Radu Aurelia Conversie P.I.P.P.

An II

CAPITOLUL II: ROLUL CLIMATULUI FAMILIAL ÎN PROTECŢIA

SOCIALĂ A DREPTURILOR COPILULUI

II. 1. FAMILIA – OBIECT DE STUDIU PSIHOSOCIAL

A. Delimitari conceptuale

Familia este locul în care evoluează individul, unde îşi contruieşte o mare parte a relaţiilor, şi
care îl determină, în primă instanţă, ca fiinţă socială. Fiinţa umană îşi petrece o mare parte din
viaţă în familie. În consecinţă, aici învaţă să stabilească numeroase relaţii cu ceilalţi.

În general, se afirmǎ cǎ familia este celula de bazǎ a societǎţii. Nu ştim cu certitudine dacǎ în
zilele noastre aceastǎ aserţiune mai este valabilǎ, dar ştim cu siguranţǎ cǎ orice om are o legǎturǎ
cu viaţa de familie, iar dorinţa de a creşte şi educa un copil sau mai mulţi este un dat natural,
pentru cǎ tinerii de astǎzi vor fi educatorii de mâine.

Aşadar, anterior, noţiunile de statut şi de rol au fost definite:

 statutul – aspectul static şi structural, ansamblu de comportamente la care o persoanǎ se

aşteaptǎ în mod legitim din partea altora, faţǎ de sine ş.a.
 rolul a fost raportat la status şi a fost considerat drept aspectul dinamic al statutului respectiv
al comportamentului.

Familia a fost definitǎ în mai multe feluri, dar, „familia, în orice societate, este o formǎ de
comunitate umanǎ alcǎtuitǎ din cel puţin doi indivizi, uniţi prin legǎturi de cǎsǎtorie şi/sau
paterne, realizând, mai mult sau mai puţin, latura biologică şi/sau cea psihosocialǎ.”

Ori familia „este o unire liber consimţitǎ dintre doi parteneri egali în drepturi şi obligaţii, create
pe temelia dragostei, iubirii şi respectului.”

Unitatea şi securitatea sa o asigurǎ:

- legiferarea, respectiv oficializarea sa;

- dragostea

– condiţia necesarǎ a dezvoltǎrii fizice şi psihice;

- stabilirea mediului familial, armonia din sânul sǎu;

- respectul reciproc al partenerilor şi al membrilor ce o compun;

- copilul sau copiii naturali sau adoptaţi.

Familia poate fi consideratǎ astfel: o comunitate creatǎ pe bazǎ de liber consimţǎmânt

constituitǎ din soţ şi soţie, eventual unul, doi sau mai mulţi copii; o formǎ de interacţionare şi
intercomunicare, totodatǎ de inter-relaţionare: soţ-soţie, pǎrinţi, copii, fraţi şi surori; o structurǎ,
un microsistem ce devine prin dragostea şi iubirea partenerilor, munca şi dǎruirea lor sincerǎ,
dezinteresatǎ.

Având în vedere aceastǎ definiţie şi altele, psihologii au stabilit urmǎtoarele caracteristici ale
familiei:

- existenţa unui anumit numǎr de persoane;

-crearea sa este corolarul cǎsǎtoriei, încheierii sale printr-un act – certificatul de cǎsǎtorie;

-o respectarea în sânul familiei, cu precǎdere, a drepturilor şi datoriilor stipulate şi garantate de

lege;

-relaţiile dintre membrii sǎi sunt interpersonale, de ordin biologic, psihologic şi etic;

-atmosferǎ prielnicǎ, ambientul, climatul favorabil;

-la nivelul familiei se impun şi se respectă norme şi reguli, adesea nescrise pentru toţi membri
acesteia;

-fiecare au un statut, joacǎ un rol şi îndeplinesc anumite funcţii, în raport cu societatea .

B.Criterii de clasificare a familiei:

Astfel, din punct de vedere socio-istoric familia se clasifică astfel:

- familia extinsǎ (cuprinde şi alte rude);

- familia nucleară (soţ, soţie, copiii acestora); - familia de origine;

- familia de procreare (conjugalǎ);

- familia dezorganizatǎ, familie ce îşi pierde integritatea ca urmare a separǎrii pǎrinţilor datoritǎ
unor motive precum: desfacerea cǎsǎtoriei prin divorţ, decesul unuia dintre pǎrinţi etc.)

