Sunteți pe pagina 1din 25

Capitolul VI

Regimul juridic al spațiilor internaționale1

Spațiile internaționale au reprezentat de la începutul


existenței dreptului internațional modern un interes deosebit
pentru doctrinari, dar și pentru state ca și subiecte de drept,
deoarece reglementările acestor spații sunt vitale pentru
economia și dezvoltarea acestora.

Prin sintagma ”spații internaționale” înțelegem: fluviile


internaționale, canalele maritime internaționale, dreptul mării,
zonele polare și desigur, spațiul aerian și cosmic. Vom analiza
în cele ce urmează aceste domenii, pentru a demonstra
importanța lor practică în economia dezvoltării societății umane

1. Fluviile internaționale

Fluviile internaționale au fost primele spații ce au făcut


obiectul unor reglementări internaționale, Rinul, Dunărea sau
Tisa sunt doar câteva dintre fluviile de o mare importanță pentru
continentul european.

1
Copierea, tipărirea sau multiplicarea prin orice mijloc a acestui
document sau a unei porțiuni a acestuia sunt strict interzise. Nu
este permis utilizatorilor acestui document să faciliteze altor
persoane accesul la document sau la porțiuni din acesta, fără
permisiunea scrisă explicită a titularului drepturilor de autor, dr.
Alexandru Jădăneanț
Fluviul internațional este definit de către literatura
juridică, drept acel curs de apă navigabil care separă sau
traversează teritoriile mai multor state.

Dacă este să clasificăm fluviile internaționale, atunci


acestea pot fi divizate în:

o Fluvii contigue – sunt cursurile de apă ce despart


teritoriile a două sau mai multe state, ex: Rinul,
care separă Germania, Elveția și Franța sau
Dunărea care separă teritoriul României de cel al
Bulgariei
o Fluvii succesive – sunt acele fluvii care străbat
teritoriile mai multor state suverane, spre
exemplu: Dunărea – curge prin Austria, Slovacia
și România

a. Reglementări juridice

Nu există la nivel internațional niște reglementări juridice


generale ce sunt aplicabile tuturor fluviilor internaționale. Acest
deziderat este greu de atins, pentru că acest domeniu este unul
ce se rezolvă cel mai ușor prin acorduri regionale, în care sunt
implicate statele direct interesate.

Totuși, în istoria dreptului internațional s-au întâlnit


câteva încercări de a reglementa juridic aceste spații, vom
aminti:

o Congresul de la Viena din 1815, când a fost


folosit termenul de ”fluviu internațional”, fiind
stabilite și anumite principii ale regimului de
navigație pe acestea
o Cu ocazia Conferinței de la Berlin din 1885 s-a
instituit libertatea de navigație pe două fluvii
africane: Congo și Niger
o În cadrul Conferinței de la Barcelona din 1921 au
fost dezbătute o convenție și un statut prin care s-
a reglementat regimul juridic al căilor navigabile
ce pot fi definite ca fiind de interes internațional

În urma acestor acte amintite mai sus și a altora ce au


fost adoptate în secolul XX s-au cristalizat următoarele reguli
privitoare la navigația pe fluviile internaționale:

o Statul își exercită suveranitatea asupra porțiunii


din fluviu ce se află pe teritoriul său
o În domeniul navigației se va aplica principiul
libertății navigației
o Doar statele riverane au competența de a
reglementa navigația pe fluviile internaționale,
fiind un atribut al suveranității lor
o Statele riverane au obligația de a depune toate
eforturile ca fluviul să fie în stare de navigație,
putând fi percepute taxe și alte impozite
o Statele riverane au dreptul de control vamal și
sanitar
o Pentru buna coordonare a activității pe fluviul
internațional, este de dorit înființarea unei comisii
la care să participe reprezentanții tuturor statelor
riverane

Referitor la navigarea pe fluviile internaționale, este


important de știut că regimul juridic al navelor ce tranzitează
fluviul este definitoriu pentru a se putea aplica regulile
corespunzătoare. Așadar:
o Navele comerciale se bucură pe timp de pace de
deplina libertate de navigare pe fluviile
internaționale
o Navele militare, de poliție sau vamale ale statelor
neriverane nu au acces pe fluviul internațional
o Navele militare, de poliție sau vamale ale statelor
riverane pot naviga doar pe porțiunea de rău ce
aparține statului de pavilion. Dacă acestea doresc
să navigheze și în sectoare ce aparțin altor state
riverane, navele trebuie să primească din partea
acelor state o autorizație specială de tranzit

Fluviile internaționale au devenit un subiect important de


discuție și în cadrul ONU, această organizație inițiind unele
demersuri pentru conturarea unor înțelegeri scrise între statele
ce împart între ele cursul unui fluviu internațional.

