ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

ECONOMIE EUROPEANĂ
- suport de curs –

Autor :
Lect.univ.dr. Marius-Corneliu Marinaş

- Bucureşti 2010 –
 CUPRINS
Pagina
CAPITOLUL 1. Particularităţile procesului european de integrare 3
3
1.1. Uniunea Europeană - aproximare avansată a globalizării
8
1.2. Adâncire, lărgire, extindere/aderare: procese definitorii
ale UE
Reforme graduale: integrarea pozitivă şi integrarea
1.3. negativă în UE 9
Politicile europene şi subsidiaritatea
1.3.1. Politicile comune şi dimensiunea interguvernamentală 10
1.3.2. Modelul social european – de la retorică la realitate 13
Evoluţia economică a Uniunii Europene 17
CAPITOLUL 2.
Strategia Lisabona şi modernizarea statului bunăstării în 17
2.1. UE
20
2.2. Rolul Uniunii Europene în politica socială
Caracterizarea submodelelor economice şi sociale
2.3. Analiza comparată a sistemelor de redistribuire din UE 23
CAPITOLUL 3. Lecţiile submodelului nordic – competitivitate şi 26
coeziune socială 26
3.1.
Analiza divergenţelor dintre politicile sociale ale 31
3.2.
submodelelor UE
Convergenţa ca strategie a Uniunii Europene
3.3. Convergenţa reală 33
Convergenţă versus divergenţă economică
CAPITOLUL 4. Complementaritatea proceselor de convergenţă nominală 35
şi reală 35
4.1.
Impactul politicii de coeziune asupra convergenţei 37
4.2.
economice 46
4.3.
Mecanisme de promovare a convergenţei şi coeziunii în
modelul european
CAPITOLUL 5. Tratatele Uniunii Europene – perspectiva asupra 49
coeziunii
Instrumente ale convergenţei în Uniunea Europeană.
5.1. 50
Analiză şi impact
Convergenţa beta şi sigma la nivel regional
5.1.1. O nouă strategie a politicii de coeziune (2007-2013) 50
Reforma politicii de coeziune... dincolo de efectele
5.2. anticipate 52

5.2.1. 54
5.3. 58
5.3.1. 61

2
CAPITOLUL 1. Particularităţile procesului european de integrare

În Uniunea Europeană, gestionarea procesului de integrare economică

este în măsură să genereze o convergenţă economică, adică o diminuare a
decalajelor de dezvoltare dintre economiile componente. Economia
europeană reglementează piaţa pentru ca procesele de integrare şi
globalizare să nu eşueze, ceea ce constituie o separare de viziunea
preglobală asupra economiei, una de tip laissez-faire. În concepţia
neoclasică, acţiunea forţelor pieţei era în măsură să reducă şi apoi să
elimine
disparităţile de dezvoltare induse de procesul de integrare economică.
Uniunea Europeană îşi propune asigurarea coeziunii întregului ansamblu,
ca
o condiţie a difuzării prosperităţii înspre periferie.
Astfel, deşi poate părea paradoxal la prima vedere, un concept
neoclasic, cel al convergenţei, a fost însuşit şi transformat ca ţintă finală
de
către o economie care recunoaşte existenţa eşecurilor pieţei.
1.1. Uniunea Europeană - aproximare avansată a globalizării

Pentru a conştientiza de ce Uniunea Europeană reprezintă o aproximare

avansată a globalizării trebuie să înţelegem legătura dintre globalizare şi
integrare.
O primă accepţiune a relaţiei dintre globalizare şi integrare este aceea
de a considera procesul de integrare europeană ca fiind răspunsul politic la
exigenţele globalizării (Hellen Wallace, 1996). ”Integrarea europeană
poate
fi analizată ca fiind efortul special al vest europenilor în a asigura
gestionarea consecinţelor globalizării. Aceştia au inventat o formă de
guvernanţă regională, în care politicile promovate au vizat extinderea
rolului
statelor şi întărirea graniţelor dintre ei şi restul lumii”. În aceste condiţii,
crearea instituţiilor supranaţionale constituie răspunsul la reacţiile
inadecvate
ale statelor confruntate cu provocările externe pe care le presupune
globalizarea. Ineficienţa soluţiilor naţionale la crizele economice din anii
’70
reprezintă principalul argument al accelerării procesului de integrare
europeană de la mijlocul anilor ’80; acesta a presupus crearea pieţei
interne
unice între state şi mai recent a Uniunii Economice şi Monetare.
Apariţia pieţei unice (prin Actul Unic European din 1987) a avut ca
punct de plecare convingerea că liberalizarea pieţelor reprezintă cea mai
eficientă cale pentru a face faţă presiunilor concurenţiale de dincolo de
Atlantic şi din Asia de Est. Pentru unii politicieni, Uniunea Economică şi
Monetară (U.E.M) reprezintă şansa pentru recâştigarea abilităţii de a
3
controla globalizarea pieţelor financiare. Pe scurt, concluzia primei
abordări
este aceea că integrarea europeană nu reprezintă decât modul prin care
autorităţile publice şi-au recăpătat capacitatea de a-şi exercita autonomia
în
faţa globalizării. Însă, este dificil să argumentăm că instituţiile
supranaţionale originare ale UE au apărut pentru a face faţă globalizării; în
fapt, răspunsurile la provocările acestui proces au fost cuprinse în seturi
noi
de instituţii şi au luat forme particulare (ca de exemplu UEM).
Într-o a doua accepţiune, procesul de integrare europeană a permis
crearea instituţiilor care să susţină încadrarea economiei europene pe
traseul
globalizării; este o poziţie consistentă cu preferinţa pentru globalizare.
Această viziune are atât o dimensiune internă, prin răspândirea politicilor
de
factură neoliberală în Europa, cât şi una externă, în condiţiile în care
liberalizarea internă a comerţului nu poate reuşi fără ancorarea la procesul
de
liberalizare globală. (Dent, 1997). Şi sub acest aspect, evidenţele europene
sunt contradictorii.
Pe de o parte, piaţa unică şi UEM sunt exemple evidente de
liberalizare, care facilitează o abordare pro-globalizare. Globalizarea, al
cărei element principal îl reprezintă comerţul internaţional, este facilitată
prin liberalizarea comerţului şi a investiţiilor; nu este un joc cu sumă zero,
în
care o parte câştigă şi cealaltă pierde. Constituie de fapt un proces în care
toate părţile implicate câştigă, aşa cum dovedeşte şi istoria economică
postbelică. ”Europa a profitat de acest proces şi va continua să o facă, cu
condiţia să-şi păstreze competititvitatea pe termen lung, capacitatea sa de
inovare şi valorile modelului său de economie”(Pascal Lamy, 1999). Totuşi,
tendinţa europenilor este de a vedea mai degrabă riscurile decât
beneficiile
globalizării, însă riscurile nu se datorează manifestării globalizării, ci
calităţii reduse a politicilor interne promovate în vederea adaptării
economiei
europene la noile cerinţe.
Pe de altă parte, sistemul de sprijinire a agricultorilor europeni oferit
prin Politica Agricolă Comună este incompatibil cu conceptul de
globalizare. De asemenea, şi politicile industriale şi cele în domeniul
energiei sunt inadaptate pentru o lume globală.
Dacă cele două abordări anterioare au analizat procesul european de
integrare ca rezultat al acţiunii autorităţilor publice, o a treia accepţiune
descrie relaţia dintre integrarea formală (realizată de către state şi
autorităţile
comunitare şi constând în crearea instituţiilor care să gestioneze
integrarea
europeană) şi cea informală (prin acţiunea firmelor la nivelul regiunilor
europene). Unii autori consideră că extinderea competenţelor politicilor
comunitare este rezultatul creşterii interacţiunii dintre firme (fie ele 4
corporaţii multinaţionale sau transnaţionale, care acţionează în
conformitate
cu regulile stabilite la nivel comunitar). Pentru alţii, statele rămân agenţii
centrali ai controlului rezultatelor integrării; accelerarea acestui proces nu
este decât consecinţa convergenţei intereselor naţionale ale statelor
membre.
(Moravcsik, 1999)
Punctele de vedere prezentate anterior permit schiţarea elementelor
unui model european de globalizare, cu patru puncte cheie :
a) Acceptarea principiilor liberalizării, argumentul Direcţiei Generale a
Comerţului din cadrul Comisiei Europene fiind acela că aceasta
constituie un factor util şi necesar asigurării unui grad ridicat de
dezvoltare.
b) Creşterea transparenţei instituţiilor comunitare.
c) Armonizarea globalizării (comerciale) cu finalitatea modelului, în
sensul reducerii sărăciei.
d) Protecţia anumitor domenii, pentru care există anumite considerente
care depăşesc logica pieţei, printre care :
- agricultura şi respectarea modelului agricol european, care nu constă
numai în asigurarea securităţii alimentare a populaţiei ci şi în
revitalizarea zonelor rurale;
- sănătatea publică, domeniu în care Europa aplică principiul
precauţiei;
- mediul înconjurător, UE ratificând dispoziţiile acordului de la
Kyoto;
- diversitatea culturală, Comisia Europeană fiind preocupată de
fenomenul de uniformizare culturală, sub influenţa hegemoniei
culturale americane.
Modelul European, în termenii Comisiei Europene, reprezintă o a treia
cale în direcţia globalizării, o cale de mijloc, între protecţionism şi
deschiderea necontrolată a economiei.

5
 Distincţia modelului european –
premise ale reuşitei

Modelul european Modelul european Modelul european În modelul

are experienţă în a – un întreg care armonizează european coexistă
evita performant vrea să difuzeze macrostabilizarea o semnificativă
deviaţiile pieţei prosperitatea – cu proprietate de stat
(economia dinspre nucleul microdinamizarea cu o proprietate
europeană este dur către zonele individuală
structurată de emergente dinamică
responsabilităţi
sociale )

Distincţia modelului european –

riscuri

Greutatea adoptării UE este prea Euro pierde Funcţionarea

valorilor specifice ”săracă” în competiţia cu adecvată a
funcţionalizării susţinători dolarul instituţiilor
întregului supranaţionale
este blocată de
birocraţia greoaie,
corupţie

Graficul 1. Specificul Uniunii Europene

O altă modalitate pentru a conceptualiza relaţia integrare-globalizare

este de a analiza integrarea europeană mai puţin în termeni economici şi
mai
mult ca o adaptare politică la globalizare, chiar ca o expresie politică a
globalizării. În acest sens, dezvoltarea unui sistem de guvernanţă
europeană
pe mai mult nivele (local, regional, naţional, interguvernamental şi
supranaţional) ne poate sugera evoluţia sa în direcţia globalizării.
Compatibilizarea structurilor economico-regionale cu principiile globale
sugerează tendinţa clară a deplasării către un sistem economic global care
include ca instanţe funcţionale regionalizarea şi localismul. Integrarea
regională, ca etapă spre sistemul global, pune nevoia soluţionării
problemei
delicate a cedărilor de suveranitate ca atribut gestionar al statelor.
Procesul
în sine este un exerciţiu de globalizare prin care apare un sistem
suprastatal
de gestionare a puterilor economice, politice, culturale, militare etc.
Aceasta
este de fapt problema-cheie a globalizării, unde se consumă toate elanurile
constructive actuale şi toate temerile şi spaimele cu care este încărcată
globalizarea. 6
 În Europa, regionalizarea este cunoscută ca un proces de integrare
economică la nivel continental. În acest scop, UE a promovat o
reglementare
a pieţelor, pentru a asigura o eficienţă mai ridicată a economiei de piaţă. În
multe cazuri, reglementarea a presupus mai degrabă un proces de
integrare
negativă (reducerea barierelor în calea circulaţiei libere a factorilor), decât
o
construcţie pozitivă a regimului de guvernanţă economică. În câteva
domenii
(precum UEM şi politica externă şi de securitate comună) guvernele
constituie actorii cei mai importanţi, iar de interacţiunea dintre ele depinde
continuarea procesului de integrare. Reuşita acestuia constă în capacitatea
UE de a constituţionaliza globalizarea. În consecinţă, pentru analiza
integrării economice europene, ca aproximare avansată a globalizării, nu
este fundamentală forma comercială a acesteia, ci construcţia sa
instituţională.
Pentru a înţelege existenţa acestei diversităţi a punctelor de vedere în
legătură cu impactul globalizării, consider necesară analiza motivelor
pentru
care nu există o cultură europeană a promovării unor valori comune.
Contextul economic internaţional poate constitui un punct de plecare
în
a explica lipsa de greutate a Europei ca un ansamblu omogen de state. În
ciuda apariţiei problemelor financiare globale din anii ’70 şi ’80, în Europa
s-a remarcat pe de o parte menţinerea specificităţilor naţionale în
răspunsul
statelor la aceste transformări şi, pe de altă parte, apariţia a două modele
contradictorii de reformă în aceste state. Această perioadă, denumită cea
a
sfârşitului ”marii transformări” (Polanyi), se caracterizează prin
manifestarea câtorva fenomene economice, şi anume:
 modificarea regulilor pieţei, determinată de:
- prăbuşirea sistemului de la Bretton-Woods, în 1971. Ratele de schimb
fixe care descurajau speculaţiile au dispărut, iar pieţele financiare s-au
dezvoltat haotic în zonele cu bănci centrale fără reputaţie în asigurarea
stabilităţii monetare;
- inovaţiile tehnologice şi extinderea influenţei firmelor transnaţionale au
contribuit la reducerea controlului monetar naţional, ceea ce a condus
la
circulaţia globală a activelor financiare;
- creşterea generală a ratelor dobânzii în anii ’80 a accentuat reducerea
controlului asupra circulaţiei capitalurilor.
Acţiunea conjugată a acestor trei factori a generat tendinţa spre
concurenţă fiscală între statele membre ale Comunităţii Europene.
 liberalismul economic impregnează comerţul internaţional -
liberalizarea pieţelor de bunuri şi de servicii s-a realizat prin intermediul
7
a cel puţin trei tipuri de politici:
 - negocierile cu GATT, devenită OMC (Organizaţia Mondială a
Comerţului) în 1993, care au vizat diminuarea tarifelor şi a restricţiilor
cantitative la nivel mondial;
- politica OCDE în ceea ce priveşte dereglementarea şi privatizarea
sectoarelor industriale;
- proiectul Pieţei Interne Unice, prevăzut de Tratatul de la Maastricht în
1992, care a prevăzut eliminarea barierelor protecţioniste naţionale.

1.2. Adâncire, lărgire, extindere/aderare: procese definitorii ale UE

Pentru a studia procesele de aderare şi, respectiv, integrare este
necesară o operaţionalizare a conceptelor ce fundamentează aceste
fenomene. Astfel, în evoluţia sa, Comunitatea Economică Europeană a
cunoscut un proces de:

1. Adâncire
- a liberalizării economice
- a reglementării şi politicilor economice
- a angajamentelor şi interdicţiilor statelor membre

2. Lărgire
- a domeniului de aplicare a competenţelor

3. Extindere - creşterea numărului de membri

În evoluţia integrării europene, mai ales datorită motivelor politice şi

economice, de multe ori a fost nevoie de efectuarea unor compromisuri
între
adâncire şi lărgire sau între adâncire şi extindere.

