INTERVIU DIZERTAŢIE 1 DIRECŢIA DE ASISTENŢĂ COMUNITARĂ

Tema cercetării:

„Cariera asistentului social în instituţiile publice din România”

I: bună ziua. Mulţumesc că aţi acceptat să participaţi la cercetarea cariera asistentului social în
instituţiile publice din România”. Să începem direct, ştiu că sunteţi şi director al Colegiului
Naţional al Asistenţilor Sociali din România, filiala Iaşi. Întrebarea 1: Ce v-a determinat să
alegeţi ca profesie domeniul social ?

S: După cum spuneam, ca şi profesie, întâi am dat la teologie-asistenţă socială, şi, la momentul
respectiv aveam bunici în vârstă şi m-am gândit la vârstnici că ar putea fi ajutaţi, dar după ce am
terminat facultatea, am avut lucrări în domeniul protecţiei copilului. Deci, zic eu, că
sensibilitatea faţă de fiinţă umană a fost cea care m-a îndrumat către domeniul acesta social.

I: Ce vă place cel mai mult în meseria dumneavoastră?

S: Ce îmi place cel mai mult faptul că ajutăm persoane, avem satisfacţia muncii atunci când ajuţi
un caz, când rezolvi o situaţie şi când omul respectiv pleca şi el cu sufletul mai detaşat, mai
relaxat. Asta e cea mai mare satisfacţie în domeniul nostru, să ajuţi aproapele.

I: Ce nu vă place în meseria dumneavoastră?

S: Nu-mi place, după cum spuneam, faptul că legislaţia nu ne ajută de foarte multe ori să
sprijinim aceste cazuri, faptul că noi, că asistenţi sociali, nu suntem recunoscuţi suficient ca
profesie, nu ni se acordă nişte drepturi salariale, nişte sporuri de periclitate. Cam asta ar fi ceea
ce nu-mi place şi e destul de vag că să spun aşa, pentru că salariile sunt mici, colegii noştrii au şi
ei de întreţinut familii, mulţi dintre ei au luat boli profesionale şi atuncea ne dă cu virgulă, ca să
spun aşa. Tu îţi dai tot sufletul pentru cazuri, după cum spuneam, persoanele care nu au tragere
de suflet, să fie afectaţi de ce se întâmplă cu cel de lângă el, n-ar putea lucra în domeniu.

I: Cum aţi ajuns să ocupaţi acest post? Şi la Colegiului Naţional al Asistenţilor Sociali din
România, fie la Prichindel.

1
S: În 2013 au avut loc alegeri la Sucursala Teritorială Iaşi, pentru prima oară. Au candidat 3
echipe, noi am fost una dintre echipe şi atuncea, povesteam eu că eram după decesul mamei şi a
fost o formă de a ieşi din starea de depresie, căci oricum am suferit. Uitându-mă în partea
cealaltă cu ce putem face cu asistenta socială, m-am luat puţin cu treaba şi am mai uitat de
suferinţă, iar aici la centrul Prichindelul sunt din 2009 coordonatorul centrului, am lucrat întâi la
Autoritatea Tutelară, iar când doamna de aici a ieşit la pensie, am fost numită, după care am dat
examen şi m-am titularizat.

I: Sunteţi mulţumită de pachetul legislativ ce este pus la dispoziţie?

S: Spuneam că nu sunt foarte mulţumită, la modul ca multe dintre legi sunt făcute de oameni care
să meargă pe teren şi să ştie care este realitatea noastră, a asistenţilor sociali şi a cazurilor, dar...

I: Puteţi da un exemplu concret?

S: Un exemplu, asta spuneam, sunt cazuri în care ai vrea să scoţi copilul din familie, dar nu ai
resurse, nu sunt asistenţi maternali unde să-i duci, nu ai un sprijin financiar prin care să ajuţi
familia, concret, să mai îmbunătăţeşti situaţia, deci nu ajută doar consilierea şi un serviciu, o
cantină socială şi un adăpost de noapte pe o perioadă.

I: Ce s-ar putea face în acest sens?

S: Păi asta spuneam, că îmi permit să mă reţin aici, chiar dacă dăm noi soluţii, nu sunt luate în
seamă, înţelegi? Deci la nivel naţional ar trebui implicaţi mai mult asistenţii social concreţi,
pentru că foarte multe dintre instituţiile care sunt pe domeniul social, nu sunt conduse de
specialişti în domeniu şi ne oprim aici, pentru că după intrăm în polemici.