Comisia de drept internațional din cadrul ONU a dezbătut


nu doar problema navigației fluviilor internaționale, dar și
probleme de mediu, de infrastructură sau economice. În urma
dezbaterilor ce au avut loc s-a conturat conceptul de natural
shared resources – resurse naturale partajabile, ce apoi avea să
fie consimțit juridic în Carta drepturilor și obligațiilor economice
ale statelor.

Din conceptul de resurse partajabile, doctrina a desprins


câteva principii ce interesează dezvoltarea durabilă a fluviilor
internaționale. Principiile sunt:

o Cursul de apă va fi utilizat și împărțit în mod


echitabil
o Statele ce exploatează o parte a fluviului
internațional sunt oprite de la manifestări ce ar
putea să cauzeze celorlalte state riverane pagube
importante
o Statele riverane sunt obligate să coopereze
o Statele riverane vor iniția politici prin care să fie
protejate ecosistemele. În această direcție, se
identifică o colaborare intensă între state și
organizații neguvernamentale specializate în
conservarea ecosistemelor
o Statele vor depune toate diligențele pentru a
preveni poluarea fluviilor internaționale

b. Regimul juridic al fluviului internațional / Dunărea

Am ales să analizăm regimul juridic al Dunării, deoarece


este un spațiu ce ne interesează direct ca și stat, iar acest fluviu
internațional a jucat un rol important în economia României.
Dunărea a fost un simbol ce apare și în istoriografia statului
nostru destul de pregnant, amintim doar de imaginea sosirii
principelui Carol de Hohenzollern în țările române, debarcând în
ținutul Severinului.

Analiza regimului juridic al Dunării o vom efectua


cronologic, urmărind acele acte de drept internațional care au
marcat nu doar dezvoltarea activității pe fluviu, dar și acelea
care deschid căi de comunicare și cooperare între statele
riverane.

