat neconstituţional
prin decizia nr.886/2006 a Curţii Constituţionale întrucât era discriminator în raport cu procurorii, care
potrivit Constituţiei au statut de magistraţi la fel ca şi judecătorii. Prin urmare, în cazul celor care îndeplinit
funcţia de procuror, condiţia de a fi îndeplinit funcţia de judecător în ultimii 2 ani la tribunale sau curţi de
apel nu se aplică.
60
În cazul în care nu mai îndepliniesc una dintre condiţiile necesare pentru numirea în funcţie; în cazul
exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor manageriale privind organizarea eficientă, comportamentul şi
comunicarea, asumarea responsabilităţilor şi aptitudinile manageriale;în cazul aplicării uneia dintre
sancţiunile disciplinare.
34
Toate cele trei instituţii au ca efect schimbarea, temporară sau definitivă, a instanţei sau parchetului ori chiar a
specificului activităţii, motiv pentru care legiuitorul le abordează cu o corectă precauţie, necesară pentru a împiedica ca
aplicarea concretă a acestora să nu degenereze în acte care să afecteze independenţa magistratului.
Caracteristica principală şi comună a celor trei instituţii o reprezintă faptul că măsurile ce le cuprind nu pot fi
aplicate decât cu acordul magistratului în cauză.
3.3.1. Delegarea.
a. Delegarea judecătorilor se poate dispune în cazul în care o judecătorie, un tribunal sau un tribunal specializat nu
poate funcţiona normal din cauza absenţei temporare a unor judecători, existenţei unor posturi vacante sau altor asemenea
cauze.
Delegarea este un act ce poate interveni numai cu acordul judecătorilor.
În cazul judecătoriilor, tribunalelor şi tribunalelor specializate, delegarea se dispune de către preşedintele curţii de
apel, la propunerea preşedintelui respectivei instanţe din circumscripţia acelei curţi de apel. În cazul curţilor de apel,
delegarea se dispune de către secţia pentru judecători a Consiliul Superior al Magistraturii, la solicitarea preşedintelui
respectivei curţi de apel.
b. În cazul procurorilor, aceştia pot fi delegaţi în interes de serviciu cu acordul scris al acestora, de către
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În toate cazurile delegarea are un caracter esenţialmente temporar, putându-se dispune pe o perioadă de cel mult
90 de zile şi poate fi prelungită cu acordul magistratului cel mult 90 de zile într-un an.
Pe întrega perioadă a delegării, magistraţii beneficiază de toate drepturile prevăzute de lege pentru funcţia în care
sunt delegaţi. În cazul în care salariul şi celelalte drepturi băneşti aferente funcţiei în care este delegat sunt inferioare,
magistratul îşi păstrează indemnizaţia lunară şi celelalte drepturile băneşti.
3.3.2. Detaşarea.
Consiliul Superior al Magistraturii poate dispune detaşarea judecătorilor sau procurorilor, numai cu acordul scris
al acestora, la alte instanţe sau parchete, la Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Naţional al Magistraturii,
Ministerul Justiţiei sau la unităţile subordonate acestuia ori la alte autorităţi publice, în orice funcţii, inclusive cele de
demnitate publică numite, la solicitarea acestor instituţii.
Detaşarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 6 luni şi 3 ani şi poate fi prelungită, cu acordul scris al
magistratului, pe o perioadă de până la 3 ani.
Pe toată durata detaşării, judecătorii şi procurorii îşi păstrează calitatea de judecător saau procuror şi beneficiază
de toate drepturile funcţiei în care a fost detaşat. În cazul în care salariul şi celelalte drepturi băneşti aferente funcţiei în
care este detaşat sunt inferioare, magistratul îşi păstrează indemnizaţia lunară şi celelalte drepturile băneşti.
Perioada în care este detaşat constituie vechime în funcţia de judecător sau procuror.
Delegarea şi detaşarea nu se pot face la instanţe sau parchete de nivel superior celor la care magistratul are dreptul
să funcţioneze potrivit legii.
3.3.3. Transferul.
Transferul magistraţilor de la o instanţă la altă instanţă sau de la un parchet la alt parchet ori la o instituţie publică
se aprobă, la cererea celor în cauză, de Consiliul Superior al Magistraturii. La cererea motivată, judecătorii pot fi numiţi în
funcţia de procuror, iar procurorii în funcţia de judecător, prin decret al Preşedintelui României, la propunerea Consiliului
Superior al Magistraturii, cu respectarea condiţiilor de vechime impuse de legea de organizare judiciară. Rolul principal în
cazul transferului îi revine, aşa cum era şi normal, Consiliului Superior al Magistraturii, deoarece pentru numirea în
funcţiile de judecător sau procuror candidaţii vor susţine un interviu. Procurorii care urmează a fi numiţi în funcţia de
judecători ca urmare a transferului vor susţine interviul în faţa secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al
Magistraturii iar judecătorii care urmează a fi numiţi prin transfer în funcţia de procurori vor susţine interviul în faţa
secţiei pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii.
Secţiunea 4. Drepturile şi îndatoririle magistraţilor. Incompatibilităţi şi interdicţii.
Natura activităţii magistraţilor impune independenţă personală, un grad înalt de calificare, o răspundere mult peste
limitele obişnuite în cazul funcţiilor publice şi, ceea ce este cel mai delicat, o anumită conduită socială care să corespundă
35
aşteptărilor societăţii şi care să contribuie la încrederea mebrilor acesteia atât justiţie cât şi în persoana celor care
contribuie la realizarea ei. Aceste aspecte stau la baza reglementării drepturilor şi obligaţiilor magistraţilor. Se va observa
că sunt pe deplin justificate acele drepturi cu caracter patrimonial pe care magistraţii le au potrivit legii, deoarece numai în
acest fel poate fi asigurată independenţa economică a acestora, fără de care ar fi iluzoriu orice discurs despre independenţa
decizională a judecătorilor sau procurorilor. De asemenea, interdicţiile la care sunt constrânşi magistraţii, chiar dacă par a
le impune obligaţii de conduită socială ce depăşesc de multe ori pe cele impuse altor funcţii publice, sunt necesare pentru
a asigura că încrederea societăţii în actul de justiţie nu ar fi afectată de percepţia comportamentului celor care compun
corpul magistraţilor.
Sistemul de drepturi şi obligaţii ce revin magistraţilor este reglementat astfel încât să corespundă exigenţelor
sporite pe care societatea le are faţă de cei care sunt chemaţi să realizeze actul de justiţie dar şi pentru acrea acestora un
statut social compatibil cu responsabilităţile ce le revin.
4.1. Drepturile magistraţilor.
4.1.1. Noţiunea de inamovibilitate.
Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili. Procurorii numiţi de Preşedintele României se
bucură de stabilitate şi sunt independenţi, în condiţiile legii.
Legea nu formulează o definiţie a noţiunii de inamovibilitate. În doctrină, inamovibilitatea a fost definită drept un
complex de drepturi care asigură pe judecător că nu poate face obiectul unei măsuri individuale luate de puterea executivă
în contra sa, în afară de cazurile expres prevăzute de lege. Astfel definită, inamovibilitatea apare ca o protecţie contra unui
eventual arbitrariu din partea puterii executive, garantând serenitatea judecătorului.
Inamovibilitatea este atribuită numai judecătorilor. Se pare că principiul subordonării ierarhice, specific
organizării Ministerului Public, a determinat în mod tradiţional61 excluderea procurorilor de la beneficiu inamovibilităţii.
Cu toate acestea, rolul deosebit pe care procurorul îl joacă în procesul de realizare a actului de justiţie şi măsurile destul de
grave pe care are competenţa să le adopte sunt aspecte ce determină ca acesta să nu fie lăsat în voia capriciilor puterii
executive. Astfel, deşi nu i se atribuie inamovibilitatea, în cazul procurorilor s-a creat un statut care împrumută unele
drepturi cuprinse în conceptul de inamovibilitate ( în ce priveşte promovarea, delegarea, detaşarea, transferul, suspendarea
şi încetarea din funcţie ). Acest statut a fost exprimat prin noţiunea de stabilitate în funcţie.
Se poate aprecia că inamovibilitatea este o garanţie a independenţei judecătorilor care se prezintă ca un drept
complex din care decurg toate atributele relative la statutul magistraţilor: transferarea, avansarea, delegarea, detaşarea,
suspendarea şi eliberarea din funcţie. Tot în categoria de drepturilor cuprinse în conceptul de inamovibilitate sunt şi acelea
care stabilesc că judecătorii şi procurorii pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi preventiv numai cu încuviinţarea
secţiilor corespunzătoare ale Consiliului Superior al Magistraturii. Numai în caz de infracţiune flagrantă, aceştia pot fi
reţinuţi şi percheziţionaţi, Consiliul Superior al Magistraturii fiind informat de îndată de organul care a dispus măsura.
4.1.2. Drepturi patrimoniale.
Magistraţii au dreptul la o remuneraţie stabilită în raport de nivelul instanţei sau al parchetului, cu funcţia
deţinută, cu vechimea în magistratură şi alte criterii prevăzute de lege. Salarizarea judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie se stabileşte prin legea privind indemnizaţiile pentru persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică.
Salarizarea judecătorilor şi procurorilor militari se asigură de Ministerul Apărării Naţionale.
În scopul asigurării independenţei economice a magistraţilor legea le acordă acestora şi alte drepturi cu caracter
patrimonial: asigurare pentru risc profesional, pentru viaţă, sănătate şi bunuri, asistenţă medicală gratuită, medicamente şi
proteze, dreptul la atribuirea locuinţelor e serviciu62. Magistraţii beneficiază anual de 6 călătorii în ţară dus-întors, gratuite,
la transportul pe calea ferată clasa I, auto, naval şi aerian.
Judecătorii şi procurorii cu o vechime de cel puţin 25 de ani în magistratură beneficiază, la împlinirea vârstei
prevăzute de lege, de pensie de serviciu, în cuantum de 80% din media veniturilor brute realizate în ultimile 12 luni de
activitate înainte de data pensionării. Pentru fiecare an care depăşeşte vechimea în magistratură arătată anterior se adaugă

61
Aceeaşi soluţie legislativă este cunoscută şi în Franţa, unde inamovibilitatea este recunoscută numai
magistraţilor ordinului judiciar iar nu şi magistraţilor ministerului public. A se vedea, P.Perrot, Institutions
judiciares, p.302.
62
Locuintele de serviciu aflate in proprietatea sau administrarea Ministerului Justitiei si unitatilor
subordonate, precum si cele aflate in proprietatea sau in administrarea Ministerului Public nu pot fi
cumparate de judecatori, procurori sau orice alti salariati ai acestor institutii.
36
la cuantumul pensiei câte 1% din venit, fără a se putea depăşi venitul brut avut la data pensionării. Judecătorii şi procurorii
militari pot opta între pensia de serviciu şi pensia militară de serviciu.
4.1.3. Alte drepturi ale judecătorilor şi procurorilor.
Judecătorii şi procurorii au dreptul de a fi apăraţi împotriva oricărui act ce le-ar putea afecta independenţa sau
imparţialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea. Judecătorii sau procurorii care consideră că independenta si
impartialitatea le sunt afectate in orice mod prin acte de imixtiune in activitatea profesionala se pot adresa Consiliului
Superior al Magistraturii, care are dreptul şi obligaţia de a lua măsurile necesare.
Datorită faptului că în multe cazuri activitatea judecătorilor şi procurorilor implică afectarea unor medii
infracţionale sau lezarea unor interese contrare societăţii şi ordinii de drept, legea recunoaşte acestora dreptul de a li se
asigura măsuri speciale de protecţie împotriva ameninţărilor, violenţelor sau oricăror fapte care îi pun în pericol pe ei,
familiile sau bunurile lor.
Magistraţilor le este recunoscut dreptul la asociere în interes profesional. Ei sunt liberi să organizeze sau să adere
la organizaţii profesionale locale, naţionale sau internaţionale, în scopul apărării intereselor lor profesionale. De asemenea
judecătorii şi procurorii pot fi membri ai societăţilor ştiinţifice sau academice, a altor persoane juridice de drept privat fără
scop patrimonial.
4.2. Obligaţiile magistraţilor.
Îndatoririle de care sunt ţinuţi magistraţii sunt de ordin profesional, menite să garanteze buna exercitare de către
aceştia a funcţiei judiciare şi de ordin social, transpuse într-o serie de incompatibilităţi şi interdicţii, menite să păstreze
independenţa, imparţialitatea, obiectivitatea, demnitatea şi onoarea membrilor corpului magistraţilor.
4.2.1. Indatoriri profesionale ale magistraţilor.
Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să rezolve lucrările în termenele stabilite şi să soluţioneze cauzele în termen
rezonabil, în funcţie de complexitatea lor.
Judecătorii şi procurorii au obligaţia de a păstra secretul professional, secretul deliberărilor şi al voturilor la care a
participat, inclusiv după încetarea funcţiei. Astfel, conform obligaţiilor reţinute în Codul deontologic al judecătorilor şi
procurorilor63, judecătorii şi procurorii au obligaţia de a nu dezvălui sau folosi in alte scopuri decât cele legate direct de
exercitarea profesiei informaţiile pe care le-au obţinut în această calitate.
Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca în timpul şedinţelor de judecată să aibă o ţinută vestimentară
corespunzătoare instanţei.
Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să prezinte, în forma şi în termenele prevăzute de lege, declaraţia de avere şi
declaraţia de interese.
O îndatorire importantă ce revine magistraţilor este aceea de formare profesională continuă. Necesitatea
reglementării unei atare obligaţii decurge din faptul că inamovibilitatea şi stabilitatea în funcţie de care beneficiază
judecătorii şi procurorii pot determina şi o anumită stare de autosatisfacţie profesională ce s-ar putea manifesta printr-o
lipsă de motivaţie în aprofundarea cunoştinţelor din domeniul juridic. Un asemenea efect pe care l-ar produce garanţia
stabilităţii funcţiei ar conduce la plafonarea magistartului iar consecinţa ar fi dintre cele mai nefaste pentru sistemul
judiciar şi pentru justiţiabili. Acesta este motivul pentru care s-a resimţit nevoia ca garanţiile de stabilitate oferite
magistraţilor să fie dublate de îndatoriri ale acestora de a păstra şi a ridica nivelul de competenţă profesională.
Formarea profesională continuă presupune următoarele obligaţii în sarcina magistraţilor:
- de a participa, cel puţin o dată la 3 ani, la programe de formare profesională continuă organizate de Institutul
Naţional al Magistraturii, de instituţii de învăţământ superior din ţară sau din străinătate ori la alte forme de perfecţionare
profesională.
- de a urma un curs intensiv pentru învăţarea sau aprofundarea unei limbi străine şi un curs intensiv pentru
iniţierea sau aprofundarea cunoştinţelor de operare pe calculator organizate de Institutul Naţional al Magistraturii sau de
instanţele judecătoreşti sau parchete, de instituţii de învăţământ superior din ţară sau din străinătate, precum şi alte
instituţii de specialitate.

Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor a fost aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al
63

Magistraturii nr.328/2004, publicată în M.of. nr.815 din 8 septembrie 2005.


