Lupăescu Nicoleta-Rahela

Facultatea de Biologie, specializarea Biochimie, grupa B

Sistemul de învățământ din România

Sistemul național de învățământ este structurat pe mai multe nivele, cuprinzând
educația timpurie, învățământul primar, învățământul secundar, învățământul terțiar si
învățământul superior.
Educația timpurie cuprinde învățământul antepreșcolar și preșcolar între 0 și 6 ani.
Învățământul primar cuprinde clasa pregătitoare și clasele I-IV. Învățământul secundar se
clasifică în învățământ secundar inferior sau gimnazial, cuprinzând clasele V-VIII și
învățământ secundar superior, care poate fi liceal (cuprinzând clasele IX-XII/XIII ) sau
profesional (durata de 3 ani). Trecerea la nivelul de învățământ secundar superior se
realizează prin examen de evaluare națională și prin repartizarea în unități de învățământ
secundar superior. Învățământul terțiar nonuniversitar cuprinde învățământul postliceal.
Invățământul superior cuprinde studiile de licență, master și doctorat. Admitera la facultate se
face după absolvirea liceului și promovarea examenului de Bacalaureat, în urma unui examen
de admitere, sau prin concurs de dosare. Învățământul general obligatoriu este de 10 clase și
cuprinde învățământul primar și cel gimnazial.
Curriculumul național al sistemului de învățământ din România cuprinde două
componente: curriculum-nucleu (aproximativ 70 % din Curriculumul National) și curriculum
la decizia școlii (aproximativ 30 % din Curriculumul National) cuprinzând curriculum extins,
curriculum-nucleu aprofundat și curriculum elaborat in școală. Diferențele dintre curiculum-
ul diferitelor școli cu același profil, sunt totuși minore, deoarece opțiunile pentru disciplinele
opționale sunt reduse. De cele mai multe rolul lor este de a crește numărul de ore din orarul
elevilor pentru materiile obligatorii mai importante (De exemplu ”Matematica distractivă” ).
Pentru a oferi o educație cât mai diversă elevilor, ar trebui ca aceștia să poată avea parte și de
activități interesante care nu fac parte din materia disciplinelor obligatorii. Însă acest lucru
ține în primul rând de interesul profesorului care propune opționalul, dar și de elevi care de
exemplu preferă in clasele terminale să aleagă discipline opționale care sunt de fapt ore în
plus pentru materii de bază, pentru a se pregăti pentru examenul de Bacalaureat.
Pornind de problema disciplinelor opționale, se ajunge la o altă problemă. Și anume la
faptul că numărul de ore alocat disciplinelor este prea mic în comparație cu volumul de
informație care trebuie predat. Profesorul trebuie ca în limita orelor locate materiei, să predea,
să ajute elevii să înțeleagă, și să evalueze, iar de cele mai multe ori, pentru a se încadra în
intervalul orar dat, acesta sacrifică timpul alocat comunicării cu elevii în timpul orei. Din
această cauză relația profesor-elev este afectată, iar dacă profesorul rămâne distant și nu
reușește să inspire încredere, respectul elevilor atât pentru el cât și pentru materia pe care o
predă scade. Pentru îndreptarea acestei probleme ar trebui fie creșterea numărului de ore,
ceea ce este imposibil, fie modificarea programei școlare.
Referitor la învățământul secundar și superior, ar trebui promovat învățământul
profesional și școlile postliceale. În prezent, prea mulți elevi urmează o facultate doar pentru
a avea o diplomă de licență care să îi ajute la angajare, chiar dacă nu doresc neapărat să
profeseze în domeniul ales să studieze. Pregatirea din școală a unor oameni calificați să facă o
meserie, trebuie însă sprijinită și de stat și firme private care ar trebui să asigure locuri de
muncă.
 În sfârșit, este necesar să se discute și despre situația învățământului din România în
contextul schimbărilor cauzate de pandemia COVID-19. Această criză a scos la iveală atât
problemele legate de egalitatea de șansă și dreptul la educație al elevilor, cât și capacitatea
profesorilor de a se adapta schimbărilor și de a educa de la distanță elevii. S-au evidențiat
diferențele cauzate de starea materială a elevilor, în participarea la actul educațional. Oare
mai poate fi vorba de egalitate de șansă atunci când un telefon inteligent și un abonament la
internet fac diferența dintre a putea absolvi o școală sau nu? Pe de altă parte, profesorii s-au
văzu nevoiți să revoluționeze modul de predare peste noapte, depunând eforturi de a se
informa si de a aplica modalități noi de predare de la distanță.
Cu această ocazie totuși s-a văzut și rolul profesorului și al instituției școlare în
educație. Este nevoie de un îndrumător în orice proces de învățare care să ajute elevul atunci
când nu reușește să dezlege singur problemele, și care să încurajeze și uneori să împingă de la
spate dacă este nevoie.

