3.

DESCĂRCĂRI ÎN GAZE ÎN CÂMP UNIFORM

3.1. Formarea descărcării la densitate scăzută a gazului

Asupra fenomenului de descărcare o influenţă deosebită o are presiunea gazului, sau,

mai corect, valoarea produsului pd (d fiind distanţa dintre electrozi).
Când presiunea gazului este redusă (pd  160 mmHgcm) fenomenul de fotoionizare e
redus (fotonii au o probabilitate redusă de a ceda energia lor particulelor neutre şi ionii au
şanse să ajungă la catod şi să-l bombardeze) deci, nu se pot neglija fenomenele de ionizare
prin emisie secundară.
Considerăm doi electrozi plan paraleli plasaţi într-un gaz aflat la presiune scăzută.
Dacă n0 este numărul iniţial de electroni care pleacă de pe catod, atunci numărul de electroni
creaţi în canalul de descărcare, la distanţa x de catod – prin ciocniri ionizante - este n  n0 ex .
Prin emisie secundară fiecare ion pozitiv va scoate din catod un număr de electroni egal cu
coeficientul de ionizare superficială - γ. Pentru distanţa d între electrozi se poate face
următoarea diagramă de calcul:

Tabelul 3.1. Diagrama de calcul a purtătorilor de sarcină nou formaţi

Număr electroni care pleacă Număr electroni care ajung la Număr electroni şi ioni pozitivi
de pe catod anod nou formaţi
n0 n0 ed 
n0 ed  1 
n0  ed  1 n0  ed 1  ed n0  ed  1
2

 2 n0  ed  1  2 n0  ed  1  ed  2 n0  ed  1

2 2 3

Aşa cum reiese din tabelul 3.1, atât numărul purtătorilor de sarcină nou formaţi (ioni
pozitivi şi electroni) cât şi al celor ce ajung la anod, creşte în progresie geometrică cu raţia
  ed  1 . Numărul total de electroni ce ajung la anod este:

 n  ed  1  1
n
n0ed
nt  n0ed   (3.1)
  ed  1  1 1    ed  1

În forma finală a relaţiei (3.1) s-a ţinut seama că  1 şi  n  0 .

Densitatea curentului în gaz se obţine înmulţind relaţia (3.1) cu sarcina electronului,
q0:
q0 n0 ed J 0 ed
J 
1    ed  1 1    ed  1
, (3.2)

unde J0 = n0q0 este densitatea curentului iniţial.

Când are loc străpungerea, teoretic, curentul trebuie să crească la infinit, deci, trebuie
îndeplinită condiţia: 1    ed  1  0 . Cum ed 1 , paranteza poate fi luată ca fiind egală
cu ed . Rezultă ed  1 şi condiţia de autonomie a descărcării este:
1 1
ed  sau d  ln (3.3)
 
Când această condiţie este satisfăcută, avalanşa primară nu poate să dispară imediat,
dar alte avalanşe secundare pot să apară. Datorită deplasării în sensuri contrare a ionilor
pozitivi şi a electronilor negativi ai avalanşei, apare în interval un canal de plasmă. Din cauza
densităţii reduse a gazului, conductivitatea canalului de plasmă e mică şi densitatea curentului
e şi ea foarte mică. Descărcarea la densitate redusă a gazului se mai numeşte şi descărcare
luminiscentă şi se întâlneşte de obicei la tuburile cu gaz rarefiat.
În cazul unui câmp slab neuniform relaţia (3.1) se scrie sub forma:
d

 dx
n0 e o
nt 
  dx  , (3.4)
d

 o 
1  e  1
 
 
şi condiţia de autonomie a descărcării este:
  dx 
d

 
1   eo  1  0 (3.5)
 
 
În lipsa unui ionizator extern, descărcarea se produce numai pentru anumite valori ale
câmpului electric.
Condiţia de autonomie a descărcării ne indică faptul că este necesar ca intensitatea
câmpului electric să fie suficient de mare pentru ca şi numărul de ioni produşi în urma
ionizărilor prin şoc să fie suficient pentru ca aceştia, bombardând catodul, să extragă din el un
număr de electroni cel puţin egal cu numărul iniţial de electroni ce au plecat de pe catod. În
acest fel se asigură continuitatea procesului de dezvoltare a descărcării care se produce numai
sub influenţa câmpului electric. Acest model matematic se verifică destul de bine
experimental şi este cunoscut ca fiind teoria lui Townsend.