I: Cum vă apreciaţi dumneavoastră motivaţia personală în domeniu social?

S: În ce sens?

I: Despre activitatea pe care o desfăşuraţi în domeniul social, fie la CNASR, fie la Princhidel.

S: Motivaţia, motivaţia personală este în primul rând faptul că cred în profesia asta şi cred în
meseria noastră şi atuncea, apropo de CNASR, că spuneam de planul managerial pe care l-am
făcut noi, a fost îndeplinit într-un an şi jumătate, şi, eu spuneam că sunt mulţumită de ce s-a

2
realizat că şi echipa, prin faptul că am implicat toţi asistenţii sociali din judeţul Iaşi şi din
judeţele Moldovei. Motivaţia este că eu cred în ceea ce putem face, că vom dedica statutul
profesiei noastre, vom fi mai vizibili, că se va ţine cont până la urmă de părerea unui asistent
social într-o echipă multidisciplinară. Cred că asta ţine de interiorul meu, că sunt foarte
încrezătoare în viaţă. Ca şi loc de muncă, tot timpul am fost optimistă şi am crezut că binele va
câştiga. Lucrez cu copii de vârsta 0-3 ani, aici ai şi rezultate vizibile, te bucuri de el, îl iei de la
6-7 luni din familie, îl creşti în centru, consiliezi familia în paralel să-şi găsească un loc de
muncă să depăşească criză şi atuncea ai satisfacţia asta, când vezi un boboc din asta că l-ai
crescut tu până la 3 ani şi ceva, el înfloreşte, adică e vizibilă implicaţia noastră în viaţa lor. Pe
urmă ne întâlnim pe parcurs cu părinţii şi când trec pe la grădiniţă şi îi vezi cum cresc, ai
satisfacţia că tu ai crescut copilul ăsta o perioadă.

I: V-aţi întâlnit cu copii care au...

S: Da, dar acum am ajuns între copii care sunt crescuţi aici, să fie colegi cu fetiţa mea la cor, să
vină la cercetatşi cu mine, adică chiar încep să mă întâlnesc din ce în ce mai mult cu copilaşi
crescuţi. Am o satisfacţie extraordinară, zic, uite mai, am făcut şi eu parte din viaţa copilului asta
prin anumite servicii oferite şi poate am ajutat familia în perioada respectivă să depăşească criză.
Decât să dea copii în adopţie sau în plasament la bunici, faptul că noi am luat copilul, l-am
crescut în timpul zilei, i-am dat o masă, am mai ajutat mama cum am putut prin diferite servicii,
ea a depăşit situaţia de criză, că o dată cu creşterea copilului merge altfel, într-adevăr creşte
copilul, cresc şi problemele, grijile materiale, dar depăşeşti şi anumite probleme, căci una e
copilul la 6 luni şi ce problematica are el, şi una e la 4-5 ani, când vorbeşte el, îţi spune ce îl
doare.

I: Sigur, Cum colaboraţi cu echipa pluridisciplinară în realizarea unui caz?

S: Păi colaborăm, pentru că după cum ai văzut jos avem şi asistent medical, avem şi psiholog şi
asistent social şi bucătar, educator şi atunci avem un caz: vine copilul, nu se simte bine cu
burtica, vorbim cu asistentul medical, cu educatorul, vedem ce simptomatologie are, îl urmărim,
vorbim cu bucătăreasa vedem dacă are nevoie de regim separat.

I: Revenind, aveţi un medic?

3
S: Avem un asistent medical...

I: N-aveţi medic?

S: Dar copilul vine din familie, copilul are medic în zona de unde face parte, deci nu e în centrul
de plasament, şi nu are nevoie de medic, deoarece tu oferi serviciul în timpul zilei. Copilul dacă
se simte mai rău decât îi poţi oferi tu ajutor, ai sunat părintele să vină să îl ia şi să îl ducă la
medicul de familie. Deci nu ai nevoie, deoarece la numărul de copii pe care îl avem noi, o
asistentă medicală este suficientă.

I: Ce număr de copii aveţi?

S: Păi avem 50 de copii, deci capacitate de 50 de copii, dar frecventează în jur de 25 şi asta spun,
că dacă ai un anumit caz, o anumită problematică, intervii cu psihologul, urmăreşti cu asistentul
social, cu educatorul, deci echipa este funcţională şi merge foarte bine, se conlucrează tot timpul
pe dezvoltarea copilului.

