Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Elemente de Drept Comercial Si Fiscal
Elemente de Drept Comercial Si Fiscal
Elemente de Drept Comercial Si Fiscal
(suport de curs)
CUPRINS
RELATII FINANCIARE
1.1. CONCEPT
Relatiile financiare din zilele noastre reprezinta rezultatul unui proces istoric complex,
influentat de evolutia vietii economico-sociale.
Instruirea fortei publice statale a facut necesara aparitia unor mecanisme de procurare a
mijloacelor materiale si banesti pentru intretinerea structurilor acesteia.
Fr. Engels arata ca “pentru a intretine aceasta forta publica este nevoie de contributia
cetatenilor,de impozite.Pe masura ce civilizatia progreseaza, nici impozitele nu mai sunt de ajuns :
statul emite polite asupra viitorului, contacteaza datorii, datorii publice.”
Relatiile financiare pot fi definite ca ansamblu al relatiilor sociale, de natura economica,
care apar din procesul de realizare si repartizare a resurselor banesti necesare statului pentru
indeplinirea sarcinilor publice.
Gradul de dezvoltare a relatiilor financiare este strins legat de nivelul si evolutia statului,
astfel ca, privite in perspectiva istorica, se constata o evolutie in acest sens de la societatile
primitive spre cele moderne. Statul, ca produs al puterii suverane al poporului, asigura realizarea si
promovarea intereselor publice, generale si in acelasi timp, comune unor categorii largi de
resortisanti ai sai. Statul asigura functionarea regulata si continua a serviciilor publice.
Investigarea stiintifica a relatiilor financiare face obiect al mai multor stiinte, din diverse
perspective de abordare. Astfel, finantele publice, stiinta cunoscuta in alte versiuni si ca economia
sectorului public, studiaza conditiile care asigura functionarea sectorului public, raporturile dintre
cheltuielile publice , sistemul de impozite si alte resurse financiare.
De asemenea, normele juridice care reglemnteaza relatiile financiare sunt studiate de stiinta
dreptului financiar, ca ramura a stiintelor juridice.
Adeseori, in vorbirea curenta se confunda notiunea de bani cu aceea de finante , atribuindu-
li-se acelasi continut. In realitate , insa , sfera relatiilor banesti include si pe cea a relatiilor
financiare.
In stiintele economice se apreciaza ca finantele sunt o parte a relatiilor banesti cu, ajutorul
carora statul isi constituie fondurile necesare asigurarii nevoilor publice si realizarii intereselor
generale.
Pentru o delimitare cit mai exacta intre notiunea de bani si cea de finante, se aprecieaza ca
sunt relatii financiare numai acele relatii banesti care constitue un transfer fara echivalent direct si
imediat, in folosul societatii.
Trasatura caracteristica a finantelor consta in aceea ca resursele banesti mobilizate la
fondurile publice nu presupun din partea statului acordarea unei contraprestatii directe, imediat sau
individualizate. Spre exemplu, sumele platite sub forma impozitelor, nu sunt rambuesabile in mod
direct, adica nu presupun un contraserviciu direct si imediat.
Relatiile banesti ce se stabilesc intre stat, pe de o parte, si contribuabili pe de alta parte, in
care se constitue si utilizeaza fondurile banesti necesare satisfacerii intereselor generale ale
societatii, reprezinta tocmai continutul economic al finantelor publice.
Subliniem faptul ca exista si alte relatii banesti care nu sunt relatii financiare, ca, de
exemplu: organizarea circulatiei banesti, platile pentru marfuri, prestari de servicii, salarii etc.
Etimologic, cuvintul finante provine de la latinescul finis, formindu-se mai tirziu expresia
financia pecuniaria, care inseamna a incheia o tranzactie patrimoniala prin plata unei sume de bani.
Notiunea de finante s-a raspindit mai ales in Franta secolelor XVII-XVIII, cu intelesul de
”bani si venituri publice destinatecheltuielilor statului”.
In timp, conceptulfinantelor publice, intemeiat pe necesitatea unor operatiuni financiare, de
repartizare intre cetateni a sarcinilor banesti pentru acoperirea cheltuielilor publice sau a
economiei financiare , ca activitate desfasurata de catre stat pentru procurarea resurselor publice, a
devenit un concept consacrat in statele cu economie de piata.
L. Trotabas aprecieaza ca finantele publice “au ca obiect regulile fundamentale, organele si
procedurile care permit colectivitatii publice indeplinirea tuturor atributiunilor lor cu ajutorul
mijloacelor financiare, cu conditia esentiala ca aceste reguli si procedee sa se aplice, intr-un regim
de drept public.
In lucrarile de specialitate din S.U.A. s-a sustinut ca finantele publice au ca obiect
``faptele , principiile, tehnicile si efectele preocuparii si cheltuirii fondurilor banesti de catre
organele guvernamentale si ale administrarii datoriei publice``.
Printre functiile de baza ale finantelor publice , recunoscute de doctrina, remarcam :
- functia de mobilizare, repartizare si utilizare a resurselor banesti, numita si functia de
repartitie ;
- functia de control asupra crearii, repartitiei, circulatiei si utilizarii resurselor publce.
Asa cum rezulta din analiza istorica a evolutiei conceptului relatiilor financiare, acestea s-
au format in legatura cu aparitia, existenta si functionarea statului ca institutie politica de
organizare si conducere a societatii , indeplinind rolul de a mobiliza resurse banesti la dispozitia
acestuia in vederea asigurarii intereselor publice.
Societatile moderne au promovat principii noi de organizare a vietii sociale, dind statului
un rol diferit fata de cel recunoscut in mod traditional. Prin aplicarea descentralizarii
administrative, statul a recunoscut dreptul colectivitatilor locale de a se ocupa de satisfacerea unor
nevoi publice locale, de a asigura prestarea , in mod regulat si continuu, de servicii publice in
interesul comunitatii respective.
Acest drept derivat, recunoscut de stat colectivitatilor locale, a adus la aparitia unor noi
subiecte in raporturile de mobilizare a resurselor publice , la identificarea unei sfere a relatiilor
financiare denumita finantele publice locale. Acestea au o evolutie mai mult sau mai putin
autonoma fata de cea a finantelor statale, cu o structura de venituri si cheltuieli coordonate prin
bugetele locale ale colectivitatilor locale constituite in unitatile administrativ-teritoriale.
Asa cum remarca I.Gliga :``Din antichitate si pina in statele contemporane, in structura
finantelor publice s-au pastrat doua componente : cheltuielile publice si veniturile publice.Dintre
acestea, cheltuielile publice au evoluat sub mai multe aspecte asemanatoare in statele antice, in
cele din evul mediu si din perioada contemporana in virtutea asemanarii trebuintelor banesti de
intretinere a autoritatilor publice si a unor forme armate, de dezvoltare a institutiilor si serviciilor
publice etc. Spre deosebire de acestea, veniturile publice au evoluat cu cele mai multe diferentieri,
atat de la un stat la altul cit si in cursul timpului, pastrind insa constant procedeele impozitelor si
taxelor completate in functie de necesitati cu imprumuturi publice care s-au dezvoltat treptat
ajungind o componenta distincta a finantelor publice.``
In doctrina contemporana multi autori recunosc drept componente structurale ale relatiilor
financiare urmatoarele : bugetul public (se stat, asigurari sociale de stat si local), veniturile
publice , cheltuielile publice, imprumutul de stat si finantele locale ale colectivitatii constituite in
unitatile administrativ teritoriale, controlul financiar.
Avind in vedere continutul relatiilor financiare, asa cum l-am definit anterior, consideram
ca nu fac parte din structura relatiilor financiare : circulatia baneasca – monetara, valutara, precum
si relatiile banesti stabilite de agentii economici cu capital de stat in derularea obiectului lor de
activitate.
Curs 2
DREPTUL FINANCIAR – RAMURA A SISTEMULUI DREPTULUI
Dreptul reprezinta un ansamblu de norme juridice constituite untr-un sistem unitar intr-o
societate data.
Orice omunitate umana , inca din epoca gentilica, a simtit nevoia unei organizari, a unei
discipline fara de care convietuirea ar fi fost imposibila. S-au format anumite reguli, norme,
obiceiuri, a caror respectare era necesara colectivitatii respective si care, la inceput, era asigurata
de seful familiei, apoi in ginta, in trib de seful de ginta, trib, direct sau impreuna cu sfatul
batrinilor, pentru caapoi sa se creeze un organism special chemat sa aplice si sa asigure respectarea
acestor norme. Acest organism intruchipa puterea publica si era constituit ca ceva distinct de
colectivitatea respectiva , care s-a chemat pe rind cetate – civitas,polis, apoi republica sau imperiu,
cu timpul capatind denumirea de stat.
Evolutia societatii umane a confirmat dictonul latin - ``ubi societas ibi ius`` (unde este
societate este si drept).
Teoria dreptului cunoaste distinctia dintre doua mari diviziuni ale acestuia :drept public si
drept privat. Deosebirea dintre dreptul public si dreptul privat se gaseste formulata si in dreptul
roman, intre altii de juristconsultul Ulpian.
Caracterul distinct si unitar , trasaturile specifice ale relatiilor sociale dintr-un anumit
domeniu sau sector de activitate fac neceare si posibil ca ele sa fie reglementate de o categorie
aparte de norme.
Astfel , relatiile sociale din domeniul finantelor publice sunt reglementate de normele
dreptului financiar.
Faptul ca scopul urmarit de dispozitiile legale care reglementeaza relatiilr financiare este
acela de a satisface nevoile statului, in primul rind, si nu ale particularilor, face ca dreptul financiar
sa fie incadrat in diviziunea dreptului public.
Dreptul financiar poate fi definit ca ansamblul unitar de norme juridice care reglemneteaza
relatiile financiare , ca relatii sociale , in forma economica, de formare, administrare, intrebuintare
si control al resurselor financiare publice, apartinind statului, colectivitatilor locale si institutiilor
publice ale acestora.
Reglementarea juridica avinddrept obiect relatiile financiare a fost denumita in literatura de
specialitate in mai multe modalitati. Astfel, prof. I.Gliga, utilizeaza doua denumiri : dreptul
finantelor publice si drept financiar public, aratind ca prima formula concorda cu titlul Legii
finantelor publice, iar cea de-a doua exprima faptul ca este vorba de ansamblul normelor juridice
privind nu orice acte sau operatiuni financiare, ci numai acele de domeniul finantelor publice. In
acest sens, este decisiv atributul ``public`` cuprins in intitularea ``dreptului financiar public``.
Prof. D.D. Saguna foloseste denumire de ``drept financiar si fiscal``, iar prof. I. Condor pe
aceea de ``drept fiscal si financiar``.
In ceea ce ne priveste, apreciem ca denumirea de ``drept financiar`` este acoperitoare,
aceasta fiind, de altfel si cea mai raspindita in ultimile decenii.
Dreptul financiar, ca ramura a sistemului dreptului, ca ramura a sistemului dreptului,
grupeaza toate normele juridice care reglementeaza relatiile financiare si are, la randul sau, mai
multe subramuri.
Astfel, normele juridice care privesc bugetul public si procedura elaborarii, adoptarii,
executarii si incheierii executarii bugetului pot fi grupate in subramura dreptului bugetar.
De asemenea, dreptul fiscal reprezinta o subramura a dreptului financiar care
inmanuncheaza normele juridice privind impozitele , taxele si celelalte venituri ale bugetului
public, precum si cele referitoare la procedura fiscala.
Dreptul financiar cuprinde norme juridice care reglementeaza si alte componente ale
relatiilor financiare , distincte de cele incluse in subramurile mai sus citate.
In cuprinsul dreptului financiar identificam norme juridice relative la constituirea
fondurilor si contributiilor cuvenite bugetului public, la reglementarea heltuielilor bugetare, la
relatiile dintre stat si autoritatile colectivitatilor locale, pe de o parte si persoane fizice sau juridice,
pe de alta, relatiile care deriva din aplicarea acestor norme la datoria publica, controlul financiar
s.a.
Drptul fianciar, spre deosebire de cel fiscal, nu se limiteaza numai la normele juridice
referitoare la impozite, taxe, contributii, ci cuprinde si normele in conformitate cu care statul isi
asigura sub oice forma resursele financiare.
Normele juridice , oricit de deosebite prin continut, sunt strins legate intre ele, alcatuind un
tot unitar. Ele formeaza un ansamblu coerent, logic, constituindu-se intr-un sistem. Asa cum releva
lucrarile de teoria generala a dreptului : ``Draptul unui stat ni se infatiseaza nu ca o suma
aritmetica data de totalitatea normelor juridice, ci ca un ansamblu al acestora, organizate,
structurate intr-un sistem pe baza anumitor principii, urmarind o anumita finalitate``.
In raport de criteriile obiectului de reglementare juridica si al metodei de reglementare sunt
onfigurate ramurile dreptului ca principale componente ale sistemului.
In mod traditional, ramura de drept este definita, ca un ansamblu distinct de nomrme
juridice, legate organic intre ele, care reglementeaza relatiile sociale ce au acelasi obiect, si
folosesc aceeasi metoda de reglementare.Ramurile de drept nu sunt izolate unele de celelalte, ci se
gasesc intr-o strinsa interdependenta.
Recunoscind existenta celor doua mari diviziuni ale dreptului, ramura dreptului finaciar
face parte din dreptul public, intrucit, la fel ca celelalte ramuri de drept public cuprinde norme
juridice instituite in scopul satisfacerii unor interese generale publice. Asa cum subliniaza I.Gliga ,
``in acest sens este deplin demonstrativ imperativul finaciar public`` ca expresie a necesitatilor de
constituire si interbuintare a fondurilor banesti desfintate intertinerii si activitatii organelor de stat ,
institutiilor si serviciilor publice``.
In diviziunea dreptului public majoritatea autorilor includ dreptul constitutional, dreptul
administrativ , dreptul financiar , dreptul penal, dreptul procesual (penal si civil), dreptul
international public, iar in dreptul privat, dreptul civil, dreptul comercial, dreptul international
privat etc. S-a conturat si existenta unui drept mixt (dreptul muncii, legislatia sociala etc.).
Legatura dreptului finaciar cu draptul constituitonal este determinata prin prisma
importantei celui din urma in oricare sistem de drept. Dreptul constitutional cuprinde totalitatea
normelor juridice care stabilesc principiile fundamentale ale organizarii de stat, ale structurii social
economice, precum drepturile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor.