Majoritatea legislaţiilor favorizeazǎ cǎsǎtoria monogamǎ şi, mai mult codul tunisian al familiei,
este unul dintre puţinele care interzic poligamia. La noi în ţarǎ, putem distinge:

 Familia nuclearǎ, monogamǎ redusǎ numeric la soţi şi copiii lor necǎsǎtoriţi, proprii sau
adoptaţi, este o structurǎ democraticǎ, bazatǎ pe consens, egalitate şi complementaritate a
rolurilor soţ-soţie, precum şi pe o participare permanentă a copiilor.
 Familia nucleară la rândul său, poate fi:

- de origine – de orientare ori consangvină, unde copilul se naşte, creşte şi devine apt pentru
viaţă; în cadrul său raporturile sunt de la soţ la copii;

- de procreare, conjugală.

În literatura de specialitate se mai discută, adesea şi despre alte tipuri de familie:

- de rezidenţă – în cadrul ei grupul este constituit în funcţie de locuinţă, indiferent dacă sunt ori
nu sunt rude – aceia care o constituie locuiesc împreună, în aceeaşi casă, mănâncă împreună,
participă la o anumită economie domestică;

- de interacţiune – persoanele care o alcătuiesc, deşi locuiesc, uneori, la distanţă, sunt legate prin
forme de întrajutorare, relaţii de rudenie; cei în cauză împart aceeaşi locuinţă, sau, dacă locuiesc
la distanţă, se ajută şi se vizitează reciproc.

 Uniunea liberǎ este un mod de a trǎi împreunǎ a cuplurilor heterosexuale în afara

contractului cǎsǎtoriei. Nu se deosebeşte foarte mult de familia nucleară, deoarece
realizeazǎ majoritatea funcţiilor şi se confruntǎ cu aceleaşi probleme cu care se confruntǎ
cuplurile cǎsǎtorite.

Avantajele uniunii libere, dupǎ pǎrerea mai multor specialişti sunt:

- O satisfacţie sexualǎ crescutǎ, o mai mare autodeschidere şi sentimente mai intense de
intimitate, comparativ cu cuplurile de îndrǎgostiţi care nu coabiteazǎ;
- O mai mare posibilitate de a se înţelege pe ei înşişi, aceastǎ formulǎ ce evitǎ bruiajele şi
parazitǎrile, atât de caracteristice întâlnirilor convenţionale;
- O posibilitate crescutǎ de realizare a compatibilitǎţii şi o familiarizare a modurilor
diverse în care partenerii reacţioneazǎ într-o varietate de situaţii;
- Dezvoltarea deprinderilor interpersonale şi încrederea în construirea unei relaţii strânse;
- Un nivel de trai ridicat, rezultat din asocierea resurselor economice.

Dezavantajele semnificative ale uniunii libere, dupǎ acelaşi psiholog ar fi:

-Limitarea prematurǎ a experienţei întâlnirilor.

-Perpetuarea rolului tradiţional al femeii ce constǎ în asigurarea sarcinilor domestice. -Investirea

emoţionalǎ inegalǎ. Unul dintre parteneri poate investi mai mult în relaţie, aceasta putând antrena
unele tensiuni;

-Schimbǎri în viaţa socială, a partenerului prin reducerea numǎrului de prieteni. Cuplurile

coabitante tind sǎ se asocieze cu alte cupluri, aceasta reducând pentru fiecare partener reţeaua de
suport social, în timpul perioadelor de stres;
- Complicaţiile legale ce pot fi mai multe decât în orice altǎ relaţie amoroasǎ. Din acest motiv
multe state consideră uniunea liberǎ ca ilegalǎ;

-Dezinteresul faţǎ de funcţia reproductivǎ. Aceasta se manifestǎ o perioadǎ importantă de timp.

Cuplul aflat în uniune liberǎ îşi propune sǎ aibǎ copii dupǎ o perioadǎ lungǎ de concubinaj sau,
mai ales, înainte de a-şi oficializa relaţia lor anterioarǎ.

Alte criterii dupǎ care familia a fost şi continuǎ a fi clasificatǎ dupǎ specialişti sunt:
1. rolul unuia dintre soţi – în funcţie de acest criteriu, familia poate fi:

- matriarhală – este familia în care rolul principal revine soţiei, atât în domeniul economic, cât şi
în cel social.

- patriarhală – în cadrul acesteia bărbatul are rolul predominant, el este şeful, capul familiei, cel
ce domină asupra femeii şi copiilor;

2. -numărul soţilor ori soţiilor – în raport cu care familia poate fi:

- poligamică – familia în care soţul se căsătoreşte cu două, trei sau mai multe femei;

- poliandrică – familia în care femeia se căsătoreşte cu mai mulţi bărbaţi;

- monogamică – familia constituită din soţ-soţie, bărbat-femeie.