I: Ce înseamnă devotamentul în meseria pe care o desfăşuraţi?

S: Dar eu cred că pe fruntea fiecărui asistent social scrie devotament, faţă de meserie pentru că
nu ar rezista cu salariile care sunt, cu condiţiile de muncă, cu stresul din exterior dacă n-ar avea
devotament faţă de această meserie. Deci asistentul social=devotament.

I: În meseria dumneavoastră, care ar fi cea mai mare realizare de până acum?

S: În meseria mea ca asistent social?

I: Ca asistent social, ca şi manager CNASR.

S: Păi am avut, am mai multe componente. Deci am pe personal, la modul că mi-am deşăvârşit
studiile, am făcut facultate, doctorat, postdoctorat.

I: Felicitări.

S: Mulţumesc şi sunt mulţumită. M-am dezvoltat foarte frumos aşa, am ca şi asistent social
foarte multe cazuri pe care le-am rezolvat şi urmează acum să mă întâlnesc cu ele şi sunt mândră
că atunci, în clipa respectivă am avut o intervenţie. Povesteam că am o fetiţă care am crescut-o

4
de la 8 luni până la aproape 4 ani, şi când a venit la serbarea de 4 ani, bunica ei a făcut un tort pe
care a pus fotografia cum era fetiţa la 8 luni şi acuma şi a scris „Mulţumesc că m-aţi ajutat să
cresc mare!”. Deci nu ai nevoie de altă răsplată că asistent social, efectiv am plâns. Apoi am o
mămică, care a divorţat şi i-am făcut anchetă de divorţ şi am văzut că fetiţa avea nişte
diagnostice care o puteau încadra în grad de handicap. Am pus mâna pe telefon. Am ajutat-o şi a
obţinut ajutor de handicapat, am prelungit de la 2 la 3 ani creştere copilului, astfel am încât să-şi
rezolve problemele cu divorţul, cu locuinţa aşa. N-a mai ştiu nimic de ea, după un an a venit ea,
eu lucram atunci la autoritate, m-a găsit, a venit aici cu jucării şi a spus aşa: „Doamnă, am fost
plecată în Italia la sora mea, dar ştiţi că dumneavoastră m-aţi ajutat, ştiam că aveţi o fetiţă (că eu
îi spusesem că unele dintre diagnostice le avusese şi copilul meu), altceva nu po să zic, decât că
v-am adus o jucărie să vă mulţumesc că m-aţi ajutat. Când m-am dus acasă cu jucăria, copilul
meu m-a-ntrebat de unde am primit-o. Şi i-am zis, uite e un şoricel de la..., iar ea îmi zice:
„Mami. Dar nu o mai poţi ajuta şi altădată pe doamna?”, căci i-a plăcut foarte mult jucăria. Uite,
gesturile astea simple, când te întâlneşti pe stradă cu un părinte pe care l-ai ajutat şi zice: „Uite,
doamna e de la Prichindel şi când erai mică te –a... aşa... aşa „. Ce spuneam, chestii de genul
ăsta, asta sunt răsplata asistentului social, ai înţeles? Sau am o bunică, care, când lucrăm la
autoritate tutelară, a venit disperată la mine că i-a venit fiul din străinătate şi i-a lăsat copilul de
câteva luni ia lăsat fără acte, fără nimic şi nu era vaccinat, am făcut toate demersurile legale şi
am ajutat-o, am dus-o la un medic de familie şi am vaccinat copila, a primit toate drepturile. Mai
târziu, în câţiva ani eu am ajuns aici coordonatoare, iar copila a crescut şi era de centru pentru
centru. A venit aici şi dumneaei lucra la salubris-DSPM şi la un moment dat dumneaei zice:
„Doamnă, ce pot să fac pentru dumneavoastră că m-aţi ajutat atât de mult atunci? Şi i-am zic,
doamnă, ne puteţi da o părere la grădiniţă noastră din faţa centrului, cum să o aranjăm, cum să o
ornăm. A doua zi la ora 5 a venit şi a făcut grădiniţă... şi am zic doamnă, dar cumpărat singura
răsad.., doamnă, dar nu trebuia să faceţi lucrul ăsta. Nu, măcar atât pot să fac şi eu pentru câte aţi
făcut dumneavoastră. A fost o satisfacţie extraordinară, eu nu am făcut mare lucru pentru omul
acela, mi-am făcut meseria, dar pentru el a contat, şi astea sunt împlinirile noastre ca asistent
social.

