Delia-Florentina Tesula

Fundamentele Pedagogiei
Tema nr 1

1.
Referindu-mă la afirmația făcută de C. Gautier în ceea ce privește
capacitatea oricărui individ de a forma și instruii educativ, profesiile
didactice fiind universale și de masă, pot exprima un dezacord total
aducând în prin plan răspunsul  întrebării: Cine sunt profesorii și ce fac ei?
În primul rând, să punem accentul pe rolul profesorului, care a trecut de la
cel de formare la formare-educare, iar ca rezultat profesorul desfășoară  o
intensă acțiune de autoperfecționare în conformitate cu responsabilitățile
asumate, fiind nevoie de o continuă informare, reflecție, antrenare.
Desigur că am putea spune că ambiguitatea profesiei în sine a pus piedici
în recunoașterea socială, dar acest lucru doar datorită faptului că multă
vreme profesia didactică a fost considerată artă prin prezența creativității,
empatiei și disponibilității, trăsături ce au impact foarte puternic asupra
copiilor în stadiul de dezvoltare școlară. Afiramandu-se tot odată că
profesiunea didactică este o activitate bazată pe cunoștințe, deprinderi și
atitudini însușite în mod științific. Până și termenul de profesie a fost
definit de Cătălin Zamfir și Lazăr Vlăsceanu în Dicționarul de Sociologie ca
fiind un „complex de cunoştinţe teoretice şi deprinderi practice dobândite
de către o persoană prin pregătire şi se exprimă prin meseria sau
specialitatea însuşită”. Ideea ce implică  profesia didactică ca fiind
universală și de masă, apare atunci când termenii profesie și meserie
sunt confundati, astfel încât cele două sunt puse pe același plan, fără a se
lua în considerare că profesia presupune descrierea riguroasă a
competențelor și cunoștințelor pe care cadrul didactit trebuie să le dețină.
Mai putem preciza faptul că un cadru didactic trebuie să fie capabil, pe
lângă cele menționate anterior, și de disponibilitate afectivă fiind
capacitatea de a înțelege nevoile, sentimentele unui copil aflat in continua
formare si dezvoltare;  creativitate  pentru a putea dezvoltă  și forma
experiențe noi, creativitatea fiind factorul cheie al dezvoltării personale, și
nu în ultimul rând,  comunicarea didactică care declanșează schimari in
comportamentul și gândirea elevului, fiind adaptată particularităților 
receptorului și susținând procesul sistematic de învățare(v. Jinga, Ioan,
2001). În concluzie pot afirma și susține că profesia didactică, prin toată
complexitatea ei, nu este destinata pentru orcine, aceasta necesită
abilități specifice dobândite la un nivel stiintific si academic, plus o
percepție diferită, in care tipul de personalite al individului contează.

Bibliografie:

Elena Joita, 1994 ‘’Didactica Aplicata’’ partea I, editura ‘’Gheorghe

Alexandru’’ Craiova, pag:36
Voinea Mihaela, ‘’Fundamentele Pedagogiei’’, curs an universitar 2022-
2023, pag:95
D. Usaci; D. Lupu , ‘’Pedagogia comunicarii’’, suport de curs 2022-2023,
pag: 51
Catalin Zamfir, Lazar Vlasceanu, 1998 ‘’Dictionar de sociologie’’, editura
Babei, Bucuresti, pag : 449

2.

Formele educației se pot obiectiva în trei ipostaze: educație fomala

sau școlară; educație nonformală sau extrașcolară și educație informală
sau incidentală. Educația formală poate fi definită ca fiind procesul de
educație integral corelaționat, care se transmite în instituțiile de
învățământ, fiind sistematică și cu o organizare curriculară. Pe de altă
parte, educația nonformală se caracterizează prin flexibilitate și se referă
la totalitatea influențelor educative desfășurate înafara mediului școlar.
Totalitatea informațiilor neintenționate, difuze , eterogene, voluminoase
stau la baza educației informale, înglobând acea educație primită înafara
instituțiilor de învățământ tradițional, cum ar fi mass-media.

Când se vorbește de conținutul celor trei forme de educație, ne

referim la educația formală fiind bine organizată, structurată, conținutul
educațional fiind prevăzut în documente școlare, axându-se pe
dobândirea cunoștințelor fundamentale și integrarea individului în viață
activă a socetații. Diferența între educația nonformală și educația
informală, fiind aceea că educația nonformală cuprinde activități
extradidactice și extrașcolare, astfel încât individul asimilează și primește
informații din surse sistematizate și organizate, iar cea informală conține
informațiile dobândite într-o manieră întâmplătoare, nestructurate și
diverse.