Graficul 2. Aderarea – efortul propriu ca răspuns la extindere

8
 Tranziţia la economia de piaţă funcţională în ţările candidate la
Uniunea Europeană a fost un proces îndelungat. Procesele de construcţie
instituţională, consolidarea sistemului de stimulente şi valori specifice
economiei capitaliste au o complexitate deosebită. Instabilitatea
macroeconomică, persistenţa comportamentelor inadecvate, mediul de
afaceri incert, puterea scăzută de cumpărare şi competitivitatea scăzută a
acestor ţări au produs nelinişte în rândul ţărilor membre ale UE-15.
Voinţa politică de admitere a noilor candidaţi din est era “inhibată” de
câteva întrebări: Nu se va “eroda” oare piaţa internă unică?, Trebuia
constituită o formă evolutivă de integrare între ţările din Europa Centrală şi
de Est, mai înainte de intrarea în clubul european?, Poate rezolva strategia
reglementară a UE eşecurile pieţei ce vor apărea prin intrarea unor ţări
mai
sărace? Cum va face faţă modelul european problemelor provocate de
“pasagerul clandestin” şi politicile de “sărăcire a vecinului”?
Condiţiile de aderare sunt mai stricte ca niciodată deoarece modelul
european promovează un adevărat cult al stabilităţii. Pentru a avea
stabilitate, este nevoie de constrângeri tari, de condiţionalităţi clare,
coerente
şi consistente (pentru a evita distorsiunile legate de inconsistenţa de timp,
lag-uri de întârziere etc).
Condiţionalităţile de admitere în modelul european trebuiau să fie
uşor de măsurat. Altfel, în cazul existenţei unor criterii de convergenţă
greu
de cuantificat ar fi existat disensiuni la nivel politic în statele unde
guvernele
le promovau. În plus, perspectiva unui calendar de îndeplinire a acestor
criterii a făcut strategia de obţinere a stabilităţii mult mai consistentă şi
mai
puţinReforme
1.3. costisitoare.
graduale: integrarea pozitivă şi integrarea negativă în UE

În strategia de la Lisabona, liderii Uniunii Europene şi-au declarat

obiectivul de a deveni cea mai competitivă şi cea mai dinamică economie
din lume bazata pe cunoaştere, dar până în prezent aceste cuvinte nobile
nu
au fost însoţite de reformele structurale necesare pentru o creştere stabilă
pe
termen lung şi pentru un răspuns dinamic la globalizare (Kok, 2003).
Procesul de integrare este suma unor procese de integrare “pozitivă” şi
integrare “negativă”.
Integrarea negativă (se face prin intermediul interdicţiilor)
 Constă în eliminarea tuturor barierelor în calea liberei circulaţii –
elementul cel mai des întâlnit pentru a caracteriza acţiunea Comunităţii
Europene.

9
 Eliminarea bruscă a frontierelor, în 1958, ar fi dus la o catastrofă
economică, în condiţiile unor niveluri diferite de dezvoltare între state.
 Eliminarea definitivă a tuturor barierelor în calea liberei circulaţii a
mărfurilor a fost diferită.
 În cazul liberei circulaţii a lucrătorilor sau a stabilirii şi prestării de
servicii, orice discriminare în funcţie de naţionalitate este imposibilă.
Piaţa unică reprezintă exemplul elocvent de “integrare negativă”. Ea
presupune integrarea obţinută prin reducerea obstacolelor în acţiunea
forţelor pieţei şi crearea unor zone fără frontiere interne în care să se
asigure
libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor.
Fundamentul instituţional al creşterii acestei zone este principiul
recunoaşterii reciproce a legilor şi reglementărilor (principiul protecţiei
echivalente) sau minima armonizare. Politica privind concurenţa prevede
restrângerea practicilor anticoncurenţiale prin limitarea capacităţii statelor
de
a acorda ajutoare de stat. Observăm aici o îmbinare nefericită între
diferitele
reglementări naţionale şi intervenţia Comisiei Europene, atunci când
principiul liberei circulaţii pe piaţa unică este încălcat.
Integrarea pozitivă
- Instituţiile comunitare sunt deseori prezentate ca un exemplu de
integrare
autentică.
Consolidarea CEE reprezintă o sumă de măsuri de “integrare pozitivă”
care să faciliteze ajustările şi să menţină coeziunea economică şi socială,
în
concordanţă cu concurenţa liberă, deschisă (Micossi, 2002). Aceste
măsuri
sunt de natură redistributivă – Politica Agricolă Comună, Fondurile
Structurale şi de Coeziune, fonduri pentru cercetare dezvoltare şi politica
industrială, reţele de transport trans-europene, mediu, asistenţă în
implementarea
Coordonareaacquis-ului comunitar, ale
politicilor economice finanţarea proiectelorpoate
Uniunii Europene de twining
fi
etc. ca un alt exemplu ce caracterizează procesul de integrare pozitivă.
privită
Teoria economică a integrării arată că într-o zonă caracterizată de
mobilitatea bunurilor şi a factorilor de producţie, activităţile agenţilor
economici privaţi şi a decidenţilor de politică economică trebuie să fie
consistente.

1.3.1. Politicile europene şi subsidiaritatea

Principiile Uniunii Europene sunt cele prevăzute în tratatele

constitutive ale Comunităţii Economice Europene şi, mai târziu, în Tratatul

10
Constituţional al Uniunii Europene: subsidiaritate, proporţionalitate şi
reglementare.
Exercitarea competenţelor Uniunii are la bază principiile
subsidiarităţii şi proporţionalităţii. În temeiul principiului atribuirii,
Uniunea acţionează în limitele competenţelor ce i-au fost atribuite prin
Constituţie de către statele membre în vederea atingerii obiectivelor
stabilite
de către aceasta. Orice altă competenţă neatribuită Uniunii prin Constituţie
aparţine statelor membre. (alin. 1,2 art. 9, Tratatul Contituţional al Uniunii
Europene).
Conform principiului subsidiarităţii, în domeniile ce nu ţin de competenţa
sa exclusivă, Uniunea intervine numai şi în măsura în care obiectivele
acţiunii preconizate nu pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele
membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi local, dar pot fi,
datorită
dimensiunilor şi efectelor preconizate, mai bine atinse, la nivelul Uniunii.
Nici o acţiune a comunităţii nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru
atingerea obiectivelor Tratatului.
În temeiul principiului proporţionalităţii, conţinutul şi forma de
acţiune a Uniunii nu depăşesc ceea ce este necesar pentru atingerea
obiectivelor Constituţiei.

Reglementarea este justificată numai dacă:

- sunt depăşite eşecurile pieţei
- se alege forma de reglementare cu cele mai mici costuri
- beneficiul net este pozitiv.

11
12
Noua strategie reglementară a UE se bazează pe votul cu majoritate
calificată pentru reglementare şi pe “proporţionalitate”, atât pentru
reglementarea naţională cât şi pentru cea la nivelul UE. Eşecul de
reglementare este mult mai puţin probabil şi este mărită calitatea
reglementării.

Coordonarea politicilor macroeconomice stabilită de Tratatul

Comunităţii Europene are o arhitectură logică şi simplă. Recunoaşterea
mutuală, bazată pe minima armonizare a cerinţelor politicii publice,
constituie principiul fundamental de conducere a procesului integrării şi
eliminării barierelor tehnice din calea liberei circulaţii a bunurilor între
ţări.
Sistemul de guvernanţă economică al Uniunii Europene se află în
perioada de “învăţare din practică”.

1.3.2. Politicile comune şi dimensiunea interguvernamentală

13
 În drept, fundamentarea politicilor economice în contextul aderării
României la Uniunea Europeană trebuie corelată cu principiile
subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
Delimitarea competenţelor Uniunii are la bază principiul atribuirii.
Exercitarea competenţelor Uniunii are la bază principiile subsidiarităţii şi
proporţionalităţii. În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează în
limitele competenţelor ce i-au fost atribuite prin Constituţie de către
statele
membre în vederea atingerii obiectivelor stabilite de către aceasta. Orice
altă competenţă neatribuită Uniunii prin Constituţie aparţine statelor
membre. (alin. 1,2 art. 9, Tratatul Contituţional al Uniunii Europene).
Conform principiului subsidiarităţii, în domeniile ce nu ţin de competenţa
sa exclusivă, Uniunea intervine numai şi în măsura în care obiectivele
acţiunii preconizate nu pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele
membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi local, dar pot fi,
datorită dimensiunilor şi efectelor preconizate, mai bine atinse, la nivelul
Uniunii.
În temeiul principiului proporţionalităţii, conţinutul şi forma de
acţiune a Uniunii nu depăşesc ceea ce este necesar pentru atingerea
obiectivelor Constituţiei.
Pot exista patru situaţii în legătură cu posibilitatea de fundamentare a
politicilor economice:
1. Competenţele exclusive Atunci când Constituţia atribuie Uniunii
competenţă exclusivă într-un anumit domeniu, numai Uniunea poate
legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic, statele
membre neputând să facă acest lucru decât cu autorizarea Uniunii sau
pentru punerea în aplicare a actelor adoptate de către aceasta.

14
 Uniunea dispune de competen exclusivă pentru stabilirea regulilor de
concurenţă necesare funcţionării pieţei interne, precum şi în
următoarele
domenii:
- politica monetară pentru statele membre care au adoptat euro,
- politica comercial comună,
- uniunea vamală,
- conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii
comune de pescuit.

2. Competenţă comună Atunci când Constituţia îi atribuie Uniunii o

competenţă comună cu statele membre într-un domeniu determinat,
Uniunea şi statele membre au puterea de a legifera şi de a adopta în
domeniul respectiv acte obligatorii din punct de vedere juridic. Statele
membre îşi exercită competenţa în măsura în care Uniunea nu şi-a
exercitat competenţa sau a decis să nu şi-o mai exercite.
Competenţele comune ale Uniunii şi statelor membre se aplică în
următoarele domenii principale:
- piaţa internă,
- spaţiul de libertate, securitate şi justiţie,
- agricultură şi pescuit, cu excepţia conservării resurselor biologice ale
mării,
- transport şi reţelele transeuropene,
- energie,
- politic, social, pentru aspectele specifice,
- coeziune economică, socială şi teritorială,
- mediu,
- protecţia consumatorilor,
- obiective comune de securitate în materie de sănătate publică.
În domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice şi spaţiului, Uniunea are
competenţa de a desfăşura acţiuni, în special pentru definirea şi punerea
în aplicare a programelor, fără ca exercitarea acestei competenţe să
poată
avea ca efect interzicerea dreptului statelor membre de a-şi exercita
competenţa.

3. Coordonarea politicilor economice şi de ocupare a forţei de muncă

Uniunea dispune de competenţă în vederea promovării şi coordonării
politicilor economice şi de ocupare a forţei de muncă în statele membre.
Uniunea adoptă măsuri pentru asigurarea coordonării politicilor
economice ale statelor membre, în special prin adoptarea orientărilor
generale ale acestor politici. Statele membre îşi coordonează politicile

15
 economice în cadrul Uniunii. Statelor membre care au adoptat euro li se
aplică dispoziţii specifice. Uniunea adoptă măsuri pentru asigurarea
coordonării politicilor de ocupare a forţei de muncă ale statelor
membre,
în special prin adoptarea liniilor directoare ale acestor politici. Uniunea
poate adopta iniţiative pentru asigurarea coordonării politicilor sociale
ale
statelor membre.
4. Domeniile acţiunii de sprijinire, de coordonare sau complementare
Uniunea poate desfăşura acţiuni de sprijinire, de coordonare sau
complementare în următoarele domenii:
- industrie,
- protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane,
- educaţie, formare profesională, tineret şi sport,
- cultură,
- protecţie civilă.

Trebuie enunţată aici clauza de flexibilitate: Dacă o acţiune a Uniunii

se dovedeşte necesară în cadrul politicilor utilizate pentru a atinge unul
dintre obiectivele stabilite prin Constituţie, fără ca aceasta să fi prevăzut
competenţele necesare în acest scop, Consiliul de Miniştri, care hotărăşte
în
unanimitate la propunerea Comisiei şi după aprobarea Parlamentului
European, adoptă dispoziţiile corespunzătoare. (Art. 17, alin.1, Tratatul
Constituţional al Uniunii Europene).
Coordonarea politicilor macroeconomice în spaţiul european va
presupune negocieri delicate precum şi schimb de experienţă. Numai
politica
privind ocuparea respectă metoda cooperării deschise (the open method
of
coordination). Forme reduse ale acestei metode regăsim în alte situaţii,
cea
mai cunoscută fiind fundamentarea Principalelor Directii de Politică
Economică (Broad Economic Policy Guidelines).

16
CAPITOLUL 2. Modelul social european – de la retorică la realitate

Modelul european şi-a afirmat încă de la început caracterul social,

însă modalităţile de realizare a acestui deziderat s-au transformat treptat
în
funcţie de etapele procesului european de integrare economică şi de
şocurile
care au afectat economia globală. În momentul creării Comunităţilor
Economice Europene prin Tratatul de la Roma (1957) s-a stabilit ca
principal obiectiv dezvoltarea armonioasă la nivel comunitar, însă s-a
considerat că piaţa liberă este capabilă să determine o reglare automată a
economiei şi în consecinţă reducerea inegalităţilor sociale. Însă, odată cu
intensificarea procesului de integrare economică (prin crearea Pieţei
Interne
Unice şi a Uniunii Economice şi Monetare), exista riscul ca inegalităţile de
dezvoltare să se reducă foarte lent sau chiar să se accentueze. Pentru ca
procesul de integrare economică să nu eşueze s-a decis reglementarea
pieţelor, astfel încât modelul european să fie capabil să asigure coeziunea
întregului ansamblu, ca o condiţie a difuzării prosperităţii către periferie.
2.1. Evoluţia economică a Uniunii Europene

Până la manifestarea şocurilor petroliere (1973-1975), Europa s-a

caracterizat printr-un „triunghi magic” sinergic între creşterea economică,
stabilitatea macroeconomică şi statul bunăstării. Ratele ridicate de
creştere
au asigurat stabilitatea sistemului economic şi al celui de protecţie socială,
contribuind astfel la diminuarea compromisului neoliberal dintre eficienţa
economică şi echitatea socială, explicat în cadrul tabelului 1. „Tringhiul
magic” a început să se destrame începând cu jumătatea anilor ’70, ca
urmare
a schimbărilor tehnologice şi demografice globale. Efectele acestora s-au
reflectat în încetinirea ratei de creştere, în sporirea instabilităţii
macroeconomice şi în creşterea costurilor de funcţionare ale statului
bunăstării. În tabelul de mai jos am prezentat comparativ principalele
evoluţii economice şi sociale în cei treizeci de ani glorioşi ai UE şi în cei 25
de ani care au precedat elaborarea Strategiei de la Lisabona:

Tabelul 1. Sustenabilitatea statului bunăstării în UE

Componentele Evoluţia modelului social european

„triunghiului 1945-19751976-2000
magic” în UE
Creştere - rata medie de creştere - ratele medii de creştere economică
economică economică a ţărilor din UE-15 a au fost 2% între 1975 şi 1985 şi de
fost de 4,6%, iar cea a PIB-ului 2,5% între 1986 şi 2000

17
 pe locuitor de 3,8%
Stabilitate - rata medie a inflaţiei s-a redus- rata medie a inflaţiei a revenit la
macroeconomică până la nivelul de 4%, ceea ce anivelul anterior şocurilor petroliere
constituit o dovadă a începând cu anul 1987, iar după
îmbunătăţirii stabilităţii 1994 nu a mai depăşit 3%;
macroeconomice; - rata medie a şomajului în perioada
- a crescut gradul de ocupare a 1975-2000 a fost de aproximativ
forţei de muncă şi s-a redus rata10%
şomajului până la un nivel de
2%
- ponderea cheltuielilor publice
Statul bunăstării în PIB în ţări precum Germania - reducerea ritmului de creştere
şi Franţa a fost de aproximativ economică şi sporirea şomajului au
32% în 1970; generat deteriorarea situaţiei
- datoria publică a fost de 17% finanţelor publice;
din PIB, de aproape patru ori - ponderea cheltuielilor publice s-a
mai scăzută decât în perioada majorat la 49% în 1985 la un maxim
actuală; de 51% în 1993, atunci când
- ponderea în PIB a cheltuielilor deficitul bugetar mediu a fost de 6%
cu protecţia socială a fost de din PIB;
aproximativ 14%, un nivel de - cheltuielile cu protecţia socială s-au
două ori mai redus decât cel majorat cu şapte puncte procentuale
actual. în perioada 1975-1985, ajungând la
A fost diminuat 21% din PIB
Sporirea gradului de ocupare şi S-a manifestat
creşterea economică ridicată auPentru a creşte veniturile bugetare
Compromisul sporit încasările bugetare şi au necesare funcţionării statului
dintre echitate şi diminuat presiunea asupra bunăstării s-au majorat contribuţiile
eficienţă statului bunăstării. sociale şi taxele directe, ceea ce a
afectat negativ stimulentele pentru
investiţii şi pentru creşterea
garduluin de ocupare.