I: În ce măsură, problemele de la locul de muncă vă pot afecta viaţa de familie sau cea
personală? Fie la Colegiul Naţional sau la Prichindel.

5
S: Te afectează, pentru nu suntem roboţi şi cine pleacă de la serviciu şi spune că şterge toate
probleme... poate pe IT, poate pe domeniul ăsta. Te afectează pentru că te frămânţi, te consumi,
de exemplu la CNASR, am 2-3 colegi care, tot timpul indiferent de orice eveniment fac,
comentează, că, cafeaua e nu ştiu cum, că listele de prezenţa nu ştiu cum...

I: Oare chestia asta nu te motivează să fii mai bun?

S: Nu, eu oricum fac...,

I: Să fie mai bine...

S: Nu pentru că eu îmi ştiu standardele şi ştiu că orice lucru fac, este de calitate şi am digerat de
2-3 ori, apropo, te duci acasă şi dimineaţă la ora 6 când faci cafea pentru colegi, pentru CNASR,
sponsorizată tot de tine, şi zic ăia: „Iară vine aia şi comentează? ’’ În clipa în care a venit să
comenteze, i-am spus: dacă nu-s bune listele, data viitoare te implici şi tu şi le faci. Ăă, nu, nu
ştiu ce, că nu-i bună cafeaua. Asta e cafeaua pe care o pun eu la dispoziţie, ştiu că este de
calitate.., nu-ţi convine... Adică da, sunt frământări de astea care te consumă, mai pe planurile că
mai vrei să faci ceva acasă i începi să pui mâna pe telefon, că CNASR se dezvoltă în timpul meu
liber, nu în timpul serviciului, iar pe la ora 10-11 sun colegii:” aa, doamna preşedintă, acum
m-am apucat de treabă..”

I: este o organizaţie privată, după cum bănuiesc?

S: Nu, nu, nu, CNASR este...

I:.. arondata unei societăţi de stat..

S: nuuu este anorganică, este o asociaţie nonprofit, vreau să spun că noi, ca şi preşedinţi de
sucursală ne-am asumat chestia asta, ne-am băgat că am crezut că vrem să ne dezvoltăm profesia,
am adus multe sponsorizări, punem de la noi din buzunar, asta este, ne-am asumat.

I: Dar statul sprijină aceste activităţi?

S: Nu, colegiul se întreţine din acele cotizaţii pe care le plătesc asistenţii sociali...

I: Păi asta înseamnă că este privată.

6
S: este nonprofit..

I: Sigur

S: Acele cotizaţii pe care foarte puţini le plătesc, se regăsesc în toate activităţile la zilele
asistenţilor sociali, pentru o parte din protocol, la diplomele care sunt eliberate, sunt nişte
cheltuieli care, se reîntorc indirect la tine. Dar asta vreau şă zic, apropo de serviciu, ai un caz în
care părinţii se ceartă sau sunt bolnavi, normal că te duci acasă şi te gândeşti cum ai putea să îi
ajuţi, ce resurse mai am, ce fundaţii mai ştiu. Cine spune că nu îmbină viaţa personală cu cea
profesională... nu, nu poţi. Sau te sună ţi s-a spart ţeava de apă, nu poţi să spui că eşti în timpul
liber, vii în secunda 2 şi vezi ce activităţi poţi să faci ca să rezolvi situaţia, nu?

I: Dar aţi observat specialişti ce pot avea tendinţa să se deprofesionalizeze?

S: Nu ştiu..

I: Fie CNASR, fie...

S: Nu sunt în măsură să-mi dau cu părerea...

I: Ca şi coordonator?

S: Nu. Ca şi coordonator, echipa mea are calificativ de foarte bine toată lumea. E o echipă mult
prea mică, ca să...

I: Dar în mediul CNASR?