3.4. Formarea descărcării la densitate ridicată a gazului. Teoria strimerilor

Pentru valori mari ale produsului pd (presiune * distanţă), pd  200 mmHgcm, această
teorie a lui Towsend nu se mai verifică. La aceste valori ridicate ale presiunii gazului,
ionizările superficiale (în principal prin emisie secundară) ce au loc la catod sunt slabe şi se
pot neglija în raport cu fotoionizările spaţiale ce apar. Se mai constată experimental că
procesul de descărcare se dezvoltă mult mai rapid decât după Towsend. De asemenea
descărcarea, în acest caz, este un proces discontinuu, cu etape distincte, spre deosebire de
descărcarea lui Towsend care e continuă.
În acestă situaţie descărcarea se produce într-un canal îngust (canalul descărcării),
caracterizat prin efecte luminoase şi acustice. Elaborarea unor teorii privind acest tip de
descărcare a fost făcută de Raether, Löeb, Meek.
Teoria strimerului negativ (Raether). Considerăm doi electrozi plan – paraleli cu un
câmp uniform între ei (fig. 3.1). La intensităţi mari ale câmpului electric, se produc fenomene
de ionizare profundă, în urma cărora apar fotoelectroni (electroni de mare energie), ioni şi - ca
rezultat al recombinărilor - particule neutre.

-
-
- -
"
x k
-

C x´k
A
 Fig. 3.1. Formarea strimerului negativ (catodic)

Electronii ce pleacă de la catod produc o avalanşă. În avalanşă, în faţă sunt electronii

cu mobilitate foarte mare şi în spate ionii pozitivi, mai puţin mobili. Datorită sarcinii spaţiale
ce se formează câmpul se deformează, crescând foarte mult în zona dintre vârful avalanşei şi
anod. După ce ea a parcurs distanţa xk pot apărea condiţii - o intensitate foarte mare a
câmpului electric şi o deformare puternică a acestuia - să se formeze un nou strimer.
Strimerul este acea regiune de câmp intens în care apar fenomene intense de ionizare (apar şi
fotoionizări pe lângă ionizările prin şoc). Excitarea particulelor altor gaze din aer duce la
apariţia fotonilor de mare energie ce se propagă în diverse direcţii. La un moment dat se
creează fotoelectroni care pot forma noi avalanşe. Probabilitatea ca dezvoltarea avalanşei să
se producă pe direcţia câmpului electric este mare. După ce noua avalanşă a parcurs distanţa
xk se formează un nou strimer. Este ca şi cum avalanşele s-ar dezvolta în salturi. Deci, la
strimerul catodic avem o succesiune de avalanşe, fiecare dintre ele parcurgând numai o parte
din distanţa dintre electrozi; din această cauză viteza de propagare a strimerului catodic este
mai mare decât cea a strimerului anodic. E posibil ca avalanşele secundare să se stingă, însă,
la distanţe mari între electrozi ele nu se sting. Paralel cu procesul de apariţie a avalanşei are
loc mişcarea în sens opus a ionilor şi electronilor şi prin acest fenomen se crează un canal
umplut cu plasmă, numit lider. El apare concomitent cu apariţia strimerului şi se propagă de la
catod spre anod şi ajunge până la anod. Cei doi electrozi sunt legaţi printr-un canal de
conductivitate foarte mare ( când ajunge la anod). Căderea de tensiune în lider nu e prea
mare. Când liderul se apropie de anod întreaga diferenţă de potenţial se aplică acestui interval
foarte îngust dintre capătul liderului şi anod. Intensitatea câmpului electric E este foarte mare
şi apar ionizări tumultoase şi conductanţa canalului de unire dintre electrozi e foarte mare.
Apar electroni în număr mare şi acest nor de electroni se propagă de-alungul canalului
liderului de la anod spre catod, compensând diferenţa de concentraţii de sarcini spaţiale.
Această ultimă etapă se numeşte descărcare principală şi e caracterizată prin efecte luminoase
(din cauza fotonilor) şi acustice (apare un curent foarte intens a cărui circulaţie duce la o
creştere a temperaturii şi ca urmare, apare o dilatare bruscă a aerului, deci un zgomot foarte
intens). Viteza de dezvoltare a descărcării principale e foarte mare 10 6 ... 107 m/s. Diametrul
canalului liderului este de ordinul zecimilor de milimetru. Strimerul dezvoltat de la catod spre
anod poartă denumirea de strimer negativ (catodic).
Sunt trei etape ale descărcării în scânteie:
- dezvoltarea avalanşei până la apariţia strimerului;
- dezvoltarea strimerului (şi a liderului);
- dezvoltarea descărcării principale.
Teoria strimerului pozitiv (Loëb). De la catod pleacă electroni dar presupunem că
intensitatea câmpului electric nu este suficient de mare pentru a apărea strimerul între cei doi
electrozi. În aceste condiţii avalanşa se dezvoltă până la electrodul opus. Electronii sunt
absorbiţi de anod şi avem în imediata apropiere a anodului doar ioni pozitivi (fig. 3.2).
Existenţa concentraţiei sarcinilor pozitive lângă anod dă o intensitate de câmp mare.
Este îndeplinită condiţia de existenţă a unui strimer, deci apar electroni şi ioni dar şi fotoni de
mare intensitate. Ca urmare, apar avalanşe mici ce se dirijează spre regiunea de câmp intens.
Electronii din vârful avalanşei pătrunzând în zona de câmp intens creează plasma, deci apare
liderul. El având o conductivitate mare, zona de câmp intens se deplasează în acest plan fictiv
de separaţie între lider şi restul avalanşei. La un moment dat avem liderul dezvoltat până
aproape de catod, după care urmează descărcarea principală de la catod spre anod.
Observaţie: Viteza strimerului pozitiv e mai mică decât a celui negativ. Cu cât câmpul
este mai uniform descărcarea se produce mai rapid (viteza strimerului este mai mare).
Strimerul nu este ultima fază a descărcării. În momentul în care strimerul este complet,
în interiorul lui temperatura creşte foarte mult şi apar fenomene de termoionizare care duc la
întreţinerea strimerului. Descărcarea principală este fie o descărcare prin scânteie, fie prin arc
electric, în cazul în care descărcarea este întreţinută de o sursă exterioară.
Apariţia oricărui strimer e condiţionată de apariţia unei fotoionizări, care e la rândul ei
condiţionată de o deformare puternică a câmpului electric, determinată şi ea de un număr
mare de particule (număr de purtători de sarcină→ deformare câmp→ fotoionizare).

