Feminitatea este un set de atribute, comportamente şi roluri în general, asociate cu fele şi femeile.

Deşi este
un construct social, feminitatea este alcătuită atât atât din factori sociali, cât şi din factori creaţi biologic.
Dacă femeiescul (engl. “femaleness”) îşi are rădăcinile în biologie (“anatomia ca destin” în viziunea lui
Sigmund Freud), feminitatea (engl. “feminity”) îşi are sorgintea în structurile sociale (cf. celebrul manifest
feminist lansat Simone de de Beauvoir în 1949- “Le deuxième sexe”: “nu te naşti femeie, ci devii”)
Feminitatea (“das ewig weibliche”, “the feminine mystique”) este de fapt un set de reguli ce guvernează
comportamentul şi înfăţişarea femeilor, reguli ce subsumează existenţa feminină eticii grijii (cf. Carol
Gilligan), sacrificiului de sine pentru realizarea celuilalt (soţ, copii) şi conformării la un model masculin de
atractivitate sexuală.
Concepţia comună privind psihosociologia genului este bazată pe asumpţia existenţei unor diferenţe
fundamentale de opinii, abilităţi, caracter, aspect fizic, etc. Mai mult, se consideră că doar un set de
trăsături caracterizează bărbaţii în general şi deci definesc masculinitatea şi doar un set de mărci defineşte
femeile şi feminitatea. “Acest model unitar al caracterului sexual este o componentă familiară a ideologiei
sexuale” (R.W.Connell, 1987: 167).
Cercetări ale anilor ‘70 nu au găsit diferenţe sistematice privind sociabilitatea, stima de sine, motivarea,
stilul cognitiv, etc. legate de diferenţa sexuală. Mai mult, caracteristica de a fi stângaci sau ambidextru este
un predictor mai bun decât sexul pentru abilităţile cognitive. În ciuda rezultatelor cercetărilor, percepţiile
privind rolurile sexuale şi de gen sunt departe de a se fi schimbat radical. Procesul prin care se construieşte
identitatea feminină este mai puţin determinat de factorii biologici inerenţi decât de norme externe şi relaţii
de putere ce promovează şi sprijină “dominaţia masculină” (Pierre Bourdieu, 1998).
În “Istoria sexualităţii” (1976-1984), Michel Foucault susţine ideea conform căreia comportamentul sexual
este departe de a fi înnăscut, dimpotrivă el este guvernat de un complex sistem ideologic, iar identitatea de
gen este formulată prin operaţii discursive, în primul rând opoziţiile bărbat/femeie sau raţionalitate/isterie.
Cercetătoarele feministe franceze (Julia Kristeva, Hélène Cixous) vor defini o scriitură feminină (“écriture
féminine”) sau o rostire feminină (“parler femme”) la intersecţia poeziei, magiei, foliei, altfel spus, în afara
logocentrismului masculin dominant. De altminteri, orice mecanism discursiv al periferiei (etnice, de clasă,
etc.) ar putea fi considerat feminin dacă prin feminin se înţelege vocea periferiei (din afara structurilor
dominante ale semnificaţiei).
Dale Spender invită femeile să respingă acest limbaj masculin- “man-made language” prin promovarea
autenticităţii experienţei în autobiografii, gen narativ puternic personalizat, susceptibil să prezinte trăiri ale
femeilor ce ar rămâne altfel nereprezentate în societatea sexistă.
În concepţia Juliei Kristeva, identitatea feminină este semiotică, modelată de legătura mama/copil (ritmuri
materne, erotism al corpurilor în prezenţă), în vreme ce identitatea masculină este simbolică (legea sau
ordinea tatălui este ordinea limbajului şi a semnificaţiilor dominante). Ordinea simbolică reprimă
impulsurile semiotice care reapar doar în glume, jocuri verbale sau sub versiunea carnavalescului.
Simone de Beauvoir a făcut un pas semnificativ înainte prin evidenţierea unei largi palete a feminităţii
(lesbiana, femeia independentă, prostituata, femeia căsătorită), diferenţiere bazată pe situaţia socială şi
statutul ontologic al femeilor şi bărbaţilor.