Sursa datelor: European Commission, Sapir report (2004)

Pe baza comparaţiei realizate în tabelul de mai sus se poate afirma că

modelul social european a fost unul sustenabil până la şocurile petroliere.
După manifestarea acestora cheltuielile sociale s-au majorat, dar nu ca
urmare a funcţionării favorabile a economiei, ci prin sporirea fiscalităţii şi a
datoriei publice. Obiectivul creşterii sumelor redistribuite a fost acela al
reducerii inegalităţilor sociale, în contextul încetinirii creşterii economice şi
al sporirii ratei şomajului. Însă, rezultatele favorabile au apărut abia în
deceniul nouă, atunci când inegalităţile au fost mai reduse decât cele
înregistrate în decada care a precedat şocurile petroliere.
Principala provocare a modelului european după 1975 a fost aceea a
armoniza echitatea socială cu încetinirea ritmului de creştere economică şi
cu persistenţa unei rate ridicate a şomajului. Statele europene au
promovat
majorarea cheltuielilor publice ceea ce a avut un dublu efect: pe de o parte
s-
a asigurat securitatea socială, iar pe de altă parte s-au înregistrat o serie
de

18
dezechilibre macroeconomice (creştere a deficitului bugetar şi a datoriei
publice). Deoarece continuarea acestei evoluţii ar fi afectat negativ
sustenabilitatea statului bunăstării şi chiar funcţionarea zonei euro, oficialii
comunitari au stabilit în anul 2000 modernizarea sistemului social
european
prin adoptarea Strategiei de la Lisabona; UE nu renunţa la asigurarea
componentei sociale pentru cetăţenii săi, însă şi-a propus să obţină
performante economice superioare. Finalitatea acestui nou model
economic
şi social a fost prefigurată de evoluţiile statelor nordice, printre cele mai
competitive din lume, deşi sunt state asistenţiale/providenţiale
superdezvoltate (dacă luăm în considerare bugetul public ca pondere în
PIB,
sumele alocate protecţiei sociale ş.a.). În figura de mai jos am explicat
motivaţia reformării modelului european, în condiţiile manifestării
compromisului echitate-eficienţă înainte de anul 2000. Ţările din cadrul UE
care au eliminat relaţiile vicioase din cadrul sistemului economic naţional
(prezentate în figura 1) au fost cele nordice şi cele anglo-saxone. Cele
două
se aseamănă mai ales prin reformele adoptate pe piaţa muncii, dar se
diferenţiază prin rolul jucat de către stat în cadrul economiei. Ţările anglo-
saxone au promovat un rol rezidual al statului, în timp ce economiile
nordice
au menţinut o securitate socială universală, acestea din urmă influenţând
decisiv structura noului model social
Uniunea european.
Europeană: 1976-2000

Reducerea eficienţei macroeconomice Sprijinirea echităţii sociale, care a presupus

(rate reduse de creştere a productivităţii, creşterea datoriei publice şi a fiscalităţii
şomaj ridicat)

Soluţia Soluţia anglo-

nordică Ieşirea din cercul vicios al ratelor saxonă
scăzute de creştere economică

Modernizarea modelului social european

Strategia de la Lisabona

Figura 1. Finalitatea Strategiei de la Lisabona

19
2.2. Strategia Lisabona şi modernizarea statului bunăstării în UE
Încetinirea economiei globale începând cu 1975 precum şi
intensificarea procesului european de integrare economică au accentuat
inegalităţile sociale în cadrul UE. De aceea a apărut proiectul unei „Europe
sociale” asociat preşedinţiei lui Jacque Delors (1985-1995), prin care s-a
stabilit asigurarea coeziunii sociale ca finalitate a integrării pieţelor.
Uniunea
Europeană s-a delimitat astfel de modelul american de economie deoarece
şi-a propus completarea aspectelor care ţin de randament cu cele care au
în
vedere reducerea inegalităţilor.
Începând cu Tratatul de la Maastricht (1992) şi cu cel de la
Amsterdam (1997) modelul social european a înglobat anumite
prespective
neoclasice, de tip workfare, precum promovarea într-o mai mare măsură a
politicilor de stimulare a ofertei agregate, flexibilitatea pieţei muncii,
reducerea costurilor forţei de muncă şi acceptarea insecurităţii locurilor de
muncă pentru a creşte gradul de ocupare. Astfel obiectivele de creştere a
standardului de viaţă şi de îmbunătăţire a condiţiilor de muncă au fost
condiţionate treptat de promovarea unor politici active pe piaţa muncii,
care
să permită creşterea ratei de ocupare în Uniunea Europeană.
Modelul social european şi-a asumat prin strategia Lisabona (anul
2000) trecerea către un alt model de dezvoltare, respectiv de la o
economie a
bunăstării (welfare state) de tip keynesian la o economie a creşterii
bunăstării prin accesul pe piaţa muncii (workfare state) de tip
schumpeterian.
Acest nou sistem economic este caracterizat prin stimularea inovării, prin
flexibilitatea pieţei muncii şi prin competitivitate economică; în cadrul
acestuia, promovarea anumitor măsuri de politică socială care să nu
genereze
dezechilibre macroeconomice. Distincţia dintre cele două categorii de
economie se poate înţelege şi prin atitudinea statului faţă de
problemele/riscurile indivizilor. Astfel, într-o economie de tip welfare statul
asigură indivizilor resursele care să le garanteze securitatea şi stabilitatea
financiară, în timp ce într-o economie „workfare” statul furnizează
instrumentele necesare indivizilor pentru ca aceştia să facă faţă riscului.
Sintagma care surprinde cel mai bine semnificaţiile acestui nou model de
dezvoltare este flexicuritatea, rezultată din îmbinarea conceptelor de
flexibilitate a pieţei muncii şi de securitate socială.
Confruntată cu o serie de riscuri de diluare a specificului său, UE
poate să realizeze atât creşterea productivităţii căt si sporirea ratei de
ocupare, fără să îşi compromită dimensiunea socială. Trade-off-ul existent
între eficienţa macroeconomică şi sustenabilitatea pe termen lung a
sistemelor naţionale de bunăstare poate fi evitat de către modelul social
20
european modernizat. Aiginger (2008) considera că acesta nu constituie o
barieră împotriva sporirii competitivităţii dacă va fi reformat în direcţia
stimulării creşterii economice, a îmbunătăţirii stimulentelor şi a calificărilor
forţei de muncă. Ţările scandinave, caracterizate în ultimii ani prin creştere
economică, ocupare deplină, printr-un sistem universal de protecţie socială
şi
prin reducerea inegalităţii veniturilor au dovedit că toate aceste obiective
nu
se exclud precum în abordarea anglo-saxonă a funcţionării economiei. În
condiţiile în care UE şi-a stabilit prin Strategia de la Lisabona aceleaşi ţinte
cu cele care deja sunt realitate în economiile nordice, atunci
caracteristicile
acestora ar trebui să constituie elementele modelului social european
modernizat (Aiginger, 2006):
 sistemul social rămâne incluziv, însă o parte din cheltuielile cu
protecţia socială vor fi condiţionate (de exemplu, de căutare activă a
unui loc de muncă);
 fiscalitatea se menţine relativ ridicată, însă trebuie corelată cu nivelul
cheltuielilor bugetare, pentru a realiza surplusuri bugetare pe termen
mediu; de asemenea se vor acorda anumite facilităţi fiscale celor cu
venituri mai reduse;
 se substituie securitatea locului de muncă cu securitatea ocupării
unui loc de muncă, măsură ce va fi implementată prin politicile active
de pe piaţa muncii; serviciile publice şi agenţiile private se vor
implica în pregătirea/recalificarea forţei de muncă;
 se va încuraja flexibilitatea forţei de muncă, iar beneficiile sociale nu
vor mai fi condiţionate de natura contractului de muncă;
 adoptarea noilor tehnologii constituie o precondiţie pentru
funcţionarea statului bunăstării;
 guvernul şi autorităţile publice au un rol proactiv în promovarea
inovării, eficienţei, schimbărilor structurale, creşterii calificărilor şi a
formării permanente; de asemenea statul asigură o parte importantă
din resursele necesare funcţionării sistemelor de educaţie şi de
sănătate.
Pentru a surprinde direcţiile de modernizare a modelului social
european am realizat o comparaţie între statul bunăstării prefigurat prin
Strategia Lisabona şi cel existent anterior elaborării acesteia. Am utilizat
metodologia de cerectare propusă de Aiginger (2006), care a avut în
vedere
două criterii de analiză - asigurarea bunăstării şi orientarea politicilor
economice (figura 2):

21
 Figura 2. Axele de modernizare a modelului social european

Modelul social european modernizat va fi mai flexibil la schimbările

economice globale şi va asigura deopotrivă atât competitivitate cât şi
justiţie
socială, precum au realizat ţările nordice. În aceste condiţii, compromisul
dintre eficienţă şi echitate socială care a caracterizat vechiul model social
european va fi înlocuit de un ansamblu de relaţii sinergice între cele două
concepte. Pe de o parte, prin anumite scheme de protecţie socială (care să
inducă îmbunătăţirea stimulentelor economice) s-ar impulsiona procesul
de
creştere economică. Pe de altă parte, adoptarea noilor tehnologii şi
armonizarea legăturilor dintre educaţie – cercetare – antreprenoriat –
inovare
vor genera reducerea dependenţei de sistemul social public şi
concentrarea
unor resurse bugetare superioare pentru cei extrem de vulnerabili din
punct
de vedere social. Interdependenţele virtuoase dintre eficienţa
macroeconomică şi echitatea socială sunt evidenţiate în cadrul figurii 3.

Figura 3. Obiectivele modelului social european (modernizat)

22
2.3. Rolul Uniunii Europene în politica socială
Modelul social european modernizat îmbină atât anumite trăsături
neoclasice (reducerea dependenţei de stat, promovarea liberalizării
inclusiv
în sectorul serviciilor, promovarea flexicurităţii), dar şi caracteristici social
democrate precum asigurarea coeziunii sociale, reducerea inegalităţilor în
distribuţia veniturilor, protecţia grupurilor vulnerabile, sustenabilitatea
sistemelor publice de asigurări. Astfel se explică şi diversitatea opiniilor
reprezentanţilor anumitor grupări politice sau ideologice privind identitatea
modelului social european.
a) pentru adepţii liberalismului economic, procesul de globalizare a pieţelor
constituie o modalitate de a renunţa la un stat al bunăstării incapabil să
asigure creştere economică sustenabilă şi să reducă rata şomajului.
Existenţa
unei concurenţe fiscale şi sociale între statele membre va impune statelor
continentale (social democrate, precum Germania şi Franţa) să renunţe în
mod progresiv la sistemele de protecţie a ocupării şi să-şi liberalizeze
sistemele de protecţie socială (precum cazul finanţării din surse private a
îngrijirii sănătăţii). Conform acestei viziuni, finanţarea cheltuielilor în
creştere pentru pensii şi pentru sănătate, ca urmare a îmbătrânirii
populaţiei,
nu ar trebui să presupună majorarea fiscalităţii. Dimpotrivă sunt necesare
anumite măsuri liberale, precum sporirea flexibilităţii pieţei muncii şi
acordarea protecţiei sociale numai celor foarte săraci.
b) pentru eurosceptici şi naţionalişti, fiecare stat membru ar trebui să aibă
dreptul de a-şi păstra propriul sistem de protecţie socială, deoarece acesta
corespunde specificului modului de organizare al acelei societăţi. Potrivit
acestei abordări, impunerea de către instituţiile comunitare a unui sistem
social unic ar afecta negativ nivelul de eficienţă economică.
c) adepţii unei Europe sociale susţin realizarea unei convergenţe către un
model social european unic, care să asigure un nivel ridicat al protecţiei
sociale. În cadrul acestuia ar trebui să existe o armonizare a fiscalităţii şi
cheltuielilor sociale către nivelul superior din UE. Valorile comune ale
modelului social – justiţie socială, egalitatea şanselor şi solidaritate – ar
trebui asumate de toate statele membre ale UE.
d) din punct de vedere social-liberal, autorităţile europene ar trebui să
impună modernizarea sistemelor naţionale de protecţie socială. Un anumit
grad de convergenţă a acestora s-ar putea realiza prin intermediul
anumitor
procese de coordonare la nivel comunitar (Metoda Deschisă de
Coordonare,
Agenda Socială Europeană ş.a.), care se bazează pe stabilirea unui anumit
set de obiective în domeniul social.

