Romanul postmodern

Zmeura de câmpie de Mircea Nedelciu

-tema și viziunea despre lume -

Mutațiile spectaculoase reliefate de romanul românesc al secolului al XX-lea,

ilustrează proteismul speciei și inepuizabila capacitate de înnoire prin adaptarea la paradigme
culturale diferite.
În acest context se situează reprezentanții generației ’80 (M. Nedelciu, Gh. Crăciun,
Ioan Groșan, M. Cărtărescu), care marchează o inovație a prozei prin orientarea modelului
narativ către banalitatea cotidiană prin anularea distanței dintre literatură și viața și prin
metatextualitate. Aceștia reprezintă romanul postmodern, ce se individualizează prin
dispersarea subiectului, amalgamarea discursului epic în care sunt inserate confesiuni, jurnale,
reportaje, fragmente epistolare, tehnica bricolajului, intertextualitate, ambiguizarea relației
dintre autor-narator-personaje.
Mircea Nedelciu este încadrat de M. Cărtărescu în lucrarea Postmodernismul
românesc, în gruparea textualiștilor ce reflectă influența neoavangardei franceze prin
rafinament narativ, intertextualitate, ambiguizarea planurilor și răsturnarea cronologiei.

Publicat în 1984, Zmeura de câmpie este romanul unor destine distopice care se abat
de la cursul firesc al creșterii și împlinirii, al afirmării identității și al sensului existențial.
Aspectul polimorf al cărții, fragmentarismul, perspectivele multiple mențin cititorul în text,
căruia i se dezvăluie mecanismele lecturii.

Căutarea identității devine tema ce unește destinele personajele, iar viziunea autorului
transformă lumea postbelică într-o lume orfană, ce își caută reperele.

Titlul anticipează leitmotivul operei, zmeura de câmpie adusă de învățătorul Spiridon

Popescu dintr-un sat din Cehoslovacia și plantată în grădină, devenind o imagine obsedantă ce
declanșează anamneza, unuia dintre personajele-narator. Construcția poate fi interpretată ca o
metaforă a destinului pentru ființa dezrădăcinată, pentru omul ce își caută obârșiile.

Discursul epic este organizat în patru părți ale căror capitole sunt ordonate alfabetic
de la A la Z (de la ”Abac” la ”Zaț”): ”Presupuneri”, ”Investigații”, ”Alte păreri”, ”Alte
investigații”. Fiecare dintre acestea este precedată de către un motto. Primul prezintă un citat
ce definește experiența războiului din perspectiva unui copil de patru ani, iar al dolilea, un
fragment ce accentuează limitele cuvintelor. Prin această compoziție, opera ia forma unui
„dicționar al vieții” constituindu-se într-un montaj cinematografic în care se disting mai
multe planuri ale personajelor, ce schimbă perspectiva și registrul stilistic de fiecare dată, al
naratorului supracategorial, al scriitorului (al metatextului ce subsumează pe celelalte).
Incipitul romanului plaseaza naratiunea sub semnul povestirii si al memoriei afective.
Zare Popescu ii povesteste camaradului său, Radu Grințu, pe care îl cunoaște în armată,
prima sa amintire, dintr-o copilarie indepărtată. În curtea uriasa a unei case de la tara, vara, un
copil se ascunde intr-o tufa de zmeura si asculta vocea plângăcioasă a altui copil care il cauta.
Aceasta amintire este „singurul document cât de cât autentic” din viata lui Zare Popescu, iar
pentru Grintu, care doreste sa devina regizor de film,constituie primul cadru al scenariului
cinematografic imaginat pe parcursul. romanului Anamneza este declanșată astfel de o
imagine ce simbolizează copilăria pierdută, inocența distrusă de violența anilor ’50,
dezrădăcinarea produsă de război. Zmeura este o planta de munte, iar prezenta ei intr-o
gradina de la campie este un fapt curios, aparte, care particularizeaza spatiul-matrice al celor
doi tineri fara identitate sociala, satul Burlesti. Zmeura din gradina fostului invatator simboli-
zeaza copilaria pierduta, „imaginea cu care incepe lumea”. Ea trezeste amintirea, anamneza,
ceea ce contrazice subtitlul roman impotriva memoriei.     Finalul reia acest simbol din titlul
operei , prin mirosul florilor de zmeură din curtea casei profesorului Radu Grințu, subliniind
categoria metaromanului.