3. componenţa sau numărul membrilor – în funcţie de care distingem familia:

- largă, de tip patriarhal care include mai multe generaţii ce acţionează sub autoritatea unui şef,
numit deseori patriarh;

- restrânsă, nuclear constituită din părinţi şi copii, proprii ori adoptivi; în general, este condusă de
soţ, şi, mai rar de soţie, în cel mai bun caz de amândoi.

4. normalitatea în raport cu care familia poate fi:

- normală – obişnuită, firească – alcătuită de soţ şi soţie, eventual copii, constituită legal, pe baza
consimţământului reciproc; se menţine datorită fidelităţii conjugale; se consolidează în condiţiile
fertilităţii cuplului, capacităţii partenerilor de a procrea;

- nenormală – este familia incompletă, fără copii, descompletată sau dezorganizată. Aceasta la
rândul său, poate fi: o

 incompletă, sau monoparentală – mama cu copilul (născut din afara căsătoriei sau rămasă
cu el în urma decesului sau divorţului);
 dezmembrată – ca urmare a divorţului, în cele mai multe cazuri;
 frigidă – în cazul în care soţii nu-şi sunt un suport unul altuia, mai mult anorgasmia, lipsa
sensibilităţii generale, specifică femeii;
  în criză – când unul din parteneri absentează – pentru că execută o condamnare, îşi
efectuează serviciul militar şi altele;
 bolnavă – soţul ori soţia, eventual copilul sunt retardaţi – amândoi ori numai unul dispun
de o condiţie fizică incurabilă - aici, eşecul comportamentului de rol marital este o
certitudine

În afara tipurilor de familie prezentate mai sus, specialiştii discută şi despre altele, după criterii
cum ar fi:

 gradul de libertate: reprimatoare şi liberale; primele înăbuşă spiritul de independenţă al

copilului, celelalte dimpotrivă, dezvoltă instinctele acestuia, îngăduie libertinajul pe toate
planurile;

 gradul de activitate: active-pasive;

Alte criterii de clasificare a familiei sunt:
nivelul de pregătire:
- intelectuală – formată din intelectuali, amândoi cu studii superioare,
- semidoctă – în acest caz, partenerii sunt intelectuali pârâţi, eventual au diploma, dar le lipseşte
pregătirea din multe puncte de vedere ori dispun de o slabă instrucţie şi educaţie;
- sub nivelul de pregătire;
- obişnuită – cum sunt cele mai multe
locul unde trăieşte:
- rurală – el şi ea sunt, de regulă, ţărani
- urbană – este oricare familie de la oraş, cu metehne din toate părţile,
interesul manifestat:
- interesată – preocupată de propria-i viaţă, deopotrivă de copii, educaţia acestora
- neinteresată – amândoi partenerii ori doar unul manifestă lipsă de interes faţă de ceea ce este
sau ar trebui să fie ori să devină familia, concomitent ei înşişi şi copiii lor; sunt greu de adus la
şcoală, greu de transferat în colaboratori;
- impasibili – efectiv, atât unul cât şi altul nu se interesează de nimic, o asemenea familie
generează delincvenţa.
naţionalitate:
- monoetnică – de regulă, cea mai frecvent întâlnită; ea se regăseşte în toate celelalte categorii,
dispun de unele particularităţi, urmare a naţionalităţii.
-interetnică – rezultatul coabitării partenerilor de naţionalităţi diferite
C.Tipuri de relatii de cuplu:
- Relaţii solide, devotate, cu disfuncţii minore;
- Cupluri stresate de tranziţiile specifice ciclurilor de viaţă;
- Cupluri cu un partener simptomatic;
- Relaţii de cuplu conflictuale cronicizate;
- Relaţii în care evitarea este modul de a convieţui;
- Cupluri constrânse de presiuni puternice din exterior;
- Cupluri având relaţii tulburate cu familia de origine;
- Cupluri în care proiectarea şi asumarea iraţională a unor roluri afectează negativ relaţia;

II. 2. FAMILIA, CADRU DE SATISFACERE A NEVOILOR COPILULUI

Nevoile de bază ale copilului în familie, sunt:
 dragoste şi securitate – nevoie permanentă în copilărie şi extrem de importantă în
construirea ataşamentului.
 nevoia de experienţe noi, de stimulare – condiţionează dezvoltarea inteligenţei
copilului
 nevoia copilului de a fi apreciat şi de a-i fi recunoscute capacităţile. Încurajările
adultului şi exprimarea unor exigenţe rezonabile faţă de copil sunt esenţiale în
socializarea copilului.
 Nevoia de responsabilitati
 Nevoiile de baza fiziologiice ale copilului