23
 Referitor la posibilitatea extinderii rolului UE în domeniul social
există mai multe puncte de vedere, unele susţinând că politica socială ar
trebui să fie numai în responsabilitatea statelor membre, iar altele că este
nevoie de centralizarea măsurilor privind această politică. Argumentele
care
susţin transferarea unor atribuţii sociale la nivel comunitar sunt
următoarele:
a) intensificarea interdependenţelor dintre economiile europene, mai
ales
odată cu crearea zonei euro a determinat creşterea rolului UE în
problema socială, prin fixarea unor principii de reformare a sistemelor
naţionale de protecţie socială;
b) realizarea în viitor a unei Uniuni sociale va impune unificarea
graduală a sistemelor sociale naţionale, ca urmare a transferului
decizional de la statele membre către nivelul comunitar;
c) o Europă socială ar permite configurarea unui model social european
unic, prin unificarea protecţiei sociale, a politicii de redistribuire şi a
legislaţiei privind ocuparea forţei de muncă. Acest deziderat s-ar putea
înfăptui dacă s-ar introduce anumite standarde sociale şi de ocupare
în
fiecare din ţările membre ale UE, însă reuşita acestuia presupune
existenţa unui acord privind setul comun de valori.
Reforma sistemelor de protecţie socială naţionale constituie o
provocare în fiecare din statele membre ale UE, deoarece toate se
confruntă
cu probleme legate de îmbătrânirea populaţiei şi de transformările
economice globale. Totuşi, existenţa unor factori comuni nu garantează în
mod automat şi convergenţa soluţiilor. Cei care consideră că este necesar
un
proces de convergenţă a reformelor sistemelor de protecţie socială care să
conducă la uniformizarea acestora au o serie de argumente:
1. Argumentul intensificării integrării economice, potrivit căruia
diversitatea legislaţiei în domeniul economic şi social îngreunează
activitatea firmelor multinaţionale europene şi le influenţează decizia
de localizare într-o anumită economie.
2. Argumentul mobilităţii forţei de muncă, în condiţiile în care una din
libertăţile fundamentale în cadrul UE se referă la libera circulaţie a
indivizilor. Divergenţa ridicată dintre sistemele sociale naţionale
constituie o cauză a mobilităţii reduse a lucrătorilor între ţările UE
(mai puţin de 1% din populaţia aptă de muncă anual). Astfel, ţările în
care cheltuielile sociale sunt relativ mai reduse vor accepta mai uşor
lucrători străini (precum ţările sudice), în timp ce economiile care
acordă asistenţă socială universală vor fi mai puţin dispuse să acorde
un loc de muncă, respectiv cetăţenie străinilor (cazul ţărilor nordice).
3. Argumentul prevenirii concurenţei dintre sistemele sociale
naţionale, conform competiţia ar putea genera nişte standarde
sociale 24
 foarte reduse, ceea ce ar afecta negativ nivelul de trai al indivizilor
din UE. Pentru a atrage capital anumite economii ar reduce
fiscalitatea, dar şi cheltuielile sociale, ceea ce poate reduce venitul
disponibil al celor neocupaţi. Rezultatul ar fi un dumping social, care
ar dezavantaja din punct de vedere social toate economiile.
Pe baza acestor argumente se poate ajunge la concluzia că un anumit
grad de convergenţă între reformele sistemelor sociale este absolut
necesar,
însă cea mai importantă chestiune este către ce model social? În condiţiile
unor diversităţi de opinii privind asigurarea protecţiei sociale, ar putea
rezulta un model bazat mai degrabă pe reducerea semnificativă a
cheltuielilor sociale decât pe dezvoltarea în funcţie de coordonatele
actuale.
De asemenea, un astfel de model ar trebui să prevadă existenţa
principiului
solidarităţii, precum în cazul unui sistem social naţional. Din păcate
solidaritatea comunitară nu este mai mult decât un principiu, în condiţiile
în
care bugetul comunitar are o dimensiune redusă, iar destinaţiile sumelor
cuprinse în acesta nu corespund în totalitate acestui obiectiv.
În conformitate cu criteriile de partajare a competenţelor între statele
membre şi UE se justifică o centralizare a unei politici, numai dacă aceasta
este generatoare de externalităţi negative sau de economii de scară, iar
preferinţele naţionale sunt omogene. Boeri (2004) susţinea că niciunul
dintre
aceste criterii nu validează sporirea rolului social al UE, ceea ce justifică
existenţa concurenţei între sistemele sociale. Prin urmare, orice încercare
de
a impune anumite reforme universale unor economii apaţinând unor
subsisteme sociale eterogene va fi sortită eşecului. Lejour (2007) a
argumentat că este aboslut normală existenţa unor diferenţe între
sistemele
sociale, mai ales între economiile dezvoltate şi cele aflate într-un proces de
recuperare a decalajelor de dezvoltare (precum cazul noilor ţări membre).
În
caz contrar, adoptarea bruscă a unor standarde sociale înalte pentru
economiile sărace (de exemplu, adoptarea unui salariu minim la nivel
comunitar) le-ar putea afecta competitivitatea internă şi ar putea genera
pe
termen lung chiar o înrăutăţire a standardului de viaţă. Practicarea unei
fiscalităţi mai reduse de către economiile mai puţin dezvoltate va
corespunde
unor standarde sociale mai reduse pe termen scurt, însă va genera atât o
creştere a investiţiilor, cât şi a gradului de ocupare în respectivele
economii,
ceea ce va mări automat nivelul de trai, pe termen lung.
25
CAPITOLUL 3. Analiza comparată a sistemelor de redistribuire din
UE
Modelul social european se caracterizează printr-un grad ridicat de
eterogenitate, ţările membre manifestând încă diferenţe semnificative
între
sistemele de redistribuire naţionale. În funcţie de decalajele existente în
termeni de reducere a sărăciei, de participare pe piaţa muncii şi de
protecţie
împotriva riscurilor pieţei muncii, se pot delimita câteva submodele în
cadrul
UE. Definind tipurile de state ale bunăstării, Esping Andersen (1990) a
justificat existenţa a doar trei variante de sisteme capitaliste: sistemul
social-
democrat (care cuprinde ţările nordice), sistemul conservativ (ţările
Europei
continentale) şi sistemul liberal de bunăstare, incluzând ţările anglo-
saxone.
3.1. Caracterizarea
În afara submodelelor
celor trei submodele, economice
în cadrul şi sociale
UE există încă două – submodelul
sudic sau mediteraneean, care include ţările sudice şi submodelul
Dintre cele cinci submodele din cadrul Uniunii Europene, submodelul
„catching-
nordic
up” careeste cel mainoile
cuprinde performant în realizarea
state membre obiectivelor asumate prin
fost comuniste.
Strategia Lisabona, deoarece a generat atât eficienţă macroeconomică,
precum şi echitate socială.
Submodelul nordic (scandinav) este format din Danemarca,
Finlanda, Suedia şi Olanda, şi se caracterizează printr-un grad ridicat de
redistribuire, prin promovarea incluziunii sociale, a universalităţii asistenţei
sociale, a dialogului social şi a cooperării între partenerii sociali şi guvern.
Aceste economii sunt printre cele mai competitive economii europene, deşi
asigură coeziune economică şi socială cetăţenilor; performenţele ţărilor
care
compun acest submodel se explică prin eliminarea anumitor compromisuri
existente între funcţionarea economiei şi efectele în plan social (figura 1).

26
 Figura 1. Performanţele submodelului nordic
Celelalte patru submodele de economie se caracterizează prin
existenţa a cel puţin unuia dintre cele trei compromisuri prezentate în
figura
1.
Submodelul anglo-saxon include Marea Britanie şi Irlanda şi
constituie reflectarea unei abordări liberale a sistemului de bunăstare în
care
asistenţa socială este limitată şi în care se încurajează asigurările private
ale
riscurilor indivizilor (adică are loc transferul de responsabilitate socială
dinspre stat către individ, precum în SUA). Piaţa muncii nu este
reglementată, iar responsabilitatea pentru căutarea unui loc de muncă
aparţine indivizilor (cheltuielile bugetare privind politicile active pe piaţa
muncii sunt scăzute). Spre deosebire de Marea Britanie, intervenţia
statului
este mai ridicată în Irlanda odată cu transformarea acestei economii dintr-
o
ţară puţin dezvoltată în cea de-a doua economie ca grad de dezvoltare din
UE. Referitor la cele trei compromisuri, ţările anglo-saxone practică o
fiscalitate relativ redusă (ceea ce determină costuri relativ mai mici ale
forţei
de muncă) şi ajutoare de şomaj relativ scazute ca pondere în salariu şi
care 27
sunt acordate pe o perioadă mai mică de timp. De aceea gradul de
ocupare
este apropiat de cel al ţărilor nordice, iar şomajul pe termen lung este cel
mai
redus din UE. Numai cel de-al treilea compromis (cel referitor la eficienţă şi
echitate) este caracteristic acestui submodel, în condiţiile în care creşterea
economică se reflectă într-o inegalitate ridicată a salariilor şi a veniturilor
în
societate.
Submodelul continental este format din Franţa, Germania, Austria,
Belgia şi Luxemburg. În cadrul acestuia ocuparea constituie baza
transferurilor sociale, iar beneficiile acordate sunt mai reduse decât în
submodelul nordic, fiind dependente de nivelul venitului obţinut anterior.
Referitor la funcţionarea pieţei muncii aceasta este reglementată, nefiind
stimulată flexibilitatea lucrătorilor, iar negocierile salariale în cadrul
acesteia
sunt centralizate. Instituţia dialogului social constituie o parte importantă a
economiei, imprimând astfel sistemului un caracter corporatist. Toate cele
trei compromisuri ale submodelului nordic caracterizează şi pe cel
continental, însă capacitatea sistemului economic de a le elimina este
foarte
redusă. Astfel, fiscalitatea este relativ ridicată (comparativ cu ţările anglo-
saxone) ceea ce a indus o capacitate mai redusă de creare a locurilor de
muncă în sectorul privat (mai ales în cel al serviciilor). De asemenea,
beneficiile primite de şomeri, respectiv de pensionari îi destimulează în
căutarea unui loc de muncă, respectiv în prelungirea participării pe piaţa
muncii. În lipsa unor politici active pe piaţa muncii, aceste economii
înregistrează rate ridicate ale şomajului, lucrătorii slab calificaţi, tinerii şi
femeile constituind categoriile mai puţin integrate pe piaţa muncii. În ceea
ce priveşte compromisul dintre eficienţă şi echitate, ţările din cadrul
submodelului sunt caracterizate printr-o inegalitate mai redusă a
veniturilor
(comparativ cu cele anglo-saxone), dar care nu este rezultatul creşterii
ocupării şi a productivităţii, ca în ţările nordice, ci al sporirii în trecut a
cheltuielilor cu protecţia socială.
Submodelul sudic include Grecia, Italia, Spania, Portugalia, Malta şi
Cipru. Rolul statului este unul rezidual, limitându-se la acordarea unor
ajutoare sociale fragmentate, iar cheltuielile sociale sunt orientate către
populaţia vârstnică şi către anumite grupuri ocupaţionale, precum angajaţii
din industrie. Piaţa muncii este puternic segmentată şi reglementată, iar
negocierile salariale sunt centralizate. În cadrul acestui submodel
atribuţiile
statului sunt preluate într-o anumită măsură de către familie al cărei rol
este
atât social, cât şi productiv (crearea unor afaceri de familie). Din punct de
vedere al celor trei compromisuri, economiile sudice au trăsăturile ţărilor
anglo-saxone (cheltuieli sociale reduse, ajutoare scăzut pentru şomaj), însă
nu au capacitatea acestora de a genera o sporire a ratei ocupării, în
condiţiile
28
unei pieţe a muncii reglementate, mai ales pentru lucrătorii bărbaţi. Forţa
de
muncă este puţin flexibilă, precum în submodelul continental, aspect
reflectat în peristenţa unei rate ridicate a şomajului pe termen lung, în
special
în rândul tinerilor. În condiţiile unui stat redistributiv mai redus şi al unui
sistem economic incapabil să sporească în mod semnificativ rata de
ocupare,
inegalităţile dintre venituri sunt cele mai ridicate din Uniunea Europeană.
În
cadrul unor ţări precum Italia, Portugalia şi Spania, diferenţele dintre
venituri se explică şi prin existenţa unor decalaje regionale mari.
Submodelul catching-up (al Europei Centrale şi de Est, ECE)
cuprinde Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Polonia, Estonia, Lituania,
Letonia, România şi Bulgaria. Deşi toate aceste economii au parcurs un
proces de tranziţie către o economie de piaţă, totuşi există diferenţe
semnificative din punct de vedere al organizării sistemelor naţionale de
bunăstare. Unele ţări, precum Ungaria şi Slovenia au optat pentru
creşterea
cheltuielilor cu protecţia socială, în timp ce altele, precum Ţările Baltice, au
mizat pe menţinerea lor la un nivel scăzut şi pe stimularea procesului de
recuperare a decalajelor de dezvoltare prin promovarea unei fiscalităţi
apropiate de cea din submodelul anglo-saxon. Totuşi, analiza submodelului
pe ansamblu sugerează existenţa unor pieţe ale muncii reglementate, a
unei
instituţii a dialogului social încă puţin dezvoltate şi a unui nivel scăzut a
securităţii sociale. Analizându-l prin prisma celor trei compromisuri se
poate
stabili că submodelul catching-up a înregistrat rate ridicate de creştere
economică, aspect caracteristic unor economii mai puţin dezvoltate, care
au
indus însă o polarizare a veniturilor, precum în submodelul anglo-saxon.
Aceste economii s-au confruntat cu slaba calitate a serviciilor oferite
şi cu disfuncţionalităţile specifice economiei centralizate. Analiza
sistemului
de bunăstare al ţărilor din acest submodel arată că guvernele au
implementat
redistribuirea chiar în perioada pre-sovietică (prin adoptarea sistemului de
asigurări sociale de tip bismarckian), au încercat să menţină valorile
promovate în comunism (universalism, corporatism şi egalitarism) şi au
reajustat-o odată cu implementarea reformelor inspirate din Consensul de
la
Washington (Cerami, 2005). Statul socialist al bunăstării s-a caracterizat
prin
oferirea unor servicii sociale slab calitative, prin supraocupare, printr-un
standard de viaţă relativ redus, chiar dacă şi-a asumat abolirea sărăciei şi
garantarea accesului universal la sănătate şi al educaţie (Kornay, 1992).
Acest mix al statului bunăstării nu constituie unicul element de
divergenţă cu celelalte submodele. De exemplu, există o pondere mai
redusă
a lucrătorilor sindicalizaţi şi lipseşte un sistem instituţionalizat al relaţiilor
29
industriale şi al negocierilor colective salariale la nivel sectorial. În aceste
condiţii, influenţa statului asupra relaţiilor industriale este scăzută, iar
instituţia dialogului social este mai mult una formală. Ratele ocupării sunt
cele mai ridicate în cazul Sloveniei si Cehiei, cele mai semnificative creşteri
ale acesteia înregistrându-se în Bulgaria şi în Ţările Baltice, unde ocuparea
s-a apropiat de nivelurile submodelului continental. În cadrul submodelului
catching-up se pot delimita două grupuri de ţări, unul cuprinânzd ţările
Vişegrad şi Slovenia, iar celălalt economiile care au implementat cota
unică
de impozitare – Ţările Baltice, România şi Bulgaria.
Pentru a sintetiza decalajele dintre sistemele de redistribuire ale celor
cinci submodele am realizat o comparaţie a acestora pe baza prezenţei
sau
absenţei celor trei compromisuri şi a capacităţii acestora de a le elimina
(tabelul 1).
Tabelul 1. Eterogenitatea submodelelor de economie în cadrul
UE
Submodelul Nordic Anglo-saxon Continental Sudic Catching-
Compromisul / up