37
În scopul îndeplinirii de către magistraţi a îndatoririi ce le revine în acest sens, în cadrul fiecărei curţi de apel şi în
cadrul fiecărui parchet de pe lângă curtea de apel se organizează periodic activităţi de formare profesională continuă
constând în consultări, dezbateri, seminarii, sesiuni sau mese rotunde, cu participarea Institutului Naţional al
Magistraturii64.
Activităţile de formare profesională continuă constau în cunoaşterea şi aprofundarea legislaţiei interne, a
documentelor europene şi internaţionale la care România este parte, a jurisprudenţei instanţelor judecătoreşti şi a Curţii
Constituţionale, a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, a
dreptului comparat, a normelor deontologice, în abordarea multidisciplinară a instituţiilor cu caracter de noutate, precum
şi în aprofundarea unor limbi străine şi operarea pe calculator. În cadrul acestor activităţi trebuie să se ţină seama de
dinamica procesului legislativ şi de necesitatea specializării judecătorilor şi procurorilor.
Îndeplinirea de către judecători şi procurori a criteriilor de competenţă şi performanţă profesională este supusă
unei verificări la fiecare 3 ani. Verificarea presupune evaluarea privind eficienţa, calitatea activităţii şi integritatea,
obligaţia de formare profesională continuă şi absolvirea unor c ursuri de specializare. În cazul celor care îndeplinesc
funcţii de conducere, evaluarea vizează şi modul de îndeplinire a funcţiilor manageriale.
Evaluarea activităţii se realizează de către comisii constituite prin hotărârea a Consiliul Superior al Magistraturii
potrivit unor criterii stabilite prin Regulamentul privind evaluarea activităţii profesionale a judecătorilor şi procurorilor,
aprobat prin hotărârea a Consiliului Superior al Magistraturii65. Comisiile de evaluare întocmesc rapoarte de evaluare a
activităţii profesionale a judecătorilor şi procurorilor, putând acorda unul dintre calificativele ,,foarte bine’’, ,,bine’’, ,,
satisfăcător’’ sau ,, nesatisfăcător’’. Cei care în urma evaluării primesc calificativul nesatisfăcător, precum şi cei care
primesc calificativul satisfăcător în urma a două evaluări consecutive sunt obligaţi să urmeze pentru o perioadă între 3 şi 6
luni cursuri speciale organizate de Institutul Naţional al Magistraturii, care se încheie prin susţinerea unui examen.
Judecătorul sau procurorul care primeşte calificativul nesatisfăcător la două evaluări consecutive sau cel care nu reuşeşte
promovarea examenului susţinut în urma cursurilor special organizate de Institutul Naţional al Magistraturii este eliberat
din funcţie pentru incapacitate profesională. Eliberarea din funcţie se face de către Preşedintele României, la propunerea
Consiliului Superior al Magistraturii.
Evoluţia profesională a unui judecător sau procuror este evidenţiată în fişa dosarului professional, care este
întocmit şi păstrat de Consiliul Superior al Magistraturii. Dosarul professional cuprinde date confidenţiale, la care au
acces însă judecătorii şi procurorii în cauză.
4.2.2. Incompatibilităţi şi interdicţii.
Funcţia de magistrat este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice
din învăţământul superior. De asemenea, pot participa ca formatori în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii
Naţionale de Grefieri.
Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi Codul deontologic adoptat de Consiliul Superior al
Magistraturii, prevăd că magistraţilor le este interzis:
- să desfăşoare activităţi comerciale, direct sau prin persoane interpuse;
- să desfăşoare activităţi de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură;
- să aibă calitatea de asociat sau membru în organele de conducere, administrare sau control la
societăţi civile, societăţi comerciale, bănci sau instituţii de credit, societăţi de asigurare ori
financiare, companii naţionale, societăţi naţionale sau regii autonome;
- să aibă calitatea de membru al unui grup de interes economic
- să participe direct sau prin persoane interpuse la jocuri de tip piramidal, jocuri de noroc sau
sisteme de investiţii pentru care nu se asigură transparenţa fondurilor.
Magistraţii nu pot face parte din partide politice şi să desfăşoare activităţi cu caracter politic. De asemenea, în
exercitarea funcţiilor, ei trebuie să se abţină de la exprimarea sau manifestarea convingerilor politice.
Magistraţilor le este interzis să exprime public opinia cu privire la procese aflate în curs de desfăşurare sau asupra
unor cauze cu care a fost sesizat parchetul, precum şi să comenteze sau să justifice în presă ori emisiuni audiovizuale
hotărârile sau soluţiile date în dosarele rezolvate de ei.
64
Tematica acestora se aprobă de Consiliul Superior al Magistraturii.
65
A se vedea Regulamentul privind evaluarea activităţii profesionale a judecătorilor şi procurorilor, aprobat
prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.324/2005, publicată în M.of. nr.823 din 12 septembrie
2005.
38
Magistraţii nu pot să dea consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar dacă acestea se află pe rolul
altor instanţe sau parchete decât cele la care funcţionează respectivul magistrat. Ei nu pot îndeplini nici o altă activitate
care, potrivit legii, revine avocatului.
Totuţi, magistraţii pot să acorde asistenţă juridică şi să pledeze în cauzele lor personale, ale ascendenţilor şi
descendenţilor, ale soţilor, precum şi ale persoanelor puse sub tutela sau curatela lor. Chiar şi în aceste cazuri, magistraţii
nu trebuie să se folosescă de calitate ce o au pentru a influenţa soluţia instanţei de judecată sau a parchetului şi trebuie să
evite a se crea aparenţa că ar putea influenţa soluţia. De asemenea, relaţiile de familie şi sociale ale judecătorilor şi
procurorilor nu trebuie să influenţeze soluţiile pe care le adoptă în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
Magistraţii pot participa la elaborarea de publicaţii sau studii de specialitate, a unor lucrări literare sau ştiinţifice
sau la emisiuni audiovizuale fără caracter politic.
Magistraţii mai pot fi membri ai unor comisii de examinare sau de întocmire a proiectelor de acte normative, a
unor documente interne sau internaţionale, cu acordul Consiliului Superior al Magistraturii.
Secţiunea 5. Răspunderea magistraţilor.
Potrivit legii privind statutul magistraţilor, aceştia răspund civil, disciplinar, şi penal.
5.1. Răspunderea civilă.
Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Sistemul adoptat de legiuitorul
român nu acceptă o acţiune directă a justiţiabilului contra magistratului ce s-ar face vinovat de o eroare judiciară. Faţă de
persoana prejudiciată prin eroare judiciară statul este cel care răspunde patrimonial. Sistemul adoptat se bazează în primul
rand pe faptul că în raport cu cetăţenii, statul este cel care garantează buna funcţionare a serviciului public al justiţiei şi
orice disfuncţionalitate a sistemului judiciar este imputabilă acestuia. În al doilea rând, nu este de dorit un sistem care să
permită confruntarea judiciară directă dintre magistrat şi justiţiabilul prejudiciat prin eroarea judiciară comisă. Această
situaţia ar conduce pe de o parte la expunerea excesivă şi, implicit timorarea magistratului, cu efecte negative asupra
capacităţii sale de decizie. Argumentele prezentate au impus reglementarea unei acţiuni civile numai împotriva statului,
care ulterior se va îndrepta împotriva magistratului conform prevederilor legale.
a. Codul de procedură penală stabileşte că statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, răspunde pentru repararea
pagubei pricinuite în cazul condamnării sau al luării unei măsuri preventive pe nedrept. Astfel, au dreptul la repararea
pagubelor suferite următoarele categorii de persoane: cea care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei
s-a pronunţat o hotărâre de achitare; cea care în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns
libertatea în mod nelegal66; persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau
dezincriminarea faptei.
Actiunea pentru repararea pagubei poate fi pornita de persoana indreptatita iar dupa moartea acesteia poate fi
continuata sau pornita de catre persoanele care se aflau in intretinerea sa.
Actiunea poate fi introdusa in termen de 18 luni de la data ramanerii definitive, dupa caz, a hotararilor instantei de
judecata sau a ordonantelor procurorului. Pentru obtinerea repararii pagubei, persoana indreptatita se poate adresa
tribunalului in a carui circumscriptie domiciliaza, chemand in judecata civila statul, care este citat prin Ministerul
Finanţelor Publice. Actiunea este scutita de taxa judiciara de timbru.
Reparatia este întotdeauna suportată de stat, prin Ministerul Fianţelor Publice şi consta in plata unei sume de bani
sau, tinandu-se seama de conditiile celui indreptatit la repararea pagubei si de natura daunei produse, in constituirea unei
rente viagere ori in obligatia ca, pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a carui libertate a fost restransa sa fie
incredintat unui institut de asistenta sociala si medicala. Persoanelor indreptatite la repararea pagubei, care inainte de
privarea de libertate erau incadrate in munca, li se calculeaza, la vechimea in munca stabilita potrivit legii, si timpul cat au
fost private de libertate. La stabilirea intinderii reparatiei se tine seama de durata privarii de libertate sau a restrangerii de

66
Privarea sau restrangerea de libertate in mod nelegal trebuie stabilita, dupa caz, prin ordonanta a
procurorului de revocare a masurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanta a procurorului de
scoatere de sub urmarire penala sau de incetare a urmaririi penale pentru cauza prevazuta in art. 10 alin.
1 lit. j) C.proc.pen. ori prin hotarare a instantei de revocare a masurii privative sau restrictive de libertate,
prin hotarare definitiva de achitare sau prin hotarare definitiva de incetare a procesului penal pentru cauza
prevazuta in art. 10 alin. 1 lit. j) C.proc.pen. Potrivit art.10 alin.1 lit.j) actiunea penala nu poate fi pusa in
miscare, iar cand a fost pusa in miscare nu mai poate fi exercitata daca există autoritate de lucru judecat
chiar daca faptei definitiv judecate i s-ar da o alta incadrare juridica.
39
libertate suportate, precum si de consecintele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a
carui libertate a fost restransa.
În materie penală, în cazul in care statul a fost obligat la plata reparaţiei pentru motivele indicate anterior, cat si in
situatia in care statul roman a fost condamnat de catre o instanta internationala, actiunea in regres impotriva aceluia care,
cu rea-credinta sau din grava neglijenta, a provocat situatia generatoare de daune, este obligatorie.
b. În alte cauze decât cele penale, cererea de reparare a prejudiciilor materiale cauzate prin erori judiciare nu se
va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, prin hotărâre judecătorească definitivă, răspunderea penală
sau disciplinară a magistratului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să
determine o eroare judiciară.
Nu poate primi repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii
de către magistrat.
Persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune civilă numai împotriva statului, reprezentat de Ministerul
Finanţelor Publice. Numai după ce prejudiciul a fost acoperit de stat, acesta se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri
împotriva magistratului dacă eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii a fost săvârşită de magistrat cu rea-credinţă sau
gravă neglijenţă.
Termenul de prescripţie atât în ce priveşte acţiunea contra statului cât şi acţiunea recursorie a acestuia contra
judecătorului sau procurorului ce s-ar face vinovat de săvârşirea prejudiciului este de un an. În cazul acţiunii contra
statului, termenul începe să curgă de la data la care rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a stabilit
răspunderea penală sau disciplinară a magistratului. In cazul acţiunii recursorii, pe care statul o are la dispoziţie împotriva
magistratului care prin fapta sa a determinat eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii, termenul de prescripţie începe să
curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care statul a fost obligat la plata daunelor produse
persoanei prejudiciate prin eroarea judiciară.
5.2. Răspunderea disciplinară.
Magistraţii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru faptele care
afectează prestigiul justiţiei.
Abaterile disciplinare sunt enunţiativ enumerate în legea privind statutul magistraţilor. Între acestea putem reţine:
- încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii privind magistraţii;
- nerespectarea prevederilor cuprinse în codul deontologic al magistraţilor;
- intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri privind satisfacerea intereselor personale sau ale
membrilor familiei ori ale altor persoane, precum şi imixtiunea în activitatea altui magistrat;
- desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în
exercitatrea atribuţiilor de serviciu;
- nerespectarea secretului deliberării;
- neglijenţa gravă sau repetată în rezolvarea lucrărilor;
- efectuarea cu întârziere a lucrărilor;
- absenţe nemotivate, întârzierea sau plecare de la program, în mod repetat;
- atitudini ireverenţioase în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, avocaţi,
experţi, martori sau justiţiabili.
Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai
parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a unui magistrat, încălcarea obligaţiilor profesionale
în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către acesta a unor abateri disciplinare.
Sancţiunile disciplinare se aplică de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, pentru procurori sau judecători,
după caz.
Acţiunea disciplinară se exercită de comisiile de disciplină ale Consiliului Superior al Magistraturii. Orice
sesizare privind activitatea necorespunzătoare a unui judecător sau procuror va fi îndreptată la comisiile de disciplină.
Acestea se pot sesiza şi din oficiu cu privire la activitatea magistraţilor.
Acţiunea disciplinară nu poate fi pusă în mişcare fără efectuarea unei cercetări prealabile, care se realizează de
inspectorii din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru judecători sau de Serviciul de inspecţie pentru procurori, la
cererea comisiilor de disciplină. Cercetarea prealabilă are ca scop stabilirea faptelor şi urmările acestora, împrejurările în
care au fost săvârşite, precum şi orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenţei sau inexistenţei
40
vinovăţiei. Cercetarea prealabilă se face în mod obligatoriu cu ascultarea celui în cauză şi cu verificarea apărărilor celui
cercetat, care are dreptul să cunoască toate actele cercetării şi să solicite probe în apărare. Cu toate acestea, refuzul
judecătorului sau procurorului cercetat de a face declaraţii sau de a se prezenta la cercetări nu împiedică derularea şi
încheierea cercetării. Rezultatul cercetării prealabile este înaintat comisiei de disciplină în termen de 60 de zile de la
înregistrarea sesizării la Consiliul Superior al Magistraturii. În termen de 20 de zile de la primirea rezultatului cercetării
prealabile, comisia de disciplină, în calitate de titular al acţiunii disciplinare, sesizează secţia corespunzătoare a
Consiliului Superior al Magistraturii, în vederea judecării acţiunii disciplinare sau, în cazul în care consideră că
exercitarea acţiunii disciplinare nu se justifică, dispune clasarea.
Termenul în care trebuie exercitată acţiunea disciplinară este de un an de la data săvărşirii abaterii, sub sancţiunea
decăderii.
Procedura disciplinară în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii se desfăşoară cu citarea judecătorului
sau procurorului împotrivă căruia s-a exercitat acţiunea. Acesta are dreptul să fie reprezentat de un alt judecător sau
procuror sau să fie asistat sau reprezentat de un avocat
Împotriva hotărârii date de acest organism în materie disciplinară, magistratul poate exercita recurs în termen de
15 zile de la comunicarea. Recursul suspendă executarea hotărârii. Competenţa soluţionării recursului aparţine
Completului de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea acestuia fiind irevocabilă.
Sancţiunile ce se pot aplica pentru abateri disciplinare sunt expres şi limitativ prevăzute de lege:
- avertismentul;
- diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu până la 15% pe o perioadă de la o lună la
3 luni;
- mutarea disciplinară pentru o perioadă de la o lună la 3 luni la o instanţă sau la un parchet,
situate în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel ori în circumscripţia aceluiaşi parchet de pe
lângă curtea de apel;
- revocarea din funcţia de conducere ocupată;
- excluderea din magistratură.
Sancţiunile se aplică în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de judecător sau procuror şi cu
circumstanţele personale ale acestuia.
Secţiunea 6. Magistraţii - asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor reglementează şi statutul magistraţilor-asistenţi care
funcţionează la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Magistraţii – asistenţi participă la şedinţele de judecată ale secţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi în această
calitate redactează încheierile, participă cu vot consultativ la deliberări şi redactează hotărâri, aduc la îndeplinire orice alte
sarcini încredinţate de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, vicepreşedintele sau de preşedintele secţiei.
Magistraţii – asistenţi şefi participă la şedinţele de judecată ale secţiilor şi Completului de 9 judecători,
repartizează magistraţii – asistenţi care participă la şedinţele de judecată şi asigură ţinerea în bune condiţii a evedenţelor
secţiilor şi realizarea la timp a lucrărilor.

PARTEA a IV a
AUXILIARII JUSTIŢIEI
Definiţie.

41
Auxiliarii justiţiei sau partenerii justiţiei67, sunt persoane care, fără a fi investite de către stat cu funcţia de a
judeca, sunt chemate să participe la procesul de administrare a justiţiei 68. Se regăsesc în această categorie deopotrivă
avocaţii, consilierii juridici şi executorii judecătoreşti. Unii autori indică şi grefierii sau ageţii procedurali ai instanţelor ca
fiind auxiliari ai justiţiei. Fără a minimaliza în vreun fel importanţa activităţii acestora, am desemnat prin noţoiunea de
auxiliari ai justiţiei acele persoane din afara sistemului judiciar care contribuie la procesul de administrare a justiţiei.
Grefierii şi agenţii procedurale se constituie în compartimente auxiliare în cadrul aparatului instanţelor sau parchetelor,
fără a putea realiza o separare a activităţii acestora ade cea a instanţelor sau parchetelor, motiv pentru care am preferat
analizarea acestora în partea destinată autorităţilor judecătoreşti.
Se reţin două caracteristici ale auxiliarilor justiţiei:
a. în general, nu se află în raporturi de subordonare sau de serviciu cu instanţele judecătoreşti, aparţinând unor
profesii liberale.
b. contribuie în mod semnificativ la activitatea judiciară, în multe cazuri realizarea acesteia fiind imposibilă fără
participarea lor.
c. Activitatea juridică a acestor categorii profesionale nu este limită numai la activitatea judiciară69. Cu toate că
în mod obişnuit activitatea avocaţilor este pusă în directă legătură cu funcţia acestora de reprezentare sau
asitare a părţilor în faţa instanţelor sau parchetelor, această imagine este incompletă deoarece avocaţii au şi
alte atribuţii cum ar fi cea de consiliere juridică a părţii implicate într-o tranzacţie extrajudiciară sau într-o
procedură necontencioasă. În mod asemănător, şi executorii judecătoreşti au atribuţia de a pune în executare
şi alte titluri executorii decât cele provenite din hotărâri judecătoreşti.