o 1856 – Tratatul de pace de la Paris. Prin


încheierea acestui tratat a luat sfârșit războiul
ruso-turc. În cadrul conferinței de pace, un punct
important pe agenda de discuții l-a reprezentat
regimul juridic al fluviului numit Dunăre. Marile
puteri europene aveau interese evidente pentru
acest curs de apă, fiind identificat potențialul
economic al acestuia. Prin tratatul de la Paris s-a
hotărât că navigarea pe Dunăre este una liberă,
atât pentru statele riverane, cât și pentru cele
neriverane. Este un punct de noutate, care a fost
introdus mai ales din dorința Marii Britanii și a
Franței. Tot în cadrul acestei întruniri, fluviul este
împărțit în două sectoare: sectorul fluvial și cel
maritim. Dunărea maritimă avea să fie
administrată de Comisia Europeană a Dunării, o
primă formă incipientă a unei organizații
internaționale, din care făceau parte următoarele
state: Marea Britanie, Franța, Prusia, Sardinia,
Turcia, Rusia și Austria. Principatelor Române nu
făceau parte din această comisie
o 1920 – 1921 – Conferința de pace de la Paris.
Între 2 august 1920 și 23 iulie 1921 a avut loc în
capitala Franței o nouă conferință de pace ce
avea să reflecte noul raport de forțe între statele
europene după încheierea Primului Război
mondial. În cadrul acestei conferințe, fluviul
european este din nou subiect al negocierilor
diplomatice. Prin grija statelor europene se
adoptă cu această ocazie Convenția Dunării ce
reprezintă un act autentic de drept internațional,
prin care s-a instituit un regim internațional pe
toată porțiunea navigabilă a Dunării, pornind de la
Ulm până la vărsarea în Marea Neagră. Sunt
funcționale două comisii pentru fluviu, Comisia
Internațională a Dunării pentru sectorul superior,
cuprins între Ulm și Brăila și Comisia Europeană
a Dunării ce avea să administreze sectorul
maritim al Dunării, mai precis porțiunea delimitată
de Brăila și vărsarea în mare. Comisia
Internațională a Dunării este compusă din toate
statele riverane, deci și Regatul României, plus
Marea Britanie, Franța și Italia, pe când din
Comisia Europeană a Dunării, pe lângă Regatul
României mai făceau parte Marea Britanie,
Franța și Italia. Sediul Comisiei Europene a
Dunării a fost stabilit la Sulina, Regatul României
jucând un rol cheie în dezvoltarea economică a
fluviului internațional Dunăre
o După cel de-al Doilea Război mondial raportul de
forțe din Europa s-a modificat semnificativ, astfel
că s-a simțit nevoia ca reglementările referitoare
la Dunăre să fie renegociate sau să se impună
noi reglementări referitoare la regimul juridic al
fluviului. Așa s-a ajuns la semnarea Convenției
de la Belgrad în 1948 ce reglementează și
actualmente regimul juridic al Dunării, ca și fluviu
internațional. Noutatea adusă de acest act
internațional este că a fost semnat și ratificat
exclusiv doar de către statele riverane. Acestora
le este recunoscută exercitarea suveranității
asupra porțiunilor de fluviu aflate în limitele
granițelor lor. De la procedura gestiunii navigației
pe Dunăre sunt excluse statele neriverane, fiind
însă recunoscută libera navigație pe fluviu de
către vasele comerciale și civile. Comisia
Internațională a Dunării, precum și Comisia
Europeană a Dunării devin istorie, deoarece prin
Convenția de la Belgrad a fost creată Comisia
Dunării cu sediul la Budapesta, comisie ce se
bucură doar de atribuții de coordonare a regulilor
de navigare și control pe Dunăre.
o Dimensiunea economică a Dunării nu trebuie să
fie neglijată, iar revoluția tehnologică a
demonstrat că potențialul economic al acestui
fluviu nu a fost exploatat la maxim. Debitul cu
care curge Dunărea pe anumite tronsoane
permite producerea de energie electrică.
Republica Socialistă România a încheiat cu
Republica Socialistă Federativă Iugoslavia două
tratate bilaterale, în urma cărora s-au construit
hidrocentralele de la Porțile de fier I și II. Tratatele
bilaterale sunt acorduri prin care se
reglementează sistemul hidroenergetic, dar și noi
reguli de navigație impuse de efectuarea
lucrărilor de amenajare a celor două centrale
producătoare de electricitate.
o După terminarea Războiului Rece și redesenarea
granițelor continentului european, unele state au
dorit să adere la Convenția de la Belgrad, astfel
Croația și Republica Moldova ratifică acest act de
drept internațional, Republica Federală a
Germaniei își reafirmă calitatea de stat membru
al Convenției și notifică faptul că își rezervă
anumite drepturi ce decurg din calitatea de
membru NATO și UE. Toate aceste modificări au
fost consemnate în protocoale, ce au intrat în
vigoare în 1999
o Canalul Dunăre – Marea Neagră nu face obiectul
reglementărilor internaționale, deoarece se află în
întregime pe teritoriul statului român, acesta
exercitându-și deplina suveranitate și jurisdicție.
Statul român recunoaște libertatea de navigare a
vaselor comerciale și de călători pe acest canal
o 1994 – la Sofia, capitala Bulgariei s-a semnat
Convenția pentru protecția și folosirea durabilă a
Dunării, convenție ce a fost ratificată și intrată în
vigoare abia în 1998. Statele semnatare nu sunt
doar cele riverane, ci și cele ce aparțin bazinului
dunărean, Comunitățile Europene au arătat un
interes crescut pentru subiect fiind parte
contractantă a convenției. România este
depozitarul convenției, Austria a oferit prin
capitala sa Viena, sediul Comisiei Internaționale
pentru protecția Dunării. Această nouă formă de
cooperare are ca și scop realizarea unor proiecte
prin care să fie asigurată dezvoltarea durabilă a
Dunării
2. Canalele maritime internaționale

După cum am observat, fluviile internaționale sunt de o


mare relevanță nu doar economică, ci și politică. Omenirea a
evoluat, iar capacitățile tehnologice au avansat permițând
construirea de construcții artificiale care să faciliteze o și mai
bună comunicare dintre fluvii și zonele maritime.

Canalul maritim este o astfel de construcție, dacă


aceasta se află în întregime pe teritoriul unui singur stat, atunci
regimul juridic este ușor de definit, canalul urmând regimul
juridic al teritoriul de stat al respectivului stat. Dacă respectivul
canal este vital pentru circulația internațională, atunci acesta
poate să facă obiectul unor înțelegeri internaționale sau statul
poate să recunoască libertatea de navigație a navelor
comerciale. Suveranitatea statului riveran trebuie să fie
recunoscută și respectată de către statele terțe ce vor să
folosească canalul respectiv.

Există pe mapamond mai multe canale ce sunt relevante


pentru materia ce o parcurgem, ne vom opri la analizarea, pe
scurt, a două dintre acestea: canalul de Suez și canalul
Panama.