II. 3. FUNCŢIILE ŞI RESPONSABILITĂŢILE FAMILIEI

Unii psihologi împart funcţiile în:
- fizice: de reproducere, economice, de protecţie;
- culturale, afective, sociale - ce vizează instrucţia individului, educaţia ş.a.
Se poate observa uşor, că din orice punct de vedere, din orice perspectivă am încerca o
clasificare a funcţiilor familiei, acestea se aseamănă foarte mult, ceea ce ne îndreptăţesc să
afirmăm că în cadrul acestora responsabilitatea educativă are un rol preponderent.

II. 4. ABILITĂŢILE ŞI RESPONSABILITĂŢILE PARENTALE

 Funcţia de părinte presupune a veni în întâmpinarea nevoilor copilului pentru o dezvoltare
normală, a acompania copilul şi a-l dirija în dezvoltarea lui. Există câteva abilităţi de care
părintele are nevoie pentru a putea fi un părinte bun:
 abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului;
 abilitatea de a oferi copilului experienţe noi, de a-l stimula cognitiv şi afectiv;
 abilitatea de a avea o relaţie empatică cu copilul;
 abilitatea de a avea aşteptări realiste faţă de comportamentul copilului;
 abilitatea de a pune limite copilului;
 abilitatea de a răsplăti/valoriza copilul;
 abilitatea de a-şi înfrâna propriile dureri şi porniri agresive fără a le proiecta în relaţia cu
copilul