Organizarea si funcţionarea profesiei de avocat


Secţiunea 1. Caracterizarea profesiei. Principii si reguli fundamentale de exercitare a profesiei.
In art. 1 alin.1 din Legea 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat, republicata, se stipuleaza
ca profesia de avocat este libera şi independenta, cu organizare şi funcţionare autonome.
Exercitarea profesiei de avocat se face în condiţiile si limitele impuse de Constituţie, de Legea 51/1995 pentru
organizarea si exercitarea profesiei de avocat, de statutul profesiei, astfel cum a fost acesta adoptat de Uniunea Naţionala a
Barourilor din România si publicat in M.of. nr. 45/13 ianuarie 2005.
Fata de realitatile existente in domeniul organizării si funcţionarii profesiei de avocat, s-a impus modificarea legii
in sensul ca, aceasta profesie se exercita numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component
al Uniunii Naţionale a Barourilor din România (U.N.B.R.), constituirea şi funcţionarea de barouri în afară U.N.B.R. fiind
interzise, iar actele de constituire şi de înregistrare ale acestora fiind nule de drept.
Exercitarea profesiei de avocat este supusă următoarelor principii fundamentale:
a) principiul legalităţii;
b) principiul libertăţii;
c) principiul independentei;
d) principiul autonomiei şi descentralizării;
e) principiul păstrării secretului profesional.
În exercitarea profesiei avocatul este independent şi se supune numai legii, statutului profesiei şi codului
deontologic.
Scopul exercitării profesiei de avocat îl constituie promovarea şi apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor
legitime ale persoanelor fizice şi persoanelor juridice, de drept public şi de drept privat. În exercitarea dreptului la apărare,
care este recunoscut şi garantat de Constituţie, de lege, de pactele şi de tratatele la care România este parte, avocatul are
dreptul şi obligaţia totodata, de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru realizarea liberului acces la justiţie, pentru un
proces echitabil şi soluţionat într-un termen rezonabil, indiferent de natura cauzei sau de calitatea părţilor.
Pentru a se asigura conditiile necesare realizarii efective a activitatilor permise de lege, principiile de drept ce
caracterizeaza profesia de avocat, drepturile avocatului in exercitarea profesiei creeaza obligatii corelative pentru
autorităţile şi instituţiile publice, persoanele fizice sau juridice, in fata cărora avocatul asista sau reprezintă persoanele

67
Denumirea trandiţională de auxiliari ai justiţiei este uneori înlocuită cu cea de parteneri sau colaboratori
ai justiţiei. A se vedea, I.Leş, Instituţii, p.243.
68
R.Perrot, Institutions judiciaires, p.331. V.M.Ciobanu, Tratat, Vol.I, p
69
Unii autori disting între funcţiile pe care le implică diferitele profesii juridice: juridică şi judiciară. Sub
acest aspect, activitatea unor auxiliari ai justiţiei, cu ar fi grefierii, este redusă la activitatea judiciară în
timp ce alţii, precum avocaţii, îmbină funcţia judiciară cu ce juridică, care se relevă de regulă înainte de
apariţia unui litigiu. A se vedea, R.Perrot, Institutions judiciaires, p.332.
42
fizice sau juridice. Acestea au obligaţia sa permită şi sa asigure avocatului desfăşurarea nestingherita a activităţii sale, în
condiţiile legii. In exercitarea profesiei şi în legătura cu aceasta avocatul este protejat de lege.
Avocatul poate fi ales in mod liber de către persoana ce solicita serviciile acestuia.
1.1. Activitatea avocatului
Activitatea avocatului se poate realiza prin una sau mai multe din activitatile următoarele:
1.1.1. consultaţii şi cereri cu caracter juridic
Consultatiile si cererile cu caracter juridic pot fi acordate în scris sau verbal în functie de solicitarile si de
domeniile de interes ale clientului. Prin exprimarea generica, in aceasta categorie pot fi cuprinse activitati precum:
a) redactarea şi/sau furnizarea către client, prin orice mijloace, după caz, a opiniilor juridice şi informaţiilor cu privire la
problematica solicitată a fi analizata;
b) elaborarea de opinii legale;
c) elaborarea proiectelor de acte juridice (contracte, convenţii, statute etc.) şi asistarea clientului la negocierile
referitoare la acestea;
d) elaborarea proiectelor de acte normative;
e) participarea în calitate de consultant la activitatea organelor deliberative ale unei persoane juridice, în condiţiile legii;
f) orice alte consultaţii în domeniul juridic.
Avocatul poate întocmi şi formula în numele şi/sau interesul clientului cereri, notificări, memorii sau petiţii către
autorităţi, instituţii şi alte persoane, în scopul ocrotirii şi apărării drepturilor şi intereselor legitime ale acestuia.

1.1.2 asistenta şi reprezentare juridică a clientilor


Avocatul poate asigura asistarea şi reprezentarea clienţilor sai in fata instanţelor judecătoreşti, a organelor de
urmărire penală, a autorităţilor cu atribuţii jurisdicţionale, a notarilor publici şi a executorilor judecătoreşti, a organelor
administraţiei publice şi a instituţiilor, precum şi a altor persoane juridice.
In realizarea acestei activitati, avocatul poate folosi toate actele, mijloacele şi operaţiunile permise de lege şi
necesare ocrotirii şi apărării intereselor clientului.

1.1.3. redactarea de acte juridice, atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor prezentate
spre autentificare
Un act juridic semnat în fata avocatului, care poarta o încheiere, o rezoluţie, o ştampila sau un alt mijloc
verificabil de atestare a identităţii părţilor, a consimţământului şi a datei actului poate fi prezentat notarului spre
autentificare.
Avocatul este obligat sa ţină evidenta actelor întocmite cu atestarea identitatii parţilor, a conţinutului, a
consimtamantului si a datei şi sa le păstreze în arhiva sa profesională, în ordinea întocmirii lor.
Atestarea consimtamantului parţilor si prezentarea actului astfel redactat spre autentificare, notarului, este o noua
atribuite acordata avocatului prin modificările legii de organizare si funcţionare, precum si ale statutului.

1.1.4 asistarea şi reprezentarea persoanelor fizice sau juridice interesate în fata altor autorităţi publice cu
posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor încheiate.
1.1.5 apărarea şi reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor legitime ale
persoanelor fizice şi juridice în raporturile acestora cu autorităţile publice, cu instituţiile şi cu orice persoana
romana sau străină.

1.1.6 activităţi de mediere.


Medierea este o modalitate de soluţionare a conflictelor, alternativa procesului obişnuit sau arbitral. Aceasta
activitate este nou reglementata prin modificarile aduse legislatiei in domeniu, reprezentand o armonizare atat fata de
cerintele pietei, cat si fata de legislatia europeana in domeniu.
Medierea este o negociere asistată de un terţ (mediatorul), respectiv o tehnica consensuala de rezolvare a
conflictelor, constând într-o comunicare permanent orientata către încheierea unei înţelegeri între părţi care au atât
interese comune, cat şi divergenţe. Mediatorul propune părţilor în procedura de mediere o soluţie, fără a avea atributia de
a o impune acestora. Părţile în procedura de mediere pot accepta sau refuza, în scris, propunerea finala de mediere
(tranzacţia).
Medierea are un caracter voluntar şi se bazează pe convenţia părţilor (acord de mediere) de a rezolva o disputa
sau o neînţelegere.
Medierea este guvernata de principiul confidenţialităţii.

43
Medierea este o procedura autonomă de reglementare a disputelor, conflictelor sau diferendelor intervenite între
persoanele fizice şi/sau juridice.
Acordul de mediere poate fi încheiat sub forma unei clauze contractuale sau sub forma unei convenţii separate.
Părţile, prin acordul lor de mediere, pot alege un avocat pe care îl împuternicesc cu atribuţii de mediere. În
exerciţiul atributiei de mediere, avocatul are următoarele îndatoriri:
a) de a se informa în legătura cu conflictul şi cu poziţia fiecăreia dintre părţi;
b) de a informa părţile asupra drepturilor şi obligaţiilor acestora, fiindu-i interzis sa dea consultaţii juridice;
c) de a facilita sau de a intermedia comunicarea între părţi; comunicarea nu necesita prezenta fizica a părţilor, avocatul
putând comunica şi separat cu fiecare dintre acestea, cu informarea lor prealabilă;
d) de a redacta propunerea de soluţie sub forma unei tranzacţii, parţiale sau totale, după caz.
În procedura de mediere, părţile pot fi asistate de avocaţi, alţii decât avocatul mediator.
Avocatul însărcinat cu medierea este impartial şi neutru în activitatea sa. El poate oferi informaţii juridice părţilor,
dar îi este interzis sa încheie contracte de asistenta juridică cu acestea în legatura cu obiectul medierii, distinct de
contractul de asistenta juridică în baza căruia se realizează medierea. Avocatul însărcinat cu medierea nu poate impune
părţilor un compromis şi nu are dreptul de a incerca, dincolo de vointa concordanta a părţilor, un anume rezultat al
medierii. Avocatul mediator trebuie sa respecte egalitatea părţilor şi punctele lor de vedere.
Avocatul mediator trebuie sa faciliteze comunicarea între părţi, în acest scop fiind dator sa se asigure de o buna
cunoaştere a drepturilor şi obligaţiilor părţilor. El este dator sa se asigure ca realizarea drepturilor şi intereselor legitime nu
vor fi tergiversate prin folosirea abuzivă a medierii. Avocatul mediator însărcinat cu medierea trebuie sa se asigure de
rapiditatea, flexibilitatea şi confidenţialitatea procedurii, precum şi de rezonabilitatea rezultatului soluţionării conflictului.
Avocatul mediator este obligat sa păstreze confidenţialitatea asupra dezbaterilor şi asupra informaţiilor obţinute
în procesul de mediere, inclusiv după semnarea acordului final de mediere (tranzacţie) sau, după caz, în perioada
ulterioara încetării medierii.
În caz de litigiu, avocatul mediator nu poate fi desemnat avocat al nici uneia dintre părţi. Între activitatea de
mediator şi de arbitru nu exista incompatibilitate.
Rezultatul medierii poate consta atât într-o reparatie, cat şi într-o recunoaştere reciprocă, prezentarea oficială de
scuze, armonizarea intereselor părţilor, în vederea ameliorării relaţiilor lor viitoare etc. Rezultatul medierii se
consemnează într-o tranzacţie, care are efectele prevăzute de lege.
Medierea poate fi utilizata în toate cazurile în care, potrivit legii, părţile pot încheia un compromis, cu respectarea
dispoziţiilor de ordine publica.
În litigiile comerciale avocatul mediator poate participa, în aceasta calitate, în procedura concilierii prealabile
pentru rezolvarea parţială sau totală a disputelor angajate între părţi.

1.1.7 activităţi fiduciare.


Noţiunea de activitate fiduciara este de asemenea nou introdusa prin modificările la lege si la statut. Avocatul
poate efectua una sau mai multe dintre următoarele activităţi fiduciare:
a) primirea în depozit, în numele şi pe seama clientului, de fonduri financiare şi bunuri, rezultate din valorificarea de
titluri executorii după finalizarea unui litigiu, a unei medieri, a procedurii succesorale sau a lichidării unui patrimoniu;
b) plasarea şi valorificarea, în numele şi pe seama clientului, a fondurilor financiare şi a bunurilor încredinţate;
c) administrarea, în numele şi pe seama clientului, a fondurilor sau a valorilor în care acestea au fost plasate.
In virtutea mandatului dat de catre client avocatului pentru desfasurarea de activitati fiduciare, pot fi efectuate si
urmatoarele activitati:
a) activităţi de consultanţa;
b) operaţiuni de conservare a substanţei şi valorii fondurilor financiare şi bunurilor încredinţate;
c) operaţiuni de plasare a fondurilor în active mobiliare sau imobiliare, valori mobiliare şi alte instrumente financiare, în
condiţiile legii;
d) administrarea şi valorificarea plasamentelor efectuate prin contractarea de operaţiuni materiale şi efectuarea de
operaţiuni juridice menite sa sporeasca valoarea şi lichiditatea plasamentelor;
e) activităţi conexe cum ar fi completarea declaraţiilor de impozit şi plata acestora şi a celorlalte datorii ale clientului
legate de administrarea unor asemenea proprietăţi; culegerea fructelor şi încasarea veniturilor sau a altor rezultate ale
investiţiilor; mijlocirea/medierea operaţiunilor financiare etc;
f) orice operaţiuni în numerar privind plati, încasări, efectuari de depozite bancare, compensări, rambursări impuse de
natura activităţii încredinţate.
În exercitarea activităţilor fiduciare, avocatul are urmatoarele obligatii:

44
a) sa respecte întocmai limitele şi durata mandatului încredinţat, expres prevăzut în contractul de asistenta juridică
special încheiat. Când mandatul comporta împuternicirea de a dispune de fonduri, bunuri sau valori ori de a instraina
bunurile clientului, avocatul poate proceda la efectuarea acestor operaţiuni, numai dacă acest lucru este în mod expres
stipulat în mandat sau, în lipsa unei astfel de clauze, numai după ce va fi autorizat în mod special şi în scris de către client;
b) sa acţioneze cu buna-credinţa, profesionalism şi cu diligenta unui bun proprietar, fără sa se abata de la regulile
specifice activităţii profesionale;
c) sa administreze afacerile încredinţate în interesul exclusiv al clientului;
d) sa nu influenteze clientul, direct sau indirect, în scopul de a obţine beneficii proprii, în afară onorariului de avocat.
e) sa informeze corect şi cu promptitudine clientul cu privire la executarea mandatului fiduciar şi a rezultatelor obţinute.
Avocatul va deschide, pentru fiecare client pentru care desfăşoară activităţi fiduciare un cont la o banca reputata (cont
fiduciar) destinat depozitarii de fonduri fiduciare.
Notiunea de fonduri fiduciare este definita prin lege ca fiind orice suma primită de către avocat, cu titlu de fond
iniţial sau rezultată din valorificarea acestuia sau a bunurilor încredinţate.
În contul fiduciar nu pot fi depozitate alte sume decât fonduri fiduciare.
Toate plăţile legate de activităţile fiduciare efectuate pentru acelaşi client vor fi efectuate din contul fiduciar iar
toate încasările rezultate din activităţile fiduciare vor fi colectate în contul fiduciar al clientului respectiv.
Avocatul va transmite clientului un extras al contului fiduciar cel puţin o data la trei luni, dacă în contractul de
asistenta juridică nu se prevede o perioada mai scurta.
Avocatul poate retrage sau autoriza retragerea fondurilor fiduciare din contul fiduciar, precum şi instructa
efectuarea de plati din acesta doar în următoarele situaţii:
a) pentru efectuarea de plasamente sau cheltuieli în condiţiile şi limitele mandatului fiduciar;
b) la instrucţiunea expresă a clientului, dar cu posibilitatea reţinerii contravalorii onorariilor agreate pentru activităţile
fiduciare;
c) în baza unei hotărâri judecătoreşti;
d) în baza contractului de asistenta juridică, pentru încasarea onorariilor legate de activităţile fiduciare desfăşurate;
e) în cazul în care este în curs o procedura executionala privind bunurile sau fondurile administrate.
Avocatul nu are dreptul sa retragă fonduri sau sa efectueze plati din contul fiduciar atunci când clientul i-a adus
la cunostinta în scris opoziţia sa.
Este permisă încheierea unui contract de asistenta juridică care sa prevadă plata, în parte, a onorariului pentru
activităţi fiduciare, condiţionate de un eveniment care sa aibă loc sau de un rezultat care sa fie atins.
Avocatul are obligaţia sa păstreze evidente scrise ale tuturor operaţiunilor efectuate în baza sau în legatura cu un
mandat fiduciar (contracte, corespondenta, rapoarte de evaluare, extrase de cont etc). În cazul în care clientul solicita
originalul acestor evidente, avocatul e îndreptăţit sa păstreze fotocopii pe format de hârtie sau electronic.
Avocatul are obligaţia sa păstreze cel puţin un registru sau un sistem echivalent de înregistrare care sa arate
separat, pentru fiecare client pentru care a desfăşurat activităţi fiduciare:
a) identitatea clientului pe seama căruia fondurile şi/sau bunurile sunt primite şi/sau administrate;
b) un inventar al bunurilor primite respective rambursate şi valoarea fondurilor primite şi rambursate precum şi data
primirii şi sursa fondurilor şi bunurilor şi data rambursarii acestora sau al rezultatului administrării şi valorificării
acestora;
c) operaţiunile fiduciare efectuate cu indicarea datei, părţilor, valorii şi tipului operaţiunii.
Avocatul este obligat sa înregistreze fiecare tranzacţie fiduciara cel mai târziu in 3 zile lucrătoare de la efectuarea
lor, aceste evidente legate de activităţile fiduciare fiind obligatoriu a se păstra o perioada de cel puţin 10 ani.

1.1.8 stabilirea temporară a sediului pentru societăţi comerciale la sediul profesional al avocatului şi
înregistrarea acestora, în numele şi pe seama clientului, a părţilor de interes, a părţilor sociale sau a acţiunilor
societăţilor astfel înregistrate.
Stabilirea temporară a sediului unor societăţi comerciale la sediul profesional al avocatului presupune utilizarea
sediul profesional al avocatului pentru scopul limitat al constituirii legale şi autorizării functionarii societăţii comerciale
sau, după caz, pentru mutarea sediului ori pentru stabilirea unui sediu secundar al societăţii în cauza.
In vederea stabilirii temporare a sediului societăţii comerciale în cauza, avocatul va întocmi şi semna cu
reprezentantul societăţii un contract separat de asistenta juridică având acest obiect.
Perioada pentru care sediul societăţii în cauza este stabilit la sediul profesional al avocatului nu poate depăşi 1 an,
iar dovada sediului se face cu contractul de asistenta juridică.
Avocatul poate îndeplini orice formalităţi legale necesare în vederea înregistrării, în numele şi pe seama
clientului, a societăţilor comerciale, a părţilor de interes, a părţilor sociale şi a acţiunilor, în condiţiile legii.

45
Avocatul va întocmi şi păstra registre de părţi de interes, părţi sociale sau de acţiuni, emise de societăţile
înregistrate de acesta în numele şi pe seama clientului. Avocatul poate efectua, la cererea clientului, operaţiuni în aceste
registre, inclusiv cesiuni şi constituiri de garanţii şi poate emite, la cererea persoanei îndreptăţite, extrase din aceste
registre, în condiţiile legii.
Activităţile prevăzute paragrafele 1.1.7. si1.1.8. se pot desfasura în temeiul unui nou contract de asistenta juridică.

