Jacques Lacan, Mitul lamelei

- fragment din conferinţa susţinută la colocviul de la Bonneval, 1966 -

Pentru a merge pe urmele lui Aristofan, cel din Banchetul lui Platon, mai sus
evocat, să ne reamintim de bestia primitivă cu două dosuri în care jumătăţile se sudează
ca nişte emisfere de Magdeburg şi care, separate, într-un al doilea timp, printr-o
intervenţie chirurgicală datorită geloziei lui Zeus, reprezintă acele fiinţe însetate de
pierdutul lor complement, care suntem noi înşine, cuprinşi de iubire.
Dacă ar fi să considerăm această sfericitate a omului primordial şi, respectiv,
diviziunea lui, ne-am putea aminti de exemplul oului, indiciu – aici – care funcţionează
ca un fel de refulat platonician datorită preeminenţei acordate, de mai multe secole,
sferei, într-o ierarhie a formelor deja stabilită de ştiinţele naturii.
Să considerăm acest ou ca fiind situat în pântecele unui vivipar, care are nevoie de
un fel de cochilie, şi să ne reamintim că, de fiecare dată când membranele se rup, o parte
a „oului” va fi rănită, căci membranele sunt, prin analogie cu oul fecundat, ceea ce fiinţa
vie trebuie să perforeze pentru a veni pe lume. De unde rezultă că odată cu tăierea
cordonului ombilical, ceea ce pierde nou-născutul nu este, cum gândesc adesea
psihanaliştii, mama lui, ci complementul său anatomic.
Ei bine, să ne imaginăm acum că, de fiecare dată când se rup membranele, prin
aceeaşi ieşire îşi ia zborul o fantomă, fantoma unei forme de viaţă infinit mai primare şi
care nu este niciodată în măsură să dubleze lumea printr-un microcosmos (nu
interiorizează lumea exterioară, fizică, printr-una interioară, fiziologică – n.trad.).
Prin această spargere a oului se face şi Omul, dar şi om-leta.
Să ne-o imaginăm aici ca pe un fel de clătită bine lăţită care se deplasează ca o
amibă, destul de plată pentru a trece pe sub uşi, omniscientă doar prin aceea că e condusă
prin însuşi instinctul vieţii, nemuritoare tocmai pentru că e scizipară. Iată ceva care n-ar fi
bine să o simţim curgând sub privirile voastre, în visele voastre, fără nici un zgomot,
pentru a-şi imprima sigiliul (ştampila).
Acceptând că, în acest moment, începe procesul de digestie, am putea, totuşi,
adăuga că Omul-leta ar avea din ce să se hrănească mult timp (să ne reamintim că există
organisme, chiar bine diferenţiate, care nu au aparat digestiv).
Inutil să mai spunem că, foarte repede, ar începe o luptă crâncenă împotriva
acestei fiinţe atât de redutabile, numai că ea va fi extrem de dificilă. Căci am putea
presupune că, datorită absenţei aparatului senzorial, Omul-leta nu se poate ghida decât
prin intermediul realului pur, iar acesta ar constitui un avantaj esenţial asupra noastră,
Oamenii, care trebuie să ne construim mereu un homunculus în capul nostru pentru a face
din acest real o realitate.
Într-adevăr, n-ar fi deloc uşor să facem faţă atacurilor ei, imposibil de prevăzut, de
vreme ce ea însăşi nu cunoaşte nici un obstacol. Imposibil deci de a o educa, de a o
captura.
 2

În ce priveşte distrugerea Omul-letei, ar trebui să fim foarte atenţi ca ea să nu