Costul ridicat al Eliminat Nu există Nu a fost Nu există Nu există

forţei de muncă - grad ridicat - costuri mai eliminat - costuri - costuri şi
şi gradul de de ocupare reduse; - grad relativ şi ocupare mai
ocupare - grad ridicat mai redus de ocupare reduse
de ocupare ocupare mai
reduse
Nu există
Beneficiile Eliminat Nu există Nu a fost - Nu există
ridicate pentru - grad ridicat - beneficiile eliminat protecţie - protecţie
şomaj şi pensii şi de ocupare în pentru şomaj - grad redus socială socială
gradul de rândul sunt reduse; de ocupare a redusă redusă
ocupare tinerilor şi al - pondere tinerilor şi
vârstnicilor ridicată a vârsticilor
pensiilor
private
Nu a fost
Eficienţă Eliminat eliminat Nu a fost Nu a fost Nu a fost
macroeconomică - eficienţă şi - eficienţă fără eliminat eliminat eliminat
şi inegalitatea echiate echitate - echitate fără - nici - creşterea
veniturilor eficienţă eficienţă eficienţei,
şi nici dar fără
echitate echitate
socială

Cele trei compromisuri sunt caracteristice sistemelor de bunăstare ale

submodelelor nordic şi continental, însă primul s-a dovedit capabil să le
elimine prin reformele promovate, în timp ce al doilea este foarte puţin
performant. Submodelul nordic s-a transformat treptat într-unul mai
apropiat
de cel anglo-saxon prin trecerea de la welfare la workfare, adică de la
responsabilitatea statului în asigurarea securităţii sociale la
responsabilitatea
individului pentru propria-i securitate în faţa riscurilor. Totuşi, submodelul
nordic se deosebeşte radical de ţările liberale din UE prin performanţele

30
sociale. Pe baza comparaţiei efectaute în tabelul 3 se poate concluziona că
trăsăturile modelului social european modernizat sunt în mare măsură
caracteristici ale ţărilor nordice şi anglo-saxone. Rezultă că omogenizarea
modelului european se va face cu dificultate, deoarece transferul unor
valori
comune specifice acestor două submodele către celelalte trei poate
întâmpina
o rezistenţă instituţională, socială şi chiar culturală.
3.2. Lecţiile submodelului nordic – competitivitate şi coeziune socială

Strategia de reformare a modelului social european (creionată în

cadrul Agendei Lisabona) pare o extindere a trăsăturilor submodelului
nordic la nivelul întregii UE. De aceea explicarea principalelor strategii de
transformare a ţărilor nordice poate constitui o lecţie pentru celelalte ţări
membre ale UE. Criza cu care s-au confruntat la începutul anilor ’90 ţările
scandinave a reprezentat o şansă pentru modernizarea statului bunăstării.
Performanţele economice şi sociale ale economiilor scandinave constituie
rezultatul reformelor adoptate şi ale modificărilor instituţionale pe care le-
au
presupus acestea (Aiginger, 2008):
1. Sporirea ratei ocupării, în special în rândul femeilor ca urmare a
măsurilor
întreprinse încă din anii ’60; în acea perioadă ratele de participare erau
apropiate de cele ale ţărilor continentale, însă începând cu anii ’80 s-a
majorat decalajul faţă de aceste economii, ca urmare a transformării
structurii industriale şi a politicilor sociale adoptate privind familia şi
îngrijirea copilului;
2. Caracteristicile actuale ale pieţei muncii din ţările scandinave reprezintă
efectul reformelor întreprinse în trecut. Astfel Suedia a aplicat după război
politici de creştere a mobilităţii muncii pentru a reduce rata şomajului. De
asemenea modelul danez de flexicuritate a fost adoptat încă din anii ’80,
iar
măsurile recente nu au vizat decât introducerea sistemului de
îmbunătăţire a
stimulentelor (workfare);
3. Au realizat o valorificare superioară a capitalului uman prin coordonarea
majorării cheltuielilor pentru educaţie la toate nivelele (inclusiv cel
preşcolar) cu promovarea unor măsuri active pe piaţa muncii şi cu altele
vizând o protecţie moderată a ocupării;
4. Au implementat un sistem de bunăstare incluziv, care a favorizat
creşterea
flexibilităţii forţei de muncă fără a majora sărăcia şi excluziunea socială.
De
asemenea sistemul a încurajat participarea la programele de formare
permanentă care au permis ocuparea persoanelor vârstnice; acesta a fost
restructurat dinspre acordarea transferurilor către serviciile sociale, care
să 31
permită incluziunea tinerilor, femeilor şi celor cu dizabilităţi;
6. Ţările nordice au combinat o piaţă a muncii dereglementată cu politici
active pe piaţa muncii şi cu ajutoare sociale generoase care stimulează
ocuparea. Conceptul de flexibilitate nu se referă ca în submodelul anglo-
saxon doar la capacitatea firmelor de a concedia, respectiv de a angaja
mai
uşor lucrători, ci este completat cu existenţa unei securităţi sociale a
indivizilor şi cu participarea acestora la programe de perfecţionare
profesională. În plus, aproximativ 40% dintre contractele de muncă sunt
contracte part-time sau contracte pe perioadă determinată;
7. Guvernul şi instituţiile publice au avut un rol proactiv în promovarea
concurenţei, a inovării şi schimbărilor structurale din economie, încurajând
adoptarea noilor tehnologii pentru a stimula creşterea economică pe
termen
lung. În plus, pentru ca procesul de creştere să nu genereze o accentuare
a
inegalităţilor sociale acordă anumite subvenţii şi scutiri de taxe pentru
lucrătorii care obţin salarii reduse;
8. Au redus taxele aplicate forţei de muncă şi impozitul pe profit pentru a
stimula flexibilitatea pieţei muncii, şi şi-au stabilit ca ţintă realizarea unor
surplusuri bugetare, eventual prin tăierea anumitor cheltuieli publice;
9. Partenerii sociali (reprezentanţii salariaţilor şi ai patronatelor) împreună
cu guvernul şi cu experţii economici asigură managementul elaborării şi
implementării politicilor macroeconomice. Schimbările guvernamentale nu
deviază linia strategiei de dezvoltare stabilită prin acordul celor patru părţi.
Principalele măsuri promovate în cadrul submodelului nordic au fost
sintetizate în cadrul figurii 2.

Figura 2. Trăsăturile submodelului nordic

Submodelul nordic constituie un exemplu pentru bune practici în ceea

ce priveşte coordonarea reformelor pieţei muncii cu statul bunăstării. În
acest context, termenul de flexicuritate reprezenită deja o trăsătură
definitorie a funcţionării economiilor scandinave. Pe baza caracteristicilor
identificate în figura 8, economiile scandinave au eliminat compromisul

32
dintre creştere economică şi ocupare existent pe termen scurt. Adaptarea
rapidă la schimbările tehnologice şi flexibilitatea pieţei muncii au generat
atât sporirea productivităţii cât şi creşterea ratei ocupării.

3.3. Analiza divergenţelor dintre politicile sociale ale submodelelor UE

Modelul social european modernizat (prefigurat prin Strategia

Lisabona şi prin Strategiile de Ocupare a forţei de muncă) are ca trăsătură
fundamentală existenţa unei relaţii virtuoase între sistemele de protecţie
socială şi gradul de ocupare al populaţiei active, precum în ţările
submodelului nordic. Pentru ca modelul să fie sustenabil din punct de
vedere
social sunt necesare atât majorarea ocupării mai ales în rândul categoriilor
mai puţin integrate pe piaţa muncii, cât şi reformarea sistemelor de
redistribuire şi a funţionării pieţelor muncii naţionale în vederea creşterii
stimulentelor de căutare/ocupare a unui loc de muncă. În aceste condiţii,
modelul social va fi capabil să genereze coeziune socială, dar fără a afecta
fundamentele de creştere economică.
La nivelul UE există încă un decalaj semnificativ între obiective şi
realizări în domeniul social şi al ocupării forţei de muncă, dovadă a slabei
adaptări a majorităţii statelor membre la schimbările provocate de factori
externi cum ar fi globalizarea şi schimbările climatice, dar şi de factori
interni precum evoluţiile demografice şi sociale:
 Tinerii se confruntă cu riscul sărăciei şi cel al şomajului. De exemplu, în
2007 19% dintre copii se confruntau cu riscul sărăciei în UE, în
comparaţie cu 16% din totalul populaţiei (aproximativ 79 milioane). De
asemenea, o parte a tinerilor nu au posibilitatea să îşi dezvolte
potenţialul
în condiţiile în care şomajul îi afectează în proporţie de 20%.
 Cetăţenii nu posedă competenţele necesare pentru a se dezvolta
profesional în contextul unei societăţi bazate pe cunoaştere. Beneficiile
globalizării nu sunt distribuite în mod egal şi de aceea UE trebuie să îşi
sprijine cetăţenii prin înzestrarea acestora cu instrumente care să le
permită adaptarea la realităţile în schimbare, precum şi să arate
solidaritate cu cei care sunt mai puţin integraţi social.
 S-au realizat progrese reduse în rezolvarea problemelor care ameninţă
sustenabilitatea sistemelor de pensii. Gradul de ocupare nu a atins în
toate
economiile nivelul de 70% şi nu toate statele membre şi-au reformat
sistemul public de pensii. De asemenea, nu s-au îndeplinit ţintele
Strategiei Lisabona privind ocuparea femeilor, a tinerilor şi a persoanelor
trecute de 55 de ani.

33
 Excluziunea socială este încă un fenomen prezent în societatea
europeană. Accesul egal la locuri de muncă, învăţarea continuă,
serviciile
sociale şi de asistenţă medicală variază semnificativ între statele
membre
ale UE, iar un procent semnificativ din populaţia UE se confruntă cu
grave dificultăţi în obţinerea unui nivel decent de viaţă şi în găsirea unui
loc de muncă. În 2004, aproximativ 100 de milioane de europeni au avut
venituri mai mici decât venitul mediu european de aproximativ 8 000
EUR pe an.
 Politicile şi instrumentele UE trebuie să fie adaptate pentru a răspunde
noilor realităţi sociale. Numeroase politici, altele decât cele privind
locurile de muncă şi politicile sociale, precum politica de mediu, politicile
macroeconomice, cele educaţionale sau de cercetare au un impact social
major.
Dintre ţările membre ale UE, numai cele din submodelul nordic au
realizat majoritatea obiectivelor stabilite în cadrul Strategiei Lisabona,
caracterizându-se în prezent prin inegalităţi sociale reduse, pieţe ale
muncii
flexibile şi ocupare ridicată. Submodelele care se caracterizează prin cele
mai scăzute performanţe sociale şi în domeniul ocupării sunt cele sudic şi
cel
al noilor ţări membre ale UE, în timp ce celelalte două – continental şi
anglo-saxon – au rezultate intermediare.

34
CAPITOLUL 4. Convergenţa ca strategie a Uniunii Europene

Modelul european de economie acceptă drept componentă strategică,

alături de cea randamentală, pe cea a transferurilor cu finalitate ori
coeziunea
socială. Modelul este bivalent, economic şi social, şi, totodată,
pluridirecţional, vizând şi ceea ce se află dincolo şi dincoace de piaţă.
Specific integrării europene sunt procesele de convergenţă.
Creşterea economică, stabilitatea şi coeziunea socială sunt procese
complementare în modelul european. Politicile macroeconomice şi de
coeziune bine concepute fundamentează o creştere economică susţinută.
În
acelaşi timp, un ritm ridicat de creştere economică conduc la stabilitate
economică şi coeziune socială pe termen lung. Creşterea economică rapidă
este un pilon fundamental al sustenabilităţii modelului european (model
care
“pune mare preţ” pe coeziune).
În model, schimbarea de paradigmă privind procesul creşterii
economice este evidentă. Prin accentul pus pe randamentele
descrescătoare
ale factorilor de producţie (în condiţiile unei tehnologii date), teoriile
clasice
şi neoclasice ale creşterii au conferit ştiinţei economice caracterul de
“ştiinţă
pesimistă”. Teoriile moderne ale creşterii economice sunt mai optimiste
deoarece subliniază potenţialul nelimitat al progresului tehnic, indus de
cunoştinţe, pentru a economisi toţi factorii de producţie şi deoarece
pledează
pentru randamente crescătoare ale investiţiilor.
Modelul european consideră că instituţiile şi politicile de
reglementare a pieţei sunt fundamentale pentru o creştere economică
susţinută. Noua economie europeană, care este caracteristică stadiului
actual
de
4.1.dezvoltare
Convergenţaestereală
o economie informaţională, ce se sprijină pe tehnologia
informaţiei. Noua economie pune în valoare resurse neconvenţionale greu
epuizabile sau chiar inepuizabile cum sunt potenţialul de cunoaştere şi
Convergenţa economică (reală) a unei ţări are atât surse interne (ca
capacitatea de inovare a capitalului uman.
urmare a politicilor interne promovate, în consens cu politicile comune),
cât
şi comunitare (prin intermediul politicii de coeziune). Ambele generează o
transformare structurală a economiei, contribuind prin aceasta la
stimularea
procesului de creştere economică şi la recuperarea mai rapidă a
decalajelor
de dezvoltare. În modelul european, politica de coeziune constituie
instrumentul comunitar prin care se sprijină procesul de convergenţă
economică. Aceasta are ca rezultat atât o acumulare mai mare de factori
de 35
producţie şi o îmbunătăţire a productivităţii acestora (adică o rată mai
ridicată de creştere), cât şi modernizarea economică a regiunilor (ţărilor)
beneficiare.
Reuşita procesului de convergenţă reală presupune o sumă de
procese,
precum: convergenţa veniturilor; convergenţa productivităţii; convergenţa
preţurilor relative; convergenţa structurii socio-ocupaţionale; convergenţa
standardelor educaţionale. Se încearcă fundamentarea unor criterii
cantitative privind măsurarea convergenţei reale:
1. Creşterea volumului PIB (pe o scară de +/-2% în raport cu media a
trei state cu cele mai bune performanţe);
2. Nivelul şomajului (pe o scară de 3% în jurul mediei a trei state cu cele
mai bune performanţe);
3. Soldul balanţei de operaţiuni curente exprimat în procente din PIB (în
limitele a +/-2% din PIB);
4. Indicatorul de competitivitate în raport cu Germania (care să nu
varieze mai mult de 10% în raport cu nivelul estimat pentru momentul
intrării euro pe piaţă) (Hen&Leonard, 2003)
Procesul de convergenţă reală al ţărilor candidate este de o
importanţă
deosebită, deoarece, de reuşita acestuia depinde asigurarea coeziunii la
nivelul UE 25.
Convergenţa reală devine posibilă dacă :
 se susţine un efort investiţional consistent favorizat de o rată înaltă a
economisirii şi a ISD (ca pondere în PIB);
 creşte nivelul de calificare şi receptivitate la nou al forţei de muncă;
 are loc sporirea competitivităţii şi a productivităţii;
 creşte coeziunea socială şi se înregistrează o modernizare generală a
ţării.
Pe termen mediu şi lung, capacitatea noilor ţări membre de a realiza
un proces de convergenţă reală poate fi apreciată, realizând o
descompunere a creşterii conform modelului Solow între :
- factorii de producţie (muncă şi capital) şi
- productivitatea totală a factorilor (PTF), care reprezintă partea din
creştere datorată progresului tehnic şi tehnologic.