1.1.9 orice mijloace şi cai proprii exercitării dreptului de apărare, în condiţiile legii.

Secţiunea 2. Formele de exercitare a profesiei de avocat.


Avocatul isi poate exercita activitatea, la alegere, intr-una dintre formele de exercitare a profesiei: cabinete
individuale, cabinete asociate, societăţi civile profesionale sau societăţi civile profesionale cu răspundere limitată.
.
2.1 . Cabinetul individual.
În cabinetul individual îşi poate exercita profesia un avocat definitiv, singur sau împreună cu alţi avocaţi
colaboratori.
Cabinetul individual se înfiinţează în baza actului de înfiinţare a cabinetului individual de avocat, acesta
înregistrandu-se la barou.
In cadrul unui cabinet individual, isi pot exercita profesia si avocati colaboratori ai avocatului titular, relaţiile dintre
acestia stabilindu-se prin contractul de colaborare, incheiat în forma scrisă.
Cabinetul individual se individualizează ca denumire prin numele avocatului titular, urmat de sintagma cabinet de
avocat.

2.2 . Cabinete asociate


Cabinetele individuale se pot asocia în scopul exercitării în comun a profesiei, drepturile şi obligaţiile avocaţilor titulari
ai cabinetelor asociate păstrându-si caracterul personal şi neputand fi cedate. În mod corespunzător, cabinetele
individuale se pot asocia şi cu societăţile civile profesionale.
Asocierea nu poate restrânge drepturile avocaţilor asociaţi şi nici nu poate aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor
aferente patrimoniului de afectatiune profesională a fiecărui cabinet intrat în asociere.
Cabinetele asociate vor fi individualizate prin denumire cu numele tuturor titularilor, urmate de sintagma cabinete de
avocat asociate.
Avocaţii din cabinetele asociate intra în relaţii cu clienţii în numele asocierii din care fac parte.
Totodată, cabinetele asociate nu pot angaja clienţi cu interese contrare.
Un cabinet asociat nu poate accepta o cauza sau un client, dacă unul dintre cabinetele asociate se opune în mod
justificat.
Convenţiile de asociere se încheie în forma scrisă şi cuprind, in mod obligatoriu, menţiunile prevăzute in anexa aferenta
din statut.

2.3 Cabinete grupate

Cabinetele individuale se pot grupa in vederea creării de facilităţi tehnico-economice în vederea exercitării profesiei,
insa, spre deosebire de cabinetele asociate, in acest caz se păstrează individualitatea în relaţiile cu clienţii. În acest caz nu
se crează o formă de exercitare a profesiei deoarece cabinetele grupate nu desfăşoară activitate avocaţială în comun, fiind
în prezenţa unei reuniri pe criterii exclusiv economice.
In cazul cabinetelor grupate, acestea se vor individualiza prin numele fiecărui titular de cabinet, urmat de sintagma
cabinete de avocat grupate.

2.4 Societatea civilă profesională


Societatea civilă profesională se constituie din 2 sau mai mulţi avocaţi definitivi. În societatea civilă profesională îşi
pot exercita profesia şi avocaţi colaboratori sau avocaţi salarizaţi.
Societatea civilă profesională şi avocaţii care profesează în cadrul ei nu pot acorda asistenta juridică persoanelor cu
interese contrare.

46
Raportul civil se naşte între client şi societatea civilă profesională, serviciile profesionale urmând sa fie îndeplinite de
oricare dintre avocaţii desemnaţi de avocatul coordonator fără a se cere opţiunea clientului.
Denumirea acesteia trebuie sa contina numele a cel puţin unuia dintre asociaţi, urmat de sintagma societate civilă de
avocaţi.
Contractul de societate civilă profesională şi statutul acesteia sunt încheiate în forma scrisă între avocaţii asociaţi,
respectandu-se dispozitiile legii civile ce reglementeaza contractul de societate civila, precum si dispozitiile speciale
prevazute in statut.
Societatea civilă profesională de avocaţi se poate reorganiza prin absorbţie, fuziune, divizare totală sau divizare
parţială (desprindere).
Divizarea se realizează prin împărţirea patrimoniului de afectatiune profesională între una sau mai multe forme de
exercitare a profesiei de avocat, care exista sau care iau, astfel, fiinta.
Societatea civilă profesională nu încetează în situaţia divizării parţiale (desprindere) în cazul în care o parte din
patrimoniul sau de afectatiune profesională se desprinde şi se transmite către o alta forma de exercitare a profesiei de
avocat, care exista sau care ia, astfel, fiinta.

2.5 . Societatea civila profesionala cu răspundere limitată


Nou reglementata prin ultima modificare adusa legii nr. 51/1995 de organizare si functionare a profesiei de avocat,
societatea civilă profesională cu răspundere limitată se constituie prin asocierea a cel puţin 2 avocaţi definitivi şi aflaţi
în exerciţiul profesiei, are personalitate juridică şi patrimoniu propriu.
Activitatea profesională se realizează de către avocaţii asociaţi, avocaţi colaboratori şi avocaţi salarizaţi în
interiorul profesiei.
Aporturile asociaţilor la capitalul social pot fi în industrie, în bani sau în natura, reprezentat de activitatea profesională,
inclusiv aportul de clientela.
Societatea civilă profesională cu răspundere limitată va avea ca obiect unic de activitate exercitarea profesiei de
avocat în condiţiile art. 3 din Legea nr. 51/1995.
Transmiterea părţilor sociale se poate face numai către avocaţi aflaţi în exerciţiul profesiei. Activitatea
profesională se realizează de către avocaţii asociaţi, avocaţi colaboratori şi avocaţi salarizaţi. Avocaţii care îşi exercita
profesia în cadrul societăţii civile profesionale cu răspundere limitată îşi angajează răspunderea profesională numai în
limitele capitalului social subscris şi vărsat.
Dobândirea personalităţii juridice a societăţii civile profesionale cu răspundere limitată are loc la data înregistrării
la barou a deciziei emise de către consiliul baroului în a cărui raza teritorială se afla sediul ei principal.
Avocaţii asociaţi care îşi exercita profesia în cadrul societăţii civile profesionale cu răspundere limitată îşi
angajează răspunderea profesională numai în limitele capitalului social.
Individualizarea prin denumire va conţine numele a cel puţin unuia dintre asociaţi, urmat de sintagma societate
civilă de avocaţi cu răspundere limitată.
Actul constitutiv şi statutul societăţii civile profesionale cu răspundere limitată sunt încheiate în forma scrisă, cu
respectarea anexelor din statut.
Pot avea calitatea de asociaţi doi sau mai mulţi avocaţi definitivi şi aflaţi în exerciţiul profesiei, înscrişi în acelaşi
barou sau în barouri diferite. În acest caz societatea îşi va stabili sediul principal în circumscripţia unuia dintre barourile
de apartenenţa al unuia dintre asociaţii fondatori.
Actul constitutiv al unei asemenea societăţi se depune spre verificare la consiliul baroului de la sediul principal al
societăţii. Actul constitutiv se va transmite, în scop de informare şi către toate barourile unde sunt înscrişi asociaţi ai
societăţii civile profesionale cu răspundere limitată.
În cazul transmiterii părţilor sociale, retragerii sau decesului unui asociat al unei societăţi profesionale cu răspundere
limitată, toate bunurile împreună cu orice alte drepturi, inclusiv clientela, aduse ca aport la capitalul societăţii de către
respectivul asociat rămân proprietatea societăţii, dacă prin lege, actul constitutiv sau statutul societăţii nu se prevede
altfel.
Activitatea societatii civile profesionale cu răspundere limitată este condusă de adunarea generală a asociaţilor. Din
punct de vedere executiv, societatea este condusă de un avocat coordonator ales de majoritatea avocaţilor asociaţi.
Adunarea generală se convoacă de către oricare dintre asociaţi prin orice mijloace care sa poată proba realizarea
convocării.

47
Hotărârile adunării generale se iau prin votul asociaţilor reprezentând majoritatea părţilor sociale, iar pentru hotărârile
ce au ca obiect modificarea actelor de constituire este necesar acordul unanim al asociaţilor.
Avocatul coordonator va avea competentele stabilite prin actul constitutiv şi statutul societăţii.
Avocatul coordonator al societăţii civile profesionale cu răspundere limitată trebuie sa detina calitatea de avocaţi
definitivi şi aflaţi în exerciţiul profesiei şi vor fi aleşi dintre asociaţii societăţii, pentru un mandat de 2 ani.
Puterile avocatului coordonator vor fi stabilite prin actul constitutiv al societăţii.
De asemenea, asociaţii societăţii civile profesionale cu răspundere limitată pot hotărî numirea unor cenzori sau a unui
auditor.
Daca un asociat intenţionează sa transmită părţile sociale pe care le deţine într-o societate civilă profesională cu
răspundere limitată, acesta este obligat sa isi notifice intenţie cu minimum 30 de zile anterior transmiterii, către toţi
ceilalţi asociaţi indicând persoana sau persoanele către care doreşte sa transmită respectivele părţi sociale şi preţul.
Transmiterea către terţi nu poate fi efectuată fără acordul unanim, exprimat în scris, al celorlalţi asociaţi, sau dacă în
termenul menţionat, nici un asociat nu şi-a exercitat dreptul de preemţiune.
Asociaţii rămaşi în societate au un drept de preemţiune la dobândirea părţilor sociale ale societăţii cu privire la care
exista intenţia de înstrăinare. Acest drept de preemţiune urmează sa fie exercitat proporţional cu cota de capital
deţinuta de fiecare dintre asociaţii rămaşi şi care intenţionează sa dobândească respectivele părţi sociale.
Societatea va intra in lichidare si pentru situaţia in care, din orice motive, rămâne un singur asociat o perioada mai
mare de 3 luni de zile. Asociatul are pentru aceasta si opţiunea de a continua activitatea sub forma cabinetului individual.

2.6 Principiile organizării si funcţionarii formelor de exercitare a profesiei de avocat


Formele de exercitare a profesiei de avocat au la baza organizării si funcţionarii acestora următoarele principii:
• cabinetele grupate, cabinetele asociate, societăţile civile profesionale şi societăţile civile profesionale cu
răspundere limitată pot avea şi proprietate comuna.
• avocatul poate schimba oricând forma de exercitare a profesiei, cu înştiinţarea baroului din care face parte.
• avocatul nu îşi poate exercita profesia, în acelaşi timp, în mai multe forme de exercitare a acesteia.
• formele de exercitare a profesiei pot fi înstrăinate prin acte între vii numai între avocaţi definitivi şi aflaţi în
exerciţiul profesiei sau pot fi lichidate la încetarea calităţii, cu respectarea regimului investiţiilor reglementat
prin prezenta lege.
Barourile ţin evidenta separată a avocaţilor pentru fiecare forma de exercitare a profesiei.
• patrimoniul comun este afectat exclusiv activităţii profesionale şi are regimul juridic al patrimoniului
de afectatiune profesională;
• titularul cabinetului individual şi avocatul asociat nu pot presta activităţi profesionale în afară formei
de exercitare a profesiei pentru care au optat;
• avocatul titular al cabinetului individual nu poate avea calitatea de avocat colaborator sau de avocat
salarizat în cadrul profesiei;
• avocatul asociat nu poate avea calitatea de avocat colaborator sau de avocat salarizat în cadrul
profesiei;
• avocatul salarizat în interiorul profesiei şi avocatul colaborator nu pot activa, în aceeaşi calitate, în mai
multe forme de exercitare a profesiei;
• avocatul colaborator şi avocatul salarizat în interiorul profesiei nu au drept la clientela proprie;
• obligaţia de a comunica de îndată baroului, în scris, modificările privind asocierea, colaborarea sau
angajarea revine atât avocatului cat şi titularului cabinetului individual sau coordonatorului cabinetelor asociate,
societăţilor civile profesionale sau al societăţilor civile profesionale cu răspundere limitată;
• formele de exercitare a profesiei se individualizează prin denumire, conform prevederilor Legii şi ale
prezentului statut. În cazul tuturor formelor de exercitare a profesiei de către avocaţii străini se pot utiliza, la
alegere, denumirea şi numele formei de exercitare a profesiei din ţara sau din străinătate.

Secţiunea 3. Organizarea profesiei de avocat.

3.1 Baroul.

48
Baroul este constituit din toţi avocaţii dintr-un judeţ sau din municipiul Bucureşti, iar sediul baroului este în oraşul
de resedinta al judeţului, respectiv în municipiul Bucureşti.
Baroul are personalitate juridică, patrimoniu şi buget propriu.
Organele de conducere ale baroului sunt:
a) adunarea generală;
b) consiliul;
c) decanul.

3.1.1 Adunarea generală.


Adunarea generală este formată din toţi avocaţii înscrişi în tabloul baroului cu drept de exercitare a profesiei.
Competentele Adunarii generale sunt următoarele:
a) stabileşte măsuri pentru exercitarea profesiei în baroul respectiv, în limitele legii şi ale statutului;
b) alege şi revoca decanul, membrii consiliului, membrii comisiei de cenzori şi pe cei ai comisiei de disciplina. Decanul
este ales pentru un mandat de 4 ani şi poate fi reales o singura data. Decanul se alege dintre avocaţii cu o vechime de
minimum 8 ani în profesie;
c) alege delegaţii baroului la Congresul avocaţilor;
d) aproba proiectul de buget al baroului şi da descărcare consiliului cu privire la activitatea şi gestiunea sa.
Adunarea generală ordinară se întruneşte anual, în primul trimestru, la convocarea consiliului baroului.
Convocarea se face prin afişare la sediul baroului, la sediul serviciilor de asistenta din judeţ şi prin publicare într-
un ziar local cu cel puţin 15 zile înainte de data stabilită.
Adunarea generală extraordinară poate fi convocată de consiliul sau de comisia de cenzori ale baroului.
La cererea a peste o treime din totalul membrilor baroului consiliul este obligat sa convoace adunarea generală
extraordinară în termen de cel mult 15 zile de la primirea cererii. În acest caz procedura convocării va fi efectuată cu cel
puţin 7 zile înainte de data stabilită.
Şedinţa adunării generale este condusă de decan împreună cu 5 membri aleşi prin vot deschis de cei prezenţi,
dintre care unul va fi desemnat secretar. În caz de alegere sau de revocare a decanului ori a membrilor consiliului nici unul
dintre aceştia nu va face parte din prezidiu, iar şedinţa va fi condusă de cel mai în varsta membru prezent.
Adunarea generală este legal constituită cu participarea majorităţii membrilor săi.
În cazul în care numărul legal nu este întrunit, prezidiul adunării generale, de fata cu cei prezenţi, stabileşte o noua
adunare generală în termen de cel mult 15 zile. Consiliul baroului are obligaţia sa îndeplinească procedura convocării cu
cel puţin 7 zile înainte de data fixată.
Adunarea generală convocată în aceste condiţii este legal constituită cu participarea a cel puţin o treime din
numărul total al membrilor săi.
Adunările generale de alegere a organelor de conducere a baroului sunt legal constituite numai cu prezenta
majorităţii membrilor baroului. Pentru Baroul Bucureşti alegerea organelor de conducere a baroului se face prin
desemnare de reprezentanţi - electori.

3.1.2 Consiliul baroului.


Consiliul Baroului este format din 5 pana la 15 membri, aleşi pe o perioada de 4 ani. Decanul şi prodecanul se
includ în acest număr.
Consiliul baroului are următoarele atribuţii:
a) adopta hotărâri pentru aplicarea şi respectarea prevederilor prezentei legi şi ale statutului profesiei;
b) duce la îndeplinire hotărârile Consiliului U.N.B.R. şi ale adunării generale a baroului;
c) întocmeşte, modifica şi da publicităţii tabloul anual al avocaţilor, membri ai baroului, şi îl comunica celor în drept;
d) adopta măsuri pentru organizarea controlului profesional, disciplinar şi deontologic, pentru soluţionarea sesizarilor şi
reclamaţiilor, în condiţiile prevăzute de lege şi de statutul profesiei;
e) verifica şi constata îndeplinirea condiţiilor legale ale cererilor de primire în profesie şi aproba primirea în profesie cu
examen sau cu scutire de examen;
f) hotărăşte asupra stării de incompatibilitate şi asupra încetării acesteia;
g) soluţionează cererile de transfer în conformitate cu prevederile legii şi ale statutului profesiei;
h) verifica şi constata dacă actele privind constituirea, modificarea şi schimbarea formelor de exercitare a profesiei,
precum şi convenţiile de grupare sau de conlucrare profesională îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege şi de statutul
profesiei; organizează şi tine evidenta acestora;
i) coordonează activitatea filialelor sau sucursalelor Casei de Asigurări a Avocaţilor din raza de competenta;
j) organizează conferinţele de stagiu, cercurile de studii şi editează publicaţiile baroului;

49
k) organizează şi indruma activitatea serviciilor de asistenta juridică din judeţ, potrivit legii şi statutului profesiei;
l) sesizează comisia de disciplina cu judecarea abaterilor disciplinare ale avocaţilor;
m) suspenda din exercitarea profesiei, pe durata neplatii taxelor, avocatul care nu achită taxele şi contribuţiile prevăzute
de lege şi de statutul profesiei timp de 3 luni de la scadenta acestora, dacă a fost avertizat despre neplata şi nu s-a
conformat obligaţiei;
n) soluţionează contestaţiile impotriva deciziei decanului privind onorariile;
o) stabileşte cota de contribuţie a avocaţilor la bugetul baroului;
p) accepta donaţiile şi legatele făcute baroului;
q) aproba statul de funcţii şi angajează personalul baroului;
r) întocmeşte proiectul de buget anual, pe care îl supune adunării generale şi administrează patrimoniul baroului;
s) prezintă anual adunării generale, spre aprobare, raportul de activitate a consiliului şi a decanului, de gestiune curenta
şi de gestionare a patrimoniului baroului;
t) alege prodecanul baroului;
u) soluţionează plângerile şi contestaţiile impotriva deciziilor decanului baroului;
v) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege sau hotărâte de Consiliul U.N.B.R. ori de biroul executiv al
U.N.B.R.
Consiliul baroului lucrează legal în prezenta a doua treimi din numărul membrilor săi şi ia hotărâri valabile cu
votul majorităţii membrilor prezenţi.