Dreptul constitutional statueaza principiile generale in materia sistemului finantelor
publice, a bugetului national public,a impozitelor si taxelor, a controlului Curtii de Conturi, dind
expresie legaturii dintre aceasta ramura de drept si dreptul financiar.
Dreptul administrativ cuprinde principalele norme juridice care reglementeaza relatiile
sociale din domeniul administratiei publice , norme privind organizarea structurilor administrative,
raporturile dintre acestea sau fata de terti, precum si modaltatile de exercitare a competentei.
Organele (institutiile) publice prin care se deruleaza relatiile finaciare fac parte din
structurile administratiei publice, fiindu-le aplicabile in materie de organizare, dispozitiile
dreptului administrativ. De asemenea , aplicarea unor dispozitii specifice dreptului financiar se
completeaza cu dispozitiile generale din dreptul administrativ, ca in cazul contraventiilor din
domeniul fiscal.
Se pot identifica legaturi ale dreptului financiar si cu alte ramuri ale dreptului, mai strinse
cu cele din diviziunea dreptului public (penal, international public etc.), dar si cu ramurile
dreptului privat (civil, comercial).
CURS 3
SISTEMUL FISCAL
Sistemul fiscal este un produs al gindirii , deciziei si actiunii factorului uman, ca urmare a
evolutiei societatii umane, creat initial pentru a raspunde unor obiective financiare, la care ulterior
s-au adaugat si obiective de natura economico-sociala.
Elementele de natura economica si relatiile dintre acestea, concretizate in diverse tehnici de
stabilire si percepere a cuantumului diverselor prelevari fiscale, gestionarea acestora si deciziile de
natura politica constitue componentele principiale ale sistemului fiscal.
Unii economisti considera sistemul fiscal ca fiind ``totalitatea impozitelor si taxelor
provenite de la persoanele juridice si persoanele fizice care alimenteaza bugetele publice``, sau
``totalitatea impozitelor instituite intr-un stat, care-i procura acestuia o parte covarsituare din
veniturile bugetare, fiecare impozit avind o contributie specifica si un rol regulator in economie``.
O alta abordare a sistemului fiscal pune accentul pe elementele definitorii ale sistemului in
general si interpreteaza sistemul fiscal prin prisma relatiilr dintre elementele care formeaza acest
sistem, astfel : ``sistemul fiscal cuprinde un ansamblu de concepte, principii, metode, procese, cu
privire la o multime de elemente (marerie impozabila, cote, subiecti fiscali) intre care se manifesta
relatii care apar ca urmare a proiectarii, legiferarii, asezarii si perceptarii impozitelor si care nu
sunt gestionate conform legislatiei fiscale, in scopul realizarii obiectivelor sistemului.``
In opinia autoarei, aceasta ultima abordare este mai riguroasa , deoarece abordarea
sistematica are un rol ordonator, contribuind la explicarea unor concepte, sistematizarea
cunostiintelor, intelegerea interconexiunilor dintre economia de schimb, prelevarile fiscale si
economia publica, identificarea si eliminarea distorsiunilor prin reglarea complexa in domeniul
fiscal.
Sistemul fiscal este, asadar, un sistem complex, alcatuit dintr-un ansamblu de elemente , si
anume:
- materia impozabila ;
- subiectii sau actorii sistemului fiscal ;
- elementele modificabile.
Materia impozabila , reprezentata de venitul realizat, repartizat, consumat si capitalizat,
constitue un element evolutiv complex si cuprinde :
- venituri din munca, respectiv venituri de natura salariala ;
- venituri din capital, respectiv rente, chirii, arenzi, dividente, dobinzi etc. ;
- venituri produse de agentii economici, sub forma beneficiilor din industrie, comert,
agricultura etc. ;
- circulatia si consumul veniturilor.
Actorii sistemului fiscal, in raport cu functiile pe care le indeplinesc, se pot grupa in trei
categorii :
- actorii dotati cu putere de decizie ;
- actorii insarcinati cu administratia fiscala si reglementarea litigiilor ;
- contribuabili.
Organele legislative si executive reprezinta actorii de decizie politica in materie fiscala,
care se concretizeaza in dispozitii ce figureaza in Legea finantelor publice sau legea bugetara
anuala, respectiv in legile fiscale generale.
Actorii de decizie administrativa in materie fiscala au responsabilitatea gestiunii finantelor
publice, reprezentativi fiind Ministerul Finantelor Publice si organele teritoriale subordonate.
Contribuabilii sunt persoanele fizice si juridice care realizeaza venituri impozabile din activitati
desfasurate in Romania. Sistemul fiscal cuprinde si elemente modificabile, stabilite de organele de
decizie si legislative (ex. : cotele de impunere).
Relatiile care pot aparea intre elementele sistemului fiscal sunt urmare a metodelor de
evaluare a materiei impozabile, a procedeelor de determinare si modificare a cuantumului
obligatiilor fiscale , a metodelor de percepere, a stabilirii subiectilor platitori, a modului de
gestionare a creantelor fiscale de catre stat.
In practica fiscala se utilizeaza si notiunea de fiscalitate, definita de DEX astfel: ``Sistem
de percepere a impozitelor si taxelor prin fisc.Totalitatea obligatiilor fiscale ale cuiva.``Notiunea
de fisc, utilizata in literatura de specialitate, este definita ca ``administratie insarcinata cu calculul
si perceperea impozitelor`` sau ca ``institutie de stat care stabileste si incaseaza contributiile catre
stat, urmareste pe cei care nu si-au platit in termen aceste contributii etc.``
Tot in legatura cu sistemul fiscal de utilizeaza si termenul de fiscal ``care apartine fiscului,
privitor la fisc``.
În România, veniturile bugetare, potrivit structurii bugetului de stat, sunt formate din:
I. Venituri curente din care:
A. Venituri fiscale
■ impozite directe, din care:
- impozitul pe profit;
- impozitul pe venit;
- alte impozite directe, din care:
- impozitul pe veniturile realizate de persoane fizice şi juridice nerezidente;
- impozitul pe profitul obţinut din activităţile comerciale ilicite sau din nerespectarea
Legii privind protecţia consumatorilor;
- impozitul pe dividende de la societăţile comerciale.
■ impozite indirecte, din care:
- taxa pe valoarea adăugată;
- accize şi alte impozite indirecte;
- taxe vamale de la persoane fizice şi juridice;
- alte impozite indirecte, din care:
- majorări de întârziere/dobânzi, penalităţi de întârziere şi penalităţi pentru venituri
fiscale nevărsate la termen;
- taxe şi tarife, pentru eliberarea de licenţe şi autorizaţii de funcţionare;
- taxa pentru activitatea de prospecţiune, explorare şi exploatare a resurselor
minerale;
- taxe judiciare de timbru; taxe de timbru pentru activitatea notarială; taxe extrajudiciare
de timbru (începând cu 01.01.2003, în conformitate cu OG nr. 36/2002 privind
impozitele şi taxele locale, aceste taxe sunt surse ale bugetelor locale);
- amenzi judiciare etc.
B.Venituri nefiscale:
■ vărsăminte din profitul net al regiilor autonome;
■ vărsăminte de la instituţiile publice (taxe de metrologie, taxe pentru prestaţiile
efectuate şi pentru eliberarea autorizaţiilor de trafic international, taxe consulare, taxe şi alte
venituri din protecţia mediului, vărsăminte din disponibilităţile instituţiilor publice şi ale
activităţilor autofinanţate);
■ diverse venituri (din aplicarea prescripţiei extinctive, venituri din amenzi şi alte
sancţiuni aplicate, venituri din concesiuni, încasări din valorificarea bunurilor confiscate,
abandonate şi alte sume constatate o dată cu confiscarea).
II. Venituri din capital:
■ venituri din valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice;
■ venituri din valorificarea stocurilor de la rezervele materiale naţionale şi de
mobilizare.
III. Încasări din rambursarea împrumuturilor acordate
Veniturile bugetare sunt resursele băneşti care se cuvin bugetelor publice, în baza unor
prevederi legale, formate din impozite, taxe, contribute, alte vărsăminte şi alte venituri.
Veniturile bugetare se caracterizează, fiecare în parte, prin anumite trăsături determinate
de modul de stabilire, de provenienţă, termene de plată, înlesniri etc.
Elementele comune ale veniturilor bugetare sunt următoarele:
■ denumirea venitului bugetar;
■ debitorul sau subiectul impunerii;
■ obiectul sau materia impozabilă;
■ unitatea de evaluare;
■ unitatea de impunere;
■ asieta sau modul de aşezare a venitului;
■ perceperea (încasarea venitului bugetar);
■ termenele de plată;
■ îndatoririle, drepturile şi obligaţiile debitorilor;
■ răspunderea debitorilor;
■ calificarea venitului bugetar (stabilirea caracterului local sau central al venitului).
După trăsăturile de fond şi de formă şi după modul de percepere, distingem cea mai
importantă grupare a impozitelor şi taxelor:
a) impozitele directe, care se stabilesc şi se percep nemijlocit de la persoanele fizice sau
juridice pentru veniturile sau bunurile prevăzute de lege, de exemplu:
■ impozitul pe profit;
■ impozitul pe dividende;
■ impozitul pe venit;
■ impozitul pe veniturile realizate de persoane fizice şi juridice nerezidente;
■ impozitul pe veniturile reprezentanţelor sau organizaţiilor economice străine
realizate în România etc.
Plătitorul de impozit coincide cu cel ce suportă impozitul.
b) impozitele indirecte, care se stabilesc asupra vânzării de bunuri sau prestărilor de
servicii (spectacole, operaţiuni bancare, transport etc.) sau executări de lucrări. În general, aceste
impozite sau taxe sunt incluse în preţul mărfurilor, serviciilor sau lucrărilor, astfel că se suportă de
consumatorii sau beneficiarii acestora, deci de persoanele fizice sau juridice, altele decât subiectul
impozabil. În categoria impozitelor indirecte, caracterizate prin aceea că plătitorul difera de cel ce
suportă impozitul sau taxa, intră:
■ taxa pe valoarea adăugată;
■ accizele;
■ taxele vamale;
■ alte impozite indirecte.
Întrucât specifica impozitului direct (impozitul pe venit, impozitul pe dividende etc.) este
coincidenţa dintre plătitorul impozitului şi cel ce suportă impozitul, rezultă că principalul efect
economic al impozitării directe este diminuarea venitului nominal. Aceasta este echivalenţa cu
reducerea masei monetare disponibile la nivelul individului prin scăderea veniturilor nete din salarii
cu efect în reducerea consumului personal.
De asemenea, nivelul impozitului pe profit aplicat profiturilor realizate de agenţii
economici conduce la diminuarea profitului net, care are ca efecte reducerea posibilităţilor de
investiţii prin autofinanţare şi a dividendelor de distribuit.
Randamentul fiscal al impozitării directe (raportul dintre veniturile bugetare scontate prin
introducerea/mărirea impozitului direct şi veniturile bugetare efectiv prelevate după
introducerea/mărirea impozitului respectiv) este o funcţie liniară descrescătoare de
coeficientul impozitării directe. Relaţia de mai sus permite demonstrarea curbei Laffer de eficacitate
(randament) a impozitării directe.
Impozitele indirecte acţionează, nu în mod direct, asupra veniturilor agenţilor
economici, ci prin intermediul preţurilor. Preţurile majorate reduc puterea de cumpărare a
agenţilor economici, dar nu prin reducerea veniturilor, ci prin scumpirea bunurilor şi serviciilor.
Prin impactul impozitelor indirecte asupra preţurilor (în sensul creşterii preţurilor) are loc o
accentuare a fenomenului inflaţionist în economie. Această inflaţie este de tipul inflaţiei prin
costuri, deoarece preţurile cresc nu datorită acţiunii cererii, ci datorită acţiunii ofertei.
Impozitele indirecte sunt percepute de consumatori prin intermediul creşterii preţului la
bunul sau serviciul respectiv.
Scăderea veniturilor bugetare este determinată de scăderea volumului impozitelor şi
taxelor colectate. Creşterea încasărilor din impozite şi taxe se poate realiza numai în
condiţiile creşterii bazei de impozitare (creştere care se poate realiza numai pe baza unei creşteri
economice reale şi solide, concomitent cu reducerea fiscalităţii, precum şi prin îmbunătăţirea
colectării veniturilor bugetare).
Impozitul este definit ca fiind plata bănească obligatorie, generală şi definitivă, efectuată
de persoane fizice şi juridice în favoarea bugetului statului, în cuantumul şi la termenele precis
stabilite de lege, fără obligaţia din partea statului de a presta plătitorului un echivalent direct şi
imediat.
Caracteristicile fundamentale ale impozitului sunt:
• caracterul pecuniar: impozitul este în general o prelevare bănească;
• caracterul obligatoriu: este vorba de o prelevare impusă şi încasată de stat, şi nu de o
prelevare cu caracter voluntar;
• caracterul fără contraprestaţie imediată şi directă: nu există o contraprestaţie
directă, căci nu este preţul unui serviciu primit, dar există o contraprestaţie indirectă sub forma
utilizării serviciilor publice;
• caracterul definitiv: contribuabilul nu mai primeşte banii înapoi, aferent impozitului plătit;
• caracterul financiar: impozitul serveşte la acoperirea cheltuielilor publice.
În elaborarea unui produs fiscal (impozit, taxă, drepturi şi contribuţii cu caracter fiscal)
trebuie să se stabilească, în momentul reglementării, şi ulterior în etapa legislativă, în mod clar şi
concis, elementele care formează structura tehnică a impozitului.
Astfel, trebuie avute în vedere: faptul generator (evenimentul juridic sau material care dă
naştere la apariţia obligaţiei fiscale); sfera de aplicare şi plătitorul impozitului (precizarea naturii
contribuabilului «plătitorului» - persoana fizică sau/şi juridică); felul ope-ratiunilor impozabile
(natura activităţilor economice, consecinţele pecuniare ale operaţiuni-lor impozabile: operaţiuni cu
titlu oneros şi operaţiuni cu titlu gratuit); aşezarea impozitului (determinarea şi evaluarea
materiei impozabile, recurgerea la utilizarea unor elemente specifice principiului realitătii, şi
respectiv principiului personalizării impozitului).
Calculul impozitului, respectiv determinarea cuantumului monetar al impozitului necesită
stabilirea:
■ persoanei care efectuează calculul (contribuabilul de drept sau administraţia fiscală);
■ cota de impozitare;
■ scutirile, reducerile şi majorările, acordate/aplicate;
■ procedeul de calcul.