Mircea Nedelciu combina intr-un text coerent diferite perspective narative (naratiune la

persoana I, a II-a, a III-a; viziunea „dindarat”, „impreuna cu”, „din afara”; homodiegeza,
autodiegeza, heterodiegeza). Naratiunea la persoana a III-a leaga diferitele povestiri la
persoana I, „documente cat de cat autentice” oferite de diferiti naratori, martori ai trecutului
mai indepartat (razboiul) sau mai apropiat (anii '50), ori martori ai prezentului (anii '70),
Relatarea investigatiilor lui Gelu Popescu, „spion” al prozatorului, este realizata la persoana a
II-a. Omniscienta narativa este inlocuita cu competenta narativa a lectorului.

În ceea ce privește relațiile spațiale se observă o relativizare a acestora, în funcție de

raportul cu aria de interes a naratorului-personaj. Se poate identifica astfel un spațiu fizic
marcat de anumiți indici toponimici: București, Sinaia, Burlești și un spațiu al recuperării
memoriei afective reprezentat de un cronotop ce se desfășoară pe două coordonate: Burlești,
loc al copilăriei risipite și un sat din Cehoslovacia.
Intersectarea acestora este ilustrată prin zmeura sădită de învățătorul Spiridon Popescu
în propria grădină. Se poate delimita și un spațiu mental în care filmul proiectat de unul dintre
personaje devine o formă de asumare a trecutului. În multitudinea de imagini ale războiului,
răzbat mai multe întrebări ce reflectă încercarea de a stabili cui aparține vina dezrădăcinării
celor doi copii: statului, războiului, sărăciei.
Timpul narativ se desfășoară pe trei niveluri: al evenimentelor(1973-197), al amintirii,
redate prin tehnica flashbackului,și cel psihoogic, al naratorului.