36
 Capacitatea unei ţări de a susţine un
proces de convergenţă reală este
influenţată de câţiva factori

1. Ocuparea forţei 2. Acumularea de 3. Creşterea PTF

de muncă capital
- transferurile de
- restructurarea - investiţii străine tehnologie;
activităţilor directe; - mediul economic şi
economice - sectorul financiar instituţional;
- fondurile structurale - nivelul de educaţie,
formarea forţei de
muncă

4.2. Convergenţă versus divergenţă economică

Fiecare teorie care explică un proces de divergenţă mai degrabă decât
un proces de convergenţă economică între ţări, porneşte de la neajunsurile
teoriei neoclasice. Potrivit modelului neoclasic, care accentuează rolul
ofertei, creşterea regională conduce la convergenţă în dezvoltarea
economico-socială a regiunilor, în timp ce în viziunea modelelor bazate pe
abordările post-keynesiste ale cererii (modelul bazat pe potenţialul de
export, modelul cauzalităţii cumulative) creşterea regională accentuează
divergenţa.
Totuşi, cercetările relativ recente în domeniu şi-au propus să nu mai
considere aceste viziuni ca fiind total opuse, ci să le abordeze din unghiul
complementarităţii lor posibile, astfel încât să ofere explicaţii cât mai
cuprinzătoare asupra cauzelor care stau la baza ratelor diferite ale creşterii
economice la nivel regional.
Adepţii Şcolii Divergenţei ne propun un alt model de analiză; putem
extinde noţiunea de capital astfel încât aceasta să incumbe şi capitalul
uman
şi cunoaşterea. În modelele de creştere endogenă apare ideea
randamentelor
crescătoare ale capitalului astfel încât inegalităţile se menţin sau chiar se
adâncesc. Predomină fenomenul de divergenţă economică.

37
38
39
 Pentru neoclasici, impactul politicilor publice asupra procesului de
creştere economică este ignorat, pentru că echilibrul concurenţial coincide
perfect cu optimul social. Mobilitatea factorilor de producţie între ţări,
precum şi integrarea comercială şi liberalizarea mişcărilor de capital
constituie, în această abordare, factori care accelerează procesul de
convergenţă.

Mecanisme ale pieţei interne care pot influenţa pozitiv procesul

de
coeziune de la nivelul Uniunii Europene
Specializarea  piaţa unică, prin reducerea protecţiei, oferă
de produs şi posibilitatea elaborării şi implementării unor strategii
proces pe de ajustare a activităţilor economice;
pieţele de  aceste strategii ar trebui să vizeze încurajarea
bunuri şi transferurilor de resurse către activităţile cu valoare

40
 servicii adăugată mare, precum şi specializarea intra-
industrială către segmentele superioare de pe piaţa
finală a produsului;
 specializarea exercită o influenţă pozitivă asupra
productivităţii;
 exploatarea unei pieţe unice diversificate prin
specializarea regională poate promova coeziunea la
nivelul UE.
 pot favoriza transferul de resurse şi de tehnologii către
Investiţiile regiunile defavorizate, mărind potenţialul economic al
străine directe acestora;
 ISD verticale vor determina concentrarea activităţilor
economice în ţările, regiunile mai puţin dezvoltate
(care au costuri relative mai reduse); produsele
obţinute vor fi exportate în UE;
 ISD orizontale implică stabilirea activităţilor
economice în aglomerările urbane, pentru a beneficia
de economiile de scară; prin urmare, pieţele mari,
bogate şi în creştere sunt vizate de scest tip de
investiţii.
 pe Piaţa Internă Unică, concurenţa ridicată poate avea
consecinţe nefavorabile asupra activităţilor economice
din zonele mai puţin dezvoltate;
Expunerea
 pe termen lung, numai expunerea concurenţială poate
concurenţială
crea firme viabile care să genereze un proces de
creştere economică susţinută în aceste regiuni.
 funcţionarea Pieţei interne unice implică eliminarea
măsurilor care afectează în sens negativ manifestarea
concurenţei.
Reducerea
distorsiunilor

B. Şcoala divergenţei economice

Politicile promovate la nivelul UE susţin procesul de creştere economică, însă nu
generează şi coeziune economică, deoarece există tendinţa de polarizare a
activităţilor
economice, conform modelului ”centru-periferie”. Problema care se pune este dacă
procesul de integrare economică poate realiza o conciliere a două procese
fundamentale :
creşterea economică şi coeziunea inter-regională a statelor membre. Asocierea
teoriilor
creşterii economice endogene şi a economiei geografice permite studierea legăturilor
dintre procesul de concentrare a activităţilor economice – ca formă de manifestare a
Divergenţă
divergenţei economică
economice – şi în modelelede
procesul decreştere
creştere economică
economică.endogenă

41
Capitalul  învăţarea prin practică şi difuzarea cunoştinţelor elimină
înregistrează tendinţa spre randamente descrescătoare;
randamente  acumularea capitalului generează externalităţi tehnologice
crescătoare pozitive;
 prin ameliorarea educaţiei şi a formării profesionale, fiecare
individ măreşte stocul de capital uman al unei ţări, ceea ce
generează creşterea productivităţii naţionale;
 inovaţiile tehnologice şi cheltuielile de cercetare dezvoltare
permit, de asemenea, realizarea unei creşteri economice
susţinute.

Dacă aceste elemente nu caracterizează în aceeaşi

proporţie toate regiunile unei ţări, atunci, regiunile în care se
acumulează mai mult capital vor înregistra ritmuri de creştere
economică superioare.
Condiţiile o economie va înregistra o rată de creştere economică cu
iniţialeatât mai mare, cu cât dispune de condiţii iniţiale mai
favorabile;
 incitaţia de a investi în această economie va fi mai ridicată;
 determină o persistenţă a ratelor ridicate de creştere la
nivelul ţărilor industrializate şi absenţa procesului de
recuperare a decalajelor la nivelul ţărilor sărace pe o
perioadă lungă de timp.
Legitimitatea intervenţia statului este justificabilă dacă determină creşterea
intervenţieirandamentelor de scară ale activităţilor economice şi, în
statului pentruconsecinţă, implică un proces de creştere economică;
atenuarea această intervenţie poate lua diferite forme :
divergenţei subvenţionarea activităţilor generatoare de externalităţi
economicepozitive;
 taxarea activităţilor care conduc la externalităţi negative;
 crearea mecanismelor de stimulare şi de implementare a
inovaţiilor (brevete);
 dezvoltarea de proiecte în ceea ce priveşte infrastructura
de transport;
 promovarea şi susţinerea investiţiei în educaţie.
Iniţializarea unor astfel de politici publice în regiunile
defavorizate poate conduce la atenuarea disparităţilor de
dezvoltare, stimulându-se astfel procesul de coeziune.

42
 Proocesul auto-întreţinut al formării aglomerărilor conduce la repartizarea
activităţilor economice conform schemei centru (acolo unde există tendinţa de
localizare a activităţilor) - periferie (de unde se delocalizează activităţile
economice). Pentru a explica acest fenomen de concentrare spaţială, vom
considera cazul unei industrii care s-ar putea localiza în două regiuni (regiunea
”centru” şi regiunea ”periferie”).

43
44
 Aglomerarea activităţilor constituie un factor de creştere economică,
permiţând stimularea acumulării altor factori de producţie, însă nu conduce la
realizarea coeziunii (adică la atenuarea inegalităţilor regionale). Fenomenele de
aglomerare creează o tensiune între eficienţă (creştere economică superioară) şi
echitate (coeziune economică).
Totodată, procesul de creştere mai ridicat dintr-o anumită regiune (stimulat
de aglomerarea economică) atrage alte activităţi economice în acea zonă
(potenţialul pieţei de desfacere este mai mare), ceea ce va accentua procesul de
aglomerare economică. Atunci când concurenţa este ridicată, aglomerarea îşi va
reduce dimensiunile.

45
4.3. Complementaritatea proceselor de convergenţă nominală şi reală

Procesul de convergenţă nominală a fost privilegiat în raport cu cel de

convergenţă reală, deoarece realizarea sa presupune un orizont mai redus
de
timp. Aderarea la zona euro nu se va realiza decât după îndeplinirea în
totalitate a criteriilor de convergenţă nominală, stabilite la Maastricht,
referitoare la rata inflaţiei, rata dobânzii pe termen lung, deficitul şi datoria
publică, precum şi la stabilitatea cursului de schimb nominal.
Tratatul de la Maastricht (1993) a stabilit cinci criterii pe care statele
membre trebuie să le respecte pentru a se putea alătura UEM şi a adopta
moneda euro:
1. rata inflaţiei de cel mult 1,5 puncte procentuale peste media primelor
trei state membre cu cea mai scăzută inflaţie;
2. rata dobânzii nominale pe termen lung să nu depăşească 2% faţă de
media ratei dobânzii în primele trei state membre cu cele mai bune
performanţe în domeniul stabilităţii preturilor;
3. deficitul bugetar să nu depăşească 3% din PIB;
4. ponderea datoriei publice în PIB să nu fie mai mare de 60%;
5. marjele de fluctuaţie trebuie să corespundă marjelor stabilite prin
Sistemul Monetar European – în limita a +/-15% în ultimii doi ani
premergători examinării.
Iniţial, convergenţa nominală poate genera o reducere a
performanţelor;
însă îndeplinirea în totalitate a criteriilor de la Maastricht este în măsură să
asigure o mai mare stabilitate macroeconomică, ceea ce va crea premisele
unei rate de creştere economică superioare. Evoluţia economică a ţărilor
care
vor adera la zona euro ar putea fi descrisă cu ajutorul unei curbe în J, a
cărei
formă depinde de intensitatea costurilor ajustării (figura de mai jos).

46
 Aderarea la zona
euro
pierderi
Perform
anţe

câştiguri

Timp

Una dintre provocările aderării la UEM o constituie optimizarea formei

curbei în J, prin promovarea de politici care să presupună diminuarea
costurilor stabilizării macroeconomice pe termen scurt (curba punctată).
Îndeplinirea criteriilor de convergenţă nominală are, pe de o parte, o
influenţă favorabilă (ca urmare a reducerii ratei inflaţiei), iar pe de altă
parte,
una nefavorabilă (prin respectarea criteriilor finanţelor publice) asupra
procesului de convergenţă reală. Astfel:
 reducerea ratei inflaţiei şi a ratei dobânzii (pentru a respecta criteriile
de la Maastricht) determină o creştere a investiţiilor şi prin urmare a
PIB-ului. Evidenţele empirice sugerează că, în condiţiile unei rate
reduse a inflaţiei, performanţele economice sunt mai bune decât cu o
inflaţie moderată. În plus, reducerea ratei inflaţiei accelerează
procesul de convergenţă a salariilor.
 impunerea respectării criteriilor de la Maastricht (mai ales în ceea ce
priveşte deficitul bugetar şi datoria publică) poate afecta procesul de
convergenţă a economiilor în care nivelul investiţiilor este redus;
existenţa unor deficite bugetare sustenabile (deşi mai mari decât 3%
din PIB) poate contribui la adaptarea structurală mai rapidă a acestor
economii la cerinţele UE.
De asemenea, procesul de convergenţă reală influenţează variabilele
nominale, atât favorabil, cât şi nefavorabil:
 reformele structurale impulsionează convergenţa PIB-ului/locuitor,
ceea ce conduce la o creştere neinflaţionistă a salariilor; determină de
asemenea o creştere a veniturilor, o majorare a încasărilor bugetare,
ceea ce va reduce deficitul bugetar şi datoria publică;
 diferenţele de productivitate între sectorul bunurilor comercializabile
şi cel al bunurilor necomercializabile, precum şi majorările salariale
uniforme în cele două sectoare (efectul Balassa-Samuleson), vor
genera persistenţa unui nivel mai ridicat al inflaţiei.

47
 Una dintre sursele des citate în literatură în legăură cu relaţia de
dependenţă dintre convergenţa reală şi cea nominală se referă la efectul
Balassa-Samuelson. Conform acestuia, creşterea competitivităţii
sectoarelor
expuse concurenţei externe determină creşterea exporturilor şi a ofertei
de
valută care generează aprecierea monedei, iar tendinţa de egalizare a
salariilor între cele două sectoare (comercializabil şi necomercializabil) ale
economiei este responsabilă de creşterea preţurilor interne. Manifestarea
acestuia presupune atât aprecierea nominală a monedei naţionale, cât şi
creşterea ratei inflaţiei, în condiţiile unei rate de schimb flexibile.

48
CAPITOLUL Impactul
5. politicii de coeziune asupra
convergenţei economice

Unul dintre scopurile centrale ale UE, fixate în Tratatul de la

Maastricht, (articolul 2) este acela de a „promova progresul social şi
economic şi un nivel înalt de ocupare profesională precum şi de a atinge o
dezvoltare echilibrată şi durabilă, în special prin crearea unui spaţiu
interior
fără frontiere, prin consolidarea coeziunii economice şi sociale şi prin
crearea unei uniuni economice şi monetare...”. Aceasta implică faptul că
populaţia nu trebuie să fie dezavantajată, indiferent de locul unde
locuieşte
sau munceşte în spaţiul Uniunii Europene.
Din acest motiv, în proiectul de Constituţie a fost inclusă coeziunea
teritorială (articolul 3) în vederea completării obiectivelor de coeziune
economică şi socială ale UE. Importanţa acesteia este confirmată în
articolul
16 (Principii) al Tratatului, care stipulează că cetăţenii trebuie să aibă
acces
la serviciile esenţiale, la infrastructura de bază şi la învăţământ, subliniind
importanţa serviciilor de interes economic general în vederea promovării
coeziunii sociale şi teritoriale.
Conceptul coeziunii teritoriale depăşeşte noţiunea de coeziune
economică şi socială, o completează şi îi intensifică semnificaţiile. În
termeni de politici, scopul este de a atinge o dezvoltare echilibrată prin
reducerea decalajelor existente, prin prevenirea accentuării discrepanţelor
teritoriale, contribuind la o coerenţă mai ridicată a politicilor sectoriale cu
impact teritorial şi a politicii regionale. Soluţia o constituie ameliorarea
integrării teritoriale şi încurajarea cooperării între regiuni. Politicile care se
promovează coeziunea economică, socială şi teritorială sunt evaluate prin
eficienţa lor în reducerea disparităţilor regionale, în asigurarea de
oportunităţi egale pentru indivizi. În consecinţă, politica de coeziune
vizează
asigurarea unei convergenţe interregionale şi, pe această bază, realizarea
unei convergenţe între statele membre.
Progresele realizate în această direcţie sunt măsurate prin
instrumentele specifice procesului de convergenţă economică, şi anume
reducerea dispersiei veniturilor între regiuni, recuperarea decalajului faţă
de
regiunile mai bogate, precum şi impactul fondurilor structurale şi al
politicilor publice naţionale asupra ratei de creştere economică. În
consecinţă, politica de coeziune reprezintă instrumentul comunitar prin
care
se promovează convergenţa economică. Astfel, un concept neoclasic –
convergenţa – este însuşit de modelul european, devenind finalitatea
acestuia.
49
 Politica de coeziune actuală este una compensatorie pentru a asigura
coeziunea economică şi socială, dar trebuie să vizeze şi promovarea
capacităţii de dezvoltare endogenă a regiunilor. Această reorientare este
impusă de accentuarea disparităţilor regionale de dezvoltare, ca urmare a
evoluţiei procesului de integrare europeană. Regiunile cu deficit de
dezvoltare tind să aibă dezavantaje competitive, ceea ce nu le va permite
să
beneficieze pe termen lung de acumularea de capital, de tehnologii
performante şi de externalităţi pozitive generate de aglomerarea
activităţilor
economice.
5.1. Mecanisme de promovare a convergenţei şi coeziunii în modelul
european