În cazul impozitul pe venitul global, persoana care efectuează calculul impozitului datorat
de contribuabilul de drept este administraţia fiscală (organul fiscal în raza căruia îşi are
contribuabilul domiciliul/reşedinţa), în baza declaraţiei contribuabilului privind veni turile
estimate/realizate, iar cota de impozitare este o cotă procentuală progresivă compusă în funcţie de
mărimea veniturilor impozabile (între 18% şi 40%).
Pe lângă stabilirea cotelor este necesară precizarea procedeului de calcul. Se poate utiliza
procedeul impunerii proporţionate, al progresivităţii simple, al progresivităţii compuse (în cazul
impozitului pe venitul global a fost ales procedeul progresivităţii compuse, cotele crescând pe
măsura creşterii bazei impozabile în diverse ritmuri).
Astfel, cotele progresive compuse sunt stabilite pe tranşe de venituri şi cresc într-un ritm
variabil. Pentru fiecare tranşă de venit impozabil există o cotă de impozit care se aplică asupra
veniturilor din tranşa respectivă, iar cota este cu atât mai ridicată, cu cât venitul este mai mare.
Cuantumul prelevării fiscale se determină prin însumarea cuantumurilor parţiale, calculate
pe fiecare tranşă de venit.
Determinarea persoanei obligate la plata impozitului trebuie să fie în concordanţă cu
criteriul personalizării utilizat pentru determinarea sferei de aplicare a acestuia. Pentru fiecare
impozit în parte trebuie să se stipuleze clar şi precis persoana fizică sau juridică obligată prin
lege fie la plată, fie la calculul şi plata impozitelor către trezoreria statului. În caz de neplată sau
plată cu întârziere, plătitorul de impozit datorează majorări de întârziere/dobânzi, penalizări
de întârziere sau/şi penalităţi, după caz.
Trebuie făcută distincţie între contribuabili, cei care sunt obligati la plata obligaţiei
fiscale (impozitul se calculează, se reţine şi se virează, prin stopaj la sursă, de plătitorii de venituri
pentru veniturile din salarii, dividende, dobânzi etc.), respectiv plăţi anticipate pentru anumite
categorii de venituri realizate de contribuabili din desfăsurarea de activităţi independente, stabilite
de organul fiscal şi plătite de aceştia din urmă, şi cei care suportă definitiv obligaţia fiscală (în
cazul impozitului pe venitul global - contribuabilii persoane fizice, care realizează venituri din
salarii/pensii, dobânzi, dividende, cedarea folosinţei bunurilor şi din activităţi independente).
Impunerea reprezintă operaţia fiscală care constă în stabilirea persoanei (plătitorului), a
termenului de plată şi a sumei ce urmează a fi plătită statului/autorităţii publice locale ca impozit.
Principiile impunerii trebuie înţelese ca totalitatea legilor şi a noţiunilor de bază ale ştiinţei
economice, după care se decide cum se vor obţine veniturile bugetare şi se vor utiliza acestea.
Principiile care trebuie să stea la baza unui sistem fiscal considerat raţional sunt:
■ principiul justeţii impunerii (echitaţii fiscale);
■ principiul certitudinii impunerii;
■ principiul comoditaţii perceperii impozitelor;
■ principiul eficienţei (randamentului) impozitelor.
Comensurarea veniturilor şi a cheltuielilor generate de aplicarea unui impozit se poate face
prin folosirea indicatorului ,,eficienţa încasării impozitelor" sau, mai pe scurt, “eficienţa
impozitului”.
La baza politicii fiscale a unui stat trebuie să stea principiile de echitate fiscală, de politică
financiară, de politică economică şi principii social-politice.
Echitatea fiscală presupune:
■ stabilirea minimului impozabil, adică scutirea de la plata impozitului a persoanelor cu
venituri mici, până la un anumit nivel, strict necesare satisfacerii nevoilor minime de trai;
■ impunerea diferenţiată a veniturilor şi averii, în funcţie de mărimea acestora, de
puterea contributivă a subiectului impozabil;
■ impunerea generală şi nediferenţiată (nediscriminatorie).
Înfăptuirea principiilor de echitate fiscală presupune şi impunerea diferenţiată (sarcina fiscală
să fie stabilită în mod diferit, în funcţie de mai multe criterii).
În ţările occidentale se consideră că un sistem fiscal corect şi echitabil trebuie să se bazeze
pe două principii fundamentale: principiul avantajelor şi principiul capacităţii de plată.
O problemă deosebită se ridică în cazul cotelor de impozitare. De exemplu, în cazul
impozitului pe venitul global, sistemul fiscal trebuie să se bazeze pe impunerea diferenţiată bazată
pe ,,principiul capacităţii de plată". Potrivit acestui principiu, fiecare persoană trebuie să plătească
un impozit diferenţiat în funcţie de veniturile sale, de capacitatea sa de plată sau, mai corect, de
capacitatea de plată a familiei. Cu cât venitul este mai mare, cu atât mai mare trebuie să fie şi
impozitul (impunerea diferenţiată).
Prin Legea privind impozitul pe venit s-a prevăzut cota marginală minimă de
impozitare de 18%, deci s-a trecut direct la o cotă marginală minimă, deosebit de mare, iar cota
marginală maximă de 40%.
O problemă controversată a sistemului fiscal este rata marginală a impozitării în cadrul
impozitului pe venit. Aceasta reprezintă proporţia procentuală pe care statul o percepe asupra
fiecărei unităţi monetare câştigate de un individ. Rata medie este proporţia procentuală a
impozitului în venitul total.
Astfel,
∆I I
Rm = ------ x 100 RM = ------ x 100
∆V V
Rm = rata marginală a impozitării;
RM = rata medie a impozitului;
∆I = modificarea (creşterea) mărimii impozitului perceput;
∆V = modificarea (creşterea) venitului impozabil total;
I = impozitul încasat de către stat;
V = venitul impozabil total.
În cazul impozitului pe venit, s-a aplicat sistemul impunerii în cote progresive
compuse. Reprezentarea grafica (figura 1) a impozitului progresiv asupra veniturilor realizate de
persoane fizice relevă faptul că nu se mai respectă principiul impunerii echitabile, dar se asigură
totuşi principiul impunerii după capacitatea de plată, pentru tranşele de venituri mari, la care cota
marginală de impozitare este maximă şi constantă (40%).
În cazul impozitului pe venit aferent veniturilor de natură salarială, dacă venitul salarial creşte, de
exemplu cu 20%, impozitul aferent venitului respectiv creşte cu 22.5%, deci impozitul este foarte
elastic faţă de venit (calculat conform baremului lunar utilizat în anul 2002):
Exemplu: V1 = 4.000.000 lei; Izl = 815.000 lei
V2 = 4.800.000 lei Iz2 = 999.000 lei
Iz1 Iz 2
V % Iz 100 20,29 % in cifre absolute
Iz1 Iz2 / 2
V1 V 2
V %V 100 18,18 % in cifre absolute
V 1 V 2 / 2
V % Iz 20,29%
Cei 1,12 1 , ceea ce exprima o elasticitate a impozitului fata de venit
V %V 18,18%
În cazul în care Cei = 1, avem un impozit cu o elasticitate unitară, iar în cazul când
Cei < 1, avem un impozit inelastic faţă de venit.
Prin cunoaşterea coeficientului elasticităţii impozitelor se poate şti dacă creşterea
veniturilor determină, sau nu, scăderea sau creşterea impozitelor.
Impozitele directe sunt caracterizate printr-o elasticitate mare, în timp ce impozitele
indirecte au un coeficient redus de elasticitate (fiind caracterizate ca inelastice).
În cazul impozitului pe venit, sistemul de impozitare se bazează pe impunerea în cote
progresive compuse, care reprezintă, din punct de vedere fiscal, cea mai echitabilă formă de
impozitare (asigurându-se aplicarea în practică a principiilor echităţii fiscale, respectiv elasiti-
citatea impozitului).
“Stoparea” elasticităţii impozitului are loc în momentul în care “s-a stopat” impunerea în
cote progresive compuse (exemplu: la veniturile de peste 110.400.000 lei, prag după care, pentru
anul 2001, nu s-a mai aplicat impunerea în cote progresive compuse, cota de impozitare fiind
40%, situaţie în care nu se mai respectă principiul echităţii fiscale şi nici nu se mai asigură
elasticitatea impozitului în funcţie de venit).
Astfel, pentru veniturile impozitate pe baza impunerii în cote progresive compuse,
creşterea ,,Cei" este în corelaţie directă cu creşterea veniturilor, iar peste pragul de 110.400.000 lei (prag
actualizat în funcţie de rata inflaţiei realizate în anul precedent, respectiv a ratei inflaţiei prognozate
pentru anul fiscal curent), după care nu se mai aplică impunerea în cote progresive compuse, evoluţia
valorii “Cei” este inversă faţă de evoluţia veniturilor: cu cât veniturile sunt mai mari, cu atât mai mult se
reduce valoarea coeficientului “Cei”.
Principiul eficienţei impozitelor
Atât înainte, cât şi după introducerea unui impozit, acesta trebuie foarte bine gândit şi din
punctul de vedere al eficienţei: ce venituri se vor obţine şi cu ce cheltuieli; care va fi evoluţia
veniturilor şi cheltuielilor generate de aplicarea sa. Conform ,,principiului eficienţei", impozitele
trebuie percepute cu minimum de cheltuieli şi prin obţinerea unui volum cât mai mare de venituri
bugetare.
Eficienţa încasării impozitelor
Pentru stat, este foarte important ca încasarea fiecărui impozit să se facă, pe cât posibil,
integral şi la termenul legal de plată, dar tot atât de important este de a se cunoaşte şi cheltuielile
făcute cu încasarea acestuia. Eficienţa încasării unui impozit se poate exprima şi prin “cheltuielile
efectuate cu încasarea a 1.000 lei/impozit”. Practic, o asemenea comensurare nu se poate face cu
exactitate, întrucât nu există structuri organizatorice şi organe fiscale destinate pentru fiecare tip de
impozit controlat.
De exemplu: impozitul pe venit aferent veniturilor de natură salarială constituie tipul de impozit
care generează cele mai mici costuri cu încasarea sa, comparativ cu celelalte impozite si taxe.
Acest lucru se datorează faptului că legea prevede ca angajatorii (societăţile comer-ciale,
regiile autonome, instituţiile publice şi alte entităţi patrimoniale) sunt obligaţi să nu achite
salariile fără a calcula, reţine şi vira la bugetul de stat impozitul pe venit aferent (stopaj la
sursă al impozitului).
Constatarea unor nereguli cu privire la unii angajatori care nu calculează corect
impozitul pe venit, nu-l reţin şi nu-l virează la termenele legale se poate face cu usurinţă de
organele fiscale, aplicându-se sancţiunile şi calculăndu-se majorările de intârziere/dobânzile,
penalităţile de intârziere, respectiv penalităţile, conform prevederilor legale în materie.
CAPITOLUL 2 - APARATUL FISCAL
Aparatul fiscal reprezintă organele de stat care au atribuţii în aplicarea legislaţiei fiscale,
în acest sens, ,,aparatul fiscal nefiind altceva decât mijlocul prin care statul îşi aplică legile cu
caracter fiscal".
Legile fiscale şi actele normative care reglementează impozitele, taxele şi contribuţiile
bugetare prevăd competenţe şi atribuţii în legătură cu stabilirea şi perceperea veniturilor
bugetare pentru administrarea publică centrală şi cea locală.
Întocmirea şi depunerea declaraţiilor, controlul fiscal, soluţionarea contestaţiilor, stingerea
obligaţiilor bugetare, executarea creanţelor bugetare, precum şi cele referitoare la evaziunea fiscală
se supun legislaţiei în domeniu.
Legea privind finanţele publice, nr. 500/2002, ,,stabileşte principiile, cadrul general şi
procedurile privind formarea, administrarea, angajarea şi utilizarea fondurilor publice, precum şi
responsabilităţile instituţiilor publice implicate în procesul bugetar". Guvernul asigură realizarea
politicii fiscal-bugetare, care ia în considerare perspectivele economice şi prioritaţile politice
cuprinse în Programul de guvernare acceptat de Parlament.
Ministerul Finanţelor Publice, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale,
răspunde de realizarea bugetului de stat, după adoptarea lui de către Parlament, de luarea măsurilor
pentru asigurarea echilibrului bugetar şi aplicarea politicii financiare a statului.
Principalele atribuţii ale Direcţiei de Control Fiscal pe linia controlului fiscal, sunt:
■ exercită, potrivit legii, controlul asupra respectării de către contribuabili a preve derilor
legale privind stabilirea, evidenţierea şi plata integrală şi la termen a obligaţiilor fiscale faţă de
bugetul de stat;
■ verifică, cu ocazia controalelor fiscale la contribuabili, respectarea dispoziţiilor legale
de organizare şi desfăşurare a activităţilor economice producătoare de venituri impozabile sau
bunuri supuse impozitelor şi taxelor; documente, înscrisuri, registre sau evidenţe contabile ale
contribuabililor, necesare realizării obiectului controlului; organizarea şi conducerea evidenţelor
contabile ale contribuabililor în vederea stabilirii, înregistrării şi plăţii impozitelor şi taxelor la
bugetul de stat; respectarea reglementărilor financiar-valutare şi bugetare;
■ stabileşte în sarcina contribuabililor diferenţe de impozite şi taxe şi calculează
majorări de întârziere/dobânzi, penalizări de întârziere, penalităţi, după caz, pentru neplata la
termenele legale a obligaţiilor fiscale;
■ constată contravenţiile şi aplică amenzile prevazute de legile fiscale şi dispune
măsurile necesare îndeplinirii corecte, de către contribuabili, a obligaţiilor fiscale ce le revin;
■ sesizează organele de cercetare penală în cazul constatării de abateri care î ndeplinesc
condiţiile de a fi infracţiuni;
■ confiscă, în condiţiile legii, bunurile sustrase de la plata impozitelor şi taxelor,
precum şi sumele în lei şi în valută dobândite ilicit;
■ întocmeşte şi transmite organelor de executare silită titlurile executorii şi celelalte
documente necesare pentru urmărirea şi încasarea creanţelor fiscale;
■ acţionează, prin mijloace specifice, pentru identificarea şi combaterea evaziunii
fiscale;
■ controlează aplicarea normelor legale privind administrarea şi gestionarea patrimoniului
public şi privat al statului din regiile autonome, companiile şi societăţile naţionale, societăţile
comerciale unde statul deţine participaţii;
■ dispune suspendarea aplicării măsurilor care contravin reglementarilor financiar-
contabile şi fiscale şi urmăreste realizarea acestora.