Responsabilitatile parentale:
 asigurarea subzistenţei şi a educaţiei;
 educarea şi dirijarea trebuinţelor fiziologice;
 dezvoltarea aptitudinilor, a limbajului şi stimularea exersării capacităţilor practice,
cognitive, tehnice şi sociale, care au rolul de a facilita securitatea personală şi
comportamentul autonom;
 orientarea spre lumea imediată a universului familial, spre comunicarea mai largă, spre
societate, în aşa fel încât copilul să fie pregătit să se confrunte cu marea varietate de
situaţii şi poziţii sociale care vor interveni în viaţa de adult;
 transmisia principalelor scopuri sociale, valori culturale care definesc modelul cultural-
normativ al societăţii, formarea motivaţiei personale în raport cu scopurile parentale şi
sociale;
 dezvoltarea capacităţii de a întreţine raporturi interpersonale şi de a răspunde în mod
adecvat sentimentelor altora;
 controlul libertăţii de comportament, limitarea „transgresiunilor” de la normal, corectarea
erorilor, oferirea unor îndrumări şi interpretări
II. 5. SISTEMUL FAMILIAL ŞI EDUCAŢIA
Familia reprezintă o formă de organizare caracterizată prin integritate, un mediu moral şi
afectiv, o structură bio-psiho-socială generatoare de continuitate şi afirmare deplină a fiinţei
umane, un mod de intermodelare şi sincronizare, unitate de interacţiuni şi intercomunicări
personale, un cadru care asigură crearea şi menţinerea echilibrului psihic.
Familia reprezintă o grupare socială fundamentală, care are următoarele caracteristici:
- existenţa unui anumit număr de persoane;
- întemeierea ei se realizează pe baza căsătoriei;
- pe membrii unei familii îi unesc drepturi şi obligaţii;
- între membri există relaţii natural-biologice, psihologice, morale şi juridice;
- familia asigură un climat psihosocial adecvat;
- existenţa unor norme şi reguli privind conduita partenerilor.
Familia este cadrul natural în care se formează personalitatea copiilor, dar şi un factor de
perfecţionare a personalităţii părinţilor, chiar dacă funcţia esenţială este asigurarea securităţii
membrilor săi şi educarea copiilor, în acest cadru aceştia dobândesc limbajul, obiceiurile şi
tradiţiile grupului. Ei îşi formează personalitatea, caracterul şi trec de la egoism la altruism, prin
jocul imitării şi identificării cu părinţii. Calitatea dezvoltării copilului depinde de valorile
cultivate în familie, iar coeziunea sa este un factor important în evoluţia ulterioară a membrilor
săi.
Atmosfera familială prezintă o importanţă deosebită între cauzele manifestării agresive la copil,
conform căruia Andre Berge sublinia că mediul familial îl satisface pe copil în măsura în care
răspunde trebuinţelor sale elementare, adică în măsura în care este un mediu afectiv şi protector,
dublă condiţie indispensabilă pentru ca fiinţa tânără să înveţe să se construiască pe sine, să se
situeze în raport cu ceilalţi.
Climatul familial depinde într-o mare măsură de felul în care sunt satisfăcute:
- trebuinţele fundamentale: fiziologice şi de securitate;
- nevoile psihice: proprietate, stimă, apreciere, cognitive şi estetice;
- metanevoile: împlinirea sinelui – al realizării la maximum a potenţialului, de a fi ceea ce poate
fi în raport cu:-posibilitatile si disponibilitatile
De regulă, cei mai mulţi copii cu rezultate slabe la învăţătură trăiesc într-un climat psihologic
deteriorat - neînţelegeri între parteneri, ostilitatea învăţătorului, batjocura din partea colegilor ş.a.
De aceea, indiferent de natura familiei, crearea climatului favorabil menţinerii şi consolidării
cuplului, procreării, naşterii, creşterii şi formării din toate punctele de vedere a copiilor, este şi
trebuie să fie în atenţia familiei, eventual a consilierului. Unde nu este înţelegere, colaborare,
coordonare în tot ceea ce se întreprinde, apare ori poate apare pericolul deteriorării climatului
afectiv şi, în cele din urmă a destrămării familiei.
Familia ca unitate educativă, urmăreşte nu atât acumularea de cunoştinţe de tip enciclopedic, ci
prioritar:
- dezvoltarea facultăţilor de comunicare: a asculta, a înţelege, a se exprima;
- concomitent a unor facultăţi intelectuale;
- formarea personalităţii copiilor, pregătirea lor pentru şcoală, indiferent de gradul său;
- depistarea unor predispoziţii, chiar aptitudini, implicarea în cultivarea lor.
II. 6. CARENŢE ÎN CLIMATUL FAMILIAL
Carenţele în climatul familial prezintă riscul de a defavoriza sau împiedica evoluţia normală a
copiilor. Dintre tipurile de climate familiale conflictuale remarcăm următoarele:
- rigid – sever, închistat;- se caracterizează prin excesul de severitate manifestat la unul dintre
părinţi sau chiar la amândoi. Excesul de severitate exercitat asupra unei persoane poate face ca
aceasta să devină timidă, suspicioasă, anxioasă, lipsită de încredere în sine ori în semeni sai.
- libertin – liberal, în afara unui control riguros;- creează o atmosferă lejeră, neconvenţională,
concesivă, de laissez-faire. Membrii familiei sunt independenţi şi detaşaţi, se acceptă reciproc şi
adoptă, în general, atitudini tolerante. Partenerii se înţeleg în orice situaţie, îşi accept propriile
obligaţii sau capricii, după cum se pot neglija reciproc.
- anxiogen – neliniştit, îngrijorat;- este corolarul unei atmosfere de încordare şi suspiciune, de
permanentă nelinişte cauzată în general, de teama de îmbolnăvire, de nereuşita
şcolară/profesională, de relaţii nedorite cu alţii. Această ambianţă creează şi accentuează