a. Canalul de Suez

Istoria acestui canal este una destul de complicată,


deoarece sunt implicate elemente de drept internațional, cât și
de drept privat intern. Canalul a fost construit în secolul XIX și
face trecerea din Marea Mediterană în cea Roșie și Oceanul
Indian. Canalul a fost construit pe teritoriul Egiptului, iar prin
Convenția de la Constantinopol din 1888 a fost stabilit regimul
său juridic, fiind consfințit dreptul de administrare al canalului al
societății ”Compania Universală” ce încheiase un contract de
concesiune cu guvernul egiptean pentru o perioadă de 99 de
ani. În 1956 Egiptul naționalizează Canalul de Suez, fiind
blocată navigarea liberă pe acesta. Acțiunea Egiptului a
provocat o criză internațională, Marea Britanie și Franța au
ripostat dur, organizând chiar o intervenție militară. Un an mai
târziu, la 24 aprilie 1957 Egiptul revine asupra actului de
naționalizare, recunoscând drepturile și obligațiile ce-i revin din
Convenția de la Constantinopol, obligându-se să permită
navigația liberă și neîntreruptă pe canal. Acesta este administrat
și în prezent de o persoană juridică de drept egiptean, ce se
supune Ministerului Comerțului din Egipt.

b. Canalul Panama

Tot la sfârșitul secolului XIX este dat spre folosință și


Canalul Panama, ce realizează legătura dintre Oceanul Atlantic
și cel Pacific. Canalul a fost inaugurat în 1914, regimul juridic a
fost stabilit prin acorduri bilaterale încheiate după cum urmează:

o 1901 – acord bilateral încheiat între Marea


Britanie și Statele Unite ale Americii
o 1903 – acord încheiat între Statele Unite ale
Americii și Panama

În tratatul încheiat de SUA în 1903, Panama se obligă să


cedeze o zonă de cinci mile de fiecare parte a canalului către
Statele Unite ale Americii, ceea ce a dus la transformarea
acestuia în baza militară americană. În 1979 se negociază un
nou acord, prin care se ajunge la compromisul, ca până în 1999
gestiunea și apărarea militară a canalului să fie transmisă
Republicii Panama.

3. Dreptul mării

Mările și oceanele reprezintă o mare parte a planetei


albastre, motiv pentru care regimul juridic al acestor teritorii a
trezit interesele statelor.

Statele ce aveau ieșire la mare și forța necesară de a


exploata prin flotă proprie teritoriile marine au încercat între
secolele XII – XVII să impună regula potrivit căreia mari
suprafețe de mare le aparțin în proprietate, datorită faptului că
sunt riverane la acele ape. Spania, Portugalia, orașele Genova
sau Pisa sunt doar câteva exemple de entități care nu doar au
militat pentru această idee, dar au și încercat să o pună în
operă. În respectiva perioadă istorică, acestea erau statele ce
navigau și care își disputau cele mai importante rute maritime.

Încă din secolul XVI, Marea Britanie, Olanda și Franța se


afirmă ca state ce dețin o flotă proprie, astfel și acestea pot
emite pretenții asupra regimului juridic al mărilor și oceanelor.
Mai ales Marea Britanie, dar și Olanda susțin libertatea de
navigație a vaselor comerciale și de pescuit, fiind identificabilă o
primă încercare de creionare a unor concepte fundamentale ale
dreptului mării.

Un punct de răscruce pentru dreptul mării, dar pentru


întreaga teorie a dreptului internațional, îl reprezintă opera lui
Hugo Grotius, jurist și recunoscut diplomat olandez, care și-a
aprofundat studiile în domeniul dreptului războiului și al dreptului
mării. În materia ce o studiem în acest capitol, Grotius introduce
noțiunea de mare liberum, ceea ce înseamnă de fapt că mările
și oceanele sunt libere și deschise statelor pentru navigație,
comerț sau pescuit. Grotius este adeptul mării libere, dar încă
din 1609, când îi apare cartea ”Mare liberum” el enunță și
anumite reguli ce trebuie să fie aplicate și respectate pentru a se
evita conflictele dintre puterile maritime.

Un concept contrar celui enunțat de Grotius este cel de


mare clausum, ce a fost susținut de juristul britanic John Selden.
Potrivit teoriei lui Selden, Marea Britanie ar trebui să se bucure
de dreptul de monopol și de însușire a unor vaste spații
maritime. Extremele la care se află cele două concepte sunt
ușor sesizabile, perioada istorică în care acestea apar este una
destul de neclară în ceea ce privește instituțiile juridice, este
perioada de formare a primelor norme cutumiare în dreptul
internațional.

Până în secolul XIX statele cu ieșire la mare


consolidează concepte, ca mare teritorială și delimitarea
acesteia prin diverse metode, cum ar fi: bătaia tunului sau
regula celor 3 mile marine.
La conferința de la Haga din 1907, preocupările statelor
s-au îndreptat spre codificarea regulilor privitoare la purtarea
războiului pe mare.