Plătitorii, persoane juridice sau fizice, române şi străine, cărora le revin obligaţii fiscale
către bugetul de stat şi bugetele locale întocmesc şi depun declaraţii sau deconturi de impunere,
denumite declaraţii de impozite şi taxe.
Prin declaraţiile de impozite şi taxe se declară:
■ impozitele şi taxele datorate, în cazul în care, potrivit legii, obligaţia calculării
impozitelor şi taxelor revine plătitorului;
■ bunurile şi veniturile impozabile, în cazul în care, potrivit legii, stabilirea impozitului
şi a taxei se face de organul fiscal sau, dupd caz, de serviciile de specialitate ale autorităţilor
publice locale;
■ impozitele colectate prin stopaj la sursă, în cazul în care plătitorul are obligaţia de a
calcula, reţine şi vărsa impozite şi taxe.
Declaraţia de impozite şi taxe se depune de către plătitor la organul fiscal
competent, direct la registratura acestuia sau la oficiul postal, prin scrisoare recomandată. Declaraţia
de impozite şi taxe trebuie să conţină:
a) datele necesare pentru stabilirea identităţii plătitorului:
- numele şi prenumele sau denumirea plătitorului;
- domiciliul sau sediul;
- codul numeric personal sau codul fiscal/codul unic de înregistrare, dupa caz;
b) baza de impunere;
c) cuantumul impozitelor sau al taxelor, dupa caz, daca obligaţia calculării impozitului
sau a taxei revine, potrivit legii, plătitorului;
d) semnăturile autorizate şi ştampila, daca este cazul.
Plata impozitului sau a taxei nu suspendă obligaţia plătitorului de a depune declaraţia de
impozite şi taxe. Plătitorul este obligat să depună declaraţia de impozite şi taxe, chiar dacă este
scutit de plata impozitului conform reglementărilor legale, precum şi în alte cazuri stabilite de
către Ministerul Finanţelor Publice. În cazuri deosebite, Ministerul Finanţelor Publice poate stabili
alte termene pentru depunerea declaraţiilor de impozite şi taxe.
Declaraţia de impozite şi taxe întocmită pentru fiecare fel de impozit sau taxă se depune
de plătitor la termenul stabilit prin legea specială care reglementează impozitul sau taxa
respective în cazul în care ultima zi de depunere este zi nelucratoare, declaraţia de impozite şi
taxe se consideră a fi depusă în termen, daca se face în ziua lucratoare imediat următoare
termenului de depunere.
Plătitorul este obligat să depună o declaraţie de impozite şi taxe şi dacă în cursul anului
fiscal se afla în una dintre următoarele situaţii:
a) dizolvare, lichidare sau transformare, conform prevederilor legale;
b) reorganizare prin divizare, fuziune prin absorbţie sau fuziune prin contopire,
conform legii; încetarea activităţii, precum şi la terminarea activităţii supuse impozitării sau
taxării;
c) încetarea obligaţiei de a calcula, reţine şi vira impozite şi taxe;
d) modificări intervenite în baza de impozitare, în cazul reprezentanţelor firmelor
străine cu activitate pe teritoriul României, sau pentru impozitele şi taxele datorate pentru
clădiri, terenuri şi mijloace de transport de către persoanele juridice.
Declaraţia de impozite şi taxe se depune în termen de 15 zile de la data apariţiei uneia
dintre situaţiile prevăzute la lit. a) sj b).
Declaraţia de impozite şi taxe se depune până la data de 25 a lunii următoare celei în care
plătitorul s-a aflat în una dintre situaţiile prevăzute la lit. c), d) şi e).
Plătitorii au obligaţia de a întocmi corect declarative de impozite şi taxe, în
conformitate cu reglementările legale în vigoare, înscriind clar, lizibil şi complet informaţiile
prevăzute de formulare.
Organul fiscal competent verifică modul de completare a declaraţiei de impozite şi taxe,
iar în cazul în care constată erori în completarea acesteia, solicită în scris plătitorului să se prezinte
la sediul său, pentru efectuarea corecturilor necesare.
Plătitorul este obligat să se prezinte în termenul stabilit de organul fiscal competent, pentru
efectuarea corecturilor.
Dacă plătitorul nu se prezintă în 15 zile de la termenul stabilit pentru efectuarea
corecturilor, organul fiscal competent stabileşte din oficiu obligaţia de plată.
În cazul nedepunerii declaraţiei de impozite şi taxe, organul fiscal transmite plătitorului o
înştiinţare, prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire, prin care îi notifică depăşirea
termenului legal de depunere a declaraţiei.
Dacă, în termen de 15 zile de la data primirii înştiinţării, plătitorul nu depune declaraţia
de impozite şi taxe, organul fiscal competent stabileşte din oficiu obligaţia de plată.
Impozitele şi taxele stabilite din oficiu de organul fiscal competent se comunică
plătitorului printr-o înştiinţare de plată transmisă potrivit legii.
Impozitele şi taxele stabilite din oficiu de organele fiscale competente se corectează la data
depunerii efective, de către plătitor, a declaraţiei de impozite şi taxe sau la data efectuării unui
control fiscal.
Declarative de impozite şi taxe pot fi corectate de către plătitori, din proprie initiativa,
prin depunerea unei declaraţii rectificative la organul fiscal competent (cod: 14.13.01.00/R).
Sumele rezultate din corectarea taxei pe valoarea adăugata, facturate în mod eronat de
plătitor, precum şi cele rezultate din corectarea erorilor de înregistrare în evidenţă,
reprezentând taxa pe valoarea adăugata, se inregistrează la rdndurile de regularizări din
decontul lunii în care au fost operate corectiile. În acest caz, nu se depune declaraţie
rectificativă.
Declaraţia rectificativa nu se utilizează pentru corectarea sumelor stabilite prin actele de
control sau rămase definitive prin decizii administrative sau judecatoreşti emise de
autorităţile competente, dupa caz. De asemenea, declaraţia rectificativa nu se depune dupa
inceperea procedurii de executare silită în condiţiile legii.
Declaraţia rectificativa se întocmeşte pe acelasi model de formular ca şi cel care se
corecteaza, inscriindu-se ,,X" în casuta prevăzuta în acest scop. Declaraţia rectificativa se
completează inscriindu-se toate datele şi informaţiile prevăzute de formular, inclusiv cele care nu difera
fata de declaraţia initiala. Declaraţia rectificativa se semnează şi se depune la acelasi organ fiscal la care
a fost depusă declaraţia initiala, fie direct la registratura acestuia, fie la oficiul postal, prin scrisoare
recomandata, cu confirmare de primire.
Pentru impozitele care se stabilesc de plătitori prin autoimpunere sau retinere la sursă,
declaraţia rectificativa se întocmeşte pe un model de formular diferit de cel al declaraţiei de impozite
şi taxe care se corecteaza. Declaraţia pentru impozitele care se stabilesc de plătitori prin autoimpunere
sau retinere la sursă se completează inscriindu-se suma aferentă diminuării, respectiv suplimentării
obligatiei bugetare care se rectifică, la pozitia prevăzuta de formular.
Depunerea declaraţiei rectificative în termenul de prescriptie a dreptului organelor fiscale de a
stabili diferenţe de impozite şi taxe conduce la intreruperea prescriptiei. De la data depunerii declaraţiei
rectificative începe sa curga o noua prescriptie pentru perioada la care aceasta se refera. Depunerea
declaraţiei rectificative dupa expirarea termenului de prescriptie constituie o recunoaştere voluntara
a impozitelor şi diferenţelor de impozite astfel declarate, acestea fiind considerate legal stabilite şi
datorate. Declaraţia rectificativa poate fi depusă ori de cate ori plătitorul constata erori în declaraţia
initiala. Declaraţia rectificativa nu mai poate fi depusă în cazul în care organele de control fiscal se
prezinta la sediul, domiciliul sau resedinta plătitorului pentru desfăşurarea unei actiuni de control fiscal
pentru impozitele şi taxele aferente perioadelor supuse controlului.
Organele fiscale competente au dreptul de a stabili, din oficiu, obligaţia de plata, daca:
a) plătitorul nu se prezinta în termen de 15 zile de la termenul stabilit de organul fiscal
pentru efectuarea corecturilor, în cazul depunerii unei declaraţii în a carei completare au fost
constatate erori;
b) plătitorul nu depune declaraţia de impozite şi taxe în termen de 15 zile de la
primirea înstiinţării prin care organul fiscal îi notifica depasirea termenului legal de depunere a
declaraţiei.
Daca în declaraţia depusă se constata erori a căror cauza nu se poate stabili sau se constata
elemente lipsa, importante pentru stabilirea obligatiei fiscale, precum şi în cazul în care plătitorul
nu depune declaraţia de impozite şi taxe, organele fiscale stabilesc, din oficiu, obligaţia de plata,
folosind metoda estimarii.
Estimarea obligatiei de plata se face pe baza documentelor existente la dosarul fiscal al
plătitorului, referitoare la perioadele de raportare din ultimele 12 luni:
- declaraţii privind obligaţiile de plata la bugetul de stat, depuse pentru perioadele
anterioare;
- procese-verbale de control;
- raportări contabile.
În cazul în care la dosarul fiscal al plătitorului nu exista astfel de documente, plătitorul în
cauza va fi supus de îndata unui control fiscal. Din documentele menţionate se selectează ultimul
debit cunoscut al plătitorul, care va fi folosit drept etalon în cadrul procedurii de estimare.
Prima etapa în stabilirea obligatiei de plata consta în actualizarea debitului folosit drept
etalon, avandu-se în vedere rata inflatiei comunicate de Comisia Natională, pentru Statistica,
aferenta perioadei cuprinse intre data stabilirii debitului folosit drept etalon şi data stabilirii din
oficiu.
Rezultatul astfel obţinut se ajustează pe baza oricăror date şi informaţii detinute de organele
fiscale (de exemplu: date şi informaţii obţinute în urma controalelor efectuate la alti contribuabili
care au legaturi de afaceri cu plătitorul în cauza, date din dosarul fiscal al plătitorului, informaţii
de la terti etc.). Debitul astfel stabilit se majorează cu 20%.
În aplicarea acestei proceduri organul fiscal întocmeste o nota de constatare, care va
cuprinde, în mod obligatoriu, elementele care au fost avute în vedere la stabilirea din oficiu, modul
de calcul al debitului, precum şi penalităţile aplicate pentru nedepunerea la termen a declaraţiei de
impozite şi taxe.
Nota de constatare se aproba de către conducatorul unităţii fiscale, iar impozitele şi taxele
stabilite prin aceasta sunt comunicate plătitorului printr-o instiintare de plata transmisa conform
legii.
Impozitele şi taxele stabilite din oficiu de organele fiscale competente se corecteaza:
a) la data depunerii efective de către plătitor a declaraţiei referitoare la impozitele si
taxele care au fost stabilite din oficiu;
b) la data efectuarii unui control fiscal care se desfăşoară pentru impozitele şi taxele care
au fost stabilite din oficiu.
Penalităţile calculate la suma impozitelor fi taxelor stabilite din oficiu sunt datorate asa
cum au fost stabilite, indiferent de modalitatea de regularizare ulterioara a impozitelor şi taxelor.
■ Organul fiscal competent are dreptul de a stabili din oficiu impozitul pe venitul anual global,
respectiv impozitul pe venitul anual, aferent fiecărui loc de realizare a fiecarei categorii de
venituri, în cazul în care contribuabilul nu depune declaraţia de venit în termen de 15 zile de la
primirea înstiintarii prin care organul fiscal îi notifica depasirea termenului legal de depunere a
declaraţiei.
Prin organ fiscal competent se întelege organul fiscal în a carui rază teritoriala
contribuabilul isi are domiciliul, pentru persoanele fizice Române cu domiciliul în România care
realizează venituri supuse globalizarii, sau organul fiscal în a carui rază teritoriala se afla sursa de
venit, pentru persoanele fizice Române fără domiciliu în România şi persoanele fizice străine.
Stabilirea obligatiei de plata se face dupa consolidarea bazei de date, potrivit tuturor
informaţiilor aflate la dispozitia organului fiscal, primite de la alte organe fiscale, de la plătitorii
de venit sau direct de la contribuabili, precum şi din alte surse, şi anume: fise fiscale 1; fise fiscale
2; declaraţii estimative; declaraţii speciale; contracte de închiriere/subinchiriere/arendare; declaraţii
informative depuse de plătitorii de venituri; declaraţii privind venitul estimat pentru asociaţiile fără
personalitate juridica; declaraţii anuale de venit pentru asociaţiile fără personalitate juridica;
declaraţii privind veniturile din activităţi agricole.
A. Stabilirea veniturilor nete se face pe categorii de venit, pe baza documentelor
menţionate anterior, dupa cum urmeaza:
A.I. Venitul net din salarii se calculeaza:
- pe baza datelor din fisele fiscale, prin insumarea venitului net realizat pe fiecare
sursa, din fiecare fisa fiscala 1 şi/sau a venitului baza de calcul din fiecare fisa fiscala 2,
depuse de către angajatori pentru contribuabil;
- pe baza datelor din declarative privind salariile obţinute din străinatate pentru
activitatea desfăşurata în România.
A.2. Venitul net din activităţi independente se calculează:
- pe baza datelor din declarative speciale şi din declaraţia anuala de venit, pentru
asociaţiile fără personalitate juridica, prin insumarea venitului net realizat pe categorii de
venit şi pe fiecare sursa;
- pe baza datelor din declarative informative depuse de plătitorii de venit, ca diferenta
intre venitul brut şi cheltuielile aferente deductibile. Venitul brut se determina pe baza
declaraţiilor informative depuse de plătitorii de venit care au obligaţia retinerii impozitului la sursa,
pentru contribuabilii care au realizat venituri din activităţi independente pentru care plăţile
anticipate se stabilesc prin retinere la sursa, prin insumarea, pe categorii de venituri, a venitului
brut declarat de plătitorii de venit.
Cheltuielile deductibile pentru contribuabilii care au obţinut venituri din valorificarea
drepturilor de proprietate intelectuala se calculează prin deducerea unei cote de cheltuieli forfetare
de 25% sau 40%, dupa caz, din venitul brut.