timiditatea, poate prelungi starea de dependenţă a copiilor, duce la neîncredere în sine şi în
ceilalţi şi poate favoriza înclinaţia spre melancolie şi reverie.
- naiv – nevinovat, simplu, ingenuu;- este creat de părinţii insuficient maturizaţi social pentru a-
şi asuma obligaţiile convieţuirii în cuplu şi responsabilitatea creşterii şi educării copiilor. În
general, aceste relaţii se destramă frecvent prin desfiinţarea căsătoriei sau prin divorţ, iar lipsa
autonomiei materiale prin dependenţa de părinţi şi, în cazuri limită, refuzul de a muncii, creează
neînţelegeri şi conflicte ce se repercutează îndeosebi asupra copiilor.
În consecinţă, un asemenea climat dăunează deopotrivă partenerilor şi copiilor, dacă aceştia au
apărut. Într-o atare ambianţă au loc ciocniri între motive, tendinţe, interese, atitudini opuse, greu
de conciliat.
- conflictual – produs de un conflict, animozitate;- este generat de repetatele neînţelegeri din
familie determinate de diferite aspecte, cum ar fi: administrarea bugetului, neglijarea relaţiilor
conjugale, inconsecvenţa în educaţia copiilor, alcoolismul, drogurile etc. Copiii sunt traumatizaţi
de conflicte, se plasează de partea unuia sau altuia dintre părinţi şi adoptarea unei poziţii face ca
ei să-i judece, dar în egală măsură să şi sufere din cauza lor.
- dezorganizat – neorânduit-favorizează un mediu de viaţă dificil, neglijent, tensionat,
traumatizant. Dintre cauzele dezorganizării familiei remarcăm: decesul, despărţirea, divorţul.
Atmosfera familială încordată, apăsătoare pentru fiecare membru face ca, în general, conflictele
să se acutizeze şi poate conduce la traumă.
În fine, în raport cu toate cele afirmate, îndeplinirea cu succes a funcţiilor familiei,
responsabilităţilor acesteia, implicit respectarea riguroasă a unor cerinţe, din suita cărora
consemnăm câteva:
- preocuparea continuă a părinţilor pentru a-şi stăpâni rolul, concomitant pentru a le oferi un
model în sprijinirea dezvoltării personalităţii lor;
- constituirea, consolidarea şi afirmarea familiei ca un colectiv închegat,unit care să dispună de
forţa socio-educativă necesară;
- studierea şi cunoaşterea de către părinţi a copiilor, totodată a îndatoririlor ce le revin în familie
şi în afara ei;
- implicarea părinţilor în realizarea pregătirii psihopedagogice, după posibilităţi, şi, totodată, a
obiectivelor tuturor dimensiunilor educaţiei – intelectuală, moral-civică, estetică, fizică,
profesională etc.;
- antrenarea copiilor, în raport cu stadiul, la viaţa şi munca variată a familiei, evitându-se
situaţiile de a li se oferi totul de-a gata, de a le îndeplini toate trebuinţele numai de educatorii
naturali;
- sprijinirea educaţilor în activitatea de învăţare în aşa fel încât părinţii să nu ajungă să le
efectueze temele şi alte lucrări şcolare;
- orientarea părinţilor în domeniul acordării sancţiunilor pozitive şi negative în aşa fel încât ele să
contribuie la optimizarea activităţii educative;
- să asigure condiţiile şi mijloacele indispensabile copiilor, fără a exagera în nici un caz;
- părinţii să-şi folosească autoritatea firească, raţională, umană în raport cu educaţii, ei trebuie să
ştie că exagerările nu sunt folositoare, nici tolerate, nici exacerbate, totul să fie cu măsură;
- dragostea educatorilor trebuie să fie aceeaşi pentru toţi copiii şi pentru fiecare în parte;
- intervenţiile părinţilor vor avea în vedere şi relaţiile copiilor;
- asigurarea colaborării permanente şi nemijlocite cu educatorii de profesie – educatoare,
învăţător, profesori cu deosebire dirigintele clasei – participarea la acţiunile organizate de şcoală.
II. 7. INFLUENŢA CLIMATULUI FAMILIAL ASUPRA DEZVOLTĂRII
COPILULUI
Familia constituie factorul principal al formǎrii şi socializǎrii copilului; este primul şi cel mai
important intermediar în relaţiile copilului cu societatea.
Familia exercitǎ cea mai persistentǎ influenţa în viaţa copilului, oferindu-i acestuia protecţie,
afecţiune şi modele de integrare socialǎ. Rolul pǎrinţilor este hotǎrâtor, deoarece fiecare copil
poate fi educat numai într-un mediu definit prin afectivitate şi dragoste; copiii lipsiţi de dragostea
pǎrinţilor devin mai fragili şi mai vulnerabili decât cei cǎrora pǎrinţii le asigura un suport afectiv
deplin.
Larga majoritate a copiilor abandonaţi provin din familii dezorganizate sau aparent organizate,
comportamentul deviant fiind adesea un mod de manifestare ce mascheazǎ existenţa unor
serioase carenţe educative.
Existǎ însǎ şi copii şi tineri care s-au bucurat de condiţii educaţionale bune; ei aparţin
categoriei greu educabile pentru care timpul, mediu obişnuit afectat educaţiei şi instrucţiei nu a
fost suficient şi, în consecinţǎ, mijloacele educative nu au fost adecvat adaptate.
Factori care contribuie la abandonul copilului:
- starea de sǎrǎcie a familiilor;
- plecarea părinţilor în străinătate;
- dezorganizarea familialǎ (familii monoparentale, părinţi alcoolici sau aflaţi în închisoare);
- nivelul scǎzut de educaţie al pǎrinţilor şi tutorilor, fapt care contribuie la mentalitǎţi şi modele
culturale care favorizeazǎ munca copilului;
- patologia psihicǎ a pǎrinţilor;
- lipsa formelor alternative de învǎţământ pentru copiii care au abandonat şcoala;
- mediul urban în care copiii şi uneori familiile acestora trǎiesc, mediu caracterizat printr-un grad
mai redus de control sau suport social faţa de mediul lor rural de provenienţǎ;
- lacunele de ordin legislativ, aplicarea defectuoasǎ a legislaţiei în vigoare, obstacole în
eliminarea fenomenului.