După Primul Război mondial, problematica dreptului


mării devine una de prim plan, statele și organizațiile
internaționale lucrând spre codificare a cât mai multe cutume din
acest domeniu juridic. Din perspectivă cronologică se pot aminti
următoarele evenimente ce sunt relevante pentru dezvoltarea
dreptului mării:

o 1930 / Conferința de la Haga - nu s-a reușit


adoptarea unui act în materia dreptului mării,
ceea ce s-a putut decide a fost recunoașterea
juridică a conceptului de zonă contiguă a statului
riveran.
o 1945 / Președintele american Truman proclamă
dreptul exclusiv al SUA asupra platoului
continental – declarație unilaterală
o 1945 / Ca și ripostă la declarația unilaterală a
SUA, majoritatea statelor din America Latină își
extind lățimea mărilor teritoriale la 200 de mile
marine – declarație unilaterală a fiecărui stat
o 1949 / Pe agenda Comisiei de drept internațional
din cadrul ONU se înscrie ca și problemă
specială, codificarea dreptului mării
o 1958 / Sub egida ONU are loc prima conferință în
domeniul dreptului mării fiind adoptate patru
convenții prin care se reglementează: marea
liberă, marea teritorială, platoul continental și
regulile asupra pescuitului și conservării bogăției
și resursei biologice marine
o 1973 / După eșecul celei de-a doua conferințe
ONU în materia dreptului mării, are loc o a treia
conferință, în urma căreia s-a hotărât adoptarea
unei convenții unice prin care să se reglementeze
toate aspectele dreptului mării
o 1982 / Montego Bay (Jamaica) – are loc
conferința care adoptă Convenția asupra
dreptului mării, ce a intrat în vigoare în 1994,
statul român ratificând acest text abia în 1996

Am utilizat în această scurtă trecere în revistă a istoriei


dezvoltării domeniului dreptului mării, o serie de concepte ce
trebuie să fie deslușite în cele ce urmează.

a. Apele interioare

Ape maritime interne sunt considerate acele ape ce


deservesc porturile și radele, golfurile și fiordurile, toate acestea
fiind limitate între litoral și linia de bază a mării teritoriale. Din
punct de vedere juridic, statele exercită deplina suveranitate și
jurisdicție asupra acestor spații, fapt ce este recunoscut nu doar
de ordinea juridică internă, ci și de dreptul internațional. Atât
cutuma internațională consacră cele afirmate mai sus, dar și pe
cale convențională statele au înțeles să asigure acest regim
juridic, așa cum s-a statuat, spre pildă, în Convenția de la
Geneva din 1923 referitoare la regimul internațional al porturilor.

b. Marea teritorială

Poate cel mai important concept al dreptului mării din


perspectiva statelor riverane este cel de mare teritorială. Acest
concept prezintă un interes deosebit pentru că în aceste ape,
statul suveran își exercită deplina suveranitate și jurisdicție,
acestea încercând de-a lungul istoriei să impună reguli de
demarcație a acestei, care să le fie cât mai convenabile. Tehnic,
marea teritorială a fost delimitată folosindu-se fie regula bătăii
ghiulelei de tun sau a celor trei mile marine.

Convenția de la Montego Bay2 aduce claritate în acest


domeniu, arătând că marea teritorială a unui stat nu poate
depăși 12 mile marine. Referitor la această prevedere, literatura
de specialitate a reliefat câteva precizări ce merită să fie
punctate în cele ce urmează:

o Cele 12 mile marine sunt un maxim, pe care


statele nu sunt obligate să-l atingă, le este însă
interzis să depășească distanța celor 12 mile
o În cazul în care statele au maluri față în față,
marea teritorială se va delimita prin acordul
respectivelor state, în lipsa acestuia, delimitarea
va urma linia mediană
o Pentru țărmurile line, liniile de bază de la care se
trasează începutul mării teritoriale coincid cu linia
malului
o În cazul țărmurilor crestate, linia de bază se
obține prin unirea punctelor celor mai avansate în
larg

Regimul juridic al mării teritoriale comportă o serie de


particularități, ce nu sunt însă relevante pentru un curs de
introducere în materia dreptului mării. Chestiunile tehnice legate
de jurisdicția civilă sau penală a statului riveran exercitate în
anume condiții în marea teritorială depășesc cadrul nostru, vom
insista pe următoarele aspecte:

2
Art. 3 al Convenției de la Montego Bay are următorul conținut: ”Fiecare stat are dreptul
să stabilească lățimea mării sale teritoriale până la o limită care să nu depășească 12
mile marine, măsurate de la liniile de bază, determinate în conformitate cu prezenta
Convenție”
o Statul riveran exercită toate drepturile ce decurg
din suveranitate asupra apelor, solului, subsolului
și a coloanei de aer din cadrul mării teritoriale
o Toate statele se bucură de dreptul de a trece
inofensiv prin marea teritorială a statelor riverane.
Această trecere trebuie să se caracterizeze prin
rapiditate și neîntrerupere. Este evident că ne
referim la trecerea navelor civile și comerciale,
convențiile asupra dreptului mării tac în privința
navelor militare, acestora le este recunoscut în
mod indirect acest drept. Statele riveran pot însă
respinge trecerea acestor nave prin marea lor
teritorială