Pentru celelalte categorii de contribuabili din venitul brut se deduce o cota de cheltuieli
suplimentare de 15%;
- la nivelul normei de venit aprobate pentru activitatea respectiva, pentru contribuabilii
care au realizat venituri din desfăşurarea de activităţi independente care sunt cuprinse in
nomenclatorul activităţilor independente, pentru care venitul net se determina pe baza de
norme de venit.
A.3. Venitul net din cedarea folosintei bunurilor se calculează:
- pe baza declaraţiilor speciale, prin insumarea venitului net realizat pe fiecare sursa;
- pe baza contractului de închiriere/subinchiriere/arendare, ca diferenta intre venitul brut şi
cheltuielile aferente deductibile.
Venitul brut se stabileste pe baza chiriei sau arendei din contract. în cazul în care în evidenta
organului fiscal exista mai multe contracte de inchiriere, stabilirea venitului brut se face prin
insumarea venitului aferent fiecarei surse.
Cheltuielile deductibile se calculează prin aplicarea la venitul brut a unei cote forfetare de
cheltuieli de 50% sau 30%, dupa caz.
În toate cazurile, la stabilirea obligaţiilor de plata se au în vedere şi alte informaţii şi
documente existente la dosarul fiscal al contribuabilului, care sunt relevante pentru stabilirea
impozitului pe venit, iar în lipsa acestora, pe baza datelor din dosarele fiscale ale
contribuabililor cu activităţi similare.
Venitul net stabilit conform procedurii prevăzute la pet. A se majorează cu 20%, iar în
celelalte cazuri cu 50%.
Organul fiscal întocmeşte o notă de constatare care cuprinde în mod obligatoriu
elementele avute în vedere la stabilirea venitului net pe categorii de venituri, precum şi modul de
calcul al acestuia. Nota de constatare trebuie aprobată de către conducătorul unitătii fiscale.
Pe baza constatarilor facute, organul fiscal stabileste venitul anual global impozabil.
Venitul anual global se stabileste prin insumarea veniturilor nete din activităţi
independente, din salarii, din cedarea folosintei bunurilor, din tara şi din străinatate. Venitul anual
global impozabil se stabileste ca diferenta intre venitul anual global şi deducerile personale de
baza. în masura în care, pentru contribuabilul respectiv, în fisa fiscala 1 sunt consemnate şi
deduceri personale suplimentare, acestea sunt luate în considerare de organul fiscal.
Pe baza venitului anual global impozabil astfel stabilit organul fiscal calculează impozitul
datorat prin aplicarea cotelor de impunere prevăzute de legislaţia în vigoare, pentru anul fiscal
pentru care se face impunerea din oficiu.
În situaţia în care impozitul rezultat este mai mic decat plăţile anticipate efectuate, impozitul
se stabileste din oficiu la nivelul acestora. Venitul anual se determina pe fiecare categorie de venit
şi pe fiecare loc de realizare a acestuia, pentru persoanele fizice Române fără domiciliu în
România şi pentru persoanele fizice străine.
Pe baza venitului anual global impozabil sau a venitului anual impozabil, dupa caz, organul
fiscal calculează impozitul pe venitul anual global, respectiv impozitul pe venitul anual, şi emite o
decizie de impunere.
Impozitul stabilit din oficiu de către organul fiscal competent se corectează după cum
urmează:
a) la data depunerii efective de către contribuabil a declaraţiei de venit global sau a
celorlalte declaraţii prevăzute de lege;
b) la data efectuarii unui control fiscal care se desfăşoară pentru impozitul care a fost
stabilit din oficiu.
3.3. Organizarea şi desfăşurarea controlului fiscal
Conform legislaţiei în vigoare, sunt supusi controlului fiscal contribuabilii persoane fizice
şi juridice, Române şi străine, precum şi asociaţiile fără personalitate juridica, cărora le revin
obligaţii fiscale. Controlul fiscal poate fi de fond, tematic sau inopinat.
În exercitarea atribuţiilor ce le revin, organele de control fiscal au dreptul sa solicite
contribuabililor toate informaţiile, justificarile sau explicatiile referitoare la declaraţiile fiscale sau
documentele financiar-contabile supuse controlului.
Organele de control fiscal trebuie sa exercite controlul în aşa fel încât sa afecteze cat mai
puţin desfaşurarea activităţilor curente ale contribuabililor.
Intrarea în orice incinta a sediului în care îsi desfăşoară activitatea contribuabilul sau în
locuri în care exista bunuri impozabile sau în care se desfăşoară activităţi producătoare de venituri,
a organelor de control fiscal este permisa în prezenta contribuabilului sau a reprezentantului
legal al acestuia (care trebuie sa cunoasca activitatea desfăşurata de contribuabil).
Accesul este permis în timpul programului normal de lucru al contribuabilului, iar în afara
acestuia, numai cu autorizarea scrisa a conducerii organului de control fiscal şi cu acordul
contribuabilului (acordul trebuie înregistrat la registratura contribuabilului şi se anexează la actul
de control incheiat).
Pentru desfăşurarea în condiţii optime a controlului fiscal, inspectorul fiscal poate solicita
ajutorul, cooperarea şi asistenta contribuabilului sau a persoanei ce-l reprezinta. Controlul fiscal
se poate desfăşura la sediul sau la domiciliul contribuabilului, pe baza documentelor financiar-
contabile (documente primare, note contabile, balante de verificare, bilanţuri contabile, facturi
fiscale, jurnale de vanzari şi de cumparari etc.) sau pe baza altor documente legale privind
desfăşurarea de activităţi supuse impozitarii. Controlul fiscal la sediu se poate extinde şi asupra
altor elemente care pot contribui, direct sau indirect, la stabilirea reala a obligaţiilor fiscale ale
contribuabilului controlat.
Perioada afectata controlului nu poate depasi 3 luni de zile, iar în functie de
obiectivele controlului, acest termen, în cazul contribuabililor mari, se poate prelungi pana la 6
luni de zile (pentru efectuarea unor controale incrucisate şi/sau împreună cu alte organe de control
fiscal din tara).
Controlul fiscal la sediul sau domiciliul/resedinta contribuabilului sau la sediul organului de
control fiscal se efectuează o singura data pentru fiecare impozit/taxa şi pentru fiecare perioada
supusa impozitarii, iar în cazul microîntreprinderilor, o data la 2 ani de la ultimul control fiscal sau
de la înfiintare.
Conducatorul organului de control fiscal poate decide reverificarea unei anumite
perioade, daca de la data încheierii controlului fiscal şi pana la implinirea termenului de
prescripţie apar date suplimentare, necunoscute organului de control la data efectuarii
controlului fiscal anterior, care influentează sau modifica rezultatele acestuia.
Etapele metodologice privind efectuarea controlului fiscal sunt:
■ selectarea contribuabililor şi programarea controlului;
■ desfăşurarea controlului fiscal;
■ finalizarea controlului.
Desfăşurarea controlului este cea mai complexa etapa metodologica, care cuprinde mai
multe faze:
■ înstiintarea contribuabilului ce urmează a fi supus controlului;
■ pregatirea controlului (colectarea tuturor datelor şi informaţiilor disponibile
referitoare la contribuabil şi activitatea desfăşurata de acesta);
■ prezentarea la sediul sau la domiciliul/resedinta contribuabilului;
■ efectuarea controlului fiscal.
Primele doua faze ale efectuarii controlului fiscal au fost prezentate anterior. În
continuare vor fi prezentate detaliat desfăşurarea controlului fiscal şi finalizarea controlului.
Masurile care se dispun se iau în baza actelor de control legal întocmite de organele de
control financiar-fiscal din cadrul directiilor de control fiscal şi sectiilor Gărzii Financiare ale
directiilor generale ale Finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucuresti şi se
adresează conducatorului agentului economic controlat.
Documentul cuprinzand dispozitiile organului de control către unitatea controlata ce se
emite pentru luarea masurilor legale se transmite în termen de 30 de zile dupa incheierea actului
de control agentului economic controlat, fixandu-se şi termene pana la care agentul economic este
obligat sa comunice masurile luate.
Documentul cuprinde dispozitii de inlaturare şi prevenire a deficientelor constatate,
respectiv de suspendare a aplicarii masurilor nelegale.
Masurile dispuse în urma constatarilor pot fi:
■ masuri pentru corectarea bilanţurilor contabile;
■ masuri pentru virarea la bugetul de stat a obligaţiilor fiscale constituite de agentul
economic şi nevirate în termenele legale, precum şi a diferenţelor de impozite şi taxe
constatate în urma controlului efectuat de organul de control fiscal;
■ masuri privind suspendarea aplicarii unor masuri contrare reglementărilor financiar-
contabile şi fiscale.
Actele de control incheiate de organele de control fiscal, împreună cu avizele/dispozitiile
de urmarire/de încasare, se transmit organelor fiscale teritoriale pentru urmarirea şi încasarea lor.
Daca procesele-verbale de constatare a contraventiilor nu au fost contestate în termenul
legal, se transmit pentru încasare unităţilor fiscale teritoriale ale directiilor generale ale Finanţelor
publice judeţene, respectiv a municipiului Bucuresti. Daca actele de control fiscal sunt
contestate în termenul legal se aplica procedura de solutionare, conform prevederilor legale în
materie.
3.3.7. Sancţiuni
Contribuabilii pot contesta masurile luate prin acte de control sau de impunere de către
organele de control financiar-fiscale ale Ministerului Finanţelor Publice, privind impozitele,
taxele, datoria vamala, contributiile şi fondurile speciale, majorările de întârziere/dobânzile,
penalităţile, precum şi alte sume şi masuri dispuse, în cadrul competentelor legale.
Contestatia se depune, sub sancţiunea decaderii, la organul emitent al actului atacat, în
termenul legal (15 zile de la semnarea/comunicarea actului atacat) şi sunt scutite de taxa de timbru.
Contestatia se formulează în scris şi cuprinde obligatoriu următoarele:
■ datele de identificare ale contestatorului (denumire/nume, cod fiscal/cod unic de
înregistrare fiscala, CNP/NIF, sediu/domiciliu/reşedinta, reprezentant legal);
■ obiectul contestatiei şi suma contestata;
■ motivele de fapt şi de drept pe care se intemeiază contestatia;
■ actele care nu au fost avute în vedere de organul de control fiscal la întocmirea
actului contestat, daca este cazul;
■ dovada calitatii de reprezentant al contestatorului.
Competenta solutionarii contestatiilor:
■ Contestatiile care au ca obiect sume al căror cuantum este de pana la 5 miliarde lei
se solutionează de organele specializate din cadrul directiilor generale ale Finanţelor publice
judeţene, respectiv a municipiului Bucuresti, dupa caz, în a carui rază teritoriala isi are
domiciliul/resedinta sau sediul contestatorul.
■ Contestatiile care au ca obiect sume al căror cuantum este de 5 miliarde de lei sau
mai mare, cele formulate impotriva actelor întocmite de organele de control din cadrul
aparatului central al Ministerului Finanţelor Publice, indiferent de suma, se solutionează de
organele specializate din cadrul Ministerului Finanţelor Publice.
Cuantumul sumelor de mai sus poate fi actualizat prin hotarare de Guvern.
Contestatiile se solutionează prin decizie motivata, în termen de 15 zile de la
înregistrare, prin care se poate decide: admiterea totală sau în parte, respectiv respingerea lor.
În cazul admiterii contestatiei se decide, dupa caz, anularea totala sau parţiala a actului
contestat. De asemenea, prin decizie se poate desfiinta total sau parţial actul atacat, atunci cand
din analiza documentelor existente la dosarul contestatiei nu se poate determina cu claritate baza
impozabila.
Organul de solutionare a contestatiei poate suspenda, prin decizie motivata, solutionarea
cauzei, atunci cand exista indiciile savarsirii unei infractiuni a carei constatare ar avea o inraurire
hotaratoare asupra solutiei ce urmează sa fie data în procedura administrativa descrisa anterior.
Procedura administrativa se reia la incetarea motivului care a determinat suspendarea solutionarii
contestatiei.
Decizia emisa ca urmare a solutionarii contestatiei este definitiva şi se transmite în copii
contestatorului, organului care a incheiat actul şi organului fiscal în evidenta caruia se afla
contribuabilul. O copie a modului de solutionare a contestatiei, în cazul admiterii totale sau
parţiale, cu consecinta diminuarii obligaţiilor fiscale datorate de contestator, se transmite organului
fiscal teritorial pentru a fi luat în evidenta de organul de executare a creanţelor bugetare.
Unitatea de evaluare a venitului bugetar reprezinta elementul care exprima cuantumul unitar
al acestuia în raport cu bază de calcul. în functie de posibilitatile tehnice de evaluare, determinate
de obiectul şi natura venitului, se stabilesc cota fixa sau cota procentuala.
Cota de impunere reprezinta suma sau procentul care se aplica asupra obiectului
impozabil (bazei impozabile) şi cu ajutorul caruia se calculează venitul bugetar.
Cotele fixe se folosesc, în special, atunci cand obiectul venitului public (bază
impozabila) se exprima în unităţi naturale: suprafata de teren, capacitatea cilindrica, eliberarea unui
act etc., şi sunt stabilite în suma fixa (egala) şi rămân neschimbate independent de marimea
venitului impozabil, de averea sau situatia sociala a platitorului.
Cotele procentuale se folosesc în cazurile în care obiectul impozitarii il constituite
valoarea obiectului detinut sau venitul realizat de contribuabil şi se aplica numai la bazele
impozabile exprimate valoric, în bani.
Aceste cote sunt de trei feluri: proportionate, progresive (simple si compuse) şi regresive.
Cota procentuala proportionala se caracterizează prin aceea ca procentul ramane neschimbat,
indiferent de volumul materiei impozabile/marimea obiectului impozabil sau modificarile
intervenite în bază de calcul (impozitul pe profit, impozitul pe dividende etc.).
Cota progresiva se caracterizează prin aceea ca ea creste o data cu cresterea bazei de calcul
(într-un ritm constant sau variabil) şi se aplica, de obicei, asupra veniturilor realizate de
contribuabili.
Cotele progresive pot opera orizontal (cota de impozit este diferita în functie de natura
venitului şi categoriile de platitori, desi veniturile impozabile au aceeasi marime) sau vertical (cota
de impozit creste pe masura sporirii veniturilor, precum şi în functie de natura venitului impozabil
şi de categoriile de platitori). La un anumit nivel al venitului progresivitatea se opreste, iar cotele
devin degresive (proportionate). Aplicarea degresivitatii se justifica pentru a se evita situatia
egalitatii intre nivelul venitului impozabil şi cuantumul impozitului sau depasirea de către impozit
a venitului.