3.1.3 Decanul baroului.


Decanul baroului are următoarele competente:
a) reprezintă baroul în raporturile acestuia cu persoanele fizice şi juridice din ţara şi din străinătate;
b) convoacă şi prezidează şedinţele consiliului baroului;
c) aproba cererile de asistenta juridică gratuita;
d) exercita căile de atac impotriva hotărârilor comisiei de disciplina şi impotriva deciziilor consiliului baroului pentru
care sunt prevăzute cai de atac;
e) ordonanţează cheltuielile baroului;
f) ia măsuri privind conducerea baroului care nu sunt de competenta adunării generale sau a consiliului baroului.
g) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege sau hotărâte de organele de conducere ale U.N.B.R. şi date în
competenta sa.
Prodecanul îl înlocuieşte pe decan la cererea sau în absenta acestuia.
Dacă decanul şi prodecanul sunt în imposibilitate temporară de a-şi exercita funcţiile, consiliul baroului poate delega un
consilier pentru a îndeplini, în tot sau în parte, atribuţiile decanului.
La Baroul Bucureşti, consiliul baroului alege 2 prodecani. Decanul este înlocuit, la cerere sau în absenta sa, de către
prodecanul pe care îl desemnează în scris.

3.2 Uniunea Naţionala a Barourilor din România - U.N.B.R.


Uniunea Naţionala a Barourilor din România (U.N.B.R.) este formată din toate barourile din România şi are
sediul în municipiul Bucureşti.
U.N.B.R. este persoana juridică de interes public, cu patrimoniu şi buget proprii, acestea formându-se din
contribuţia barourilor în cote stabilite de Congresul avocaţilor. Patrimoniul U.N.B.R. si poate fi folosit şi în activităţi
producătoare de venituri, în condiţiile legii.
Baroul de avocaţi se constituie şi funcţionează numai în cadrul U.N.B.R., potrivit prezentei legi şi statutului
profesiei.
Organele de conducere ale U.N.B.R. sunt:
a) Congresul avocaţilor;
b) Consiliul U.N.B.R.;
c) Comisia permanenta a U.N.B.R.;
d) preşedintele U.N.B.R.
În cadrul U.N.B.R. se constituie şi funcţionează si:
a) Comisia centrala de cenzori;
b) Comisia centrala de disciplina;
c) aparatul tehnic-administrativ.

3.2.1 Congresul avocaţilor.

50
Congresul avocaţilor este constituit din delegaţi ai fiecărui barou, potrivit normei de reprezentare stabilite de
statutul profesiei, şi din membrii Consiliului U.N.B.R.
Congresul avocaţilor se întruneşte anual în sesiune ordinară, la convocarea Consiliului U.N.B.R., iar la cererea a
cel puţin unei treimi din numărul barourilor, Consiliul U.N.B.R. este obligat sa convoace Congresul avocaţilor în sesiune
extraordinară.
Congresul avocaţilor are următoarele atribuţii:
a) analizează şi aproba raportul anual al Consiliului U.N.B.R.;
b) alege Comisia centrala de cenzori şi Consiliul de conducere al Casei de Asigurări a Avocaţilor;
c) face propuneri autorităţilor cu drept de initiativa legislativă privind profesia de avocat;
d) adopta şi modifica statutul profesiei şi statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor, în conformitate cu prevederile
prezentei legi şi pe baza proiectelor întocmite de Consiliul U.N.B.R.;
e) adopta hotărâri privitoare la relaţiile dintre barouri, perfecţionarea pregătirii profesionale şi respectarea regulilor
deontologice ale profesiei;
f) alege şi revoca membrii Comisiei centrale de disciplina. Fiecare barou are dreptul de a propune câte un candidat
pentru Comisia centrala de disciplina. Competenta şi procedura de judecata ale Comisiei centrale de disciplina se stabilesc
prin statut;
g) aproba bugetul anual al Casei de Asigurări a Avocaţilor şi execuţia bugetară anuala;
h) aproba bugetul anual al U.N.B.R. şi execuţia bugetară anuala a acestuia şi stabileşte cota de contribuţie a barourilor
la formarea bugetului U.N.B.R.. Cheltuielile necesare organizării congreselor se suporta de către fiecare barou în funcţie
de numărul reprezentanţilor săi.
Hotărârile congresului sunt definitive şi obligatorii pentru toate organele profesiei.

3.2.2 Consiliul U.N.B.R.

Consiliul U.N.B.R. este format din decanii barourilor şi reprezentanţii barourilor aleşi potrivit normei de
reprezentare stabilite în statutul profesiei.
Mandatul de membru al Consiliului U.N.B.R. este de 4 ani. În cazul încetării mandatului unuia dintre ei,
înlocuitorul sau executa diferenţa de mandat.
În caz de schimbare a decanului unui barou noul decan îl înlocuieşte de drept pe predecesorul sau. Celelalte
vacante sunt completate la proximul congres al avocaţilor.
Consiliul U.N.B.R. se întruneşte trimestrial la convocarea preşedintelui U.N.B.R. Convocarea se face cu cel puţin
15 zile înainte de data şedinţei.
Consiliul U.N.B.R. lucrează în prezenta a cel puţin doua treimi din numărul membrilor săi şi adopta hotărâri
valabile cu votul majorităţii membrilor prezenţi.
Consiliul U.N.B.R. are următoarele atribuţii:
a) este organul reprezentativ şi deliberativ al barourilor din România şi asigura activitatea permanenta a U.N.B.R.;
b) duce la îndeplinire hotărârile Congresului avocaţilor;
c) rezolva orice probleme interesând profesia de avocat între sesiunile Congresului avocaţilor, cu excepţia acelora care
sunt date în competenta exclusiva a Congresului avocaţilor;
d) exercita controlul asupra activităţii şi asupra hotărârilor Comisiei permanente a U.N.B.R.;
e) organizează examenul de verificare a cunoştinţelor de drept romanesc şi de limba romana ale avocaţilor străini;
f) organizează şi conduce activitatea Institutului Naţional de Pregătire şi Perfecţionare a Avocaţilor, constituit ca
persoana juridică de drept privat nonprofit şi care nu face parte din sistemul naţional de învăţământ şi nu este supus
procedurilor de autorizare şi acreditare;
g) adopta hotărâri în toate problemele privind pregătirea şi perfecţionarea profesională a avocaţilor, precum şi
recomandări privind relaţiile dintre barouri;
h) asigura caracterul unitar al examenelor de primire şi de definitivare în profesie;
i) organizează şi supraveghează serviciul statistic general al U.N.B.R.;
j) organizează şi editează publicaţiile U.N.B.R. şi sprijină publicaţiile barourilor;
k) întocmeşte proiectul de buget al U.N.B.R. şi îl supune spre aprobare Congresului avocaţilor, precum şi execuţia
bugetară anuala a bugetului U.N.B.R.;
l) întocmeşte raportul anual de activitate şi de gestiune a patrimoniului U.N.B.R. şi le supune spre aprobare Congresului
avocaţilor;
m) stăruie pentru realizarea bugetului U.N.B.R. şi executarea de către barouri a hotărârilor adoptate de Congresul
avocaţilor şi de Consiliul U.N.B.R.;

51
n) alege şi revoca preşedintele şi vicepreşedinţii U.N.B.R. şi membrii Comisiei permanente a U.N.B.R., dintre membrii
săi, avocaţi cu o vechime mai mare de 10 ani în profesie, pentru un mandat de 4 ani;
o) verifica legalitatea şi temeinicia deciziilor de primire în profesie, date de către consiliile barourilor, la cererea
persoanelor interesate;
p) anulează hotărârile barourilor pentru cauze de neegalitate şi rezolva plângerile şi contestaţiile făcute împotriva
hotărârilor adoptate de consiliile barourilor, în cazurile prevăzute de lege şi de statutul profesiei;
q) înfiinţează Casa Centrala de Credit şi Ajutor a Avocaţilor şi controlează activitatea acesteia;
r) coordonează activitatea Casei de Asigurări a Avocaţilor şi adopta regulamentul acesteia;
s) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de lege şi adopta hotărâri în interesul profesiei, cu respectarea legii;
t) acorda, la propunerea Comisiei permanente a U.N.B.R., titlul de membru de onoare, respectiv de preşedinte de
onoare al U.N.B.R.

3.2.3 Comisia permanenta a U.N.B.R.


Comisia permanenta a U.N.B.R.se compune din 15 membri, dintre care 5 membri sunt reprezentanţi ai Baroului
Bucureşti, iar 10 membri sunt reprezentanţi ai celorlalte barouri din ţara. Preşedintele şi vicepreşedinţii U.N.B.R. sunt
membri de drept ai Comisiei permanente a U.N.B.R. şi se includ în cei 15 membri.
Mandatul membrilor Comisiei permanente a U.N.B.R. este de 4 ani.
În caz de încetare a mandatului unui membru al Comisiei permanente a U.N.B.R., desemnarea înlocuitorului se
face pe aceleaşi criterii şi inlocuitorul executa diferenţa de mandat.
Unul dintre membrii Comisiei permanente a U.N.B.R. îndeplineşte funcţia de secretar al acesteia şi este desemnat
prin vot de Comisia permanenta a U.N.B.R.
Preşedintele U.N.B.R. este şi preşedintele Comisiei permanente a U.N.B.R.
Comisia permanenta a U.N.B.R. are următoarele atribuţii:
a) este organul executiv al Consiliului U.N.B.R., cu activitate permanenta şi de legatura cu barourile U.N.B.R.;
b) duce la îndeplinire hotărârile Congresului avocaţilor şi ale Consiliului U.N.B.R. şi supraveghează executarea acestor
hotărâri de către barouri, adoptând decizii corespunzătoare;
c) organizează serviciile Consiliului U.N.B.R. şi serviciile proprii şi angajează personalul acestora;
d) asigura execuţia bugetară şi urmăreşte realizarea resurselor bugetului U.N.B.R.;
e) accepta donaţiile şi legatele făcute U.N.B.R.;
f) în realizarea atribuţiilor sale, emite decizii executorii.
Comisia permanenta a U.N.B.R. este condusă de preşedintele U.N.B.R. şi lucrează valabil în prezenta majorităţii
membrilor săi şi tot astfel adopta deciziile.

3.2.4 Preşedintele U.N.B.R.

Preşedintele U.N.B.R. are următoarele atribuţii:


a) reprezintă U.N.B.R. în relaţiile cu persoanele fizice şi juridice din ţara şi din străinătate;
b) încheie convenţii, acorduri şi contracte în numele U.N.B.R., cu autorizarea Consiliului U.N.B.R.;
c) convoacă şi conduce şedinţele Consiliului U.N.B.R. şi ale Comisiei permanente a U.N.B.R.;
d) ordonanţează cheltuielile bugetare şi extrabugetare ale U.N.B.R.;
e) semnează actele Consiliului şi ale Comisiei permanente ale U.N.B.R.;
f) supraveghează relaţiile dintre structurile centrale ale profesiei şi barouri, precum şi relaţiile dintre barouri;
g) acorda sprijin şi ajutor barourilor în relaţiile lor cu autorităţile centrale şi locale;
h) veghează la asigurarea condiţiilor corespunzătoare de desfăşurare a activităţii avocaţilor la instanţele judecătoreşti şi
la organele de urmărire penală.
Preşedintele este înlocuit, la cerere sau în absenta sa, de către vicepreşedintele pe care îl desemnează în acest scop.

Secţiunea 4. Primirea in profesie. Avocaţii stagiari.

4.1 Dobândirea calităţii de avocat.


4.1.1 Condiţiile de înscriere în avocatura.
Pentru a fi membru al unui barou din România, o persoana trebuie sa îndeplinească următoarele condiţii:
a) sa fie cetăţean roman şi sa aibă exerciţiul drepturilor civile şi politice;
52
b) sa fie licenţiat al unei facultăţi de drept sau doctor în drept;
c) sa nu se găsească în vreunul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute de prezenta lege;
d) sa fie apt, din punct de vedere medical, pentru exercitarea profesiei. Îndeplinirea acestei condiţii trebuie dovedită cu
certificat medical de sănătate, eliberat pe baza constatărilor făcute de o comisie medicală constituită în condiţiile
prevăzute în statutul profesiei.
Este nedemn a fi avocat, in conformitate cu dispoziţiile art. 13 din Legea 51/1995, persoana care se gaseste in una
dintre următoarele situaţii:
a) cel condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni
intenţionate, de natura sa aducă atingere prestigiului profesiei;
b) cel care a săvârşit abuzuri prin care au fost încălcate drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, stabilite prin
hotărâre judecătorească;
c) cel căruia i s-a aplicat pedeapsa interdicţiei de a exercita profesia, pe durata stabilită prin hotărâre judecătorească sau
disciplinară;
d) falitul fraudulos, chiar reabilitat.

4.1.2 Avocatul străin.


Membrul unui barou din alta ţara poate exercita profesia de avocat în România dacă îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege, mai puţin cea cu privire la cetăţenia romana.
Pentru a acorda consultanţa juridică privind dreptul romanesc, avocatul străin are obligaţia de a susţine un examen
de verificare a cunoştinţelor de drept romanesc şi de limba romana, organizat de U.N.B.R.
Avocatul străin poate exercita profesia de avocat în România, la alegere, în cadrul uneia dintre formele de
organizare ale profesiei prevăzute in Legea 51/1995.
Avocatul străin nu poate pune concluzii orale sau scrise în fata instanţelor judecătoreşti şi a celorlalte organe
jurisdicţionale şi judiciare, cu excepţia celor de arbitraj internaţional.
Onorariile cuvenite avocatului străin se vor înregistra şi se vor plăti integral în România.
Avocatul străin care exercita profesia în România este obligat sa se înscrie în tabloul special ţinut de fiecare barou
şi se supune prevederilor prezentei legi, ale statutului profesiei şi codului deontologic.
In ce priveste situatia avocatilor straini care au obtinut calificarea profesionala in unul din statele membre ale
Uniunii Europene si ale Spatiului Economic European, situatia acestora este diferita. In cadrul negocierilor pentru
aderarea la Uniunea Europeană, România şi-a asumat, în privinţa capitolului 2 de negocieri – “Libera circulaţie a
persoanelor”, transpunerea în legislaţia română a celor două directive sectoriale – Directiva nr.77/249/CEE privind
facilitarea exercitării efective de către avocaţi a libertăţii de a presta servicii, respectiv Directiva nr.98/5/CEE privind
facilitarea exercitării în mod permanent a profesiei de avocat în alt stat membru decât cel în care a fost obţinută calificarea
- precum şi a Directivei nr.89/48/CEE privind recunoaşterea calificărilor profesionale obţinute în urma finalizării studiilor
superioare cu o durată de minim trei ani în ceea ce priveşte recunoaşterea în România a diplomei de avocat. Pentru aceste
motive, transpunerea directivelor menţionate s-a realizat prin introducerea în Legea nr.51/1995 privind organizarea şi
exercitarea profesiei de avocat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a unui capitol nou, referitor la
exercitarea în România a profesiei de către avocaţii care au obţinut calificarea profesională într-unul din statele membre
ale Uniunii Europene.
Capitolul astfel introdus a fost structurat în trei secţiuni: o secţiune de dispoziţii comune, o secţiune aplicabilă
avocaţilor care îşi exercită cu caracter permanentactivitatea în România şi care au obţinut calificarea profesională într-unul
din statele membre ale Uniunii Europene şi care se stabilesc în România, precum şi o secţiune privind exercitarea
activităţii de avocat prin prestarea de servicii. În ceea ce priveşte dispoziţiile comune, acestea sunt aplicabile avocaţilor
provenind din statele membre ale Uniunii Europene şi care îşi exercită profesia fie prin desfăşurarea de activităţi
independente, fie ca avocaţi salariaţi în statul membru de origine şi în România, precum şi prin prestarea de servicii.
Este recunoscută posibilitatea pentru avocaţii care profesează în România cu titlul profesional din ţara de origine
de a desfăşura aceleaşi activităţi profesionale ca şi avocaţii care profesează cu titlul profesional obţinut în România şi de a
acorda asistenţă juridică privind dreptul statului membru de origine, dreptul comunitar, internaţional, precum şi dreptul