c. Zona contiguă

Ne raliem literaturii de specialitate și vom defini zona


contiguă drept acel spațiu reprezentat de fâșia de mare ce este
adiacentă mării teritoriale, care se extinde dincolo de limita
exterioară a acesteia până la o distanță de maximum 24 de mile
marine. Aceasta se măsoară de la liniile de bază ale mării
teritoriale, astfel dacă un stat și-a stabilit o mare teritorială de 12
mile marine, zona contiguă nu poate depăși alte 12 mile marine,
pentru a nu se încălca limita maximă de 24 mile marine.

Din punct de vedere al regimului juridic, în zona contiguă


statul nu-și exercită întreaga suveranitate, ci doar anumite și
restrânse drepturi suverane, ce țin de prerogativele funcționale
ale acestuia, cum ar fi: prevenirea încălcării codului vamal, a
regulilor sanitare sau a regimului trecerii frontierei. Navele
statelor terțe au trecerea liberă asigurată și în această zonă.

d. Zona economică exclusivă


Zona economică exclusivă este definită drept acea
porțiune ce se întinde spre largul mării pe o distanță de până la
200 de mile, calculate de la liniile de bază.

Zona economică exclusivă este o creație destul de


recentă ce a fost impusă de statele riverane, în încercarea
acestora de a acapara influență peste teritorii cât mai largi din
marea liberă. Zona economică este o instituție reglementată la
nivel convențional, art. 55-75 ale Convenției de la Montego Bay
descriu în amănunt regulile și regimul juridic ce caracterizează
această zonă.

Regimul juridic al zonei economice exclusive este unul


aparte, deoarece statul riveran își poate exercita drepturile
suverane doar în ceea ce privește explorarea și exploatarea
resurselor naturale, biologice și nebiologice ce se găsesc în
respectiva zonă. Pentru desfășurarea acestei activități, statul
riveran este îndreptățit să instaleze utilaje și alte mecanisme.

Restul statelor au dreptul de a naviga și survola spațiul


zonei economice exclusive, statele terțe bucurându-se și de
libertatea de a instala în zona amintită cabluri și conducte
submarine.

e. Platoul continental

Dorința statelor de a exploata cât mai multe bogății


naturale și de a exercita exclusivitate în acest demers a dus la
introducerea în terminologia dreptului mării a noțiunii de ”platou
continental”, noțiune ce a fost împrumutată din geologie.

Din punct de vedere al definirii acestui concept, vom


reține faptul că platoul continental reprezintă prelungirea
țărmului care coboară în pantă sub apele mării până la
marginea continentală, zonă în care marea nu atinge, de cele
mai multe ori, adâncimi mai mari de 200 de metri. După această
zonă urmează formarea taluzului continental abrupt.

Din punct de vedere juridic, platoul continental este


delimitat folosindu-se regula distanței de 200 de mile.

Regimul juridic al platoului continental a fost stabilit de


convenția din 1982, statul riveran exercită asupra acestui spațiu
drepturi suverane de explorare și exploatare a resurselor
naturale, de cele mai multe ori fiind vorba despre extracția de
hidrocarburi.

Relevanța platoului continental pentru economia statelor


riverane poate fi extrasă și din analiza litigiului dintre România și
Ucraina, ce s-a purtat tocmai pentru că cele două state nu au
putut atinge un compromis, astfel Curtea Internațională de
Justiție a putut fi sesizată cu acordul ambelor state. Problema cu
care a fost sesizată curtea internațională nu a fost doar
existenței Insulei Șerpilor ca teritoriu locuibil, ci și delimitarea
platoului continental a celor două state.

Cuvântul cheie în deslușirea cauzei a fost ”insulă”.


Aceste formațiuni de pământ joacă un rol cheie pentru statele
riverane, deoarece în funcție de acestea se stabilesc zonele
maritime descrise mai sus. Convenția de la Montego Bay aduce
lumină în chestiune, prin art. 121 se arată că formațiunile
stâncoase și insulele mici care nu se bucură de o viață
economică proprie, nu se bucură de zonă economică exclusivă
și nici de platou continental.

f. Marea liberă
Hugo Grotius, în secolul XVII a adus în discuția doctrinei
vremii, posibilitatea ca teritoriul marin să fie declarat liber.
Interesul statelor neriverane au tot interesul ca acest deziderat
să devină realitate, marile puteri maritime au militat pentru spații
întinse din mare asupra cărora să-și exercite suveranitatea.