Educația formală și respectiv nonformală se aseamănă prin locul de

desfășurare, astfel încât educatia formală se desfășoară în instituții
specializate cum ar fi școală, liceu, universitate iar educația nonformala
având cadrul instituționalizat mai puțin formalizat, dar totusi parte a
unității de învățământ, spre exemplu: Case de cultură și Palatul Copiilor.
La polul opus se află educația informală ce are loc oriunde în viața de zi cu
zi, mulându-se pe mediul de viață al individului, fără a fi implicată nicio
instituție specifică.

Un alt criteriu unde cele două forme de educație formală și

nonformală se aseamănă într-o oare care măsură, iar cea informală este
complet diferită, constă în agenții implicați în formarea individului. După
cum spuneam, educația formală și nonformală au în comun un sprijin
didactic sau un specialist, care vine în ajutorul elevului. La educația
formală putem vorbii de cadre didactice, consilieri de carieră, diriginți,
titulari, tutori  iar în educația nonformală sunt prezenți ghizi, voluntari,
diriginți care pot fi atât specialiști cât și cadre didactice. Pe de cealaltă
parte, educația informală nu necesită personal specializat, aceștiia
regăsindu-se în copii, părinți, bunci, cunoștințe.

Finalitățile educative în ceea ce privește educația formală sunt

formulate prin idealul educațional, caracterul conștient și transmiterea de
valori cum sunt cele culturale, științifice, morale și estetice. Finalitățile
sunt orientate spre parcurgerea programelor și pe integrarea activă a
individului în viață socială. Educația nonformală are finalitățile sale
specifice așa cum sunt: formarea profesională, dezvoltarea aptitudinilor,
dezvoltarea culturii generale. Educația informală nu își propune să aibă
efecte educaționale, excluzând un scop anume, fiind produsul experienței
de viață a individului; cu toate acestea efectele educaționale se pot
produce.

Un alt criteriu ce delimitează foarte bine cele trei forme de educație,

este acela ce vizează timpul alocat. Putem vorbi de educația informla că
fiind o educație continuă, aceasta desfășurându-se pe tot parcursul vieții
unui individ. Un număr limitat de ore sau zile care variază în funcție de
persoană stă la baza edcatiei nonformale; iar educația formală este
eșalonată și structurată în timp (ore, zile, săptămâni, luni, semestre) și
spațiu (săli de clasa, laboratoare) reprezentând totodată o treime din viață
unui individ.

Evaluare în educația formală se realizează după standarde specifice,

bazându-se pe testări periodice, evaluare scrisă, orală și portofoliu și se
finalizează prin obținerea unor diplome, atestate și prin certificarea
competențelor profesionale.  Educația nonformală fiind la polul opus,
vizând doar satisfacția participantului, alături de educația informală care
este spontană și subiectivă în ceea ce privește evaluare, fiind mai mult o
evaluare socială. 

Prin prezentarea și descrierea acestor criterii ce stau la baza analizei

celor trei forme de educație ne putem da seama și putem concluziona că
fiecare formă de educație în parte are avantajele și dezavantajele sale, iar
că orice individ își alege formă de educație, sau i se oferă o formă de
educație în funcție de mediul în care se află, de aspirațiile și dorințele
individuale sau a familiei și chiar și de tipul de personalitate al acestuia,
intr-o nota personala considerând că tipul de personalitate și formă de
educație primită sunt strâns corelate și dicteraza direcția de viață al unui
individ. De asemenea, cum am menționat și mai sus, mediul are un
impact considerabil asupra educației, acesta fiind ansamblul elementelor
naturale, sociale, culturale în care omul trăiește se dezvoltă și acționează
și care după cum știm sunt direct corelate cu educația individului.

BIBLIOGRAFIE

Voinea Mihaela, ‘’Fundamentele Pedagogiei’’, suport de curs, pagina 36

Cozma Teodor, 1997 ‘’Educatia formala, nonformala, informala in
Psihopedagogie’’ Editura Spiru Haret Iasi , pagina 28
V. Paraschiv, 1998 ‘’Note si conspecte de curs’’, Volumul I, Editura
PsihOmnia, pagina 24