Cotele progresive verticale pot fi: simple (procentul de impunere aferent transei
superioare a venitului impozabil se aplica la întregul venit realizat de platitori) şi compuse sau pe
transe (cota de impozit se aplica fiecarei transe de venit; impozitul datorat se obtine prin insumarea
impozitului corespunzător fiecarei transe de venit impozabil).
Cotele progresive simple se utilizează mai rar, deoarece duc la salturi mari în
impunere, ca urmare a faptului ca nu se are în vedere trecerea de la o transa la alta (de
exemplu, cota taxei pentru instrainarea de bunuri imobile, taxa de timbru asupra
succesiunilor, al carei cuantum se stabileste în functie de valoarea succesiunii şi de gradul de
rudenie al succesorilor).
Cotele progresive compuse sunt elastice şi au o larga utilizare în Romania (de
exemplu, in cazul impozitului pe venitul global se aplica o progresivitate pe transe, cota
procentuala creste o data cu majorarea materiei impozabile, utilizandu-se o prgresivitate
compusa).
Cotele procentuale regresive se caracterizeaza prin aceea ca, pe masura ce baza de
calcul creste, ele scad (de exemplu, taxele de timbru pentru autentificarea actelor de instrainare
a imobilelor si taxele asupra succesiunilor).
Iata un sistem de cote de impunere în care cifrele sunt conventional (calculate la limita
superioara a venitului impozabil):
Cote procentuale
Nr. Venitul Progresive Progresive Regresive
Regresive
Cote
tran- impozabil
fixe Proportionale Simple Compuse
şei - în lei-
Cota Imp. Cota. Imp. Cota Imp. Cota Imp.
I - 1.000 scutit scutit scutit scutit scutit
II 1.001 - 1.500 100 10 150 10 150 10 150 19 285
III 1.501 - 3.000 100 10 300 12 360 12 330 12 360
IV 3.001 - 6.000 100 10 600 19 1.140 19 900 10 600
Termenul de plata este un element specific venitului bugetar si reprezinta data la care sau
pana la care un anumit venit bugetar trebuie varsat la buget.
Exigibilitatea obligatiei bugetare este stabilita prin actele normative ce reglementează
venitul bugetar respectiv. Astfel, reglementarea cu caracter de principiu în aceasta materie 12
stabileste ca obligatiile bugetare sunt scadente la termenele prevăzute în actele normative care le
reglementează (art. 9).
În stabilirea termenului de plata se au în vedere atat incasarea ritmica la buget a
veniturilor, cat şi posibilitatile de plata a contribuabililor (platitori de impozite, taxe şi alte
contribute bugetare). Termenul se fixează fie sub forma unui interval de timp: an, trimestru, luna,
chenzina, decada etc., în cadrul caruia sumele datorate trebuie virate la buget, data- limita fiind
ultima zi a perioadei respective, sau ca o zi fixa a platii, cand atat scadenta, cat şi obligatia
platitorului se naste, de regula, în momentul cand acesta a intrat în posesia obiectului impozabil/a
dobândit bunul, iar stingerea are loc la termenul de plata. De exemplu, taxa pe valoarea adaugata
se datorează din momentul încasarii/facturarii mărfurilor/ produselor sau a tarifelor serviciilor
prestate, ce cuprind şi obligatia fata de buget, dar termenul scadent de plata este 25 ale lunii
următoare lunii în care au avut loc operaţiunile impozabile, sau în cazul impozitului pe profit,
termenele de plata sunt trimestriale (pana la 25 ale lunii următoare trimestrului la care se refera
obligatia de plata), lunar, în cazul societatilor bancare şi anual, în cazul agentilor economici care
realizează venituri din agricultura, respectiv 5 zile de la data depunerii bilantului contabil incheiat
la sfarsitul exercitiului financiar, data cand se efectuează regularizarea diferenţelor de impozit de
plata sau de restituit (31 martie, respectiv 30 aprilie pentru entitatile economice care aplica
Standardele Internationale de Contabilitate - OMFP13 nr. 94/2001).
Contributiile la bugetul asigurarilor sociale de stat, la bugetul asigurarilor pentru somaj
şi la fondul asigurarilor sociale de sanatate, dupa calcularea şi retinerea acestora conform
reglementărilor legale în materie, se virează pana la data de 20 a lunii următoare celei pentru
care se efectuează plata drepturilor salariale.
Impozitul pe dividende calculat şi retinut la data platii dividendelor se plateste pana la data
de 20 a lunii următoare celei în care s-a facut plata dividendelor. In cazul în care dividendele
distribuite nu au fost platite pana la sfarsitul anului în care s-au aprobat situatiile financiare anuale,
impozitul pe dividende se plateste pana la data de 31 decembrie a anului respectiv.
Pentru celelalte impozite cu retinere la sursa, calculate şi retinute de platitori la data platii
veniturilor, termenul de plata este data de 20 a lunii următoare celei pentru care s-a platit venitul.
Inlesnirile sunt elemente prevăzute prin actele normative care instituie veniturile
bugetare, de care se tine seama la evaluarea bazei de calcul, în determinarea cuantumului venitului
bugetar, precum si la încasarea acestuia. Inlesnirile acordate la plata veniturilor bugetare se refera
la reduceri, scutiri, esalonari şi amanari ale platii acestora la bugetele publice.
Reducerile şi scutirile stabilite prin actele normative care reglementează veniturile bugetare
au în vedere anumite situatii deosebite, în care anumiti platitori (contribuabili) realizează obiectul
sau materia impozabila, inclusiv anumite criterii: varsta, vadul comercial etc.(de exemplu: în cazul
impozitului pe venit, aceste criterii se au în vedere la stabilirea normelor de venit anual).
De asemenea, acordarea inlesnirilor are ca scop stimularea unor activităţi economice (in
cazul impozitului de venit sunt scutite veniturile realizate de persoanele fizice din agricultura,
silvicultura, apicultura etc.), valorificarea anumitor resurse materiale, dezvoltarea economica a
zonelor defavorizate (crearea de parcuri industriale, cu acordarea de facilitati: scutiri la plata
impozitului pe profit, taxa pe valoarea adaugata si taxe vamale pentru importul de utilaje, instalatii
şi materii prime etc.).
La acordarea scutirilor se are în vedere un scop social (in cazul persoanelor handicapate,
dezvoltarea zonelor defavorizate) sau dezvoltarea/rentabilizarea unor activităţi economice.
Bonificatiile se acorda pentru a stimula platitorii de impozite şi taxe în a-si achita
obligatiile inainte de expirarea termenelor scadente, de regula, pana la primul termen de plata (de
exemplu, în cazul impozitului pe cladiri şi taxei pe terenuri se acorda o bonificatie de 10%
pentru contribuabilii care achita integral obligatia de plata, pana la data de 15 martie a anului fiscal
«primul termen de plata»), ceea ce este în avantajul statului sau al autoritatii publice locale, în
condiţiile inflatiei.
Amanarile14 sau esalonarile la plata obligatiilor bugetare se aproba, în condiţiile legii, potrivit
competentelor, de Ministerul Finanţelor Publice şi unităţile teritoriale subordonate (pentru
resursele bugetului de stat), de autoritatile administraţiei publice locale (pentru resursele bugetelor
locale), respectiv de autoritatile centrale şi unităţile lor teritoriale care administrează şi gestionează
contributiile obligatorii şi respectiv fondurile speciale, în vederea încasarii lor la bugetele respective,
acestea reprezentand obligatii bugetare restante înregistrate de contribuabili.
Funcţionarii din cadrul unităţilor fiscale informează si acorda sprijinul necesar, pentru
intelegerea si indeplinirea obligatiilor fiscale. In acest sens exista create la nivelul Ministerul
Finanţelor Publice şi al unităţilor fiscale teritoriale servicii/birouri de acordare de asistenta
persoanelor fizice şi juridice în domeniul financiar-fiscal.
Pentru aceasta este necesar ca toti contribuabilii sa prezinte, cat mai clar şi mai complet,
toate faptele şi documentele necesare. In afara informaţiilor de bază în materie de impozite §i taxe,
se pun la dispozitia contribuabililor, în mod gratuit, forrnularele privind impozitele şi taxele,
precum şi dispozitiile de completare a acestora, şi respectiv programe informatice pentru
transmiterea declaraţiilor fiscale în format electronic.
Funcţionarii din cadrul unităţilor fiscale sunt obligafi sa pastreze secretul asupra
informaţiilor furnizate de contribuabili, acestea fiind utilizate numai în scopurile prevăzute de lege.
Aceste informaţii pot fi transmise altor persoane fizice şi juridice doar cu respectarea prevederilor
legale, dar numai dupa consimtamantul scris al contribuabilului.
De asemenea, organele fiscale transmit informaţii referitoare la un contribuabil în condiţiile
legii:
- altor autoritati cu atribuţii fiscale în scopul realizarii unor obligatii ce decurg din
aplicarea unor legi fiscale;
- unei autoritati din domeniul muncii şi protectiei sociale, care face plati de asigurari
sociale sau alte plati similare;
- autoritatilor fiscale ale altei tari, în bază unei conventii de evitare a dublei impuneri;
- autoritatilor judiciare competente.
Contribuabilii sunt Tndreptatiti sa li se asigure un tratament impartial, prÎn stabilirea şi
încasarea sumei exacte a impozitelor şi taxelor datorate. Funcţionarii unităţilor fiscale trebuie sa
trateze în mod egal toti contribuabilii şi sa nu favorizeze pe nimeni, sub nici o forma. Contribuabilii
au dreptul la respect şi consideratie din partea funcţionarilor tuturor unităţilor fiscale. Funcţionarii
acestor unităţi trebuie sa manifeste solicitudine, respect şi promptitudine în relatiile de serviciu cu
contribuabilii.
Funcţionarii unităţilor fiscale pot efectua modificari în formularele de declaraţii fiscale
prezentate de contribuabili, în condiţiile prevăzute de lege. în acest caz, contribuabilii au dreptul
de a fi instiintati în legatura cu rectificarile respective.
Atunci cand contribuabilii considers ca s-au stabilit gresit obligatiile fiscale sau cand
apreciază ca a fost luata o decizie eronata, au dreptul sa conteste decizia respectiva.
În asemenea situatii, funcţionarii unităţilor fiscale trebuie sa indice posibilitatile de
contestare (caile de atac administrative şi jurisdictionale).
Contribuabilii au dreptul de a solicita organelor fiscale, în anumite situatii prevăzute de
lege, amanarea sau esalonarea platii impozitelor şi taxelor, precum şi reducerea, scutirea, amanarea
sau esalonarea platii majorărilor de întârziere/dobânzilor stabilite pentru neplata în termen a
obligatiilor fiscale, în condiţiile legii.
Sumele platite în plus fata de obligatiile legale se compensează cu alte obligatii bugetare
neplatite sau se restituie în condiţiile legii.
Contribuabilii pot invoca prescriptia, atunci cand actiunea organelor fiscale privind
stabilirea şi încasarea impozitelor şi taxelor a depasit termenul prevăzut de lege.
Pe intreaga perioada a unui control efectuat de autoritajile fiscale, contribuabilii au dreptul
de a beneficia de asistenta de specialitate (contabili autorizati, experji contabili, auditori
financiari, juristi etc). De asemenea, ei pot imputernici o persoana, în calitate de consilier sau
consultant, în vederea reprezentarii lor în relatiile cu organul fiscal competent.
Contribuabili au dreptul sa cunoasca identitatea şi functia salariatului caruia se
adresează în cadrul unei unităţi fiscale sau care li se adresează în timpul exercitarii atribuţiilor sale
de serviciu.
În relatiile cu autoritatile fiscale, contribuabililor le revin următoarele obligatii:
Orice persoana fizica sau juridica care realizează venituri din diferite surse, sau care detine
anumite bunuri mobile şi imobile, este obligata sa le declare şi sa achite impozitele şi taxele
datorate, potrivit dispozitiilor legale în vigoare.
Astfel, fiecare contribuabil este obligat sa declare cu sinceritate si corectitudine
impozitele datorate, veniturile realizate, bunurile mobile şi imobile aflate în proprietate sau
obţinute cu orice titlu legal, precum şi alte valori, pentru care trebuie sa plateasca impozite şi taxe.
Persoanele juridice sunt obligate sa completeze şi sa depuna la organul fiscal competent
declarative de înregistrare fiscala prevăzute de lege, în vederea atribuirii codului fiscal/codului
unic de înregistrare fiscala, dupa caz, si eliberarii certificatului de înregistrare fiscala.
Contribuabilii sunt obligati sa depuna în termenele stabilite prin lege toate documentele
prevăzute (deconturi, declaraţii de impunere, bilanturi contabile etc.), la unitatea fiscala în rază
careia isi au domiciliul sau sediul, dupa caz, sau unde sunt luati în evidenta fiscala.
Contribuabilii sunt obligati sa pastreze evidentele contabile, registrele de contabilitate,
precum şi documentele justificative care stau la bază înregistrarilor în contabilitate timp de 10 ani,
cu incepere de la data incheierii exercitiului financiar în cursul caruia au fost întocmite, cu
exceptia statelor de salarii, care se pastrează timp de 50 de ani. Documentele justificative care stau
la bază înregistrarilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat
şi aprobat. Înregistrarile în evidentele contabile angajează răspunderea celui care le efectueaza.
Contribuabilii au obligatia de a plati în termenul stabilit prin lege, din proprie initiativa sau la
solicitarea unităţii fiscale, impozitele şi taxele datorate, inclusiv sumele din impozitele şi taxele
retinute conform prevederilor legale de la salariati/beneficiari de venituri. In cazul în care nu achita
în termen impozitele şi taxele, acestia datorează dobânzi pentru fiecare zi de întârziere, pana în ziua
platii, inclusiv, precum şi amenzi, penalităţi de întârziere şi penalităţi, dupa caz.
Contribuabilii au obligatia de a permite efectuarea controlului fiscal privind legalitatea şi
corectitudinea calculului sumelor datorate ca taxe si impozite şi sa coopereze la desfăşurarea
în condiţii optime a acestuia. De asemenea, sunt obligati sa puna la dispozitia celor în drept toate
documentele contabile, evidentele şi oricare alte elemente solicitate în scopul cunoaşterii exacte a
obiectelor si surselor impozabile.