Idei principale din temele de la seminar

Tema 3: Dimensiunile sau laturile educației. Educația morală, educația religioasă și cea
estetică: scopuri, metode, specific și importanță
Educația morală reprezintă acea dimensiune a educației prin care se urmărește
formarea și dezvoltarea conștiinței si conduitei morale a personalității umane. Obiectivele
educatiei morale se situeaza pe urmatoarele linii: formarea constiintei morale și formarea
conduitei morale. Conștiința morală include trei aspecte: dimensiunea cognitivă ( care se
referă la informarea elevului în legătură cu conţinutul și cerințele valorilor, normelor şi
regulilor morale); dimensiunea afectivă (se formează prin perceperea trăirilor emoţionale, de
regulă,a sentimentelor altruiste ale altora faţă de noi, şi a noastră faţă de alţii) și dimensiunea
volitivă (se referă la faptul că principiile, normele morale însuşite corect, însoţite de
sentimentele care le dinamizează, trebuie să ducă la săvârşirea actului, la actele de voinţă).
Conduita morală este punerea conştiinţei morale în fapte şi acţiuni ca valoare de răspuns
pentru situaţiile concrete în care este pusă persoana şi îmbracă forma deprinderilor morale și
a obişnuinţelor morale.
Educația religioasă este o componentă a educației prin care se dezvoltă elevilor
religiozitatea, ca stare psihică ce cuprinde sentimente și atitudini față de valorile promovate
de biserică, de preceptele biblice și față de cultul specific unei credințe religioase. Educația
religioasă vizează, în egală măsură, sarcini informative și sarcini formative. Sensul informativ
al educației religioase privește asimilarea unei culturi religioase. Sensul formativ al educației
religioase constă în descifrarea și trăirea sensurilor adânci ale existenței prin interiorizarea
normelor religioase, prin valorificarea substratului moral intrinsec al valorilor religioase și
prin traducerea in fapt a acestora. Principalele obiective ale educației religioase sunt:
formarea constiintei religioase specifice ; formarea convingerilor, sentimentelor si atitudinilor
religioase, in concordanta cu constiinta religioasa ; formarea priceperilor, deprinderilor,
obisnuintelor și practicilor religioase.
 Educația estetică este una dintre componentele educației care utilizează în formarea
personalității potențialul educativ al frumosului estetic, social și natural. Obiectivele educației
estetice se împart în : obiective care au în vedere formarea capacității de a percepe, însuși și
folosi adecvat valorile estetice; și obiective care urmăresc dezvoltarea capacităților de a crea
noi valori estetice, cultivarea aptitudinilor estetice creatoare. Prima grupă de obiective
cuprinde formarea sensibilității estetice, a gustului estetic și a sentimentelor și convingerilor
estetice. Cea de-a doua grupă de obiective cuprinde descoperirea la timp a aptitudinilor
speciale și dezvoltarea acestora prin activități educative, precum și formarea deprinderilor și
abilităților cerute de specificul creației respective.
Educația formează și consolidează trăirea religioasă și manifestarea religiozității în
fapte curente de viață.
Religia nu se opune științei; finalitățile educației religioase nu contrazic finalitățile
educației intelectuale.
Religia este adesea o sursă de creare artistică care implică actul de credință și aspirația
către un ”dincolo” de natura spirituală. Religia nu este doar o sursă de inspirație pentru
creatorul de artă, ci și un spațiu al artei: simboluri religioase, ritualuri, au o componentă
estetică.