S: În mediul CNASR nu sunt în măsură să-mi dau cu părerea, sunt 200 şi ceva de asistenţi sociali
pe care nu-i cunoşti pe toţi şi alt lucru e că noi nu facem evaluări, noi facem activităţi pentru
dezvoltarea profesiei. Poţi să pui deprofesionalizare=cu cei care nu au fost niciodată, dar nu poţi
să ştii că cei care au fost la activităţile tale nu fac un master în paralel, nu se duc la alte activităţi,
deci nu sunt în măsură să răspund la lucrul ăsta. Eu zic că din contră, că de când facem noi
activităţile astea, foarte mulţi au venit şi au început să fie cerinţe şi din contră ştii că asistentul
social îşi doreşte să... ştii dar n-aş pune o...

I: Să se profesionalizeze.

7
S: nu neapărat, ei sunt foarte profesionişti, problema e că nu au avut unde ieşi şi nu i-a mobilizat
nimenea să pună în evidenţă experienţa profesională pe care o au, că doar toate activităţile aste
pe care le facem noi, work-shop-uri, seminarii, şedinţe, toate se fac cu experienţa colegilor
noştrii, nu am venit noi peste noapte şi deschidem universul. Tot ei vin să prezinte, că sunt buni
profesionişti şi ne împărtăşesc din experienţă şi ne dau soluţii, nu? Tu ai fost la majoritatea
evenimentelor din ce îmi aduc aminte, nu? Deci nu aş merge până acolo, că nu-i ok.

I: Ce poate să fac instituţia, ca să vă păstreze motivată în activitatea dumneavoastră?

S: La colegiul asistenţilor sociali mai am încă 2 ani de preşedenţie, dar nu neapărat, pe mine nu
mă motivează instituţia, gen colegiul de la Bucureşti, pe mine mă motivează oamenii de aici, şi
eu am spus-o şi o repet de multe ori în discuţiile cu colegii şi cu cei de la Bucureşti. Eu reprezint
înainte de toate zona Iaşi, nu ei m-au pus pe mine, că de multe ori sunt contradicţii între ce spun
ei şi: aa, ia şi fă chestia aia... A, nu, nu, nu, nu mă-nteresează să dau bine la imagine în faţa
voastră, pe mine mă interesează să-mi reprezint colegii de aici de la Iaşi, vă convine, nu vă
convine. Şi nu cred că ei ar putea să facă ceva să mă motiveze, pentru că peste 2 ani, am o
şedinţă cu colegii şi o să hotărâm, tragem dungă şi vedem dacă ce am făcut, este sau nu de
calitate, părerea oamenilor dacă să mai candidăm sau nu şi hotărâm, deci asta ţine de...

I: Dar direcţia de asistenta comunitară?

S: deci eu sunt foarte mulţumită de locul meu de muncă, pentru că mi s-a permis să mă dezvolt şi
să dezvolt.

I: Aţi avut libertate?

S: nu libertate, înţelegere, pentru că CNASR nu s-ar fi putut ridica, dacă doamna mea directoare
nu era de acord să mă implic în aceste activităţi, fiindcă majoritatea se fac în timpul săptămânii,
vinerea. Dacă şeful nu este de acord să participe la acele activităţi, tu cum le organizezi, ca să fie
zi permanent de concediu pentru CNASR, nu-ţi convine, nu-ţi mai rămâne timp pentru familie,
iar pe partea asta de manager al instituţiei, am avut susţinere la modul ca, tot ce am vrut să
dezvolt, să aduc sponsorizări, să schimb gardul, să fac un porc de joacă, să pictez centrul,
niciodată nu am fost întrebată: de ce?. Tot timpul sunt susţinută să fac ceea ce trebuie şi atunci
normal că te simţi împlinit. La serviciu te mai dezvolţi şi pe plan extra, cum e CNASR, că dacă

8
tu la serviciu ai un şef care te toacă, că nu ai făcut bine un lucru, nu te mai poţi gândi cum să mai
faci, unde să duc eu copii ăştia de la Prichindel. I-am dus la grădina botanică în primăvară şi în
toamna, poate vine şi circul, să-i duc şi la teatru, nu-ţi mai arde, zici, atâta e fişa postului, atât
fac, ori noi dacă suntem susţinuţi, motivanţi, deci e o chestie financiară, că ai bugetul, dar şi
psihic, dacă simţi susţinerea şefilor, normal că ai cum să faci mai departe şi să te dezvolţi.

I: Sigur că da.

S: de asta suntem oameni şi trăim cu sentimente...

I: nu suntem roboţi. Ce poate să fac şeful pentru motivarea personalului din subordine?