Subiectul prezintă doi tineri, Zare Popescu și Radu Grințu, un muncitor și un

absolvent de facultate ce își efectueză serviciul militar într-o zonă de câmpie cunoscându-se
întâmplător . Aceștia află că au crescut împreună la casa de copii din Sinaia. Zare continuă să
dea examen la Facultatea de Istorie din București fără a reuși deoarece oricare ar fi fost
subiectul, el dezvoltă aceeași idee, relația dintre istorie, oameni și adevăr.
Radu Grințu se angajează temporar ca pedagog la Liceul de Mecanică Fină unde îl
cunoaște pe elevul Gelu Popescu, mai târziu aflând că acesta fusese protejatul lui Zare la
același orfelinat.Dorind să își afle originile, Radu îi propune lui Gelu să investigheze în zonele
apropate Bucureștiului.Cercetările elevului de clasa a XII-a se opresc la Burlești, unde
identifică repere despre viața lui Radu Grințu și a lui Zare.
Aici intră în contact cu învățătorul pensionat, Spiridon Popescu (bunicul lui Zare) și
află că Anton Grințu fusese tatăl pedagogului.După ce descoperă mai multe coincidențe se
află că unul dintre dintre fiii bătrânului învățător, se căsătorise cu Speranța, fosta soție a lui A.
G.
Acesta din urmă, Anton, arestat din motive politice, l-a lăsat pe fiul său Radu în grija fostei
soții(Speranța), în perioada în care aceasta îl naștea pe Zare (rodul căsătoriei ei cu Florea,
băiatul învățătorului).
Starea Speranței se deteriorează, iar bunicul refuză să-i crească pe cei 2 copii,
ducându-i la orfelinatul din Sinaia.Gelu se întoarce la București cu informații obținute după
anchetă, dar amână să-i povestească lui Radu, care, după o perioadă în care este ghid turistic,
se stabilește la Golovna unde se titularizează ca profesor de limba și literatura română.
 Acțiunea se încheie cu un meci de fotbal care este vizionat în casa acestuia , unde este
prezent și Zare. Deasupra tuturor stăruie mirosul florilor de zmeură de câmp închizând parcă
într-un cerc al destinului, existența personajelor.
În această operă, M. Nedelciu deconstruiește parcursul stereotip al eroilor din
bildungsromane, propunând o tipologie a dezrădăcinatului, a „neidentificatului” prin Zare
Popescu, Radu Grințu și GP. Complexați de statutul lor de orfani, cei trei tineri apelează la
modalități diferite de a-și reconstitui biografia. Primul care începe să-și interogheze trecutul
este GP, elev la Liceul de Mecanică Fină din București, însă investigațiile nu îi dezvăluie
nicio informație despre propria genealogie, aducând însă la lumina fragmente disparate din
trecutul lui Zare și Radu.
În peregrinările sale acesta ascultă povestirile unor bătrâni în a căror memorie s-au
păstrat doar amintirile din război. Dispersarea subiectului determină construcția personajelor,
a căror individualitate se deduce din comportament, trăiri, gânduri.
Zare Popescu este pasionat de etimologii (face o arheologie a sensurilor) și de istorie,
pe care o judecă în funcție de numele obiectelor. Teoria lui, elaborată cu mijloace de
autodidact, arată că istoria este alcătuită din oameni, obiecte, nume și povești, iar a descoperi
trecutul înseamnă a descoperi relațiile dinre aceste patru elemente. Deși din cauza acestei
teorii este respins la Facultatea de Istorie, ea ocazionează corespondența cu fostul său profesor
de istorie, Valedulcean, și discuțiile cu Grințu.
Radu A. Grințu, camaradul și prietenul său, absolvent al Facultății de Litere, dar
având diverse ocupații (pedagog, ghid ONT) înainte de a profesa într-un sat de câmpie, are și
el nostalgia altei cariere. Și-a dorit să devină regizor de film, iar căutarea identității se
realizează prin înregistrarea obiectelor, a oamenilor, a întâmplărilor din viața sa, într-un
scenariu cinematografic imaginar. Întreg romanul poate fi socotit o ficțiune a personajului
Radu A. Grinșu, ambiguitate cultivată subtil de scriitor.
Gelu Popescu, mezinul, este colegul mai mic al lui Zare la Casa de copil școlari din
Sinaia și elev la Liceul de Mecanică Fină, unde Grințu este pedagog. El nu se refugiază în
imaginație precum ceilalți doi, ci pornește pe cont propriu „o anchetă genealogică”. „Spion”
al prozatorului, ascultă povestea unui fost învățător, Popescu, din comuna Burlești, apoi a
altul bătrân, Anton Grințu, ca și a altor povestitori întâlniți întâmplător, face un raport pe care
îl dezvăluie abia la final. Interesat de cercetările lui Gelu este Grințu, față de care mezinul
apelează la tehnica amânării pentru a-l obliga să se implice în propria istorie: „Îl va pedepsi
pentru asta. Își va amâna într-atâta povestirea, o va fragmenta și o va pune în dubiu , până
când celălalt va pleca și el pe teren să dezlege firele”. Aceasta este și strategia autorului față
de cititor.
În concluzie, romanul lui Mircea Nedelciu, Zmeura de câmpie, aparține, după cum observa
Carmen Mușat, unui postmodernism metaficțional, caracterizându-se prin discontinuitate
epică, provocarea lectorului, parodiere a convențiilor literare.