C
Fig. 3.2. Formarea strimerului pozitiv

Există o limită a prodului αd de la care poate să apară strimerul: αd=ct=ln 1/γ, γ fiind
un factor dependent de fotoionizare. Este necesar ca αd20 (d în cm) ca să apară strimerul.

3.2. Tensiunea disruptivă în câmp uniform. Legea lui Paschen

Paschen a stabilit această lege mai întâi pe cale experimentală şi apoi şi matematic,
plecând de la teoria lui Townsend. El a constatat că există o dependenţă între tensiunea de
descărcare Ud şi produsul pd (fig. 3.3).
În funcţie de valorile acestui produs şi caracteristicile gazului există o tensiune minimă
de descărcare.
S-a stabilit, pornind de la condiţia de autonomie a descărcării 1    ed  1  0 , că:
  ed  1  1 ; ed  1  1 /  ; d  ln 1  1 /   (3.5)
şi ţinând cont de expresia lui α, rezultă:
 Bp Bpd
   1
Apde E
 Apde Ud
 ln1   (3.6)
 
Din relaţia (3.6) se deduce expresia tensiunii de descărcare:
Bpd
Ud   f  pd 
 Apd  (3.7)
ln  
 ln 1  1 /   
Analizând relaţia:
Bpd

d  Apde Ud , (3.8)

Ustr

pd

(pd)min
Fig. 3.3.Dependenţa tensiunii de străpungere
de produsul pd – presiune x distanţă

se constată că produsul Apd reprezintă numărul de ciocniri pe distanţa d – el fiind cu atât mai
Bpd

mare cu cât distanţa d este mai mare - iar Ud este probabilitatea ca un anumit număr de
e
ciocniri să fie ionizante. Una creşte şi cealaltă scade cu d şi tensiunea de descărcare creşte
pentru produse mai mari sau mai mici decât (pd)min.
Începând cu presiunea de 15 atm valorile teoretice diferă de cele experimentale
deoarece creşterea lui Ud se face mai încet decât teoretic. Această constatare a lui Paschen ne
dă posibilitatea să stabilim pe baza similitudinii tensiunea de descărcare pentru anumite cazuri
conforme.
În relaţia (3.7) intră coeficientul γ care se determină greu pe cale analitică, mărimea lui
depinzând de presiunea şi temperatura gazului, de intensitatea câmpului electric, iar la
presiuni mici ale gazului şi de natura materialului din care e confecţionat catodul. De aceea
coeficientul γ se determină, în mod obişnuit, pe cale experimentală. Trebuie menţionat că la
densităţi diferite ale gazului, coeficientul γ nu numai că are valori diferite, dar are şi sens fizic
diferit: la densităţi scăzute el se referă la procesele de ionizare superficială la catod, pe când la
densităţi mari el depinde de procesele de fotoionizare din volumul gazului.
În tabelul 3.1 sunt date tensiunile disruptive în câmp uniform, deduse prin calcul şi pe
cale experimentală, pentru diferite valori ale lui ln(1/γ), în condiţii atmosferice normale (p =
760 torr, t = 200C). În calcule s-au luat A = 8,5 şi B = 250.