Climatul educaţional familial cuprinde un ansamblu de stǎri psihice, modul de relaţionare între
membrii ei, atitudini ce caracterizeazǎ grupul familial într-o perioadǎ mai mare de timp.
Un climat familial negativ poate fi caracterizat prin:
 lipsa de autoritate;
 lipsa de acord între pǎrinţi asupra problemelor de autoritate;
 lipsa de calm şi stabilitate în comportamentul pǎrinţilor;
 intoleranţa pǎrinţilor faţǎ de anumite comportamente ale copilului care tulburǎ
atmosfera familialǎ, intoleranţa faţǎ de zgomot şi dezordine, faţǎ de nesupunere şi lipsa
de respect;
 pedepse corporale şi privaţiuni;
 intervenţii verbale sub forma ridicǎrii vocii şi ameninţǎrilor;

II. 8. ROLUL FAMILIEI ÎN INTEGRAREA COPILULUI ÎN SOCIETATE

Familia trebuie să-l orienteze pe copil spre exterior, spre societate şi este bine ca, educatul să
aibă şi mica sa viaţă socială extrafamilială, camarazi obişnuiţi, să intre în contact şi în competiţie
cu cei de vârsta lui şi tovarăşi a căror existenţă nu o împărtăşeşte în întregime.
Pentru a promova implicarea în comunitate, părinţii trebuie să se asigure de faptul că fiul
(fiica) lor sunt implicaţi afectiv în toate fazele vieţii comunitare şi pentru aceasta este necesar ca
familia să participe împreună la evenimente culturale (filme, concerte, conferinţe) şi sociale.
De asemenea, un mod de integrare a unui copil într-un grup este de a găsi pe cineva care să-l
introducă în grup. Membrul mai vechi al grupului poate prin aceasta să uşureze drumul pentru
noul membru. Este întotdeauna mai bine să ai pe cineva să te introducă în grup, în loc să încerci
singur să devii membru venind din afară
Iubirea reprezintǎ o condiţie a integrării. Dar, iubirea, nu este întotdeauna blândǎ şi tandrǎ.
Uneori ea este asprǎ şi durǎ, fǎrǎ a înceta sǎ fie iubire. Ca pǎrinte îţi iubeşti copilul, dar aceastǎ
calitate, de pǎrinte, îţi cere sǎ fii aspru, neîngǎduitor cu toţi cei care încalcǎ morala familiei. Într-
un mariaj nu sunt acceptate agresivitatea fizicǎ, infidelitatea, actele de abuz sexual, alcoolismul
ori dependenţa de droguri când este vorba de parteneri, dar aceştia, pǎrinţi adevǎraţi, vor fi la fel
de neîngǎduitori faţǎ de copiii lor. Numai aşa, actele, operaţiile şi acţiunile lor sunt ori pot fi
motivate de iubire. Doar cine nu iubeşte, acela acceptǎ compromisurile repetate ca mod de
convieţuire, ca principiu în educaţia copiilor. Dragostea trebuie sǎ înfrunte. Aceasta este iubirea
asprǎ, de facto, iubirea adevǎratǎ.
II. 9.INTERAŢIUNEA PĂRINTE – COPIL ŞI FUNCŢIA EDUCATIVĂ
Stabilitatea, precum şi acţiunile familiei depind, în mare mǎsurǎ, de relaţiile de comunicare şi
interacţiunea membrilor sǎi. Interacţiunea umanǎ reprezintǎ un proces de dependenţǎ reciprocǎ şi
fundamental între indivizi, prin care, actele unui membru se resfrâng asupra comportamentului
celuilalt.
Interacţiunea pǎrinţi-copii este un factor indispensabil pentru o dezvoltare normală a copilului,
familia este un sistem de comunicare şi mediu de dezvoltare al copilului în primii ani de viaţǎ.
În urma unor cercetǎri cu privire la familiile cu copii au fost desprinse urmǎtoarele concluzii:
- copiii stabilizeazǎ şi consolideazǎ cǎminul, îi salveazǎ unitatea şi îi asigurǎ trǎinicia, îi
garanteazǎ cooperarea şi competiţia fireascǎ a partenerilor şi atenuează conflictele dintre ei;
- existenţa şi personalitatea cuplului dobândeşte verticalitate doar prin copii;
- copiii pot asigura o atmosferǎ pozitivǎ, un microclimat afectiv şi educogen necesar unei familii.
Funcţia educaţionalǎ se referǎ la influenţele educaţionale exercitate de cǎtre pǎrinţi asupra
copiilor, fie prin modele de conduită, fie prin acţiuni mai mult sau mai puţin organizate şi