S: eu ca şef am o relaţie foarte bună cu fetele, la modul că este o relaţie de susţinere, ele au şi o
vârstă de la care eu învăţ, ele au 50 de ani, iar eu am 30 şi ceva, dar cel mai important e să fii
aproape de ele ca om. Am avut la un moment dat o colegă care spunea că personalul de aici nu
are studii superioare, singura persoană cu studii superioare eşti tu şi încă o colegă şi mă întrebă
dimineaţă: dar ce faci tu atât de mult jos?

Iar eu îi răspundeam că stau de vorbă cu colegele mele. Şi indiferent că era asistent, educator,
îngrijitor, este colega mea, este egalul meu. Asta cred că este cel mai important, asta vine din cei
7 ani de-acasă, ce te învaţă mamă, să fii om, să tratezi omul de lângă tine...

I: A fii om e lucru mare, spune un proverb.

S: da, şi trebuie să fii lângă om când are o problemă, nu lucrăm ca roboţii. Păi dacă colegei mele
de la bucătărie i-am murit soacra, normal că i-am spus să îşi ia dreptul legal prin lege şi dacă va
fii nevoie de o zi-două în plus, faci o cerere şi când va fi nevoie de stat peste program pentru
unele activităţi..., adică trebuie să fie nevoie de înţelegere. La fel cum eu de îi văd pe oameni
foarte supăraţi, am sunat feţele şi le spun că trebuie să merg la spital cu copilul, iar ele ştiu ce au
de făcut, să-mi ţină locul până mă întorc. Când există conlucrare că o echipă şi există înţelegere
ca om, că până la urma asta te interesează, eşti om, când copilul său soţul îmi este bolnav, să nu
ai un şef din ăla care zice că nu-ţi dă liber. Aveam o fostă colegă, care povestea cum că punea
copii să se ducă dimineaţa la grădiniţă şi cum avea o şefă care nu era căsătorită şi nu avea copii,
şi cum intră pe uşă, comentă. Deci doamna o urăsc pe femeia aia, nu ştiu ce a ajuns, dar m-a
stresat toată tinereţea. Ei asta înseamnă să ai, să fi alături de oameni, să-l serbezi când e ziua lui

9
de naştere, să fi alături de el ca om, că sensibilitate, să fi o echipă să nu se rupă. De exemplu faci
zarzavatul a bucătărie, nu o laşi numai pe doamna bucătăreasă, toată lumea se apucă şi curata
morcovi, ceapă,

I: Chiar şi dumneavoastră?

S: chiar şi eu, şi eu am curăţat la viaţa mea, am dat cu văr, pe jos, prin curte, deci nu mă feresc de
activităţi din astea, la mutat mobila. Ai mulţi copii şi poate nu ai suficienţi educatori în ziua
respectivă, că ia-i împărţit la alte chestii şi aşa. Iei şi asistentul medical, iei şi îngrijitor şi îi bagi
la copii, asta zic, trebuie să ştii să comunici, la CNASR, cel mai important lucru la echipa asta de
5 oameni care suntem la conducere, este faptul că ne informăm permanent, dar există şi o
susţinere între noi, adică dacă eu spun că vreau să fac ceva, chiar vorbeam cu un coleg, şi spun
aşa: ok, ce trebuie să facem? Ne cunoaştem de prea mult timp, înainte de toate suntem prieteni, şi
atunci în clipa în care eu dau o idee, ei nu încep cu: dar de ce trebuie să facem aşa, cum, justifica.
Ok, când poate nu sunt eu pe linia cea bună, avem colegi care spun: măi, eu cred aşa... şi stând şi
eu cont de părerea lor. Şi nu numai ăştia 5, sunt şi în exterior şi dacă vin cu idei, şi tot timpul am
spus-o, eu nu susţin doar persoane din CNASR, eu susţin toţi asistenţii sociali şi toate persoanele
din domeniul social care vor să se implice. Deci asta cred că e, trebuie să fie comunicare foarte
bună.

I: Cunoaşteţi cazuri de colegi care vor să părăsească sistemul? Dacă da, exemplificaţi. Ce se
poate face pentru acel om?