Tema 4: Dimensiunile sau laturile educației. Educația fizică și educația tehnologică:

scopuri, metode, specific și importanță
Educaţia fizică este o activitate umană de practicare sistematica şi conştientă a
exerciţiilor fizice, desfăşurată sub formă de proces instructiv - educativ bilateral, în vederea
realizării unor obiective (de diferite niveluri/ranguri) bine precizate. Scopul educaţiei fizice
este de a contribui la perfecţionarea dezvoltării; fizice şi a capacităţii motrice. Caracteristicile
educației fizice sunt: asigurarea dezvoltării fizice normală şi armonioasă; ajută la recrearea,
refacerea, recuperarea organismului elevilor; crește capacitatea de efort şi rezistenţă la
îmbolnăviri; asigură însuşirea deprinderilor şi priceperilor de mişcare generală şi specifică
ramurilor de sport; asigură dezvoltarea aptitudinilor psihomotrice şi aptitudinilor morale şi de
voinţă; asigură formarea obişnuinţei de practicare liberă a exerciţiilor fizice. Pentru a realiza
educația fizică în școală, aproape toate unitățile de învățământ au asigurat un spațiu amenajat
special pentru practicarea orelor de sport , atât în aer liber(terenuri de football, basketball),
cât și săli de sport.
Educația tehnologică este o componentă a educației prin care formăm elevul pentru
aplicarea cunoștințelor tehnice în practică. Scopul Educației tehnologice este acela de a pune
cunoștințele dobandite științific în practică, de a arăta utilitatea lor și de a pune într-o nouă
lumină legătura între cunoașterea științifică și aplicarea în practică. Obiectivele educației
tehnologice sunt: dezvoltarea spiritului științific; inițierea în limbaje tehnologice specifice;
înțelegerea raportului tehnologie-mediu; și cunoașterea marilor familii profesionale ,cu
specific tehnologic, pentru o viitoare opțiune socio-profesională.

Tema 5: Ipostaze ale educației: educația formală, nonformală și informală. Noile

educații
Educația formală este educația intenționată, sistematică și evaluată, încredințată
specialiștilor din domeniul acceptat instituțional, juridic, statal si social, al educației
(profesori, învățători, educatori, lectori, etc). Acest tip de educație cuprinde totalitatea
influențelor și acțiunilor organizate sistematic, gradate cronologic și elaborate în cadrul unor
instituții specializate, în vederea formării personalității umane. Această educație pornește de
la învățământul primar, continuându-se cu învățământul secundar, încheind cu învățământul
superior, proces care implică o intenție deliberată și sistematică ce se concretizează într-un
curiculum oficial, și se desfășoară în incinta unei școli/facultate, unde un copil/adolescent își
poate dezvolta niște abilități de bază/academice.
Educația nonformală cuprinde totalitatea acțiunilor organizate în mod sistematic, dar
în afara sistemului formal al educației. Această formă de educație este considerată
complementară cu educația formală sub raportul finalităților conținutului și a modalităților
concrete de realizare. Educația nonformală se caracterizează prin faptul că este variată și
flexibilă, opțională și facultativă; diferențiază conținutul, metodele și instrumentele de lucru
în funcție de interesele și capacitățile participanților; valorifică întreaga experiență de
învățare a participanților.
Educația informală este considerată ca fiind educație incidentală și include totalitatea
influențelor neintenționate, eterogene si difuze, prin care fiecare persoană dobândește
cunoștinte, abilități și aptitudini din experiențele sale zilnice. Exemple de educație informală
sunt : mass-media (televiziune, radiodifuziune, film, reviste, ziare, internet), grădini
zoologice, muzee, biblioteci, centre sociale, parcuri de joacă, after-school.
Noile educații sunt definite ca răspunsuri ale sistemelor educaționale la imperativele
lumii contemporane de natură politică, economică, ecologică, demografică, sanitară etc. Ele
sunt prezentate în termenii unor obiective pedagogice prioritare care vizează: educația
relativă la mediu, educația pentru buna întelegere și pace, educația pentru participare și
democrație, educația în materie de populație, educația pentru o nouă ordine internațională,
educația pentru comunicare și pentru mass-media, educația pentru schimbare și dezvoltare,
educația nutrițională, educația casnică modernă etc.

