Dunărea este al doilea fluviu ca lungime din Europa (după Volga).

Izvorăște din Munții Pădurea Neagră (Germania) sub forma a două râuri

numite Brigach și Breg ce izvorăsc de sub vârful Kandel (1241m) și se
unesc în orașul Donaueschingen (altitudine: 678 m) la cca 1 km est de
castelul Fürstenberg. Numele german al fluviului este Donau,
pronunțat /'do.nau/. Dunărea curge către sud-est, pe o distanță de
2.858 km, până la Marea Neagră. La vărsarea fluviului în Marea Neagră
s-a format Delta Dunării.
Dunărea este un important drum fluvial internațional, curgând prin 10
țări
(Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croația, Serbia, România, Bulgar
ia, Republica Moldova, Ucraina) și are afluenți din alte șapte țări. Trece
prin patru capitale de stat: Viena, Bratislava, Budapesta și Belgrad.
Dunărea are un bazin de colectare de peste 800.000 km2, care reprezintă
8% din teritoriul Europei, aici trăind 10% dintre europeni. Rețeaua
hidrografică a bazinului dunărean este alcătuită din aproximativ 120
râuri importante. Cel mai lung este Tisa (965 km)[1], afluentul cu debitul
cel mai mare este Sava, iar afluentul cu cel mai mare bazin hidrografic
este tot Tisa. Doi afluenți importanți au același nume: râul
Morava din Slovacia și râul Morava din Serbia.
Napoleon numea Dunărea „regele râurilor europene”, iar Nicolae Iorga,
„cea mai bogată în daruri”, ea bucurându-se de atenția popoarelor
continentului; pe malurile ei s-au făurit și au durat până în zilele noastre
civilizații milenare. Pentru Țara Românească și pentru Moldova, fluviul
Dunărea a fost linia luptelor cu Imperiul Otoman: „Oriunde ați vedea-o
în țara noastră, Dunărea e (...) ca o ființă care a văzut și a suferit multe
și poartă în chipul său urma tuturor luptelor” (George Vâlsan)
Prima reglementare juridică internațională privind navigarea pe Dunăre
poate fi considerată tratatul de la Belgrad semnat între Austro-
Ungaria și Turcia, tratat care permitea austriecilor navigarea pe cursul
mediu și inferior al fluviului, aflat pe atunci sub control otoman. Tratatul
de la București din 1812, încheiat între Rusia și Turcia acorda mai multă
libertate de navigare, ceea ce a permis dezvoltarea comerțului pe
Dunăre.[2] Tratatul de la Paris din 1856 realizează o veritabilă
internaționalizare a navigației pe fluviu.
După Primul Război Mondial, la Paris în 1921, a fost elaborat Statutul
definitiv al Dunării, înființându-se două comisii:

 Comisia Europeană a Dunării (CED), formată din

reprezentanții României, Angliei și Italiei;
 Comisia Internațională a Dunării (CID), în care intrau, pe lângă
statele riverane, și marile puteri membre ale CED.
Prin acest statut, navigația pe Dunăre era pusă de fapt la dispoziția
marilor puteri, ceea ce constituia o încălcare a drepturilor suverane ale
statelor riverane.
După cel de-al Doilea Război Mondial, mai exact în 1948, a fost
încheiată Convenția de la Belgrad, care stipula ca navigația pe marele
fluviu să fie liberă și deschisă pentru cetățenii, navele comerciale
și mărfurile tuturor statelor, pe bază de egalitate în ceea ce privește
taxele portuare și de navigație, precum și condițiile generale ale
navigației comerciale, excepție
făcând cabotajul între porturile aceluiași stat. Regimul stabilit de această
convenție se aplică în sectorul cuprins între orașul Ulm și Marea Neagră,
prin Brațul Sulina. Navigația pe Dunăre a navelor militare ale statelor
neriverane este interzisă, navele militare ale statelor riverane putând
naviga numai în apele naționale respective, până la firul apei. Țările
riverane au dreptul de a efectua supravegherea vamală și sanitară a
fluviului și de a aplica reguli de navigație pe porțiunea ce le aparține, în
conformitate cu regulile generale de navigație stabilite de o comisie a
Dunării, compusă din reprezentanții tuturor țărilor dunărene.