53
românesc, cu respectarea regulilor de procedură aplicabile în faţa instanţelor române şi fără verificarea cunoştinţelor70, ca
în cazul celorlalţi avocaţi străini.
Mentionam ca in legislatia interna ( sectiunea a 3 a, cap.VII/1 din Legea nr.51/1995 ) a fost preluată dispoziţia din
art. 4 al Directivei nr. 77/249/CEE, potrivit căreia, în cazul prestării de servicii, trebuie eliminată orice condiţie privind
înscrierea într-o organizaţie profesională din statul respectiv, exclusiv în ceea ce priveşte prestarea serviciilor.
4.1.3 Primirea in profesie.
Primirea în profesie se obţine pe baza unui examen organizat de UNBR , in condiţiile legii 51/1995 şi ale
statutului profesiei.
4.2 Avocaţii stagiari.
La începutul exercitării profesiei avocatul efectuează în mod obligatoriu un stagiu de pregătire profesională cu
durata de 2 ani, timp în care are calitatea de avocat stagiar.
După efectuarea stagiului avocatul stagiar va susţine examenul de definitivare.
Avocatul stagiar respins de trei ori la examenul de definitivare va fi exclus din profesie.
Activitatea unui avocat stagiar poate fi îndrumata numai de avocaţi definitivi cu o vechime de cel puţin 6 ani în
aceasta calitate şi care se bucura de o reputaţie profesională neştirbita.
La înscrierea în barou avocatul depune în fata consiliului baroului, în cadru solemn, următorul jurământ:
„Jur sa respect şi sa apar Constituţia şi legile tarii, drepturile şi libertăţile omului şi sa exercit profesia de avocat cu
cinste şi demnitate. Asa sa-mi ajute Dumnezeu!
Jurământul poate fi depus şi fără formula religioasă. În acest caz, jurământul va începe cu formula: Jur pe onoare şi
constiinta!"
Stagiul se va suspenda pe timpul serviciului militar sau al concentrării, în caz de lipsa motivată din profesie ori în
caz de încetare a îndrumării profesionale fără culpa avocatului stagiar. Perioada de stagiu anterior efectuată se socoteşte
pentru îndeplinirea stagiului.
Avocatul stagiar poate pune concluzii numai la judecătorie şi poate asista ori reprezenta partea la organele şi
instituţiile prevăzute la art. 3 din Legea 51/1995.
În perioada stagiului, avocatul are titlul profesional de avocat stagiar sub care este înscris în Tabloul avocaţilor cu
drept de exercitare a profesiei.
In perioada de stagiu, avocatul beneficiază de pregătire şi formare profesională iniţială aceasta realizându-se prin:
a) îndrumare şi formare profesională continua în cadrul formei de exercitare a profesiei cu care avocatul stagiar se afla
în raporturi contractuale de colaborare sau în calitate de salarizat în interiorul profesiei;
b) conferinţe de stagiu organizate de consiliul baroului;
c) formele de învăţământ organizate de Institutul Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor denumit în
continuare I.N.P.P.A.;
. Avocatul stagiar, supunandu-se dispoziţiilor legale, statutare şi deontologice, are următoarele îndatoriri
suplimentare:
a) sa îşi perfecţioneze pregătirea profesională teoretică şi sa-şi însuşească tehnica de practica avocaţială;
b) sa participe la toate conferinţele de stagiu organizate de consiliul baroului, sa pregătească în scris subiectele
conferinţelor şi lucrările avocaţiale repartizate de coordonatorul conferinţelor de stagiu;
c) sa efectueze lucrările avocaţiale repartizate de avocatul îndrumător şi de serviciul de asistenta judiciară al baroului;
d) sa participe la toate manifestările profesionale la care este convocat de către organele de conducere ale profesiei;
e) sa desfăşoare o activitate efectivă în profesie şi sa anunţe în scris orice motiv de suspendare a stagiului.

70
În secţiunea dedicată dispoziţiilor comune este cuprinsă, de asemenea, şi transpunerea art. 4 lit. b) al Directivei nr.
89/48/CEE privind recunoaşterea calificărilor profesionale obţinute în urma finalizării studiilor superioare cu o durată de
minim trei ani în ceea ce priveşte recunoaşterea diplomei de avocat. Astfel, aceste dispoziţii se aplică atât avocaţilor care-
şi exercită dreptul de stabilire pe teritoriul României, cât şi celor care îşi desfăşoară activitatea în România prin prestare de
servicii. Recunoaşterea diplomei de avocat obţinută într-un stat membru se realizează, la cererea persoanei interesate, de
către o comisie organizată de către Uniunea Naţională a Barourilor din România şi după susţinerea, la alegerea
solicitantului, a unui examen sau efectuarea unei perioade de stagiu de trei ani în domeniul dreptului românesc. Directiva
nr. 89/48/CEE a fost însă, completată, prin Directiva nr. 2001/19, care se găseşte transpusă la art.4 lit. b). Astfel, în
vederea determinării conţinutului examenului sau al perioadei de stagiu, comisia va evalua pregătirea şi experienţa
profesională dobândite de către solicitant pentru a determina dacă experienţa profesională dobândită de solicitant este de
natură a acoperi în tot sau în parte diferenţele existente între dreptul românesc şi cel al statului membru de origine în care
a fost obţinută diploma. Pe baza acestei evaluări prealabile, se va determina complexitatea probelor pe care solicitantul va
trebui să le susţină în vederea recunoaşterii diplomei sale în România.
54
Avocatul stagiar care urmează cursurile de pregătire şi perfecţionare profesională organizate de I.N.P.P.A. este obligat
sa îndeplinească şi îndatoririle ce decurg din aceasta calitate şi sa respecte contractul de formare profesională încheiat
cu I.N.P.P.A..
Nerespectarea acestor îndatoriri se sanctioneaza ca abatere disciplinară.
Durata stagiului este de 2 ani, calculată de la data înscrierii în Tabloul avocaţilor.
Perioada în care avocatul stagiar urmează cursurile I.N.P.P.A. se include în durata stagiului.
Pentru a fi înscris în tabloul avocaţilor stagiari cu drept de exercitare a profesiei, avocatul stagiar va înregistra la barou
un contract de colaborare profesională sau un contract de salarizare în interiorul profesiei. Contractul se încheie cu una
dintre formele de exercitare a profesiei, urmând ca avocatul sa efectueze perioada de stagiu sub îndrumarea unui
avocat care îndeplineşte condiţiile cerute de lege.
Contractul va menţiona obligaţia de a se asigura avocatului stagiar venitul minim garantat pe economia naţionala,
distinct de veniturile ocazionale ale avocatului stagiar asigurate din asistenta judiciară pentru care a fost desemnat de
serviciul de asistenta judiciară al baroului.

4.3 Definitivarea in profesie.


Dobândeşte calitatea de avocat definitiv avocatul stagiar care a promovat examenul de definitivare, precum şi
avocatul care a promovat examenul de absolvire a Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor.
Dobândeşte calitatea de avocat definitiv cel înscris în profesie dacă a fost definitivat în funcţia juridică pe care a
exercitat-o înainte de primirea în avocatura sau a promovat examen de definitivare în aceasta funcţie.
Cei care nu îndeplinesc condiţiile de vechime în profesiile anterioare vor fi obligaţi sa susţină examenul de
definitivare în avocatura.
Avocatul definitiv are dreptul sa pună concluzii la toate instanţele, cu excepţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi
Curţii Constituţionale, unde va putea pune concluzii dacă are o vechime neîntreruptă în profesie de cel puţin 5 ani de la
definitivare.

4.3.1 Examenul de definitivare în profesia de avocat.


Examenul de definitivare în profesia de avocat se organizează de U.N.B.R., aceasta urmând a asigura caracterul unitar
al acestuia.
Regulamentul de examen va fi comunicat barourilor inclusiv prin afişare pe internet cu minimum 60 de zile anterior
datei examenului şi va fi adus la cunostiinta candidaţilor prin grija consiliilor barourilor.
Rezultatele examenului vor fi validate de consiliul baroului şi vor fi comunicate U.N.B.R.. I.N.P.P.A. va
comunica, în mod corespunzător, rezultatele examenului de absolvire.
După promovarea examenului, candidatul dobândeşte titlul profesional de avocat definitiv şi va fi înscris în Tabloul
avocaţilor definitivi.
Acelasi titlu profesional il dobandeste si avocatul stagiar care a promovat examenul de absolvire a I.N.P.P.A. , pe baza
diplomei de absolvire a I.N.P.P.A., Consiliul Baroului urmând a emite decizia de constatare a calităţii de avocat
definitiv şi a efectua, in consecinţa, înscrierea pe Tabloul avocaţilor definitivi.

Secţiunea 5. Incompatibilitati si interdicţii.

5.1 Incompatibilităţi
Cazurile de incompatibilitate prevăzute de Legea 51/1995 reprezintă modalitati de asigurare pentru avocat a
independentei specifice profesiei, dar si de păstrare a demnitatii si prestigiului corpului profesional.
Cazurile de incompatibilitate vizeaza intreaga perioada in care o persoana are calitatea de avocat, incepand de la
primirea în profesie cat şi, ulterior, in timpul exercitarii acesteia.
Sunt incompatibile cu exercitarea profesiei de avocat, dacă legi speciale nu prevăd altfel:
a) faptele personale de comerţ exercitate cu sau fără autorizaţie;
b) calitatea de asociat într-o societate comercială în nume colectiv, de comanditar într-o societate comercială în
comandită simpla sau în comandită pe acţiuni;
c) calitatea de administrator într-o societate comercială în comandită pe acţiuni;
d) calitatea de preşedinte al consiliului de administraţie, administrator unic, sau membru în comitetul de direcţie al unei
societăţi comerciale pe acţiuni sau cu răspundere limitată.
55
Avocatul poate fi asociat sau acţionar la societăţile comerciale cu răspundere limitată sau la cele pe acţiuni.
Avocatul poate îndeplini funcţia de membru în consiliul de administraţie al unei societăţi comerciale pe acţiuni sau cu
răspundere limitată, cu obligaţia de a aduce acest fapt la cunostinta decanului baroului în care îşi exercita profesia.
Avocatul va furniza toate explicaţiile asupra condiţiilor în care el exercita funcţia de membru al consiliului de
administraţie şi va prezenta toate documentele doveditoare în acest sens, cu respectarea regulilor confidenţialităţii.
Dacă consiliul baroului apreciază ca exercitarea funcţiei de membru al consiliului de administraţie este sau devine
incompatibilă cu demnitatea şi cu regulile de conduita impuse avocaţilor poate, în orice moment, sa solicite celui interesat
sa părăsească funcţia pe care o ocupa. Decizia consiliului baroului va fi comunicată, de îndată, avocatului în cauza,
încălcarea de către avocat a acestor prevederilor constituind abatere disciplinară grava.
Nu este incompatibil avocatul salarizat în interiorul profesiei de avocat.
Incompatibilităţile prevăzute de lege se verifica şi se constata de către consiliul baroului, chiar şi din oficiu.
Avocatul devenit incompatibil are obligaţia sa încunoştinţeze în scris consiliul baroului, solicitând trecerea sa de
pe Tabloul avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei pe Tabloul avocaţilor incompatibili.
Continuarea exercitării profesiei după intervenirea cazului de incompatibilitate constituie exercitarea fără drept a
profesiei de avocat, cu consecinţele prevăzute de lege.
Consiliul baroului poate emite din oficiu decizie de trecere pe Tabloul avocaţilor incompatibili, insa este obligatorie
ascultarea avocatului.
Avocatul va fi convocat în vederea ascultării prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Lipsa nejustificată a
avocatului la data indicată în convocare nu împiedica luarea măsurii.
5.2 Interdicţii.
Legea de organizare si funcţionare a profesiei reglementează interdicţii pentru avocaţi. Aceste interdictii sunt edictate
in considerarea funcţiilor anterior deţinute si care ar putea impieta asupra obiectivitatii actului de justitie sau care ar
putea crea premisele unei subiectivitati in aprecierea activitatii avocatului.
Avocaţii - foşti judecători nu pot pune concluzii la instanţele unde au funcţionat, timp de 2 ani de la încetarea funcţiei
deţinute. Prin instanţe în înţelesul Legii se înţeleg: judecătoriile, tribunalele, tribunalele specializate, curţile de apel,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea Constituţională, inclusiv instanţele militare la care avocaţii au funcţionat ca
judecători, indiferent de secţia la care au funcţionat.
În cazul în care, avocatul a funcţionat ca judecător la mai multe instanţe, interdicţia operează pentru fiecare
instanţa şi se calculează distinct de la data încetării activităţii la instanţa respectiva.
Aceeaşi interdicţie se aplica şi magistraţilor-asistenţi de la Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de la Curtea
Constituţională, executorilor judecătoreşti, grefierilor şi personalului auxiliar al instanţelor judecătoreşti şi al Curţii
Constituţionale.
Avocaţii - fosti procurori şi cadre de poliţie nu pot acorda asistenta juridică la organul de urmărire penală la care
şi-au desfăşurat activitatea timp de 2 ani de la încetarea funcţiei respective.
În cazul în care avocatul - fost procuror sau cadru de poliţie a funcţionat şi în calitate de judecător, interdicţia
priveşte atât instanţele, cat şi organele de urmărire penală, pentru fiecare dintre acestea durata fiind calculată în mod
corespunzător.
Aceeaşi interdicţie se aplica avocaţilor - foşti procurori cu privire la dreptul de a pune concluzii la instanţele
corespunzătoare parchetului în care au funcţionat.
Dispoziţiile referitoare la interdictii se aplica şi personalului auxiliar al organelor de urmărire penală.
Interdicţiiile vizeaza de asemenea si calitatea de ruda sau afin al avocatului pana la gradul al treilea inclusiv, in
acest caz fiind interzisa avocatului exercitarea profesiei in ceea ce priveşte instanţele, parchetele de pe lângă acestea, şi
organele de cercetare penală la care lucrează ruda, soţul sau afinul avocatului.
Avocatul care se afla în exercitarea unui mandat de deputat sau de senator nu poate sa pledeze în cauzele ce se
judeca de către judecătorii sau tribunale şi nici nu poate acorda asistenta juridică la parchetele de pe lângă aceste instanţe.
Avocatul aflat în situaţia arătată nu poate acorda asistenta juridică invinuitilor sau inculpaţilor şi nici nu îi poate
asista în instanţe în cauzele penale privind:
a) infracţiunile de corupţie, infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunile în legatura directa cu
infracţiunile de corupţie, precum şi infracţiunile impotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, prevăzute în
Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările
ulterioare;

56
b) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu
modificările şi completările ulterioare;
c) infracţiunile privind traficul de persoane şi infracţiunile în legatura cu traficul de persoane, prevăzute în Legea nr.
678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, cu modificările şi completările ulterioare;
d) infracţiunea de spalare a banilor, prevăzută în Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spalarii banilor,
cu modificările ulterioare;
e) infracţiunile contra siguranţei statului, prevăzute în art. 155-173 din Codul penal;
f) infracţiunile care impiedica înfăptuirea justiţiei, prevăzute în art. 259-272 din Codul penal;
g) infracţiunile contra păcii şi omenirii, prevăzute în art. 356-361 din Codul penal.
Avocatul având calităţile menţionate anterior nu poate să pledeze în cauzele civile sau comerciale impotriva
statului, autorităţilor sau instituţiilor publice, companiilor naţionale ori societăţilor naţionale, în care acestea sunt părţi. De
asemenea, nu poate sa pledeze în procese intentate statului roman, în fata instanţelor internaţionale.
Aceste interdicţii nu se aplica în cauzele în care avocatul este parte în proces sau acorda asistenta ori reprezentare
soţului ori rudelor până la gradul IV inclusiv.
Încălcarea de către avocaţi a altor restricţii sau interdicţii la care sunt supuşi conform legilor speciale, constituie
abatere disciplinară grava.
Nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la interdicţii, in mod direct sau folosindu-se de forma de organizare
profesională ori de raporturile de conlucrare profesională în scopul eludării acestora, săvârşeşte abatere disciplinară grava.
Consiliul baroului se poate sesiza şi din oficiu.

Secţiunea 6. Incetarea si suspendarea calitatii de avocat. Transferul avocatului.

6.1 Încetarea calităţii de avocat.