Tema 6: Noi perspective și domenii ale educației. Noile educații-modalități de realizare

în cadrul educației formale
Educația axiologică înseamnă educația pentru valori, printr-un demers formativ
centrat spre cunoașterea, semnificarea și asimilarea valorilor autentice (de adevăr, bine,
frumos, dreptate, sacru etc.). Toate laturile educației pot și trebuie concepute într-o
perspective axiologică (nu numai educația estetică sau cea morală, cum s-ar părea la o primă
privire). Valorile fundamentale pot fi decelate atât corelat, pe linia specificității laturilor
educației (pentru educația morală – binele, pentru educația intelectuală – adevărul, pentru
educația estetică – frumosul etc.), dar și sincretic, pe o filieră nespecifică (binele, adevărul
etc. în educația estetică; adevărul, frumosul etc. în educația morala; frumosul, binele etc. în
educația intelectuală sau tehnologică etc.).
Educația interculturală presupune promovarea unor politici școlare care să conducă
spre egalizarea sanselor în educație și a unor strategii de valorificare a diferențelor culturale
cu scopul de a transforma în resurse pedagogice. Aceasta are drept obiective eficientizarea
relațiilor dintre persoane aparținând diferitelor grupuri sporirea gradului de deschidere
toleranță și acceptare a celuilalt evitarea prejudecăților și promovarea unei educații
democratice interculturale.
Educația integrată se referă la includerea în structurile învăţământului de masă a
copiilor cu cerinţe educative speciale, pentru a oferi un climat favorabil dezvoltării
armonioase şi cât maiechilibrate a personalităţii acestora. Noţiunea de integrare se referă și la
inserția în comunitate a persoanelor cu cerinţe speciale. Prin procesul de integrarese
urmăreşte ca persoana cu nevoi speciale să obţină autonomie, respect, demnitate, să aibă
posibilitatea de a lua decizii, etc.
Educația pentru participare și democrație vizează formarea și cultivarea capacităților
de înțelegere și de aplicare a democrației la nivelul principiilor sale valorice de conducere
socială eficientă și a institițiilor sale recunoscute la scară universală care promovează
drepturile omului.
Educația permanentă este un sistem educațional deschis, compus din
obiective,conținuturi, forme si tehnici educaționale,care asigură întreținerea și dezvoltarea
continuă a potențialului cognitiv, afectiv si acțional al personalității si al capacităților.
Educația permanentă este dependentă de educația formală pentru ca omul are nevoie de o
pregătire realizată în scoala ,,pentru a invata sa învețe. „
Educația deschisă la distanță este ca o experienţă planificată de predare-învăţare,
organizată de o instituţie ce furnizează mediat materiale într-o ordine secvenţială şi logică
pentru a fi asimilate de studenţi în manieră proprie, fără a constrânge agenţii activităţii la
coprezenţă sau sincronicitate. Medierea se realizează prin modalităţi diverse, de la material
tipărit (prin corespondenţă), la tehnologii audio, video sau noile tehnologii ale informaţiei şi
comunicării. Invățarea la distanță este un proces de învățare care se bazează pe resurse
multimedia ți care permite uneia sau mai multor persoane să se formeze pornind de la
calculatorul propriu. Suporturile multimedia pot combina text, grafică plană sau spațială,
sunet, imagine, animație si chiar resurse video (videoclip). Aceste suporturi revoluționează
abordarea pedagogică si metodică prin interactivitatea produsului educațional. Elevul îți
poate însuși cunoștințele prezentate în ritmul său propriu.
Educația relativă la mediu este un proces care are scopul să îmbunătăţească calitatea
vieţii prin asigurarea oamenilor cu „uneltele” de care au nevoie pentru a rezolva şi împiedica
problemele de mediu. Educaţia pentru mediu poate ajuta oamenii să câştige cunoştinţe,
deprinderi, motivaţii, valori şi angajamentul de care au nevoie pentru a folosi eficient
resursele pământului şi de a-şi asuma răspunderea pentru menţinerea calităţii mediului.