Tabelul 3.1. Tensiunile disruptive ale aerului în câmp uniform

d, [cm] Tensiunea disruptivă calculată, Tensiunea Rigiditatea
↓ [kV] disruptivă dielectrică,
ln(1/γ)→ 10 15 20 25 măsurată, [kV] [kV/cm]
1 29,5 31,3 32,8 34,2 31,35 31,35
2 53 56 58,5 61 58,7 29,35
 3 75 79,5 83 86 85,8 28,6

Compararea valorilor calculate cu cele obţinute pe cale experimentală arată o

coincidenţă satisfăcătoare pentru toate distanţele între electrozi în cazul în care se ia ln(1/γ )
=20. De aceea, la presiunea atmosferică normală a aerului, condiţia de autonomie a
descărcării se poate scrie sub forma:
d  20 (3.9)
Această egalitate corespunde tensiunii disruptive minime. La tensiuni mai mari e posibil să
apară strimeri catodici şi în acest caz condiţia de autonomie a descărcării devine:
 1 xk  20 , (3.10)
unde α1 este valoarea coeficientului de ionizare spaţială prin şoc electronic corespunzând altei
valori a intensităţii câmpului (mai mare în acest caz).
Relaţia (3.7) se utilizează rar pentru determinarea tensiunii disruptive, mult mai
utilizată fiind formula empirică:
U d  6,66 d  24,55d
(3.11)
unde δ este densitatea relativă a gazului şi d – distanţa între electrozi, în cm, tensiunea
disruptivă rezultând în kV.
Formula (3.7) are totuşi o mare importanţă teoretică. Se observă că presiunea gazului
şi distanţa dintre electrozi apare sub formă de produs, în concordanţă cu legea dedusă pe cale
experimentală de Pachen, conform căreia tensiunea disruptivă în câmp uniform este funcţie de
produsul între presiunea gazului şi distanţa între electrozi Ud = f(pd).
În relaţia (3.7) nu s-a ţinut cont de variaţia temperaturii, demonstraţia s-a făcut pentru
  r  r0  p
2
1
T = ct.:  Ap  . Pentru o temperatură T oarecare, constantele A şi B din relaţia
 T0
  r  r0  p
2
1 T T
(3.7) devin A1 şi B1 şi se poate scrie:  Ai p  , A1  A 0 şi B1  B 0
 T T T
(T0 fiind temperatura de referinţă, egală cu 2930 K).
Înlocuind în relaţia (3.7), avem:
BT0 pd / T
Ud   f  pd / T 
 AT0 pd / T  (3.12)
ln  
 ln 1  1 /   
Raportul p/T este proporţional cu densitatea relativă a gazului şi anume, dacă la
presiune şi temperatură normale densitatea gazului este egală cu unitatea, atunci densitatea
relativă a lui pentru orice condiţii atmosferice va fi:
T p p
 0  0,386 (3.13)
T p0 T

Ustr

δd
(δd)min
Fig. 3.4. Variaţia tensiunii disruptive cu
produsul δd – densitate * distanţă
C

Ţinând seama de aceasta se poate scrie că Ud =f(δd) şi legea lui Paschen poate fi formulată
sub o formă mai generală: tensiunea disruptivă a gazelor în câmp uniform este funcţie de
produsul dintre distanţa dintre electrozi şi densitatea relativă a gazului.
Curba de variaţie a tensiunii disruptive în funcţie de produsul δd (fig. 3.4 ) are un
minim caracteristic pentru valori mici ale produsului δd. Prezenţa acestuia poate fi explicată
pe baza fenomenelor fizice. Dacă considerăm distanţa d între electrozi constantă atunci
tensiunea disruptivă depinde numai de densitatea δ a aerului. Pentru d dat descărcarea se
produce pentru o anumită valoare a lui α, adică pentru o anumită valoare a numărului de
ciocniri ionizante efectuate de electron pe unitatea de lungime.
La creşterea densităţii gazului creşte şi numărul de ciocniri ale electronului cu
moleculele, însă se micşorează lungimea drumului liber, deci scade probabilitatea ca acestea
să devină ionizante. La creşterea lui δ în raport cu valoarea ce corespunde minimului pentru
Ud, predomină efectul de micşorare a probabilităţii ciocnirilor ionizante, iar la micşorarea lui
δ în raport cu aceeaşi valoare, predomină efectul de micşorare a numărului de ciocniri. În
ambele cazuri coeficientul α se micşorează şi ca urmare creşte valoarea tensiunii disruptive.
Această proprietate de creştere a tensiunii disruptive la valori mici, respectiv mari ale
densităţii gazului se utilizează în construcţiile electroizolante cu vid şi, respectiv, cu gaz
comprimat.