Calitatea de avocat încetează:
a) prin renunţare scrisă la exerciţiul profesiei;
b) prin deces;
c) prin excluderea din profesie, ca sancţiune disciplinară;
d) în cazul în care avocatul a fost condamnat definitiv pentru o fapta prevăzută de legea penală şi care îl face nedemn de
a fi avocat, potrivit legii.
Încetarea calităţii de avocat se constata prin decizie a consiliului baroului şi are drept consecinţa radierea celui în
cauza din Tabloul avocaţilor.
Avocatul care renunţa la exerciţiul profesiei va formula o cerere în scris. Renuntarea la exercitarea profesiei este
insotita de obligatia avocatului ca, cu cel puţin 60 de zile înainte de data prevăzută pentru încetarea activităţii, sa
finalizeze toate cauzele angajate sau sa asigure substituirea. Lista cuprinzând cauzele nefinalizate, numele avocaţilor care
le vor prelua, va fi prezentata de către avocat baroului.
În caz de deces al avocatului, cauzele acestuia vor fi preluate de către colaboratorii ori asociaţii defunctului, iar în
lipsa lor, consiliul baroului va desemna avocaţii ce le vor prelua.
În cazul în care avocatul îndeplineşte condiţiile de pensionare prevăzute de lege, are dreptul sa solicite
continuarea exercitării profesiei. Cererea de continuare a exercitării profesiei se soluţionează de consiliul baroului.
Avocatul poate continua exercitarea profesiei pe baza unui aviz medical privind menţinerea capacităţii fizice şi
psihice necesare exercitării profesiei de avocat. Avizul medical se prezintă anual pentru înscrierea în tablou.
Avocatul pensionar care continua exercitarea profesiei sau este menţinut în profesie este obligat sa contribuie la
constituirea fondului sistemului propriu de asigurări sociale în condiţiile prevăzute de legislaţia pensiilor şi asigurărilor
sociale pentru avocaţi.
In cazul in care consiliul baroului da decizie de respingere a menţinerii în activitate, aceasta poate fi contestată, în
termen de 15 zile de la comunicare, la Consiliul U.N.B.R.
6.2 Suspendarea calităţii de avocat.
Calitatea de avocat este suspendată:
a) în caz de incompatibilitate, pe durata existenţei acestei stări;
b) pe perioada interdicţiei de a profesa, dispusă prin hotărâre judecătorească sau disciplinară;
c) în caz de neplata totală sau parţială a taxelor şi a contribuţiilor profesionale către barou, către U.N.B.R. şi către
sistemul propriu de asigurări sociale, timp de 3 luni de la scadenta acestora şi pana la lichidarea integrala a datoriilor;
d) la cererea scrisă a avocatului.

57
Dreptul de a exercita profesia de avocat poate fi suspendat în cazul în care impotriva avocatului s-a pus în mişcare
acţiunea penală sau s-a dispus trimiterea în judecata pentru săvârşirea unei infracţiuni de natura sa aducă atingere
prestigiului profesiei, pana la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Avocatul este dator sa încunoştinţeze de îndată consiliul baroului despre orice situaţie care ar putea duce la
suspendarea exerciţiului dreptului de a profesa. Nerespectarea acestei obligaţii constituie abatere disciplinară.
Decanul şi consiliul baroului se pot sesiza pe orice cale cu privire la aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la
existenta unor situaţii ce ar duce la suspendarea exerciţiului dreptului de a profesa a avocatului.
Pentru situaţiile ce ar putea duce la suspendarea exerciţiului profesiei, decizia se va emite de către consiliul
baroului după ascultarea avocatului în cauza.
Decizia consiliului baroului este executorie. Decizia se va menţona, în mod corespunzător, în Tabloul avocaţilor şi
în Tabloul avocaţilor incompatibili.
Decizia consiliului baroului poate fi contestată la Consiliul U.N.B.R. în termen de 15 zile de la comunicarea
acesteia. Contestaţia nu suspenda executarea.
Pentru situatia în care măsura suspendării a fost luată pentru neplata totală sau parţială a taxelor şi contribuţiilor
profesionale, la cererea avocatului în cauza, consiliul baroului, după verificarea temeiurilor cererii sau a dovezii achitării
taxelor şi contribuţiilor, poate dispune încetarea măsurii suspendării şi ştergerea menţiunilor din tablou.
Exercitarea profesiei de către avocatul al cărui drept de exercitare a profesiei este suspendat, în perioada măsurii
suspendării, constituie abatere disciplinară grava.
Avocatul impotriva căruia s-a dispus măsura suspendării este obligat ca în termen de cel mult 15 zile de la data
comunicării măsurii sa îşi asigure substituirea.

6.3 Transferul într-un alt barou.


Avocatul poate sa solicite, pentru motive justificate, transferul în alt barou. In acest scop se va adresa în scris
decanului baroului de la care doreşte sa se transfere.
Cererea de transfer va fi însoţită de acte doveditoare şi de un certificat eliberat de baroul de la care se solicita
transferul. Certificatul va indica datele personale, profesionale, disciplinare ale solicitantului şi va atesta ca solicitantul a
achitat la zi taxele şi contribuţiile profesionale către barou, U.N.B.R. şi sistemul propriu de asigurări sociale.
Consiliul baroului de la care se solicita transferul va elibera certificatul prin avizarea cererii de transfer, pe care o
va inainta, împreună cu dosarul de înscriere în profesie, baroului la care se solicita transferul.
Cererea de transfer se soluţioneaza pe baza unui raport întocmit de un consilier delegat, acesta verificand dosarul
de înscriere în profesie al celui care solicita transferul, precum şi certificatului emis de catre baroul la care se solicita
transferul.
La soluţionarea cererii, consiliul baroului va avea în vedere şi respectarea de către petent a dispoziţiilor privind
modul de organizare şi funcţionare a formelor de exercitare a profesiei, precum şi a condiţiilor de primire în profesie.
Decizia se comunica solicitantului şi baroului din care acesta face parte, urmand a se face menţiuni
corespunzătoare în Tabloul avocaţilor.
Decizia prin care s-a respins cererea de transfer va fi motivată şi poate fi contestată, în termen de 15 zile de la
comunicare, la Consiliul U.N.B.R.

Secţiunea 7. Drepturile si obligaţiile avocatului. Reguli de deontologie profesionala.


7.1 Drepturile avocaţilor.
Exercitarea profesiei de avocat conform principiilor înscrise in legea de organizare si funcţionare nr. 51/1995
presupune asigurarea unor drepturi si obligaţii pentru avocaţi.
Drepturile avocaţilor sunt prevazute in art. 28-37 din legea de organizare si funcţionare nr. 51/1995. Acestea sunt
urmatoarele:
7.1.1 dreptul avocatului de a asista sau reprezenta orice persoana fizica sau juridica.
Acest drept de a asista şi de a reprezenta orice persoana fizica sau juridică poate exista doar în temeiul unui
contract încheiat în forma scrisă, care dobândeşte data certa prin înregistrarea în registrul oficial de evidenta.
Avocatul, precum şi clientul au dreptul sa renunţe la contractul de asistenta juridică sau sa îl modifice de comun
acord, în condiţiile prevăzute de statutul profesiei. Renunţarea unilaterala a clientului nu constituie cauza de exonerare
pentru plata onorariului cuvenit, pentru serviciile avocatiale prestate, precum şi pentru acoperirea cheltuielilor efectuate de
avocat în interesul procesual al clientului.
7.1.2 dreptul avocatului de a alege şi de a fi ales în organele de conducere ale profesiei.
7.1.3 dreptul la onorariu şi la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său.

58
În acest scop, avocatul poate sa îşi deschidă un cont bancar pentru încasarea onorariilor şi altul pentru depunerea
sumelor primite de la client pentru cheltuieli procesuale în interesul acestuia. Modul de administrare a sumelor predate de
client avocatului, pentru cheltuieli procesuale în interesul sau, va fi stabilit prin convenţia dintre avocat şi client, în
condiţiile prevăzute de statutul profesiei.
Acestui drept i se conferă eficacitate si prin dispoziţia legala ce prevede ca este titlu executoriu contractul de
asistenta juridică, legal încheiat. Investirea cu formula executorie este de competenta judecătoriei în a carei raza teritorială
se afla sediul profesional al avocatului. Restantele din onorarii şi alte cheltuieli efectuate de avocat în interesul procesual
al clientului sau se recuperează conform statutului profesiei.
7.1.4 dreptul avocatului la asigurări sociale, in propriul sistem, in condiţiile legii
Sistemul de asigurări sociale al avocaţilor este reglementat prin lege şi se bazează pe contribuţia acestora, precum
şi pe alte surse prevăzute de lege ori de Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor.
Timpul servit în avocatura este considerat vechime în munca.
7.1.5 dreptul avocatului la asigurarea secretului profesional.
In vederea asigurarii secretului, este decretata de lege inviolabilitatea cu privire la actele şi lucrările cu caracter
profesional aflate asupra avocatului sau în cabinetul sau. Ca o consecinţa, percheziţionarea avocatului, a domiciliului ori a
cabinetului sau sau ridicarea de înscrisuri şi bunuri nu poate fi facuta decât de procuror, în baza unui mandat emis în
condiţiile legii.
Este interzisa ascultarea şi înregistrarea, cu orice fel de mijloace tehnice, convorbirilor telefonice ale avocatului,
precum si interceptarea şi înregistrarea corespondentei sale cu caracter profesional, fiind permisa excepţional, in condiţiile
şi cu procedura speciale prevăzute de lege.
Contactul dintre avocat şi clientul sau nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de nici un organ al
statului.
În cazul în care clientul se afla în stare de arest sau detenţie, administraţia locului de arest ori detenţie are obligaţia
de a lua măsurile necesare pentru respectarea acestor drepturi.
7.1.6 dreptul avocatului la sediu profesional si la sedii secundare.
Oricare dintre formele de exercitare a profesiei prevazute de lege are dreptul la sediu profesional în circumscripţia
baroului în care sunt înscrişi şi la sedii secundare în alt barou din ţara sau din străinătate unde sunt luate în evidenta.
Ministerul Justiţiei asigura spaţiile necesare în vederea desfăşurării activităţii avocaţilor în sediul instanţelor
judecătoreşti.
7.1.7 dreptul avocatului de a fi ocrotit, conform legii, in exercitarea profesiei.
În exercitarea profesiei avocaţii sunt ocrotiţi de lege, fără a putea fi asimilaţi funcţionarului public sau altui
salariat.
O serie de infractiuni savarsite impotriva avocatului în timpul exercitării profesiei şi în legatura cu aceasta
reprezinta variante agravate ale infractiunilor prevazute de codul penal. Astfel, insulta, calomnia ori ameninţarea săvârşite
impotriva avocatului în timpul exercitării profesiei şi în legatura cu aceasta se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau cu amenda, iar lovirea sau alte acte de violenta săvârşite împotriva avocatului se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni
la 3 ani, pentru acest ultim caz, acţiunea penală punandu-se în mişcare şi din oficiu. Retragerea plângerii prealabile sau
împăcarea părţilor inlatura răspunderea penală.
Avocatul este obligat sa respecte solemnitatea şedinţei de judecata, sa nu folosească cuvinte sau expresii de natura
a aduce atingere autorităţii, demnităţii şi onoarei completului de judecata, procurorului, celorlalţi avocaţi şi părţilor ori
reprezentanţilor acestora din proces.
Avocatul nu răspunde penal pentru susţinerile făcute oral sau în scris, în forma adecvată şi cu respectarea
enuntate, în fata instanţelor de judecata, a organelor de urmărire penală sau a altor organe administrative de jurisdicţie şi
numai dacă aceste sustineri sunt în legatura cu apărarea în acea cauza şi sunt necesare stabilirii adevărului.
Nerespectarea de către avocat a prevederilor legale mai sus mentionate constituie abatere disciplinară grava.
Răspunderea disciplinară nu exclude răspunderea juridică penală sau civilă.
Urmărirea penală şi trimiterea în judecata a avocatului pentru fapte penale săvârşite în exercitarea profesiei sau în
legatura cu aceasta se pot face numai cu aprobarea procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a carei
raza de competenta s-au săvârşit faptele.

7.2 Îndatoririle avocaţilor.


Îndatoririle avocatului pot fi împărţite după cum se raportează la relaţia sa cu clientul, cu organele profesiei sau cu
instanţa de judecată.

59
7.2.1. În raporturile cu clientul.
Avocatul este dator sa studieze temeinic cauzele care i-au fost încredinţate, angajate sau din oficiu, sa se prezinte la
fiecare termen la instanţele de judecata sau la organele de urmărire penală ori la alte instituţii, conform mandatului
încredinţat, sa manifeste conştiinciozitate şi probitate profesională, sa pledeze cu demnitate fata de judecători şi de
părţile din proces, sa depună concluzii scrise sau note de şedinţa ori de câte ori natura sau dificultatea cauzei cere
aceasta ori instanta de judecata dispune în acest sens. Nerespectarea imputabilă a acestor îndatoriri profesionale
constituie abatere disciplinară.
Avocatul este obligat sa restituie actele ce i s-au încredinţat persoanei de la care le-a primit.
Avocatul este obligat sa acorde asistenta juridică în cauzele în care a fost desemnat din oficiu sau gratuit de către
barou.
Avocatul este obligat sa se asigure pentru răspunderea profesională, în condiţiile stabilite prin statutul profesiei.
Avocatul este obligat să păstreze secretul profesional. În acest sens se prevede că avocatul nu poate asista sau
reprezenta părţi cu interese contrare în aceeaşi cauza sau în cauze conexe şi nu poate pleda împotriva parţii care l-a
consultat mai înainte în legătura cu aspectele litigioase concrete ale pricinii.
Avocatul nu poate fi ascultat ca martor şi nu poate furniza relaţii nici unei autorităţi sau persoane cu privire la
cauza care i-a fost încredinţată, decât dacă are dezlegarea prealabilă, expresă şi scrisă din partea tuturor clienţilor săi
interesaţi în cauza.
Calitatea de martor are întâietate fata de calitatea de avocat cu privire la faptele şi împrejurările pe care acesta le-a
cunoscut înainte de a fi devenit apărător sau reprezentant al vreunei părţi în cauza.
Dacă a fost ascultat ca martor, avocatul nu mai poate desfasura nici o activitate profesională în acea cauza.
Avocatul nu poate îndeplini funcţia de expert sau de traducător în cauza în care este angajat apărător.

7.2.2. În raport cu organele profesiei.


Avocatul este obligat sa participe la toate şedinţele convocate de consiliul baroului, la activităţile profesionale şi la
şedinţele organelor de conducere din care face parte. Absentarea repetată şi în mod nejustificat constituie abatere
disciplinară.
Avocatul este obligat sa ţină evidentele cerute de lege şi de statut cu privire la cauzele în care s-a angajat şi sa
achite cu regularitate şi la timp taxele şi contribuţiile stabilite pentru formarea bugetului baroului şi a fondurilor Casei de
Asigurări a Avocaţilor din România şi ale filialelor. Bugetul U.N.B.R. este format din contribuţiile barourilor, stabilite
conform legii şi statutului profesiei.
Este interzis avocatului ca, în mod nemijlocit sau prin persoane interpuse, sa folosească procedee incompatibile cu
demnitatea profesiei în scopul dobândirii clientelei.
De asemenea, este interzis avocatului sa folosească mijloace de reclama sau de publicitate în acelaşi scop. Statutul
stabileşte cazurile şi măsura în care avocatul poate informa publicul cu privire la exercitarea profesiei sale.
7.2.3.În raporturile cu instanţele de judecată.
Avocatul este obligat sa poarte roba în fata instanţelor judecătoreşti.
Purtarea robei în afară incintei instanţei judecătoreşti este interzisă, cu excepţia cazurilor în care avocatul este
delegat de către organele profesiei sa reprezinte baroul sau U.N.B.R. într-o ocazie care impune aceasta ţinuta.
În raporturile cu magistraţii, avocatul trebuie să aibă o atitudine care să dovedească respect, cinste şi
corectitudine, dar tratând în acelaşi timp cauza cu conştiincioazitate şi fermitate, în raport de interesele clientului său.
Codul deontologic al avocatului român interzice acestuia să procedeze la inducerea în eroare a magistratului sau
să furnizeze date ori acte false în legătură cu pricina. Aceste obligaţii sunt valabile şi în raporturile pe care avocaţii le au
cu arbitrii, experţii sau alte persoane care participă la înfăptuirea actului de justiţie.