Convenția din 1982 definește conceptul de mare liberă,


prin eliminarea spațiilor marine analizate mai sus, astfel regimul
juridic al mării libere se aplică asupra tuturor spațiilor marine ce
nu se încadrează în tiparele zonelor maritime ce definesc statele
riverane.

Din punct de vedere juridic, marea liberă este un spațiu


deschis tuturor statelor, neavând nici un fel de relevanță dacă
statele ce exploatează marea liberă sunt state riverane sau fără
litoral. Libertățile de care se bucură statele în marea liberă sunt:

o Libertatea de navigare
o Libertatea de survol a spațiului aerian de
deasupra mării libere
o Libertatea de pescuit în apele mării libere
o Dreptul de a instala cabluri submarine
o Libertatea de a construi și plasa insule artificiale
o Statele se bucură de libertatea de a implementa
cercetări științifice

Marea liberă nu este un spațiu ce nu este reglementat


juridic, astfel nu lipsesc obligațiile statelor sau acțiunile ce sunt
interzise în acest spațiu. Enumerăm câteva exemple:

o Este interzis atacul armat în marea liberă


o Sunt interzise experiențele nucleare în apele
mării libere
o Prevenirea transportului de sclavi
o Cooperarea statelor pentru contracararea
fenomenului pirateriei, subiect ce este de mare
actualitate mai ales în zona apelor teritoriale ale
Somaliei
o Cooperarea pentru reprimarea traficului de
stupefiante

g. Zona internațională a spațiilor submarine

O ultimă categorie de zone maritime ce sunt analizate în


literatura de specialitate este cea a spațiilor submarine, ce a fost
definită de convenția din 1982 ca fiind fundul mărilor și
oceanelor și subsolul acestora aflate dincolo de limita platoului
continental. Această zonă astfel definită a fost declarată drept
patrimoniu comun al umanității.

Spațiile submarine sunt adevărate comori de resurse


naturale, de hidrocarburi, astfel este de menționat faptul că
acestea aparțin omenirii, iar drepturile acesteia vor fi exercitate
prin intermediul Autorității internaționale. Această formă de
organizare cunoaște două organe principale, care sunt chemate
să administreze cu înțelepciune problemele acestor spații ce
sunt râvnite de statele puternic industrializate, care dețin
tehnologia necesară de a le și explora și exploata. Două sunt
organele principale ale Autorității:

o Adunarea – este forul în care toate statele sunt


reprezentate
o Consiliul – este un organ format din reprezentanții
a 36 de state, care sunt aleși de către Adunare

Spațiile maritime sunt importante pentru dreptul


internațional, este un domeniu fascinant pentru că
reglementările sunt fie cutume, fie convenții internaționale, fiind
întâlnit și un proces avansat de codificare a cutumelor existente
în dreptul mării.

4. Teritoriile polare

Două sunt teritoriile polare ce ne interesează: Arctica și


Antarctica. Cele două zone au făcut obiectul analizei științifice,
dar și a celei a doctrinarilor dreptului internațional.

Vom trece în revistă cele mai relevante informații despre


cele două zone polare.

a. Arctica

Polul Nord, așa cum este cunoscută Arctica în limbaj


profan este o zonă ce este compusă din 2/3 apă, condițiile de
trai nefiind cele mai propice. În general, zonele polare sunt
delimitate cu ajutorul liniei geografice și astronomice a spațiului.
Această regulă nu a fost folosită în demersul de delimitare a
spațiului arctic, asta deoarece juristul rus Lakhtin a dezvoltat
teoria sectoarelor de atracție, ceea ce se traduce prin faptul că
statele care au coaste la Oceanul Înghețat de Nord sunt
suveranele pământurilor, astfel teritoriile delimitate aparțin:
Rusiei, Norvegiei, Danemarcei, Canadei și Statelor Unite ale
Americii.

b. Antarctica

Antarctica este zona situată între Australia, Noua


Zeelandă, America de Sud și Africa de Sud. Regimul juridic al
acestei zone a fost stabilit pe calea tratatului internațional.
Relevant este tratatul din 1959 încheiat la Washington. Potrivit
acestui tratat, societatea internațională a reușit pentru prima
dată să declare o zonă ca fiind demilitarizată, neutralizată și
denuclearizată.
În Antarctica sunt permise stagiile de cercetări științifice,
statele sunt încurajate să colaboreze pentru a oferi noi soluții
pentru conservarea spațiului antarctic. Acest spațiu este bogat
în resurse naturale, exploatarea acestora este interzisă prin
Tratatul cu privire la Antarctica semnat la Madrid în 1991, pentru
o perioadă de 50 de ani.

Mai mult, problema antarctică este una ce se află încă


din anii ´80 ai secolului XX pe agenda de lucru a Adunării
Generale a ONU, acest organism militând pentru elaborarea
unei convenții, cu ajutorul căreia Antarctica să fie proclamată
rezervație naturală, tratatul urmând să fie negociat cu
participarea comunității internaționale.