Tema 7: Finalitățile educației: ideal,scopuri și obiective educaționale

Finalitățile educației reprezintă orientările asumate la nivel de politică a educației în
vederea realizării activității de formare-dezvoltare a personalității umane conform anumitor
valori angajate în proiectarea sistemului și a procesului de învățământ.
Idealul educativ reprezintă formarea personalităţii în integralitatea ei funcţională,
formarea omului ca o fiinţă autonomă, deschisă, flexibilă, creativă, adaptabilă la schimbări.
Idealul oferă imaginea de om optimală, proiectată şi are caracter obiectiv şi integral.
Comparativ cu scopurile şi cu obiectivele, idealul are cel mai mare grad de generalitate şi de
stabilitate.
În raport cu idealul se stabilesc scopuri. Acestea sunt paşi spre ideal, sunt laturi ale
idealului. Scopul educaţional are caracter oarecare relativ, subiectiv şi partial.
Oobiectivul desemnează intenţionalitatea procesului instructiv-educativ, concretizată
în etapele cele mai mici ale proeictării didactice. Comparativ cu idealul şi scopul, în relaţie cu
care se găsesc, obiectivele au un grad mai mare de variabilitate, în continuă actualizare în
funcţie de schimbările care apar, de exigenţele impuse, de modalităţile de realizare.
In funcţie de diferite criterii, oviectivele se clasifică în:
 - După criteriul temporal: obiective pe termen lung (pentru anul şcolar); obiective pe
termen mediu (pentru semestru); obiective pe termen scurt (de la o zi la alta)
- După gradul de generalitate: obiective generale, (valabile pe toată perioada
școlarității); obiective de generalitate medie (specifice, valabile pentru unele nivele,forme,
discipline de învățământ); obiective operaționale, (valabile pentru o activitate didactică)
- Din perspectiva curriculară se pot distinge: obiectivele cadru (capacități și atitudini
specifice unei discipline de învățământ, realizabile de-a lungul mai multor ani de studiu);
obiectivele de referință (specifică rezultatele așteptate ale învățării pe fiecare an de studiu și
urmăresc progresul în achiziția de capacității cunoștințe de la un an de studiu la altul)
- După domeniul la care se referă distingem: obiective cognitive (se referă la
asimilarea de cunoștințe, la formarea de capacități intelectuale); obiective afective (vizează
formarea convingerilor, sentimentelor, atitudinilor); obiective psihomotorii (se referă la
operații manuale, la formarea de conduite mortice, practice);
- Alte obiective: obiective concrete; obiective generale, ( legate de cunoașterea şi
înţelegerea termenilor, conceptelor, modelelor specifice; tehnica utilizării unor instrumente şi
procedee practice; rezolvarea de probleme; comunicare; dezvoltarea calităţilor personale)
Obiectivele cadru reprezintă capacități și atitudini specifice unei discipline de
învățământ, realizabile de-a lungul mai multor ani de studiu. Sunt obiective cu un grad ridicat
de generalitate și complexitate. Ele se referă la formarea unor capacități și atitudini generate
de specificul disciplinei și sunt urmărite de-a lungul mai multor ani de studiu. Obiectivele
cadru au o structura comună pentru toate disciplinele, aparținând unei arii curriculare și au
rolul de a asigura coerența în cadrul acesteia.
Obiectivele de referință specifică rezultatele așteptate ale învățării pe fiecare an de
studiu și urmăresc progresul în achiziția de capacității cunoștințe de la un an de studiu la altu
și urmăresc progresul în formarea de capacități și achiziția de cunoștințe ale elevului de la un
an la altul.
Competențele sunt structuri complexe, cu valoare operațional-instrumentală, așezate
între cunoștințe, abilități, atitudini și aptitudini. Competențele solicitate de secolul XXI sunt
competențe transversale: gândirea critică, rezolvarea de probleme, colaborarea, folosirea
tehnologiei, autonomia in învățare si comunicarea. Competențele pot fi generale sau
specifice.
Obiectivele sunt ceea ce ne propunem noi și nu ceea ce va face elevul. Competența
este ceea ce va face elevul în urma dobândirii cunoștințelor și deprinderilor într-un anumit
domeniu.

Tema 8: Operaționalizarea obiectivelor educaționale. Clasificare, tehnici și condiții de