Realizarea pieţei interne unice, ca etapă a integrării europene, a avut

fără îndoială efecte benefice asupra economiei europene în ansamblu, însă
acestea nu au fost egal repartizate între sectoarele productive, state,
regiuni
şi grupuri sociale. În consecinţă, se manifestă o dinamică teritorială
dezechilibrată ca urmare a procesului de liberalizare a pieţelor. Piaţa este
cel
mai eficient mecanism de alocare a resurselor în economie, dar nu este şi
un
instrument care să asigure distribuirea uniformă a beneficiilor înregistrate.
De aceea, s-au creat mecanismele politicii de coeziune, pentru a corecta
tendinţele către concentrarea activităţilor economice odată cu
intensificarea
procesului de Uniunii
5.1.1. Tratatele integrare economică.
Europene Această
– perspectiva combinaţie
asupra coeziunii integrare-coeziune
este specifică modelului european.
În istoria construcţiei europene, se pot evidenţia trei mari etape, în
funcţie de evoluţia integrării economice şi de măsurile pentru întărirea
coeziunii economice şi sociale.
1. Prima fază se referă la perioada dintre ratificarea Tratatului de la
Roma (1957) şi semnarea Actului Unic European (1986).
Tratatul de la Roma menţionează în preambul faptul că obiectivul
Comunităţii Europene este acela al asigurării unei dezvoltări armonioase,
în
condiţiile reducerii ecarturilor de dezvoltare dintre regiuni, fără să prevadă
politici specifice pentru a atinge un astfel de obiectiv; astfel, abordarea
neoclasică este specifică acestei perioade. Acest tratat a avut o importanţă
fundamentală din punct de vedere politic în contextul relaţiilor
internaţionale
din acea perioadă. A reprezentat instrumentul care să demonstreze

50
superioritatea economiei de piaţă în comparaţie cu economia centralizată
din
Estul Europei.
Politica Agricolă Comună, intrată în vigoare în 1962, poate fi
considerată atât un instrument de favorizare a integrării (a pieţei bunurilor
agricole, a factorilor de producţie), cât şi de promovare a coeziunii,
deoarece
prevedea un suport financiar acordat unui sector economic slab dezvoltat
şi
unor grupuri sociale şi teritorii defavorizate. Totuşi, evaluând
performanţele
sale, putem susţine că nu a condus la întărirea coeziunii sociale, din cauza
concentrării ajutoarelor financiare într-un număr redus de ferme. În plus,
este criticabilă deoarece subvenţiile acordate nu au condus la reforma
structurii agricole, iar aceasta nu a fost corelată cu politica de dezvoltare a
spaţiului rural.
Deşi tratatul a ignorat crearea fondurilor structurale, s-a recunoscut
ulterior la nivelul comunităţii necesitatea constituirii acestora pentru a
susţine politicile regionale naţionale ale statelor membre. Politica regională
europeană şi-a definit obiectivele începând cu 1975, odată cu crearea
Fondului European de Dezvoltare Regională, prin care s-a urmărit
sprijinirea
regiunilor cu probleme structurale (grad redus de dezvoltare economică,
declin industrial). Însă alocarea iniţială a unor resurse financiare limitate,
prin intermediul fondurilor structurale (FEDR, Fondul Social European,
Fondul Structural Agricol, latura Orientare) nu a fost una coordonată,
neputându-se vorbi de o politică regională autentică.
2. A doua fază vizează perioada 1986 – 1997 (adică, dintre semnarea
Actului Unic European şi cea a Tratatului de la Amsterdam).
Actul Unic European a presupus deopotrivă două mari transformări
atât în domeniul integrării economice, cât şi în cel al coeziunii economice
şi
sociale:
 crearea pieţei interne unice, în care există o liberă circulaţie a
factorilor de producţie, a bunurilor şi a serviciilor;
 aplicarea de măsuri concrete de consolidare a coeziunii, prin reforma
radicală a fondurilor structurale (cu efect de la 1 ianuarie 1989).
Direcţiile stabilite în 1986 au fost prevăzute şi consolidate prin
Tratatul de la Maastricht (1993), care a vizat continuarea proceselor de
integrare economică, prin realizarea unei Uniuni Economice şi Monetare, şi
de coeziune, prin constituirea Fondului de Coeziune care să completeze
fondurile existente. Asigurarea coeziunii economice şi sociale a devenit
astfel unul dintre obiectivele centrale ale Uniunii Europene. Această
prevedere nu este decât o recunoaştere a influenţei inegale a integrării
pieţelor, proces care favorizează în mod firesc regiunile şi statele mai
dezvoltate, în detrimentul celor mai sărace, mărind astfel decalajele de
51
dezvoltare dintre ele. Această decadă se caracterizează prin rezultate
pozitive în domeniul convergenţei nominale (în ceea ce priveşte criteriile
de
aderare la zona euro), dar puţin semnificative, în ceea ce priveşte procesul
de
convergenţă reală. Acţiunile structurale au reprezentat o pondere de
37,7%
din bugetul comunitar în 1999, în comparaţie cu 15,2% în 1988, dar
impactul lor a fost redus.
3. A treia fază se referă la perioada de după Tratatul de la
Amsterdam, odată cu intrarea în vigoare a Agendei 2000 privind
coordonatele politicii de coeziune 2000-2006.
Ponderea acţiunilor structurale în bugetul comunitar a cunoscut cel
mai ridicat nivel prin Agenda 2000, urmând ca pentru perioada 2007-2013
să se reducă la 32,3%. Dincolo de motive politice şi financiare, statele
membre au optat pentru o asemenea variantă deoarece:
 evidenţele empirice arată că procesul de convergenţă reală (măsurat
cu ajutorul PIB-ului pe locuitor exprimat în paritatea puterii de
cumpărare) s-a manifestat între state şi mai puţin între regiunile
beneficiare de fonduri;
 extinderea Uniunii Europene, însoţită de accentuarea disparităţilor de
dezvoltare, presupune un efort financiar suplimentar din partea celor
care se află deja în postura de net creditori ai bugetului UE. În
consecinţă, sumele de care vor beneficia noile state membre vor fi
mult mai reduse decât cele acordate ţărilor de coeziune, ţări cu un
nivel relativ mai ridicat de dezvoltare faţă de media noilor membri ai
Uniunii.

5.2. Instrumente ale convergenţei în Uniunea Europeană. Analiză şi

impact

Politica UE de dezvoltare regională se bazează pe principiul

solidarităţii financiare, fiind susţinută prin contribuţiile statelor membre la
bugetul comunitar. Fondurile colectate sunt apoi redirecţionate către
regiunile mai puţin prospere şi către grupurile sociale aflate în dificultate.
Pentru perioada 2000-2006, aceste transferuri au reprezentat aproape o
treime din bugetul UE, atingând în total suma de 213 miliarde euro. Din
aceste resurse, 195 miliarde euro au fost cheltuite prin intermediul celor
patru fonduri structurale, iar 18 miliarde euro au fost acordate prin Fondul
de
Coeziune.
Politica de coeziune finanţează prin instrumentele structurale
programele de dezvoltare regională multianuale elaborate împreună de
regiuni, state membre şi Comisie, pe baza orientării propuse de aceasta

52
pentru întreaga Uniune Europeană. În abordarea politicii de dezvoltare
regională, în cadrul UE se pune accent pe promovarea egalităţii de şanse.
Implementarea este descentralizată, ceea ce presupune că
responsabilitatea
revine, în întregime, autorităţilor naţionale şi regionale.
Al treilea raport de coeziune (Comisia Europeană, 2004) realizează o
clasificare a concentrării fondurilor structurale pentru perioada 2000-2006,
în funcţie de anumite priorităţi clar definite, după cum urmează:
a) 70% din finanţare a fost destinată regiunilor rămase în urmă în
procesul de dezvoltare, regiuni care concentrează 22% din populaţia
Uniunii Europene (Obiectivul 1). Aceste fonduri au finanţat
îmbunătăţirea infrastructurii, a pregătirii forţei de muncă, ameliorarea
mediului şi stimularea politicii de cercetare-dezvoltare. În regiunile
beneficiare, fondurile structurale (Fondul European de Dezvoltare
Regională, Fondul Social European) au stimulat pozitiv produsul
intern brut. Acesta a fost în perioada 1993-1999 cu 1,5% mai mare în
Spania, cu peste 2% în Grecia, cu aproximativ 3% în Irlanda şi cu
peste 4,5% mai mare în Portugalia, faţă de situaţia în care ajutorul
financiar ar fi lipsit;
b) 11,5% din fonduri au susţinut reconversia economică şi socială a
zonelor care s-au confruntat cu dificultăţi structurale, regiuni în care
trăiesc 18% dintre locuitorii UE (Obiectivul 2 al politicii de coeziune).
În perioada 1994–1999, 82 de regiuni din 12 ţări membre au primit
asistenţă din cauza prezenţei zonelor industriale în declin. Cheltuielile
au vizat în special sprijinirea procesului de restructurare, precum şi
stimularea iniţiativei antreprenoriale (care împreună s-au ridicat la
aproape jumătate din total); circa 20% au revenit dezvoltării
resurselor
umane şi 10% suportului pentru C&D şi TIC;
c) 12,3% din finanţare au contribuit la modernizarea sistemelor de
perfecţionare şi calificare a forţei de muncă şi a măsurilor vizând
ocuparea forţei de muncă (Obiectivul 3).
În plus faţă de cele trei obiective mai sus menţionate, un procent de
5,35% din finanţare a fost orientat către patru iniţiative comunitare, care
încearcă să ofere soluţii la probleme specifice: cooperare transfrontalieră,
transnaţională şi interregională (Interreg III), dezvoltarea durabilă a
oraşelor
şi declinul zonelor urbane (Urban II), dezvoltare rurală prin iniţiative locale
(Leader +), combaterea inegalităţilor şi a discriminării accesului la piaţa de
muncă (Equal).
Fondul de Coeziune a finanţat proiectele care urmăresc îmbunătăţirea
mediului înconjurător şi dezvoltarea infrastructurii în statele membre în
care
PNB pe locuitor este sub 90% din media comunitară. În acest mod, fondul

53
contribuie atât la dezvoltarea durabilă a statelor membre avute în vedere,
cât
mai ales la întărirea coeziunii în cadrul UE.
Pe lângă asistenţa structurală acordată ţărilor UE-15, s-au alocat de la
bugetul comunitar fonduri de preaderare pentru ţările candidate. În
perioada
2000–2006, UE a furnizat aproximativ trei miliarde de euro anual ca ajutor
financiar ţărilor candidate, în cadrul proiectelor PHARE, ISPA şi SAPARD,
astfel:
 începând cu 2000, PHARE a fost orientat către asistarea ţărilor
candidate în pregătirea pentru intrarea în UE, bugetul fiind ridicat la
1,6 miliarde de euro pe an. Acest fond a vizat trei priorităţi esenţiale:
crearea instituţiilor (30%), investiţiile în infrastructura necesară
pentru
a asigura respectarea acquis-ului comunitar (35%) şi sprijin pentru
coeziunea economică şi socială (35%);
 ISPA a corespuns în mare Fondului de Coeziune, presupunând
investiţii în sistemul transporturilor şi în domeniul mediului. Ţările au
selectat proiecte care să corespundă strategiilor naţionale în
domeniile
vizate; ajutorul, de aproximativ un miliard de euro pe an, a fost
acordat doar proiectelor mai mici de cinci milioane de euro;
 prin fondul SAPARD, s-au alocat 500 milioane de euro pe an pentru
implementarea acquis-ului comunitar în ce priveşte PAC şi
restructurarea sectoarelor agricole şi a zonelor rurale. În pofida
implementării lente, a avut un efect pozitiv în ţările candidate prin
încurajarea lor de a iniţia structuri financiare şi sisteme de control
similare cu cele din ţările membre existente, contribuind astfel la
crearea capacităţii administrative.
5.2.1. Convergenţa beta şi sigma la nivel regional

Studiile efectuate la nivelul UE-15 arată o diminuare a disparităţilor în

termeni de venit între ţările membre. Însă, dacă se examinează evoluţia
PIB-
ului pe locuitor la nivel regional, se constată faptul că inegalităţile sunt
importante şi persistente. Decalajele regionale de dezvoltare se menţin în
cazul majorităţii ţărilor membre ale UE-15, deşi regiunile cu un venit mai
redus (în comparaţie cu media europeană) au beneficiat de fonduri
structurale. Astfel, există o structură centru-periferie internă
autoîntreţinută
de creşterea mai rapidă a aglomerărilor (în jurul capitalelor, centrelor
financiare) faţă de celelalte regiuni (tabelul de mai jos). Inegalităţile de
dezvoltare s-au redus în cazul ţărilor nordice (Danemarca, Suedia,
Finlanda)
ca urmare a politicilor active pe piaţa muncii (workfare) şi a sistemului de
redistribuire de la nivel naţional.
54
 Structuri centru-periferie la nivelul ţărilor UE-15
Belgia, Irlanda, Franţa, Creştere economică mai rapidă a regiunilor din jurul
Austria, Portugalia capitalelor
Germania Decalaje semnificative între Vest şi Est
Spania Existenţa unor regiuni bazate pe agricultură şi care
înregistrează un nivel mai redus de dezvoltare
Regiunile centrale vs. regiuni periferice
Olanda Evoluţie divergentă Nord-Sud, cu dominaţia economică a
Marea Britanie sud-estului
Decalaj de venituri între Nord şi Sud
Italia Izolată de restul Europei; existenţa unor regiuni bazate
Grecia pe
agricultură