7.3 Reguli de deontologie profesionala.


§1. Principiile şi regulile de baza ale relatiei dintre avocat şi client

Dreptul avocatului de a asista, a reprezenta ori a exercita orice alte activităţi specifice profesiei se naşte din
contractul de asistenta juridică, încheiat în forma scrisă, între avocat şi client ori mandatarul acestuia.
Forma, conţinutul şi efectele contractului de asistenta juridică sunt stabilite prin prezentul Statut.
Avocatul nu poate acţiona decât în limitele contractului încheiat cu clientul sau, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
În exercitarea profesiei sale avocatul este independent.
Activitatea avocatului nu poate fi motivată decât în interesul clientului, apreciat în limitele legii, ale prezentului
statut şi ale codului deontologic.
60
Constituie atingere a independentei avocatului şi, ca atare, trebuie evitate şi inlaturate de către avocat, prin orice
mijloace legale:
a) existenta unui interes propriu ori al persoanelor apropiate lui în cauza care i-a fost încredinţată;
b) prestarea de activităţi avocatiale în scopul de a se face placut clienţilor, magistraţilor sau publicului;
c) prestarea de activităţi avocatiale din simpla complezenta;
d) existenta oricăror presiuni în scopul nerespectării secretului profesional.
Avocatul trebuie sa depună toată diligenta pentru apărarea libertăţilor, drepturilor şi intereselor legitime ale
clientului.
Avocatul este dator sa îşi sfatuiasca clientul cu promptitudine, în mod constiincios, corect şi cu diligenta.
Avocatul îşi informează clientul cu privire la evoluţia cazului ce i-a fost încredinţat.
Probitatea, spiritul de dreptate şi onestitatea avocatului sunt condiţii ale credibilitatii avocatului şi profesiei.
Avocatul este confidentul clientului în legatura cu cazul încredinţat. Confidenţialitatea şi secretul profesional
garantează încrederea în avocat şi constituie obligaţii fundamentale ale avocatului.
Avocatul nu trebuie sa fie sfatuitorul şi nici reprezentantul sau apărătorul a mai mult de un client într-una şi
aceeaşi cauza, atunci când interesele clienţilor sunt conflictuale sau când exista, în mod real, riscul de a aparea un astfel de
conflict de interese.
Avocatul trebuie sa se abţină sa se mai ocupe de cauzele tuturor clienţilor implicaţi, atunci când intervine un
conflict între interesele acestora, când secretul profesional risca sa fie violat sau când independenta sa risca sa fie ştirbită.
Avocatul nu poate accepta o cauza a unui nou client, dacă secretul informaţiilor încredinţate de un client anterior
risca sa fie afectat sau atunci când cunoaşterea de către avocat a cauzelor unui client anterior îl favorizează nejustificat pe
noul client.
În cazul în care avocaţii practica profesia într-o forma asociativa, în colaborare sau în conlucrare cu alţi avocaţi,
dispoziţiile alin. (1) - (3) se aplica tuturor avocaţilor.
Exista conflict de interese, în situaţiile în care:
a) în activitatea de consultanţa, când la data solicitării sale, avocatul care are obligaţia de a da clientului sau o
informaţie completa, loiala şi fără rezerve, nu-şi poate îndeplini misiunea fără a compromite interesele unuia sau a mai
multor clienţi, prin analiza situaţiei prezentate, prin utilizarea mijloacelor juridice preconizate, fie prin concretizarea
rezultatului urmărit;
b) în activitatea de asistare şi de apărare, atunci când la data sesizării sale, asistarea mai multor părţi ar determina
avocatul sa prezinte o alta apărare, diferita de aceea pentru care ar fi optat, dacă i-ar fi fost încredinţată apărarea
intereselor unei singure părţi, inclusiv în ceea ce priveşte tehnicile şi mijloacele profesionale ale apărării.
c) prin modificarea sau evoluţia situaţiei ce i-a fost prezentată iniţial, avocatul descoperă una dintre dificultăţile arătate
la lit. a) şi b).
Nu exista conflict de interese:
a) atunci când, după ce şi-a informat clienţii şi a primit acordul acestora, avocatul, în exercitarea diferitelor sale
activităţi va incerca sa concilieze contrarietatea de interese;
b) atunci când, în acord deplin cu clienţii, avocatul îi consiliaza ca, plecand de la situaţia ce i-a fost prezentată, sa
adopte o strategie comuna, sau dacă, în cadrul unei negocieri, avocaţii care sunt membri ai aceleiaşi forme de exercitare a
profesiei intervin separat pentru clienţi diferiţi care sunt însă informati cu privire la aceasta apartenenţa comuna;
c) atunci când, după ce avocatul aduce la cunostinta fiecăruia dintre clienţii potenţial afectaţi de asistenta juridică
acordată, existenta sau posibilitatea creării unui conflict de interese, precum şi eventualele consecinţe nefavorabile ale
acestuia, fiecare dintre respectivii clienţi îşi dau acordul expres şi prealabil cu privire la prestarea activităţii de asistenta
juridică.
Cu excepţia unui acord între părţi, avocatul trebuie sa se abţină de la a se ocupa de cauzele tuturor clienţilor
implicaţi, atunci când se iveşte un conflict de interese, când avocatul apreciază ca nu poate asigura apărarea drepturilor şi
intereselor legitime ale fiecărui client în parte, când secretul profesional risca sa fie violat sau când independenta sa risca
sa fie lezata.
Avocatul va incerca în momentele oportune sa-şi consilieze clientul cu privire la posibilitatea soluţionării unui
conflict pe cale amiabila sau printr-o cale legală alternativa, apta a protegui drepturile şi interesele legitime ale acestuia.
Avocatul este obligat sa se asigure de răspundere profesională.
Secretul profesional este de ordine publica.
Avocatul este dator sa păstreze secretul profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost încredinţată.
Avocatul nu poate fi obligat în nici o circumstanţă şi de către nici o persoana sa divulge secretul profesional.
Avocatul nu poate fi dezlegat de secretul profesional nici de către clientul sau şi nici de către o alta autoritate sau

61
persoana. Se exceptează însă cazurile în care avocatul este urmărit penal, disciplinar, sau atunci când exista o contestaţie
în privinta onorariilor convenite, exclusiv pentru necesitaţi stricte pentru apărarea sa.
Obligaţia de a păstra secretul profesional nu împiedica avocatul sa folosească informaţiile cu privire la un fost
client, dacă acestea au devenit publice.
Nerespectarea prevederilor prezentului articol constituie abatere disciplinară grava.
Obligaţia de a păstra secretul profesional, este absolută şi nelimitată în timp. Obligaţia se întinde asupra tuturor
activităţile avocatului, ale asociaţilor săi, ale avocaţilor colaboratori, ale avocaţilor salarizaţi din cadrul formei de
exercitare a profesiei, inclusiv asupra raporturilor cu alţi avocaţi.

Secţiunea 8. Răspunderea disciplinara a avocatului.

8.1 Notiune.
Avocatul răspunde disciplinar pentru nerespectarea prevederilor legii de organizare si functionare a profesiei sau
ale statutului, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale baroului sau ale uniunii,
precum şi pentru orice fapte săvârşite în legatura cu profesia sau în afară acesteia, de natura sa prejudicieze onoarea şi
prestigiul profesiei sau ale instituţiei.
Abaterea disciplinară, in sensul Legii 51/1995, este reprezentata de fapta săvârşită de un avocat, prin care se
incalca dispoziţiile legii, ale statutului profesiei, hotărârile obligatorii ale organelor profesiei, ale consiliului baroului în
care avocatul este înscris sau în care îşi are sediul secundar şi care este de natura sa prejudicieze onoarea sau prestigiul
profesiei.
Abaterea disciplinară grava este reprezentata încălcarea dispoziţiilor din Legea nr. 51/1995 şi din statut ce prevăd
expres o astfel de calificare.
Savarsirea de abateri disciplinare atrage raspunderea disciplinara a avocatului.
Răspunderea disciplinară nu exclude răspunderea civilă, penală sau administrativă.
Acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de cel mult un an de la data săvârşirii abaterii.
Repetarea unei abateri disciplinare constituie o circumstanţă agravantă, luată în considerare la aplicarea sancţiunii.

8.2 Instantele disciplinare.


Sesizarile cu privire la savarsirea de fapte ce pot constitui abateri discilpinare revin in atributiile avocatului care
conduce asistenta judiciară de pe lângă fiecare instanta, acesta fiind obligat sa anunte în scris consiliului baroului despre
faptele comise de orice avocat.
De asemenea, instanţele judecătoreşti şi parchetele Ministerului Public sunt obligate sa înainteze consiliului
baroului orice plângere facuta impotriva unui avocat şi sa îl înştiinţeze despre orice acţiune de urmărire penală sau de
judecata pornită impotriva unui avocat.
Consiliul baroului se poate sesiza si din oficiu prin hotărâre consemnată în procesul-verbal de şedinţa.
Consiliul baroului are compententa anchetarii abaterii şi exercitarii acţiunii disciplinare, iar pentru decanii
barourilor şi membrii Consiliului U.N.B.R., organul competent este Consiliul U.N.B.R.
Persoana anchetata sau trimisa în judecata disciplinară nu poate participa la dezbateri sau la luarea hotărârii.
Instanţele disciplinare sunt:
a) Comisia de disciplina a baroului care judeca în prima instanta, în complet de 3 membri, abaterile disciplinare
săvârşite de avocaţii din baroul respectiv.
b) Comisia centrala de disciplina este organizată şi funcţionează in cadrul U.N.B.R. Aceasta judeca:
1) ca instanta de fond, în complet de 3 membri, abaterile săvârşite de membrii Consiliului U.N.B.R. şi de decanii
barourilor;
2) în contestaţie, în complet de 5 membri, potrivit prevederilor statutului profesiei.
c) Consiliul U.N.B.R., în plenul sau, constituit ca instanta discilpinara.
Acesta are competenta de a judeca recursul declarat impotriva deciziei disciplinare a Comisiei centrale de
disciplina, ca instanta de fond, fiind constituit ca instanta disciplinară în plenul sau, în afară de persoana implicata în
cauza.
Impotriva hotărârilor pronunţate de catre Comisia Centrala de Disciplina, precum si de catre Consiliul U.N.B.R.,
constituit ca instanta disciplinară în plenul sau, partea interesată poate declara recurs la secţia de contencios a Curţii de
Apel Bucureşti, hotărârea acesteia fiind definitiva şi irevocabilă.
Consiliile barourilor ţin evidenta sancţiunilor disciplinare aplicate fiecărui avocat, fiind obligate sa comunice
situaţia disciplinară a avocatului la cererea organelor profesiei.

62
8.3 Procedura anchetei disciplinare

Plângerea îndreptată impotriva unui avocat se adresează consiliului baroului pe al cărui tablou avocatul figurează
cu drept de exercitare a profesiei. Dacă avocatul este pensionar care îşi continua activitatea în profesie, este incompatibil
sau s-a retras din profesie, plângerea se adresează baroului în care avocatul este sau a fost înscris în tablou.
Consiliul baroului va ancheta abaterea indicata în plângere sau în sesizare. Pentru abaterile disciplinare savarsite
de decanii barourilor si de catre membrii consiliului U.N.B.R., plângerea sau sesizarea se înaintează Consiliului U.N.B.R.
Anchetarea abaterii disciplinare se efectuează de consiliul baroului. În acest scop, consiliul va desemna un
consilier pentru efectuarea cercetării disciplinare prealabile.
Dacă abaterea disciplinară s-a săvârşit pe raza unui alt barou, consiliul baroului poate decide efectuarea de
cercetări, prin comisie rogatorie, de consiliul baroului pe raza căruia s-a săvârşit fapta.
Anchetarea abaterii disciplinare a unui membru al Consiliului U.N.B.R. sau a unui decan se efectuează de către
Consiliului U.N.B.R. În acest scop, consiliul va desemna pe unul dintre consilieri pentru efectuarea cercetării disciplinare
prealabile.
Consilierul desemnat pentru efectuarea cercetării prealabile se poate abţine sau poate fi recuzat de avocatul
cercetat. Cererea de recuzare se formulează în scris şi se judeca de către consiliul baroului, respectiv de Consiliul
U.N.B.R., în absenta consilierului recuzat.
Anchetarea abaterii disciplinare se va face cu celeritate.
Cercetările se efectuează după convocarea în scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, a
avocatului cercetat, trimisa la sediul sau profesional. Convocarea se poate face şi prin înştiinţare în scris printr-un mijloc
de comunicare ce asigura conservarea dovezii şi a datei la care s-a făcut înştiinţarea, ori prin luarea la cunostinta prin
semnatura.
Cercetarea se efectuează numai după încunoştinţarea avocatului cu privire la obiectul anchetei disciplinare prin
luarea la cunostinta a conţinutului plângerii ori al sesizării. Avocatul cercetat poate da explicaţii scrise.
Refuzul de a da curs convocării constituie o încălcare a îndatoririlor profesionale şi nu impiedica desfăşurarea
anchetei disciplinare.
În cursul cercetărilor, preşedintele U.N.B.R., decanul sau consilierul delegat va convoca în vederea ascultării
persoana care a formulat plângerea, precum şi orice alte persoane ale căror declaraţii pot elucida cazul, va face verificări
de înscrisuri şi va culege informaţii, prin mijloacele prevăzute de lege.
După efectuarea cercetărilor, consilierul delegat întocmeşte un referat scris în care va consemna faptele, probele
administrate, poziţia celui cercetat şi propunerea privind soluţionarea plângerii sau sesizării.
Referatul astfel întocmit va fi înregistrat la secretariatul decanului baroului, respectiv al U.N.B.R., în cel mult 30
de zile de la primirea însărcinării.
În şedinţa imediat următoare datei la care referatul a fost înregistrat, Consiliul U.N.B.R. sau, după caz, consiliul
baroului procedează la anchetarea abaterii pe baza referatului şi a lucrărilor care au stat la baza întocmirii acestuia.
Consiliul U.N.B.R. sau, după caz, consiliul baroului poate convoca avocatul anchetat, în vederea audierii sale.
După efectuarea anchetei disciplinare, Consiliul U.N.B.R., respectiv consiliul baroului, vor decide, după caz,
exercitarea acţiunii disciplinare, clasarea cauzei sau completarea cercetărilor.
Soluţia se comunica, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau direct prin semnatura pe copie,
avocatului cercetat, persoanei care a făcut plângerea şi preşedintelui U.N.B.R., în termen de cel mult 15 zile de la luarea
deciziei prevăzută la alin. 1.

8.4 Exercitarea actiunii disciplinare.


În situaţia în care, în urma anchetarii abaterii, se decide exercitarea acţiunii disciplinare, Consiliul U.N.B.R,
respectiv consiliul baroului vor desemna consilierul însărcinat cu susţinerea acesteia la instanta disciplinară.
Acţiunea disciplinară se redactează în scris, motivat în fapt şi în drept, cu indicarea persoanelor care urmează a fi
citate în fata instanţei disciplinare, şi se semnează de către decanul baroului sau, după caz, de preşedintele U.N.B.R.
În caz de abatere grava, pe baza unui referat motivat, întocmit de consilierul desemnat de Consiliul U.N.B.R. sau,
după caz, de consiliul baroului, preşedintele U.N.B.R. sau decanul poate solicita comisiei de disciplina competente
suspendarea din profesie a avocatului în cauza, în condiţiile art. 581 din Codul de procedura civilă.
Pe durata urmăririi penale sau a judecării faptei care constituie abatere disciplinară, procedura disciplinară se
suspenda, urmând sa fie reluată după soluţionarea cauzei.
Pe perioada suspendării procedurii de anchetare şi judecata pentru săvârşirea unei abateri disciplinare, cursul
termenului prevăzut la art. 71 alin. (4) din lege este oprit. Cursul termenului se reia după soluţionarea definitiva a cauzei.

63
Preşedintele comisiei de disciplina va fixa, de îndată, termen de judecata cu citarea avocatului, a organului profesiei
care a exercitat acţiunea şi a celorlalte persoane indicate în acţiune.
Procedura de citare în fata instanţelor disciplinare se face prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.
În fata instanţei disciplinare avocatul se va infatisa personal. În cursul şedinţelor avocatul poate fi asistat de un alt
avocat.
Şedinţa instanţei disciplinare nu este publica, iar lucrările şedinţei se consemnează într-o încheiere.
Lipsa părţilor regulat citate nu impiedica judecata, instanta disciplinară putându-se pronunţa pe baza actelor şi a
dovezilor administrate în cauza.
Instanta disciplinară hotărăşte, cu majoritate de voturi, şi pronunţa o decizie disciplinară.
Decizia disciplinară rămasă definitiva are autoritate de lucru judecat fata de părţi şi de organele profesiei.
Decizia de excludere sau de suspendare din profesie se va comunica avocatului în cauza, baroului în care avocatul
este înscris, precum şi preşedintelui U.N.B.R.
Decizia de excludere sau de suspendare din profesie se va comunica avocatului în cauza, baroului în care avocatul
este înscris, precum şi preşedintelui U.N.B.R.
Decizia privind aplicarea celorlalte sancţiuni disciplinare prevăzute de lege ori încetarea acţiunii disciplinare se
comunica, de asemenea, în condiţiile alin. (2).
Recursul declarat impotriva măsurilor luate prin încheiere în condiţiile art. 74 alin. (2) din Lege şi impotriva deciziei
disciplinare se depune şi se înregistrează la secretariatul baroului, respectiv la secretariatul U.N.B.R. După expirarea
termenelor de declarare a recursului, recursul se înregistrează la comisia de disciplina care a pronunţat hotărârea, care, îl
va inainta, de îndată, împreună cu dosarul cauzei, instanţei disciplinare competente.
Recursul prevăzut la art. 72 alin. (3) din Lege este distinct de recursul prevăzut la art. 72 alin. (4) din Lege.
Dispoziţiile privind procedura judecării acţiunilor disciplinare prevăzute în prezentul statut se completează cu
prevederile Codului de procedura civilă.
Căile de atac exercitate impotriva hotărârilor instanţelor disciplinare de fond se judeca şi au regimul caii de atac a
recursului prevăzut de Codul de procedura civilă în cazurile în care hotărârile nu se ataca cu apel.

8.5 Sancţiunile disciplinare.


In cazul savarsirii de abateri disciplinare, avocatului i se pot aplica urmatoarele sancţiuni disciplinare:
a) mustrarea;
b) avertismentul;
c) amenda de la 500.000 lei la 5.000.000 lei, care se face venit la bugetul baroului.
Plata amenzii se face în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii disciplinare. Neachitarea în
acest termen atrage suspendarea de drept din exerciţiul profesiei, pana la achitarea sumei.
d) interdicţia de a exercita profesia pe o perioada de la o luna la un an;
e) excluderea din profesie.
În perioada interdicţiei avocatul nu poate presta sub nici o forma asistenta juridică, nu poate face uz de calitatea
de avocat şi nu poate participa la activitatea organelor profesiei.
Impotriva deciziei disciplinare pot declara recurs persoana interesată, decanul baroului şi preşedintele uniunii, în
termen de 15 zile de la comunicare.
În caz de abatere evidenta şi grava, instanta disciplinară poate lua măsura suspendării avocatului din exerciţiul
profesiei pana la judecarea definitiva a cauzei.
Impotriva încheierii prin care s-a luat aceasta măsura se poate declara recurs în termen de 5 zile de la comunicare.
Recursul este suspensiv de executare şi va fi soluţionat de urgenta.

64