ajungă să se înmulţească, pentru că orice tăietură ar declanşa reproducerea sa şi orice
bucăţică astfel rămasă, chiar pusă pe foc, ar conserva toate puterile sale malefice. În afara
efectelor unor radiaţii mortale - ce nu sunt încă dovedite - singura ieşire ar fi aceea de a o
închide, de a o introduce între fălcile emisferelor de Magdeburg, de pildă, singurul
instrument care, ca din întâmplare, ni se propune aici.
Va trebui, însă, ca ea să vină de una singură. Căci va trebui să ne gândim de două
ori înainte de a pune degetul pe ea pentru a o împinge, câte de puţin, către această
destinaţie, de frică ca nu cumva să se strecoare în deget, pentru a se cuibări acolo.
După ce-i vom fi găsit un nume mai decent – acela de lamelă (în raport cu care
Omul-leta rămâne o simplă metastază) – această imagine şi acest mit ne par a fi destul de
potrivite pentru a figura în discuţia noastră despre libido.
Într-adevăr, această imagine redă libido-ul în măsura în care el este, aici, un fel de
organ, mai apropiat naturii sale decât aceea a unui câmp de forţe. Să spunem, aşadar, că
el ordonează câmpul de forţe ca un fel de suprafaţă. O astfel de concepţie poate fi testată
dacă vom recunoaşte în ea structura montajului pe care Freud îl construieşte pentru a
explica pulsiunea, cu care, din acest motiv, poate fi pusă în legătură.
Referinţa la teoria electro-magnetică, mai precis, la teorema lui Stokes, ne-ar
permite să ne aflăm chiar în situaţia în care această suprafaţă se sprijină pe o margine
închisă, care corespunde zonei erogene – raţiune a constanţei încordării (tensiunii) proprii
pulsiunii, asupra căreia Freud insistă atât de mult.
Vedem bine că ceea ce Freud numeşte prin Schub sau prin „încordarea” pulsiunii
nu seamănă deloc cu o descărcare, ci trebuie descris mai degrabă ca un fel de mişcare de
evaginare dus-întors a unui organ a cărui funcţiune este de situat în coordonatele
subiective precedente.
Acest organ trebuie numit ca ireal, în sensul în care irealul nu este imaginarul şi
precede subiectul pe care îl condiţionează, prin punerea sa în contact direct cu realul.
Este acel ceva căruia mitul nostru, ca orice alt mit, se străduieşte să-i dea o
articulare simbolică, una pe care imaginea sa o maschează mai degrabă.
Lamela noastră reprezintă, aşadar, acea parte din fiinţa vie care se pierde şi care
face ca ea să se producă, apoi, pe cale sexuală.
Mitul nostru n-ar fi, desigur, cu putinţă fără a indica un anume suport pe care
anatomia microscopică ni-l pune la dispoziţie prin globulele expluzate în două etape,
eveniment propriu fenomenelor care se ordonează în jurul reducţiei cromozomiale, în
procesul de maturare a gonadelor sexuate.
Reprezentată aici ca un fel de fiinţă mortiferă, lamela marchează relaţia la care ia
parte subiectul, cea proprie sexualităţii, specificată, în cazul individului, prin însăşi
moartea sa.
Ceea ce ne frapează în privinţa a ceea ce apare reprezentat în subiect, este forma
de tăietură anatomică (amintind de sensul etimologic al cuvântului „anatomie”) în care se
decide funcţiunea unor „obiecte” despre care trebuie să spunem nu că sunt parţiale, ci că
relevă de o situaţie particulară.
Sânul (şi, deci, pulsiunea orală – n.trad.), ca să luăm un exemplu ilustrativ pentru
problemele ridicate de acest gen de „obiecte”, nu este numai sursa unei nostalgii
„regresive”, datorită funcţiunii sale de asigurare a hranei. El este, ni se spune, legat de
corpul matern, de căldura sa, de îngrijirile acordate din iubire. Nu sunt, totuşi, suficiente
 3

toate astea pentru a conferi sânului valoarea sa erotică, aceea prin care un anumit tablou
(de la Berlin) al lui Tiepolo, datorită ororii sale exaltate de a figura pe Sfânta Agatha
după propriul ei supliciu, pare că se apropie de această idee.
În fapt, nu e vorba aici de sân, în sens de matrice, deşi toate aceste rezonanţe în
care semnificantul îşi joacă din plin rolul de metaforă ne fac plăcere. Avem de-a face cu
sânul specificat în şi prin funcţiunea lui de sevraj, cea care prefigurează castrarea.
Or, sevrajul este mult prea legat, în experienţă, de fantasmele de fragmentare a
mamei pentru ca să nu prezumăm că trebuie să plasăm, aici, un plan de partaj între sân şi
mamă, cel care corespunde tocmai sevrajului. Este, aşadar, vorba aici de sânul pierdut în
calitate de cauză a dorinţei.
În plus, amintindu-ne de parazitismul – în raport cu corpul mamei – în şi prin care
se organizează relaţia cu puiul în cazul mamiferelor, din momentul în care puiul însuşi
este un embrion până la statutul său de nou-născut, va trebui să concepem „sânul” ca
ţinând în aceeaşi măsură de perioada organismului în formare, în care acest rol revine
placentei.
Libido-ul este tocmai această lamelă care face ca fiinţa să alunece în punctul ei de
disjuncţie. E o funcţiune proprie animalului, care materializează, în unele cazuri, căderea
subită a puterii sale de intimidare, exercitată la limita „teritoriului” său.
Această lamelă este un „organ”, un instrument al organismului. Ea este uneori
aproape sensibilă, cum se întâmplă, de exemplu, în cazul istericului, atunci când el
încearcă să-i testeze, la limită ei maximă, elasticitatea.
Subiectul uman are acest privilegiu de a simboliza sensul mortifer al acestui
organ, care ţine de efectul real al sexualităţii, pentru că semnificantul ca atare,
pietrificându-l într-o primă intenţie, a făcut ca sensul morţii să intre în el însuşi. (Litera
ucide, dar despre acesta ne învaţă litera însăşi). Prin aceasta, orice pulsiune este, în mod
virtual, o pulsiune de moarte.
Este important să sesizăm unde se face înrădăcinarea organismului în dialectica
subiectului. Tocmai acest organ al irealului în fiinţa vie este cel căruia, la un moment dat,
subiectul îi face loc în chiar timpul în care este operată separaţia sa. Tocmai în şi prin
această moarte se constituie realmente obiectul dorinţei de Celălalt.
Toate celelalte obiecte ce vor veni în acest „loc” nu vor fi decât nişte substitute
împrumutate de la cel care a fost deja pierdut – un excrement – sau de la ceea ce el
găseşte în Celălalt şi care devine suport al dorinţei sale: privirea sa, vocea sa (ca „locuri”
de înscriere ale unor pulsiuni parţiale – n.trad.).
Tocmai acestei operaţiuni care întoarce aceste substitute pentru a le relua,
restaurând astfel pierderea originală a Celuilalt, îi este dedicată o astfel de activitate în
Celălalt, pe care o numim pulsiune (Trieb).
Nu există o altă cale prin care să se manifeste incidenţa sexualităţii în subiect. În
măsura în care reprezintă sexualitatea în inconştient, pulsiunea nu este altceva decât una
parţială. În aceasta constă carenţa esenţială, şi anume, carenţa a ceea ce ar putea
reprezenta, în subiect, lumea în chiar fiinţa lui, a ceea ce, în această lume, este un mascul
sau o femelă.
Ceea ce experienţa noastră demonstrează referitor la ezitarea subiectului în ce
priveşte fiinţa sa masculină sau feminină nu trebuie raportată atât la bisexualitatea sa
biologică cât la faptul că nu există nimic, în această dialectică, care să reprezinte
 4