La nivelul ţărilor din Europa Centrală şi de Est, formarea anumitor

clustere la nivel regional susţine creşterea economică naţională; în cazul
Cehiei, Slovaciei, Ungariei, României, structura centru-periferie este una
mai evidentă, ca urmare a creşterii mai rapide a regiunilor din jurul
capitalelor. În primele stadii ale procesului de creştere economică la nivel
naţional a noilor state membre, decalajele dintre regiunile dezvoltate şi
cele
mai puţin dezvoltate tind să se accentueze, din cauza:
 migraţiei selective a forţei de muncă;
 tendinţei capitalurilor de a prefera regiunile mai bogate deoarece
randamentul acestora este mai ridicat;
 intervenţiilor guvernamentale în regiunile dezvoltate pentru a obţine o
rată de creştere naţională mai ridicată;
 influenţei neglijabile a relaţiilor interregionale în primele etape ale
dezvoltării naţionale, în condiţiile încetinirii schimbărilor tehnologice
şi sociale.
În concluzie, rata de creştere naţională în economiile aflate în
perioada de recuperare a decalajelor de dezvoltare, este consecinţa
apariţiei unui număr limitat de poli de creştere. Una dintre ipotezele lui
Williamson este aceea că pe măsură ce se înregistrează progrese în
procesul
de dezvoltare a unei ţări, are loc o schimbare de direcţie în modelul
inegalităţii de la nivel interregional. Iniţial, creşterea venitului pe locuitor la
nivel naţional (de la y01 la y02, în figura următoare) determină accentuarea
disparităţilor regionale (de la D1 la D2). În timp, apar dezeconomii în
regiunile care susţin creşterea economică naţională, ceea ce antrenează o
migraţie a capitalurilor către alte regiuni în care randamentele factorilor
sunt
mai ridicate (presupunând costuri mai reduse ale factorilor); realocarea
factorilor de producţie tinde să reducă disparităţile (de la D2 la D1). Astfel,

55
convergenţa devine regulă în locul divergenţei economice, reducându-se
decalajul de dezvoltare al celor mai sărace regiuni.
Disparităţi

D2

D1

Venit/locuitor

y01 y02 y11 y12

Ţările aflate într-un proces de recuperare a decalajelor înregistrează

disparităţi regionale dispuse sub forma unei curbe în U, inversate în raport
cu calea de creştere naţională. Evidenţele empirice au sugerat că ipoteza
lui
Williamson ar fi valabilă numai pentru ţările dezvoltate, în timp ce celelalte
ţări pot înregistra o tendinţă divergentă în plan regional, chiar în situaţia în
care nu există o creştere economică naţională.
Comisia Europeană a dezvoltat un model simplu pentru a ilustra
arbitrajul dintre convergenţa naţională şi convergenţa regională. Se
consideră două cazuri: fără politică regională (1) şi cu politică regională (2)
ale unei economii care are patru regiuni: A, B, C, D, fiecare având un venit
de o unitate, iar perioada de studiu este 1950-2050. În primul caz,
regiunea
A creşte începând cu 1951 cu o rată de 2% pe an, astfel că venitul său
este
de 7,2 unităţi în 2050 [1  (1+2%)100]. În fiecare dintre următorii 20 de
ani,
regiunile B (1971), C (1991) şi D (2011) încep procesul de ajungere din
urmă la o rată de 2%, majorată cu un factor β (=0,025) în funcţie de
ecartul
de venit în raport cu regiunea A în cursul anului precedent; ele vor ajunge
la
nivelul regiunii A în 2050.
Cu cât o regiune începe procesul de recuperare mai târziu, cu atât
rata
de creştere datorată unei majorări a ecartului de venit pe care Lucas o
numeşte ”prima ultimului sosit”, interpretată ca un proces de difuzare a
cunoştinţelor –, este mai ridicată. Coeficientul de variaţie – măsurat ca
inegalitate a venitului regional – atinge valoarea cea mai semnificativă
(aproximativ 0,4) în 2010 pentru un venit de 2,5 unităţi.
În al doilea caz, care presupune existenţa unei politici regionale, odată
ce regiunea A înregistrează o rată de creştere de 2%, ea va fi taxată, 56
contribuind la dezvoltarea celorlalte trei regiuni. Acestea vor recupera
decalajele începând cu 1961, 1971 şi respectiv 1981, înregistrând aceeaşi
rată de creştere de 2% plus un factor care relevă ecartul de venit în raport
cu
regiunea A. În 2050, venitul va fi acelaşi, şi anume de 5,8 unităţi,
coeficientul de variaţie a venitului fiind cel mai ridicat în 1980, şi anume de
20%. Rezultatele sunt superioare pe termen lung atunci când nu există
politici de redistribuire, în timp ce politica regională contribuie la
reducerea inegalităţilor dintre venituri pe termen mediu. Astfel,
disparităţile
mai scăzute de dezvoltare dintre regiuni sunt specifice unui proces mai
redus de creştere pe termen lung.
Crearea structurilor interne centru-periferie afectează eficacitatea
politicii actuale de coeziune. Impactul acesteia nu se măsoară la acelaşi
nivel
în ţările mai puţin dezvoltate şi în ţările mai avansate ale Uniunii Europene.
În primele, se urmăreşte performanţa economică la nivel naţional, care să
permită recuperarea decalajului de dezvoltare economică. Rezultă că rolul
politicii de coeziune este acela al impulsionării creşterii economice
naţionale, în condiţiile în care disparităţile de dezvoltare interne se pot
accentua. Pentru ţările care înregistrează un nivel ridicat al PIB-ului la nivel
naţional, obiectivul politicii de coeziune este să impulsioneze dezvoltarea
economică şi recuperarea decalajului în regiunile defavorizate.
În perioada 2000-2006, 83% din bugetul UE a fost destinat reducerii
inegalităţilor dintre regiunile bogate şi cele mai sărace (prin alocarea de
fonduri structurale), între oraşe şi sate (prin Politica Agricolă Comună) şi
între vechii şi noii membri (prin intermediul ajutoarele de preaderare). Mai
puţin de 4% din buget a fost acordat pentru susţinerea cheltuielilor de
cercetare-dezvoltare, destinate să favorizeze o creştere economică
sustenabilă. În aceste condiţii, se estimează că politica de coeziune va
induce
un proces de convergenţă mai rapid între aglomerări şi zonele învecinate
acestora (unde investiţiile vor creşte) şi unul mult mai redus (sau chiar
divergenţă) între aglomerări şi zonele periferice. Este nevoie de
reformarea
obiectivelor politicii de coeziune, de revizuirea destinaţiilor fondurilor
structurale, pentru ca aceasta să-şi propună nu o abordare specific
keynesiană (prin stimularea cererii agregate regionale), ci una bazată pe
stimularea ofertei agregate pe termen lung a regiunilor. În acest sens, se
încearcă armonizarea politicii regionale din perioada 2007-2013 cu
obiectivele Strategiei Lisabona.

57
5.3. O nouă strategie a politicii de coeziune (2007-2013)

Politica de coeziune actuală este una compensatorie pentru a asigura

coeziunea economică şi socială, dar trebuie să vizeze şi promovarea
capacităţii de dezvoltare endogenă a regiunilor. Această reorientare este
impusă de accentuarea disparităţilor regionale de dezvoltare, ca urmare a
evoluţiei procesului de integrare europeană, în condiţiile amplificării
influenţelor globalizării pieţelor şi a extinderii către est a UE. Regiunile cu
deficit de dezvoltare tind să aibă dezavantaje competitive, ceea ce nu le
va
permite să beneficieze pe termen lung de acumularea de capital, de
tehnologii performante şi de externalităţile pozitive generate de
aglomerarea
activităţilor economice.
Decalajul de competitivitate dintre regiunile UE este rezultatul
repartizării neuniforme a activităţilor de cercetare-dezvoltare (C&D) şi a
tehnologiilor informaţiei şi comunicării:
 există o concentrare a activităţilor de cercetare-dezvoltare în
regiunile
centrale ale UE (15 membri), astfel că doar opt regiuni din UE au
alocat mai mult de un sfert din cheltuieli pentru C&D în uniune şi 30
regiuni, o jumătate din aceste cheltuieli;
 în regiunile Obiectiv 1 (regiuni al căror PIB/loc. este inferior valorii
de 75% din PIB-ul mediu al UE-15), luate împreună, cheltuielile
firmelor pentru C&D au atins mai puţin de 0,3% din PIB (faţă de
1,3% în UE);
 firmele din regiunile mai puţin dezvoltate sunt izolate de cele mai
bune reţele de C&D şi centre de cercetare care dezvoltă tehnologii
noi;
 în ţările candidate, sunt alocate mult mai puţine resurse financiare
pentru C&D, decât în majoritatea ţărilor membre existente, dar mai
mult decât în regiunile Obiectiv1;
 în UE-15 există o diferenţiere nord-sud în dezvoltarea majorităţii
tehnologiilor noi, fapt ce intensifică diviziunea ţărilor de coeziune şi a
celorlalte ţări membre.
În situaţia actuală a Uniunii Europene, care înregistrează o încetinire a
procesului de creştere, raportul Sapir (2003) recomandă prioritatea
susţinerii
politicilor care stimulează creşterea economică în regiunile mai puţin
dezvoltate, în detrimentul politicii de redistribuire. Este de fapt o
schimbare
de paradigmă a conceptului de coeziune, către stimularea capacităţii
regiunilor de a genera venituri, pe baza factorilor care generează o
creştere
economică endogenă. Condiţia este ca politicile locale, care completează

58
ajutorul structural, să promoveze libera iniţiativă a indivizilor, iar
proiectele elaborate să fie testate de piaţă (figura de mai jos).

Strategia politicii Diminuarea decalajelor de Principii

de coeziune dezvoltarea dintre regiuni redistributive

O soluţie mai eficientă

Principii bazate pe abilitatea regiunilor

de a genera venit

Încurajarea iniţiativei
Păstrarea condiţiilor antreprenoriale
competitive ale pieţei

Crearea premiselor unei creşteri economice endogene a regiunilor

mai puţin dezvoltate reprezintă singura soluţie pentru reducerea
decalajelor
de dezvoltare, în condiţiile în care aglomerările tind să evolueze după o
astfel de traiectorie. Politica de coeziune europeană va trebui aşadar să
completeze Strategia de la Lisabona (aşa cum se arată în figura de mai
jos),
pentru a realiza recunoaşterea valorilor modelului european; fondurile
structurale alocate ar urma să vizeze asigurarea unei competitivităţi
economice ridicate a regiunilor.

59
 Pentru perioada 2007-2013, se accentuează rolul politicii de coeziune
în reducerea disparităţilor economice, sociale şi teritoriale, prin
reorientarea
obiectivelor şi a instrumentelor folosite, pe trei direcţii (evidenţiate şi de
tabelul de mai jos):
 pentru prioritatea „convergenţă”, media PIB/loc a UE-15 va rămâne
reperul de eligibilitate pentru sprijin prin intermediul politicii de
coeziune şi în cadrul UE-25 până în anul 2013;

60
  pentru prioritatea „competitivitate regională şi ocupare”, fondurile vor
fi alocate de Comisia Europeană statelor membre pe baza criteriilor
comunitare economice, sociale şi teritoriale;
 pentru prioritatea „cooperare teritorială europeană”, mărimea
populaţiei şi condiţiile socioeconomice relative vor ghida distribuţia
resurselor financiare.
Tabelul următor analizează comparativ coordonatele politicii de
coeziune comunitare pentru perioadele 2000-2006 şi 2007-2013,
evidenţiind
reorientarea acesteia pentru următorii şapte ani.

5.3.1. Reforma politicii de coeziune... dincolo de efectele anticipate

Noua strategie a politicii de coeziune recunoaşte importanţa reformării

modelelor anterioare privind creşterea coeziunii în modelul european.
Regiunile mai puţin dezvoltate trebuie să fie ajutate să genereze
externalităţi
tehnologice pozitive (să incumbe în sistem forţe centripete puternice). Este
necesară revitalizarea stimulentelor şi nu „obişnuinţa comportamentului
de
cerşetor” pentru acestea. Politica de coeziune europeană actuală
completează
obiectivele Strategiei de la Lisabona; fondurile structurale alocate ar trebui
să vizeze asigurarea unei competitivităţi economice ridicate a regiunilor.
Însă efectele pozitive pot apărea cu un lag semnificativ, deoarece:
a) îmbunătăţirea pregătirii forţei de muncă are un impact redus în
regiunile în care nu există infrastructura de bază (transport eficient,
telecomunicaţii şi reţele energetice, furnizarea apei, servicii de
mediu...);
b) regiunile cu condiţii iniţial defavorabile se adaptează mai greu la
provocările pe care le prespune o economie bazată pe cunoaştere;
c) regiunile care dispun de un avantaj iniţial în cercetare-dezvoltare pot
atrage totalitatea activităţilor acestui sector, ceea ce susţine o rată
ridicată de creştere economică. Astfel, structura centru-periferie
devine una stabilă (caeteris paribus), ceea ce evidenţiază impactul
creşterii endogene asupra persistenţei disparităţilor regionale în
Uniunea Europeană;
d) îmbunătăţirea calităţii actului educaţional, care asigură o flexiblitate
mai ridicată a forţei de muncă, poate contribui la creşterea
disparităţilor regionale. În acest sens, Strategia de la Bologna ar putea
genera o creştere a mobilităţii tinerilor către centrul Europei şi crearea
unei structuri stabile centru-periferie la nivel comunitar.
Deşi politicile prin care se încurajează apariţia germenilor unei
creşteri economice endogene în regiunile mai puţin dezvoltate sunt
singurele

61
recomandabile, totuşi lipsa coordonării acestora poate induce accentuarea
decalajelor de dezvoltare.
Pentru ca politica de coeziune să fie eficientă, ar trebui ca fondurile să
fie acordate regiunilor din apropierea centrului (sub formă de cercuri
concentrice, în valuri spre exterior). Experienţa arată că zonele izolate,
beneficiare ale fondurilor structurale, nu au avut decât creşteri temporare
(vezi regiunile Mezzogiorno, Andaluzia, landurile din Germania de Est etc).
În prezent, se acordă o asistenţă financiară tuturor regiunilor mai slab
dezvoltate, iar impactul acestora este de multe ori nesemnificativ. De
aceea,
o soluţie ar fi aceea a acordării mai multor fonduri unui număr mai redus
de
regiuni. Acestea vor genera externalităţi pozitive, rezultând o capacitate
mai
mare de extindere a centrului şi de reducere a periferiei.
De aceea propun alocarea fondurilor structurale numai către regiunile
RA şi RE, aflate în imediata vecinătate a regiunii centru (figura de mai jos).
Astfel, acestea ar beneficia de externalităţile pozitive ale centrului şi de
delocalizarea firmelor din aglomerare, dar şi de asistenţa structurală
comunitară. În consecinţă, impactul acestora din urmă va fi unul mai
ridicat,
putând genera la rândul lor o influenţă pozitivă asupra regiunilor din
imediata apropiere (RC, RB,Externalităţi
RD). pozitive, delocalizare

RC

RB
RE
Regiunea centru
RA
Fonduri
Fonduri structurale
structurale RD

Astfel, fondurile structurale ar avea un impact pozitiv pe termen lung

asupra ofertei agregate la nivel regional, fiind practic eliminate efectele
negative (asupra coeziunii) ale alocării acestora. În aceste condiţii s-ar
elimina compromisul dintre creşterea naţională şi coeziunea regională în
modelul european.

62
BIBLIOGRAFIE

1. Baldwin R., Wyplosz Ch., Economia integrării europene, Editura

Economică, Bucureşti, 2006
2. Dinu M., Socol C., Marinaş M. - Economie europeană, Editura
Economică, Bucureşti, 2004
3. Krugman, P., Obstfeld M., International Economics: Theory and Policy,
5th edition, Addison-Wesley, 2000.
4. Pelkmans J. – Integrarea europeana. Metode şi analiza economica,
Editia a doua, Institutul European din România, 2004

63