dirijate. Aceastǎ funcţie are urmǎtoarele subfuncţii:
- instrucţional-formativǎ vizeazǎ fazele de început ale ontogenezei, când comunicarea cu copilul
este importantă pentru formarea de priceperi, deprinderi şi aptitudini- psihomoralǎ, care se referǎ
la modelele oferite de pǎrinţi, copiilor pentru formarea unor trǎsǎturi şi atitudini morale;
- social-integrativǎ pentru formarea unor atitudini şi sentimente estetice, a unui spirit critic,
precum şi a unor sentimente religioase;
- cultural-formativǎ;
- psihoafectivǎ, care vizeazǎ climatul pozitiv al familiei, comunicarea şi susţinerea afectivǎ, de
acest climat depinzând trebuinţele de siguranţǎ şi aparteneţǎ.
Educaţia este cel de-al treilea factor al dezvoltǎrii personalitǎţii. Ea reprezintǎ unul din
factorii care, în contextul triplei determinǎri, îşi aduce contribuţia specifică importantă la
formarea şi dezvoltarea personalitǎţii, în interacţiune cu ceilalţi factori – ereditate şi mediu.
II. 10. FAMILIA ŞI INADAPTAREA, EŞECUL, INSUCCESUL ŞI ABANDONUL
ŞCOLAR
Educatia în familie – desemnează ansamblul influenţelor exercitate în cadrul familiei asupra
copiilor în vederea pregătirii şi formării lor pentru viaţă, familia fiind inclusă în categoria celor
mai importanţi factori educativi, influenţa acesteia asupra evoluţiei educative a copilului având
un rol major încă de la naşterea acestuia.
Pentru exercitarea funcţiei educative o familie trebuie să îndeplinească patru condiţii:
 să conştientizeze necesitatea acţiunii educative;
 să-şi dorească să îndeplinească această sarcină;
 să aibă o imagine exactă a ceea ce doreşte să ducă la îndeplinire;
 să aibă timpul şi mijloacele corespunzătoare atingerii obiectivelor propuse.
Insuccesul şcolar este descris ca fiind „un moment şi un rezultat temporar în curgerea
neîntreruptă a timpului şi a acţiunii de învăţare, putând lua în diferite stadii ale acestui proces
evolutiv fie înfăţişarea rămânerii în urmă la învăţătură, …fie înfăţişarea eşecului şcolar
(abandonul şcolar sau repetenţie), fie pe cel al dificultăţilor şcolare cu care este confruntat.
Inadaptarea şcolară se referă la „dificultăţile de a îndeplini sarcinile şcolare, cât şi la eşecul de
integrare în mediul şcolar din care copilul face parte”.
Eşecul şcolar este o formă pe care o îmbracă, la un moment dat, insuccesul şcolar, mai precis,
forma cronicizată a acesteia. O parte din literatura de specialitate tratează insuccesul şi eşecul
şcolar ca fiind fenomene similare, termenii ca sinonimi, în timp ce unii autori diferenţiază cele
două concepte, trasând o graniţă extrem de permeabilă între ele.
Abandonul şcolar apare ca o consecinţă a eşecului social, familial sau şcolar, în urma unei
decizii individuale, prin constrângere exterioară sau datorită procesului de respingere reciprocă
dintre elev şi şcoală, având consecinţe din cele mai grave, mergând de la incapacitatea adaptării
în societate până la angajarea în acţiuni negative îndreptate împotriva propriei persoane, a
familiei şi a societăţii.
S-a ajuns la concluzia că pregătirea pentru viaţa de familie începe din „sânul familiei”, un rol
fundamental îndeplinindu-l părinţii prin exemplul personal, apoi ştafeta este preluată de şcoală,
care finalizează ceea ce a început familia.
H. Heuripin şi V. Ross (1976) au identificat două dimensiuni importante ale relaţiei familie-
şcoală:
- dimensiunea relaţiei părinte-copil, care urmăreşte controlul exercitat de părinţi în direcţia
efectuării sarcinilor şcolare de către copii, a frecventării şcolii de către aceştia,
- dimensiunea relaţiei familie-şcoală - care face referire la alegerea instituţiei şcolare, la
interacţiunile părinţilor cu reprezentanţii şcolii.