Astfel, în OG nr. 70/1997 privind controlul fiscal, cu modificarile şi completarile
ulterioare, se stipuleaza: ,,Contribuabilii supusi controlului fiscal au următoarele obligatii:
a) sa se prezinte, la solicitarea organului de control, la data şi locul stabilite pentru
efectuarea controlului;
b) sa puna la dispozitie toate documentele, situatiile şi datele solicitate privind obiectul
controlului;
c) sa puna la dispozitie, la solicitarea organului de control, în condiţiile legii, actele
originale sau copii certificate, dupa caz, referitoare la obiectul controlului;
d) sa permita accesul în locurile unde se afla bunurile şi valorile supuse impozitarii,
precum si în locurile unde se afla documentele necesare controlului;
a) sa furnizeze în scris şi verbal, în legatura cu obiectul controlului, toate explicable si
elementele necesare clarificarii operaţiunilor economico-financiare efectuate;
b) sa manifeste respect fata de autoritatea controlului, aducand la indeplinire intocmai
masurile din actul de control rămase definitive, şi sa informeze organul de control despre
aceasta;
a) sa colaboreze cu organul de control pentru buna desfăşurare a actiunii de control;
h) sa notifice toate modificarile intervenite în datele initiale de identificare, inclusiv
incetarea activităţii în termenele prevăzute de lege;
i) sa intocmeasca documente pentru orice operatiune impozabila si sa raspunda pentru
realitatea şi exactitatea datelor furnizate, precum şi pentru autenticitatea documentelor în cauza
furnizate organului de control;
j) sa refaca evidentele tehnico-operative si contabile prin care se justifica operaţiunile
efectuate, în situatia în care acestea au fost pierdute ori distruse, în termen de maximum 60 de zile
de la data producerii evenimentului;
k) sa intocmeasca şi sa puna la dispozitie organului de control registrul unic de control;
1) sa dea o declaratie pe propria răspundere la finalizarea controlului, în care sa specifice
ca au fost prezentate toate documentele ce privesc obiectul controlului;
m) sa creeze condiţii corespunzătoare pentru desfăşurarea controlului fiscal;
n) sa se prezinte la sediul organului de control fiscal, la solicitarea scrisa a acestuia.
Documentele neprezentate cu rea-credinta, dovedita cu ocazia controlului fiscal efectuat la
sediul, domiciliul sau resedinta contribuabilului ori la sediul organului de control fiscal, nu vor
fi luate în considerare ulterior la solutionarea contestatiilor impotriva masurilor dispuse prin actele
de control sau de impunere întocmite de organele Ministerului Finanţelor Publice.".
Răspunderea disciplinara
Răspunderea materiala
Răspunderea materiala poate interveni tot pentru angajati, pentru pagubele aduse
patrimoniului entitatii, din vina şi în legatura cu munca lor.
Răspunderea materiala prezinta unele trasaturi specifice, şi anume:
- este proprie persoanelor incadrate în munca;
- este, de regula, limitata, numai la paguba efectiva, neincluzand foloasele nerealizate de
entitatea patrimoniala;
- este, în principiu, individuala;
- reparatia are loc prin echivalent banesc şi nu în natura;
- presupune o procedura speciala;
- nu poate funcţiona în comun cu răspunderea entitatii patrimoniale.
Vinovatia trebuie dovedita de entitatea patrimoniala.
Formele răspunderii materiale sunt: individuala, comuna, solidara si subsidiara.
Răspunderea individuala revine persoanei vinovate, obligate de a repara singura şi în
intregime paguba cauzata entitatii patrimoniale, prin fapta sa personala şi din vinovatie proprie.
Răspunderea comuna se stabileste atunci cand exista o singura paguba şi mai multi autori,
paguba fractionandu-se intre coautori în functie de contributia fiecăruia la producerea ei.
Răspunderea solidara consta în obligatia mai multor persoane de a executa aceeasi datorie
şi se caracterizează prin aceea că:
- obligatia solidara se imparte între debitori;
- fiecare debitor poate fi constrans pentru totalitatea datoriei;
- urmarirea unui debitor solidar intrerupe prescriptia în contra tuturor debitorilor;
- plata efectuata de unul dintre debitori anulează obligatiile celorlalti debitori către
entitatea patrimoniala.
Răspunderea subsidiara se stabileste cand paguba este produsa de mai multe
persoane, dar gradul lor de participare nu este identic sau similar. Răspunderea subsidiara este
precedata şi condiţionata de răspunderea directa. Daca răspunderea directă este anulata, dispare şi
răspunderea subsidiara corelativa.
- omisiunea, în tot sau în parte, a evidentierii în acte contabile sau în alte documente
legate, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori înregistrarea de
operaţiuni sau cheltuieli nereale, în scopul de a nu plati ori a diminua impozitul, taxa sau
contributia;
- organizarea şi conducerea de evidente contabile duble, alterarea sau distrugerea de acte
contabile, memorii ale aparatelor de taxat sau de marcat electronice fiscale sau alte mijloace
de stocare a datelor, în scopul diminuarii veniturilor sau surselor impozabile;
- emiterea, distribuirea, cumpararea, completarea ori acceptarea cu stiinta de documente
fiscale false;
- sustragerea de la plata obligatiilor fiscale prin cesionarea partilor sociale detinute intr-o
societate comerciala cu răspundere limitata, efectuata în acest scop;
- sustragerea de la efectuarea controlului financiar-fiscal prin declararea fictiva cu
privire la sediul unei societati comerciale, la sediile subunităţilor sau la sediile punctelor de
lucru, precum şi la schimbarea acestora fără indeplinirea condifiilor prevăzute de lege,
efectuata în acest scop.
Calificarea venitului bugetar se refera la stabilirea caracterului local sau central al venitului.
Cunoaşterea elementelor tehnice comune ale veniturilor bugetare este utila contribuabililor,
pentru a putea interveni în restabilirea legalitatii atunci cand constata deficiente în aplicarea legii
de către organele cu atribuţii şi competente în realizarea veniturilor bugetelor publice. De
asemenea, cunoaşterea acestor elemente este necesara pentru o repartizare echitabila a
sarcinilor fiscale, pentru planificarea veniturilor bugetare şi corelarea lor cu volumul cheltuielilor
publice.
Veniturile bugetare ale statului, în functie de regularitatea cu care se realizeaza, se impart în
venituri ordinare (curente) şi venituri extraordinare.
Veniturile curente sunt considerate resursele care se incasează cu regularitate la bugetul
statului, constituind o sursa permanenta şi continuă. În cadrul veniturilor curente ale statului se
cuprind impozitele, taxele şi alte contribute bugetare.
Veniturile extraordinare sunt considerate resursele la care apelează statul numai în cazuri
exceptionale, numai atunci cand resursele din veniturile curente nu acopera integral cheltuielile
bugetare. Din aceasta categorie fac parte imprumuturile interne şi externe, precum şi emisiunile
monetare.
Impozitele şi taxele locale sunt instituite în acord cu prevederile Constitutiei Romaniei şi ale
Legii administraţiei publice locale, respectiv ale Legii Finanţelor publice locale şi în concordanta
cu nevoile economiei de piata şi cu principiile autonomiei locale şi descentralizarii serviciilor
locale.
Impozitele şi taxele locale constituie venituri proprii ale bugetelor unităţilor administrativ-
teritoriale (municipii, orase, comune, sectoare ale municipiului Bucuresti, precum şi ale judeţelor) şi
se utilizează pentru acoperirea cheltuielilor publice locale. Legislaţia în domeniul finanţelor publice
locale prevede în competenţa consiliilor locale instituirea de taxe pentru serviciile publice nou
create la nivelul comunităţilor locale, în scopul satisfacerii unor necesitati ale locuitorilor.
Aceste taxe speciale trebuie sa acopere cheltuielile cu administrarea şi gestionarea lor şi constituie
venituri cu destinatie specială, prin satisfacerea scopurilor pentru care au fost infiintate.
Titlul de creanta este actul prin care se stabileste şi se individualizează obligatia de plata
privind creantele bugetare prezentate anterior, intocmit de organele de specialitate sau de persoanele
imputernicite potrivit legii, dupa cum urmeaza:
■ actul/documentul de impunere pentru obligatiile bugetare provenite din impozite si taxe
şi contributii care se emite de către organele de specialitate pe baza declaraţiilor depuse de
contribuabili sau alte documente privind materia impozabila {contribuabilii persoane fizice
plătitoare de impozit pe venitul global şi persoanele juridice şi alte entităti patrimoniale);
■ declaraţia sau documentul întocmit de platitori prin care declara impozitul, taxa,
contributia ori alte venituri bugetare, în cazul obligatiilor bugetare care se stabilesc de către
acestia, potrivit legii (În cazul impozitului pe venitul global - plătitorii de venituri pentru care
impozitul pe venit se calculează, reţine şi virează prin stopaj la sursa);
■ documentul care cuprinde rezultatele controlului financiar-fiscal efectuat de
organele abilitate de lege;
În acest scop, pentru diferenţele constatate intre obligatiile de plata determinate de platitor
şi cele legal datorate, inclusiv dobânzile şi penalităţile de întârziere, precum şi alte penalităţi,
stabilite conform legii, cu privire la impozite, taxe, contributii şi alte venituri bugetare (de
exemplu, valorificarea rezultatelor controlului fiscal, pentru plătitorii de venituri pentru care
impozitul pe venit se efectuează prin stopaj la sursă).
■ declaraţia vamală pentru obligatiile de plata în vama;
■ procesul-verbal de constatare a contraventiei, intocmit de organul prevăzut de lege,
pentru obligatiile privind plata amenzilor contraventionale;
■ procesul-verbal sau documentul prin care se stabileste şi se individualizează suma
de plata, pentru obligatii bugetare reprezentand dobânzi, penalităţi stabilite de organele
competente pe baza evidentelor proprii (În cazul impozitului pe venitul global datorat de
persoane fizice şi juridice, de către organele fiscale teritoriale ale Ministerului Finanţelor
Publice, în baza evidentei fiscale - fisa plătitorilor persoane juridice si fisa de cont personal al
persoanelor fizice);
■ decizia emisa de organul competent în cazul solutionarii unei cai administrative de
atac sau hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care se stabileste obligaţia la plata
a creantelor bugetare;
■ alte documente emise de organele competente prin care se constata şi se
individualizează creante bugetare.
Titlul de creanta fiscala (întocmit în forma scrisa) constituie titlu executoriu prin care se
individualizează obligatia, respectiv creanta fiscala şi poate fi atacat pe cale administrativa şi pe
cale juridica, în condiţiile legii. Formele titlurilor de creanta fiscala sunt: titlul de creanta
explicit şi titlul de creanta implicit.
Titlul de creanta explicit se întocmeşte în scopul de a constata şi individualiza un impozit,
o taxa sau alt venit bugetar în sarcina unui contribuabil - subiect al impunerii. Documentele
(titlurile de creanta fiscala) care se intocmesc de organele fiscale ale Ministerului Finanţelor
Publice, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi alte organe cu atribuţii în administrarea şi
gestionarea veniturilor publice, şi respectiv de contribuabili sunt: procese-verbale de impunere,
decizii de impunere privind plăti anticipate în contul impozitului anual, decizii de impunere
anuală (În cazul impozitului pe venitul global), procese-verbale de control, note de constatare,
declaraţii vamale, declaraţii de impozite şi taxe (deconturi de TVA, privind accizele şi impozitele
indirecte etc.), declaraţii privind obligatiile la bugetul de stat, declaraţii de impunere privind
impozitele şi taxele locale etc.
Titlul de creanta implicit se întocmeşte de platitori sau organele fiscale competente (de
exemplu, state de salarii, utilizate pentru calculul impozitului pe venit datorat bugetului statului
şi a contributiilor obligatorii, potrivit legii: contributia individuală la asigurarile sociale,
contribuţiile pentru constituirea fondului de somaj, contributia pentru asigurarile de sanatate,
contributii datorate de angajati şi contribuabili persoane fizice, respectiv de angajatori).
În cazul în care obligatia bugetara nu a fost achitata de debitor, sunt obligati la plata sumei
datorate, dupa caz, în condiţiile legii, următorii:
■ mostenitorul care a acceptat succesiunea debitorului decedat;
■ cel care preia, în tot sau în parte, drepturile şi obligatiile debitorului supus
diviziunii, fuziunii ori reorganizarii judiciare, dupa caz;
■ persoana care isi asuma obligatia de plata a debitorului printr-un angajament de plata
sau printr-un alt act incheiat în forma autentica, cu asigurarea unei garantii reale la nivelul
obligatiei de plata;
■ asociatii sau actionarii la societatea comerciala debitoare;
■ alte persoane, în condiţiile legii.
Exigibilitatea obligatiei bugetare este stabilita prin actele normative ce reglementează
venitul bugetar respectiv. Astfel, reglementarea cu caracter de principiu în aceasta materie, OG
nr.61/2002 privind colectarea creantelor bugetare (aprobata cu modificari şi completari prin Legea
nr.79/2003), republicata în 2003, stabileste ca obligatiile bugetare sunt scadente la termenele
prevăzute în actele normative care le reglementează (art.9). Ministerul Finanţelor Publice este
abilitat sa stabileasca scadenta obligatiilor bugetare pentru care termenele nu au fost prevăzute în
actele normative speciale.
Pentru obligatiile bugetare restante esalonate sau amanate la plata, conform legii, precum
şi pentru dobânzile datorate pe perioada esalonarii, respectiv amanarii, termenele de plata se
stabilesc în documentul prin care se acorda inlesnirile la plata. În cazul în care termenul de
plata al obligatiei bugetare expira intr-o zi nelucratoare, acesta se prelungeste pana în ziua
lucratoare imediat următoare.
Pentru diferenţele de obligatii bugetare stabilite prin actele de control sau obligatiile
bugetare stabilite prin procesul-verbal de calcul al dobânzilor şi penalităţilor de întârziere pe baza
evidentei pe platitori, termenul de plata se stabileşte astfel:
■ daca data comunicarii este cuprinsa în intervalul de 1 - 15 din luna, termenul de plata
este pana la data de 5 a lunii următoare;
■ daca data comunicarii este cuprinsa în intervalul 16-31 din luna, termenul de plata
este pana la data de 20 a lunii următoare.
