Iacob al II-lea al Angliei (engleză James II) (n. 14 octombrie 1633 – d.

 16 septembrie 1701) a fost

rege al Angliei, rege al Scoției și rege al Irlandei, din 6 februarie 1685 până pe 11 decembrie 1688. A
fost ultimul monarh catolic al celor trei regate. Mulți dintre supușii săi au pus la îndoială politica sa pe
teme religioase și tendințele autocratice, astfel încât a fost obligat să abdice în urma Revoluției
Glorioase din 1688. A fost înlocuit nu cu fiul său catolic, James Francis Edward, ci de fiica sa și
ginerele său protestanți, Maria a II-a și Wilhelm al III-lea, care au devenit conducători în 1689. Iacob
a încercat să-și recapete coroana, ajungând în Irlanda în 1689. După ce a fost înfrânt în Bătălia de
la Boyne în vara lui 1690, Iacob s-a întors în Franța, trăindu-și restul vieții sub protecția vărului și
aliatului său Ludovic al XIV-lea al Franței.
Iacob este cunoscut în special pentru credința sa în monarhia absolutistă, precum și pentru
încercările sale de instaurare a libertății religioase. Amândouă s-au lovit de
împotrivirea parlamentului englez, și a majorității populației. Parlamentul, opunându-se tendinței
absolutiste din alte țări europene, precum și pierderii de către Biserica Anglicană a supremației
legale, a considerat că luptă pentru conservarea libertăților engleze tradiționale. Aceste tensiuni au
transformat domnia de trei ani a lui Iacob într-o luptă pentru supremație între parlament și coroană,
care au rezultat în exilarea sa, aprobarea Declarația drepturilor în 1689, și succesiunea
hanoveriană.