5. Spațiul aerian

Revoluția tehnică a făcut posibilă transformarea unor idei


apărute, spre exemplu în cărțile de aventuri scrise de Jules
Verne, în realitate. Elicopterul sau avionul sunt mijloace de
transport ce sunt tot mai des folosite, devenind uzuale pentru
economiile înainte.

Prin spațiu aerian înțelegem coloana de aer de deasupra


teritoriului unui stat sau al întinderii de apă. Statul își exercită
întreaga suveranitate asupra spațiului aerian ce se întinde
deasupra teritoriului său, acest principiu fiind ancorat în
Convenția din 1919 privind navigația aeriană încheiată la Paris
și a fost reconfirmat ca și principiu general în materie de
Convenția de la Chicago din 1944.

Reținem că statul își exercită suveranitatea deplină,


completă și exclusivă asupra spațiului aerian de deasupra
teritoriului său. În domeniul aviației, colaborarea la nivel
internațional este una vitală, căci fără acorduri bi- sau
multilaterale în acest domeniu, buna desfășurare a navigației pe
calea aerului nu ar fi posibilă.

La nivel internațional funcționează o serie de organisme


ce reglementează traficul aerian sau alte probleme ce pot
apărea între statele ce folosesc căile de navigație. Pe plan
internațional s-au semnat o serie de acorduri privitoare la
tranzitul serviciilor aeriene internaționale sau privitoare la
transportul de mărfuri pe calea aerului. Toate acestea sunt
documente internaționale, dar foarte tehniciste, motiv pentru
care nu intrăm în detalii.

De-a lungul timpului s-au ratificat tratate foarte


specializate prin care s-au reglementat chestiuni de genul,
răspunderii pentru prejudiciile cauzate pasagerilor, a mărfurilor
sau a corespondenței.

Terorismul este un fenomen ce se manifestă și în spațiul


aerian, deturnările de avioane sau chiar prăbușirea intenționată
a unor astfel de aeronave au obligat statele să reflecteze și să
găsească soluții de cooperare, fiind încheiate și câteva acte
normative de drept internațional, exemplificativ amintim
Convenția de la Montreal din 1971 pentru reprimarea actelor
ilicite îndreptate contra securității aviației civile.

Spațiul aerian al României este reglementat de codul


aerian ce a intrat în vigoare în 1953 și care a suportat modificări
de-a lungul timpului, precum și de convențiile internaționale la
care România este parte.

Spațiul aerian român este împărțit în trei mari zone:

 Spațiul aerian destinat navigației


 Spațiu rezervat pentru lucru aerian
 Spațiu interzis circulației aeriene

La nivelul statului român s-au creat o serie de instituții


care veghează la respectarea regulilor ce trebuie aplicate
acestei zone.

6. Spațiul extraatmosferic și corpurile cerești

Omul a reușit să exploreze nu doar planeta albastră, ci și


alte corpuri cerești, în plin Război Rece, statele hegemon au
investit importante sume de bani pentru proiectele cosmice,
datorită acestor programe, omul a reușit să pășească pe Lună.
În 1967 s-a încheiat Tratatul cu privire la principiile ce trebuie
respectate în materia exploatării și utilizării spațiului
extraatmosferic, iar cele mai importante prevederi se referă la:

 Luna sau orice alt corp ceresc nu poate face


obiectul aproprierii naționale prin proclamarea
suveranității unui stat
 Luna sau alte corpuri cerești nu pot fi ocupate
 Explorarea și utilizarea acestor corpuri trebuie să
fie făcute în beneficiul întregii comunități
internaționale
 Statele care se bucură de tehnologie avansată
sunt libere să cerceteze acest nou spațiu
 Statele sunt încurajate să coopereze pentru o mai
bună coordonare a proiectelor de cercetare
propuse spre realizare

Sfârșitul de secol XX a marcat masiv industria


comunicațiilor, statele au reușit construcția de sateliți ce sunt
plasați pe orbita pământului, cu ajutorul cărora se facilitează
comunicațiile civile, dar și cele militare. Aceste corpuri sunt
înregistrate atât la nivelul statului ce îl lansează în spațiu, dar și
într-un registru special ținut de Secretariatul General al ONU.

Trebuie să reținem faptul că spațiul extraatmosferic este


un spațiu ce nu a fost explorat decât în foarte mică măsură,
tehnica și oamenii de știință promit că în viitor, acest spațiu va fi
mai ușor accesibil. Un principiu fundamental în materie ce
trebuie să călăuzească această evoluție spune că spațiul
extraatmosferic trebuie să fie folosit doar pentru scopuri
pașnice.