Actele de control prin care s-au stabilit diferenţe de obligatii bugetare constituie şi
înştiintare de plata de la data semnarii de către debitori ori de la data comunicarii, dupa caz,
conform legii. Exercitarea de către platitori a cailor de atac la organele competente cu privire la
stabilirea obligatiilor bugetare nu suspendă obligatia de plata a acestora.
Pentru neachitarea la termenul scadent a obligatiilor bugetare debitorii datorează dobânzi
şi penalităţi de întârziere, respectiv penalităţi, dupa caz.
Dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere incepand cu ziua imediat
următoare scadentei obligatiei bugetare şi pana la data stingerii sumei datorate inclusiv.
Plata cu întârziere a impozitelor, taxelor, contributiilor şi a altor obligatii bugetare, cu
exceptia dobânzilor, penalităţilor de orice fel şi a amenzilor, se sanctionează cu o penalitate de
întarziere de 0,5% pentru fiecare luna şi/sau fiecare fractiune de luna de întârziere, incepand cu
data de intai a lunii următoare celei în care acestea aveau termene de plata. Penalităţile de întarziere
nu inlatura obligatia de plata a dobânzilor şi/sau a penalităţilor.
Penalitatea de întârziere se datorează pana la data inceperii procedurii de executare silită.
Cota penalităţilor de întârziere se poate modifica anual prin Legea bugetului de stat.
Nivelul dobânzii se stabileste prin hotarare a Guvernului, la propunerea Ministerului
Finanţelor Publice, corelat cu nivelul de referinta al BNR, o data pe an, în luna decembrie pentru
anul următor sau în cursul anului, daca aceasta se modifica cu peste 5 puncte procentuale.
Nevirarea, în termen de 30 de zile de la data scadentei, a sumelor datorate cu titlu de
obligatii bugetare calculate şi retinute la sursa atrage sanctionarea cu o penalitate de 10% din aceste
sume a celui obligat sa faca, potrivit legii, retinerea şi virarea sumelor. Sancţiunea se aplica de către
organele competente, o singura data pentru aceeaşi suma retinuta şi nevirata, respectiv neretinuta,
iar aceasta nu inlatura obligatia de plata a dobânzilor şi a penalităţilor de întârziere, conform legii.
Pentru obligatiile bugetare neplatite la scadenta de persoanele fizice reprezentand
impozitul pe venitul global, se datorează dobânzi dupa cum urmeaza:
■ pentru anul fiscal de impunere, dobânzile pentru plăţile anticipate neefectuate in
termen se calculează pana la data platii debitului, în cazul în care acesta este platit în cursul
anului de impunere, §i respectiv pana la data de 31 decembrie, pentru plăţile anticipate
neachitate pana la finele anului de impunere;
- dobânzile pentru sumele neachitate, inscrise în deciziile de plaţi anticipate cu titlu de
impozit pentru anul precedent, se calculează incepand cu data de 1 ianuarie a anului următor
pana la data stingerii acestora prin orice modalitate, inclusiv;
- În cazul în care impozitul pe venit din deciziile de impunere anuala este inferior
sumei datorate cu titlu de plati anticipate, dobânzile se recalculează incepand cu data de 1
ianuarie a anului următor celui de impunere, asupra soldului neachitat din plati anticipate la data
de 31 decembrie a anului de impunere, diminuat cu impozitul de regularizare (de scazut), rezultat
din deciziile de impunere anuala.
Plata obligatiilor bugetare se efectuează de debitori distinct pe fiecare impozit, taxa,
contributie sau alte venituri bugetare, inclusiv dobânzi şi penalităţi de orice fel, în următoarea
ordine:
■ obligatii bugetare cu termene de plata în anul curent;
■ obligatii bugetare reprezentand impozite, taxe, contributii şi alte venituri bugetare
datorate şi neachitate la data de 31 decembrie a anului precedent, în ordinea vechimii, pana la
stingerea integrală a acestora.
■ dobânzi, penalităţi de întârziere şi alte penalităţi aferente obligatiilor bugetare;
■ obligatii bugetare cu termene de plata viitoare.
Compensarea obligatiilor bugetare datorate de debitor cu creantele acestuia se face de
autoritatea competenta (Ministerul Finanţelor Publice, prin unităţile fiscale teritoriale) pentru
obligatii către bugetul de stat, la cererea debitorului, în termen de 30 de zile, sau din oficiu.
În cazul obligatiilor bugetare stinse prin compensare, data stingerii este, pentru
compensarile la cerere, data depunerii la organul competent a cererii de compensare, iar pentru
compensari efectuate din oficiu, data depunerii cererii de rambursare sau restituire.
Compensarea se efectuează cu:
■ obligatii bugetare cu termene de plata în anul curent;
■ cu obligatii reprezentand impozite şi taxe, contributii şi alte venituri bugetare,
datorate şi neachitate la 31 decembrie a anului precedent, în ordinea vechimii, pana la
stingerea integrală a acestora;
■ cu dobânzi, penalităţi de întârziere şi alte penalităţi aferente obligatiilor bugetare
neachitate la finele anului precedent;
■ cu obligatii bugetare cu termene de plata viitoare, numai la cererea platitorului.
Stingerea creantelor bugetare se realizează prin plata voluntara efectuata de debitor, prin
compensare, prin executare silită, prescriptie ori prin alte modalitati prevăzute de lege, intreprinse
de către creditorul bugetar.
Executarea silită se desfăşoară pana la stingerea creantelor bugetare inscrise în titlul
executoriu, inclusiv a dobânzilor, penalităţilor de întârziere şi a altor penalităţi ori a altor sume,
datorate sau acordate potrivit legii prin aceasta, precum şi a cheltuielilor de executare, în cazul în
care debitorul nu isi plateste de buna voie obligatiile bugetare datorate.
Executarea silită incepe prin comunicarea unei somaţii în care i se notifica
debitorului ca are obligatia sa efectueze plata sumelor datorate, în termen de 15 zile, sau sa faca
dovada stingerii obligatiei bugetare, în caz contrar aplicandu-se modalitaţile de executare silită
prevăzute de lege. Somatia este insotita de o copie certificata de pe titlul executoriu.
Titlul executoriu
Executarea silită a creantelor bugetare se efectuează numai în temeiul unui titlu executoriu emis,
potrivit legii, de organul de executare competent în a carui rază teritoriala isi are sediul sau domiciliul
debitorul, persoana fizica sau juridica, ori unde acesta este luat în evidenta fiscala.
Titlul executoriu, în cuprinsul caruia s-a inscris creanta bugetara, conţine:
- antetul organului emitent;
- numele şi prenumele sau denumirea debitorului;
- codul unic de înregistrare şi/sau codul numeric personal;
- domiciliul sau sediul debitorului;
- orice alte date de identificare ale debitorului;
- cuantumul şi natura sumelor datorate şi neachitate;
- temeiul legal al puterii executorii a titlului;
- data intocmirii titlului;
- stampila şi semnatura organului de executare.
Pentru debitorii obligati în mod solidar la plata creantelor bugetare se intocmeste un singur
titlu executoriu. Titlurile executorii emise de alte organe competente, care privesc creante
bugetare, se transmit în termen de cel mult 30 de zile de la emitere, spre executare silită,
organelor prevăzute de lege (creditorii bugetari care administrează creantele bugetare, prin
organele proprii centrale sau teritoriale, dupa caz, ori cele ale administraţiei publice locale,
respectiv institutiile publice pentru creantele bugetare pe care le incaseaza, administrează şi le
utilizeaza, provenite din venituri proprii, precum şi cele rezultate din raporturi juridice
contractuale), denumite organe de executare.
Executarea silită se poate întinde asupra tuturor veniturilor şi bunurilor proprietate a
debitorului, urmaribile potrivit legii, iar valorificarea acestora se efectuează numai în masura
necesara pentru realizarea creantelor bugetare şi a cheltuielilor de executare. Procedura de
executare silită se efectuează din oficiu şi odata începuta, se poate suspenda, intrerupe sau poate
inceta în cazurile şi sub forma prevăzuta în lege.
Astfel, executarea silită se suspenda:
■ cand suspendarea este dispusa de instanta sau de creditorul bugetar;
■ de la data comunicarii aprobarii înlesnirii de plata;
■ în alte cazuri prevăzute de lege.
Executarea silită se intrerupe:
■ daca s-au stins integral creantele bugetare prevăzute în titlul executoriu, inclusiv
dobânzile, penalităţile de orice fel şi cheltuielile de executare;
■ a fost desfiintat titlul executoriu;
■ în alte cazuri prevăzute de lege.
Organele de executare silită pot folosi, succesiv sau concomitent, oricare dintre
următoarele modalitati de executare silită: prin poprire, executarea silită a bunurilor mobile şi
imobile sau a unui ansamblu de bunuri.
Executarea silită prin poprire se aplica oricăror sume urmaribile reprezentand
venituri şi disponibilitati în lei şi în valuta, titluri de valoare sau alte bunuri mobile
necorporale, detinute şi/sau datorate cu orice titlu debitorului de către terte persoane sau pe care
acestea le vor datora debitorului şi/sau le vor detine tertii în viitor în temeiul unor raporturi
juridice existente.
Sumele ce reprezinta venituri banesti ale debitorului persoana fizica, realizate ca angajat,
pensiile de orice fel, precum şi ajutoarele sau indemnizatiile cu destinatie specială sunt supuse
urmaririi numai în condiţiile prevăzute de Codul de procedura civila.
Poprirea asupra veniturilor debitorilor persoane fizice sau juridice se infiintează de către
organul de executare printr-o adresa care va fi transmisa prin scrisoare recomandata, cu dovada de
primire, tertului poprit, împreună cu o copie certificata de pe titlul executoriu. Debitorul va fi
instiintat despre infiintarea popririi. Poprirea infiintata anterior, ca masura asiguratorie, devine
executorie prin comunicarea copiei certificate de pe titlul executoriu, facuta tertului poprit, şi
înstiintarea despre aceasta a debitorului.
Tertul poprit este obligat ca, în termen de 5 zile de la data primirii comunicarii de la organul
de executare, sa instiinteze organul de executare daca datorează vreo suma de bani cu orice titlu
debitorului.
Dupa infiintarea popririi tertul poprit este obligat sa faca de indata reţinerile prevăzute de
lege şi sa vireze sumele retinute în contul indicat de organul de executare, comunicând totodata în
scris despre existenta altor creditori.
Pentru stingerea creantelor bugetare, debitorii detinatori de conturi bancare pot fi urmariti
prin decontare bancara, utilizandu-se procedurile descrise anterior. Sumele existente, precum şi cele
viitoare provenite din încasarile zilnice în conturile în lei şi în valuta sunt indisponibilizate.
Executarea silită a bunurilor mobile ale debitorului se face prin aplicarea sechestrului şi
valorificarea acestora, în temeiul unui titlu executoriu, chiar daca acesta se afla la un tert.
În cazul debitorului persoana fizica nu pot fi supuse executarii silite, fiind necesare vietii şi
muncii debitorului, precum şi familiei sale:
■ bunuri mobile de orice fel care servesc la continuarea studiilor şi formarea
profesionala, precum şi cele strict necesare exercitarii profesiei sau altor ocupatii cu caracter
permanent, inclusiv cele necesare desfăşurarii de activităţi agricole (unelte, seminte, furaje,
animale de producţie şi de lucru);
■ bunuri strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului şi familiei sale,
precum şi obiectele de cult religios, daca nu sunt mai multe de acelasi fel;
■ alimente necesare debitorului şi familiei sale pe timp de 2 luni, iar în cazul
debitorului care se ocupa exclusiv de agricultura, alimentele strict necesare pana la noua
recolta;
■ combustibilul necesar debitorului şi familiei sale pentru încalzit şi pentru prepararea
hranei pe timp de trei luni de iarna;
■ bunuri declarate neurmaribile prin alte dispozitii legale.
Bunurile debitorului persoana fizica necesare desfăşurarii activităţii de comert nu sunt
exceptate de la executarea silită.
Executarea silită a bunurilor imobile se intinde asupra bunurilor imobile proprietate a
debitorului, precum şi asupra bunurilor accesorii bunului imobil, prevăzute de Codul civil. În
cazul debitorului persoană fizică nu poate fi supus executarii silite spatiul minim de locuit de
debitor şi familia sa (nu sunt aplicabile în cazurile în care executarea silită se face pentru
stingerea creantelor bugetare rezultate din savârsirea de infractiuni, precum şi în cazul stabilirii
răspunderii asociatilor şi/sau administratorilor societătilor debitoare).
Creantele bugetare înscrise în titlul executoriu se sting cu sumele realizate în urma
valorificarii bunurilor mobile si/sau imobile, în ordinea vechimii, mai intai creanta principală şi
apoi accesoriile acesteia. Daca suma ce reprezinta atat creanta bugetara, cat şi cheltuielile de
executare este mai mica decat suma realizata prin executare silită, cu diferenta se va proceda la
compensarea cu alte creante bugetare, sau se restituie, la cerere, debitorului.
Prescriptia dreptului de a cere executarea silită este de 5 ani de la data incheierii anului
financiar în care a luat nastere acest drept.
Dreptul de a cere compensarea sau restituirea sumelor privind obligatiile bugetare se
prescriu în termen de 5 ani de la data incheierii anului financiar în care a luat nastere dreptul la
compensare sau restituire.
Circuitul documentelor intre structurile administrativ-teritoriale ale Ministerului
Finanţelor Publice cu atribuţii/competente în stabilirea/colectarea creantelor bugetare este
redat în figura 10.
Fig. 10. Circuitul documentelor intre structurile administrativ-teritoriale ale Ministerului Finanţelor
Publice cu atribuţii/competente în stabilirea şi colectarea creantelor bugetare
Legenda:
S1 - Schimb de informaţii cu privire la plăţile efectuate de debitor în termenul stabilit de organul de control
S2 - Schimb de informaţii cu privire la plăţile efectuate de debitor dupa comunicarea inştiintarii de plata
S3 - Schimb de informaţii cu privire la obligatiile de plata şi la operaţiunile de rectificare a platii
DOCUMENTELE PRIN CARE SE STABILESC OBLIGATIILE BUGETARE
1 Avizul de urmarire.
2 Procesul-verbal de constatare a contraventiilor.
3 Dispozitia de urmarire.
4 Obligatiile de plata stabilite prin declaraţii fiscale, decizii de impunere privind plăţile anticipate,
decizii de impunere anuala, impunerea din oficiu, dobânzi, penalităţi şi amenzi.
5 Procesul-verbal de cheltuieli de executare.
6 Titluri executorii emise de alte organe.