operaționalizare
In funcție de gradul de generalitate, obiectivele educaționale se clasifică în: obiective
generale, obiective de generalitate medie (specifice sau intermediare) și obiective
operaționale sau concrete.
Din perspectivă curriculară se pot distinge: obiectivele cadru și obiectivele de
referință.
După domeniul la care se referă distingem: obiective cognitive, obiective afective și
obiective psihomotorii.
 Obiectivele operaţionale trebuie să se centreze pe procese, acțiuni, acte, operații
observabile ușor constatabile și să desemneze cu precizie rezultatele scontate, imediate, în
cadrul diferitelor secvențe și situații de predare-învățare. Verbele de acțiune trebuie alese
adecvat, și anume cele ce se referă la acțiuni, operații observabile și nu la procese psihice
“interne” ce nu pot fi “observate” și evaluate precis.
Operaţionalizarea reprezintă activitatea de transpunere a scopurilor procesului de
învăţământ în obiective specifice şi a acestora în obiective concrete, prin precizarea unor
comportamente cognitive şi/sau psihomotorii observabile şi măsurabile.
Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească operaționalizarea obiectivelor, sunt: să
vizeze activitatea elevului şi nu pe cea a profesorului; să fie realizabil, corespunzând
particularităţilor de vârstă şi experienţei anterioare a elevului; să descrie comportamente
observabile; să redea condiţiile de realizare a sarcinilor şi nivelul de performanţă la care
trebuie săajungă; să precizeze o singură operaţie, un singur comportament ce urmează să fie
obţinut;
Tehnica de operaționalizare a lui Mager presupune respectarea a trei condiţii. Pentru
a descrie comportamentul final (ceea ce va face elevul): 1. Identificaţi şi numiţi
comportamentul. 2. Definiţi condiţiile în care trebuie să se producă comportamentul (ce este
dat; care sunt restricţiile sau, totodată, şi datele şi restricţiile). 3. Definiţi criteriile
performanţei acceptabile.
Tehnica de operaționalizare a lui Landsheere presupune cinci indicaţii precise: 1.
Cine va produce comportamentul dorit. 2. Ce comportament observabil va dovedi că
obiectivul este atins. 3. Care va fi produsul acestui comportament (performanţa). 4. În ce
condiţii trebuie să aibă loc comportamentul. 5. Pe temeiul căror criterii ajungem la concluzia
că produsul este satisfăcător

Tema 9: Documente curriculare de bază: plan de învățământ, programă școlară,

manual școlar, materiale-suport (ghiduri, culegeri etc.), orarul școlar; analiza
programelor școlare; analiza manualelor școlare
Planul cadru, programa școlară, planificarea calendaristică, manualul și ghidurile
auxiliare, formează domeniul documentelor curriculare, care vizează finalităţile,
conţinuturile învăţării precum și strategiile, timpul necesar atingerii obiectivelor și evaluarea
gradului de succes în atingerea acestor obiective.
Planul de învățământ reprezintă documentul curricular fundamental care fixează
disciplinele de învăţământ (cu statut obligatoriu, opţional şi facultativ) stabilite în funcţie de
obiectivele /competenţele generale ale procesului de învăţământ specificate pe trepte de
învăţământ, cu precizarea numărului de ore anual, a formelor de organizare a activităţii şi a
modalităţilor de evaluare iniţială, continuă şi finală.
Programa școlară reprezintă un document curricular reglator, în care este prevăzută
într-o organizare coerentă, oferta educaţională a unei discipline, în concordanţă cu statutul pe
care aceasta îl are în planul cadru de învăţământ (clasele la care se studiază, nivelul la care se
studiază, aria curriculară căreia îi aparţine, numarul de ore alocate prin planul cadru).
Manualul şcolar reprezintă un document oficial, care asigură concretizarea programei
şcolare într-o formă care vizează prezentarea cunoştinţelor şi capacităţilor la nivel sistemic,
prin diferite unităţi didactice, operaţionalizabile şi structurate în : capitole, subcapitole,
grupuri de lecţii, secvenţe de învăţare.
 Orarul școlar reprezintă un document de planificare a instruirii aplicabil in cadrul
fiecărei instituții școlare în vederea asiguram unei succesiuni logice de proiectare și de
organizare a activităților didactice/educative, la nivel zilnic, săptămânal, trimestrial/
semestrial, anual, în conformitate cu resursele si cu cerințele pedagogice existente, în
perspectiva imediată și pe termen mediu.
Pentru învăţământul gimnazial, planul-cadru cuprinde două componente: 1. trunchi
comun, ca ofertă curriculară obligatorie pentru toţi elevii; 2. curriculum la decizia şcolii, care
cuprinde orele alocate pentru dezvoltarea ofertei curriculare proprii fiecărei unităţi de
învăţământ; se asigură astfel cadrul pentru susţinerea atât a unor performanţe diferenţiate, cât
şi a intereselor specifice de învăţare ale elevilor.
Structura actualelor programe școlare pentru gimnaziu cuprinde: 1. nota de
prezentare, 2. competenţele generale, 3. competenţele specifice şi conţinuturile, 4. valorile şi
atitudinile, 5. sugestii metodologice.