Ceea ce unifică feminităţile unui anumit mediu social este dublul context al construcţiei: pe de-o parte
relaţia cu experienţa corpului femeiesc şi pe de altă parte cu definiţiile sociale ale locului femeii (“Fii
frumoasă şi taci”, “Keep women at their place”) şi opoziţiile culturale între masculinitate şi feminitate.
“Feminitatea şi masculinitatea nu sunt esenţe, ci moduri de a trăi anumite relaţii. De aici rezultă că
tipologiile statice ale caracterelor sexuale trebuie să fie înlocuite de istorii, analize de producere simultană a
unor seturi de forme psihologice. “(R.W.Connell, 1987: 179). Connell defineşte masculinitatea şi
feminitatea prin raportare la teoria hegemoniei, formulată de Gramsci ca ascendenţă socială care subîntinde
şi viaţa privată şi procesele culturale. Această ascendenţă nu înseamnă în primul rând ameninţarea cu forţa
(deşi nu o exclude), ci este reprezentată de doctrine şi practici, conţinutul mediatic, structura veniturilor,
politicile sociale, designul locuinţei, etc.
Perspective feministe
În această perspectivă, ordinea socială patriarhală se caracterizează printr-o masculinitate hegemonică ce
subordonează alte tipuri de masculinitate, precum şi ansamblul femeilor. Totuşi, idealul cultural de
masculinitate hegemonică diferă fundamental de personalităţile reale, modelele de masculinitate fiind
adesea figuri fantasmatice, constructe ficţionale (John Wayne, Sylvester Stallone, Arnold Schwartzeneger).
Ceea ce acest ideal cultural implică este de fapt menţinerea practicilor care instituţionalizează dominaţia
bărbaţilor asupra femeilor.
Feminitatea “tradiţională” se construieşte în jurul polului supunere, pasivitate, receptivitate sexuală în cazul
femeilor tinere şi atitudine protectoare la femeile mature. În schimb, feminitatea non tradiţională se
construieşte ca autonomie şi rezistenţă la cultura dominantă, rezistenţă marginalizată însă de invizibilizarea
femeii în istorie, politică, mass media. “Ceea ce este ascuns (din istorie) este experienţa femeilor celibatare,
lesbiene, sindicaliste, prostituate, nebune, rebele, masculine, muncitoare manuale, soţii de o anumită vârstă,
vrăjitoare. Si ceea ce o politică sexuală radicală implică într-una din dimensiunile sale este tocmai
reasertarea şi recuperarea formelor marginalizate de feminitate reprezentate de aceste grupuri”
(R.W.Connell, 1987: 188). Actorii sociali activi în construirea ideologiei sexuale (preoţi, jurnalişti,
publicitari, politicieni, creatori de modă, actori şi actriţe) reglementează în diverse moduri relaţiile de gen.
Teologia justifică puterea patriarhală prin sacralizarea maternităţii şi diabolizarea contracepţiei. Preoţii ca şi
psihoterapeuţii gestionează conflictele domestice prin confesiune şi interpretarea experienţelor de
familie.Actorii construiesc şi ei fantasme de gen (Raquel Welch, Marilyn Monroe, Sharon Stone,
Madonna), iar scriitorii şi cercetătorii furnizează formulări generalizatoare care contribuie la conştientizarea
unor chestiuni intuite, nu şi afirmate (“Nu te naşti femeie, ci devii; “Soţia este vicepreşedintele executiv al
instituţiei căsătoriei” etc.).
În idealul tourrainian al “recompunerii” lumii, adică al distrugerii modelului european care opune raţionalul
non raţionalului, asistăm la apropierea categoriilor mult timp separate; iar categoriile dominate sunt mai
apte să ofere această recompunere şi să gândească totalitatea.” Auzim mult mai des femeile spunând
“Vreau să am o viaţă profesională, intelectuală reuşită, dar şi o viaţă afectivă, familială” . Bărbaţii se simt
obligaţi să comande sau să fie comandaţi, se simt închişi în universul profesional şi raţionalitatea
instrumentală. Astăzi femeile ştiu mai bine să concilieze universul afectiv şi universul cognitiv şi sunt mai
sensibile la metisaj şi cosmopolitism” (A. Touraine, 2000: 255).
Îmi place
Ador
Haha
Uau!
Tristeţe
Furie