bipolaritatea sexului decât activitatea sau pasivitatea, adică o polaritate pulsiune-acţiune

din exterior, cu totul improprie pentru a ne-o reprezenta în esenţa ei.
Tocmai aici am vrut să ajungem prin acest discurs, la faptul că sexualitatea se
repartizează de o parte şi de alta a marginii, în calitate de prag al inconştientului, după
cum urmează:
În ce priveşte fiinţa vie - şi anume în calitatea ei de fiinţă prinsă în limbaj, în
măsura în care nu poate niciodată să advină pe de-a-ntregul într-un „dincoace” de prag,
care nu este, totuşi, nici un înăuntru nici un înafară – nu există un alt acces la Celălaltul
sexului opus decât pe calea pulsiunilor parţiale, în care subiectul caută un „obiect” (la
rândul său parţial – n.trad.) menit să substituie această parte de viaţă care este pierdută,
în calitatea lui de fiinţă sexuată.
În privinţa Celuilalt - a locului în care vorbirea este testată prin întâlnirea cu
schimbul de semnificanţi -, idealurile pe care le suportă, structurile elementare ale
paternităţii, metafora paternă ca principiu de separaţie, divizarea mereu redeschisă în
subiect ca urmare a alienării sale primare, în această privinţă, aşadar, şi prin toate aceste
căi pe care tocmai le-am menţionat, ordinea şi norma trebuie să se instaureze ca fiind
acelea care îi spun subiectului ceea ce trebuie să facă ca bărbat şi ca femeie.
Nu e adevărat că Dumnezeu i-a făcut bărbat sau femeie (definiţi din punctul de
vedere al sexualităţii – n.trad.), dacă această diferenţă priveşte cuplul Adam şi Eva, aşa
cum, de altfel, o confirmă în mod expres şi mitul ultra-condensat pe care îl găsim în
acelaşi text, consacrat creării tovarăşei lui Adam.
Fără îndoială, există, înainte, şi o Lilith*, dar ea nu schimbă cu nimic situaţia.
Operând, aşadar, această ruptură, lăsăm în urmă anumite dezbateri prin care - cât
priveşte inconştientul freudian - o serie de intervenţii iresponsabile au fost, totuşi, bine
primite tocmai pentru că responsabilii oficiali n-au făcut decât dovada unui har cu totul
neinspirat, pentru a nu spune mai mult, dintr-o anume perspectivă.
Un rezultat semnificativ a fost, totuşi, obţinut: ruptura consemnului de tăcere de
către cei care se opun concepţiei noastre.
Faptul că binecunoscutul complex al lui OEdip - punct final sau, mai degrabă,
vedetă americană - a ajuns obiectul unei dezbateri hermeneutice, confirmă aprecierea pe
care o formulăm la acest colocviu: e un efect pur retoric, despre care viitorul se va
pronunţa.
Indicăm aici, pe riscul nostru, doar aparatul prin care precizia ar putea să revină
[în cadrul tuturor acestor dezbateri].

* Personaj al kabalei, prima soţie a lui Adam, înainte de crearea Evei.