Tema 10: Relaționarea profesorului cu elevii: relațiile profesor-elev-studii de caz.

Relația elev-elev
Relaţia dintre cadrele didactice şi copii este foarte importantă şi se bazează pe câteva
reguli de comportament atât din partea dascălilor, cât şi a elevilor.
Baza comportamentului elevului porneşte din educaţia primită acasă, în primii ani.
Dacă există lacune în educaţia de bază, de care sunt responsabili părinţii, acestea se vor
reflecta în comportamentul şi chiar în succesul/insuccesul şcolar.
Există mai multe tipuri de relații profesor-elev: 1. Relația de tip autocratic (se bazeză
pe raporturi de autoritate dintre educator și educat, raporturi unidirecționale în care profesorul
este cel care întotdeauna dispune, iar elevul este obligat să se supună fără a avea posibilitatea,
formulării unor opinii personale) 2. Relația de tip democratic (spirit de colaborare, existența
unor interese comune, relațiile dintre elevi și profesor sunt relaxate, elevii
sunt antrenați în stabilirea scopurilor activității, precum  și în alegerea metodelor de parcurs)
3. Relația de tip laissez-faire (liderul lasă ca lucrurile să se desfășoare de la sine, el
devine pasiv, limitându-și participare ala maximum, lăsând copiilor libertatea inițiativelor.)
Coeziunea clasei de elevi constituie un obiectiv al muncii profesorului. Clasa de elevi
reprezintă “colectiv format”, atunci când în rândul membrilor săi domină dorinţa
muncii în comun, când elevii concentrează eforturile pentru realizarea sarcinilor comune,când
decid în comun asupra problemelor clasei,etc.
Un profesor bun își lasă definitiv amprenta asupra dezvoltării armonioase a elevilor
săi, printr-o sumă de calități esențiale care îl ajută să facă cinste vocației îmbrățisate. Un
profesor bun este adaptabil, este atent la nevoile individuale, știe să lucreze în echipă, este
creativ, este empatic și se perfecționează constant.

Tema 11: Comunicarea didactică

Comunicarea reprezintă transmisia și schimbul de informații între persoane.
Comunicarea se instituie între doi poli: emițătorul și receptorul, între care se află un canal de
transmitere a mesajului. Schema de comunicare dintre două persoane este urmatoarea:
1.Emițător; 2.Codul (sunet, cuvânt, gest, imagine, cinetică, poziție); 3.Canalul de comunicare
(auditiv, vizual, tactil, olfactiv); 4.Mesajul; 5.Receptorul; 6.Conexiunea inversă sau feedback-
ul.
 Comunicarea didactică este o comunicare instrumentală, direct implicată în susţinerea
unui proces sistematic de învăţare, este o formă de interacţine profesor – elev, prin care
profesorul trnsmite mesajul său didactic, folosind procesul de predare – învăţare – evaluare,
în scopul realizarii obiectivelor cadru şi a obiectivelor de referinţă, din programele şcolare.
Există mai multe forme de comunicare: verbală, monverbală și paraverbală.
Comunicarea verbală reprezintă transferul de informații prin intermediul limbajului
oral, între un emițător și un receptor. Comunicarea face parte din viața de zi cu zi și este
modalitatea prin care transmitem idei, sentimente, emoții si păreri, pentru a socializa, negocia
și influența. Comunicarea verbală poate fi scrisă si orală.
Comunicarea nonverbală reprezintă transmiterea unui mesaj prin mimică, ritmul
vorbirii, volumul vocii, gesturile, tonul, mişcările şi postura profesorului, vestimentaţia etc.
Prin comunicarea paraverbală informația este codificată și transmisă prin elemente
prozodice ți vocale ce însoțesc cuvântul și vorbirea în general și care au semnificații
comunicative aparte. Aceste elemente sunt tonul și volumul vocii, ritmul, accentul, pauzele și
dicția.
Feedback-ul în comunicarea didactică informează emițătorul asupra calității emisiei și
asupra felului în care a fost perceput sau înțeles mesajul transmis. Feedback-ul poate fi al
mesajului sau al învățării. Feedback-ul se poate realiza prin laudă sau critică.