S: ok, deci cunosc foarte mulţi colegi dintre care, o parte chiar au şi plecat în străinătate, datorită
sistemului financiar, asta este primul motiv pentru care părăsesc domeniul de asistenţă socială.
Ce se poate după cum spuneam? Legislativ, să-i dai mai mult, sunt persoane care au plecat de la
stat la privat pentru o perioadă, deoarece salariile erau mai mari pe proiecte, sunt persoane care
stau la stat, deoarece îşi permit un concediu medical şi sunt o parte care au plecat în străinătate
deoarece sun bine plătiţi, dar o parte dintre ei, din generaţia mea s-au întors în ţară. Pentru că uu
spus că sistemul este foarte bine pus la punct, noi ce facem, este un simplu sistem, eu m-am
plictisit, eu voiam să mă lupt să rezolv, plus că ţie, ca şi nou venit cetăţean străin, nu ţi se dă
partea de sus de asistenţă socială, îţi dă partea de jos, cu persoanele care sunt dependente de
droguri, de alcool, ai înţeles? Dar îţi spun că am unul din colegii de echipă, a fost director la

10
Children on the age, şi a fost plecat în Anglia şi a lucrat acolo un an de zile şi acum s-a întors în
ţară şi e la facultatea evreiască. Şi zic: măi dar cum? Zice: măi, nu ai ce să faci, sistemul este atât
de bine pus la punct, încât eu eram o rotită, şi tot mai bine e în ţara mea, unde mă unde nu am
fonduri şi trebuie să mă lupt. Iar omul are experienţă

I: Ai altă satisfacţie când obţii...

S: Da, ai altă satisfacţie, el a ajuns la concluzia că asta este.

I: Credeţi că aţi putea ajunge în situaţia colegului despre care aţi povestit?

S: nu, că eu nu voi pleca niciodată din ţară, că eu am alte considerente de patriotism, de locul de
muncă al soţului meu, nu, deci am avut şi eu ofertă cu el în aceeaşi perioadă să plec în străinătate
şi n-am plecat. Deci eu mor aici pe baricade cu asistenţa socială de gât şi deja la o vârstă ca a
noastră de aproape 40 de ani, nu se mai pune problema de reconversie profesională. Şi ştii fac şi
eu chestia că ştiu că fac bine ce fac pe meseria mea, chiar dacă fac pe bani puţini şi e păcat să
plec în altă parte. Nu întotdeauna în viaţa banul îţi aduce satisfacţie. La un moment am avut
oferta să candidez pe un post de manager la un... tot pe o componentă de sistem social de
sănătate, dar era o problematică cu persoane adulte cu probleme cu boală psihică, şi într-adevăr
salariul era dublu faţă de cât e aici, iar soţul m-aîntrebat: pentru ce te-ai duce, pentru bani? Am
zis că nu, nu da bucuria care o ai când lucrezi cu copii, satisfacţia pentru nişte bani. S-ar putea să
ai bani, dar să te dai cu capul de pământ de ce probleme ai şi să îţi pară rău că ţi-ai pierdut
liniştea sufletească. Nu cred că întotdeauna banii, ci satisfacţia că ai făcut un lucru bine făcut, ori
la vârsta noastră, să faci altceva, ori făceam din timp, cum sunt eu, cadru didactic asociat la
universitate, ok, fac chestia asta de vreo 5-6 ani, dacă va apărea vreodată vreo poziţie undeva,
asta fac la universitate de cei 6 ani, dar eu din totdeauna, din 200 am predat în paralel la şcoală
specială, la şcoala sanitară Grigore GHICA Vodă. E altceva, o chestie cu care ai jonglat în
paralel şi atunci fă-ţi bine meseria pe care te-ai specializat şi o să fie bine în viaţă.

I: Unde va găsiţi resursele pentru a depăşi o situaţie de criză?

S: În familie, la soţ, copil, duhovnic, prieteni, deci cam asta e reţeaua, în primul rând te duci
acasă, pe urmă mai discuţi cu duhovnicul, părinţii, prietenii mai apropiaţi, majoritatea tot din
domeniul nostru, acolo îţi găseşti resursele.

11
I: Unde vă vedeţi lucrând peste 5 ani?

S: tot în aceeaşi situaţie, tot la centrul Prichindel, tot coordonator, cadru didactic asociat la
universitate şi să vedem cu preşedenţia dacă mai candidam.

I: mai doriţi să mai candidaţi?

S: păi nu ştiu încă, nu ştiu să vedem, ast este o evaluare de echipă, tragem dungă să vedem dacă
suntem mulţumiţi cu ceea ce s-a întâmplat în aceşti 5 ani şi să vedem atunci dacă colegii, să
vedem dacă apar nişte asistenţi sociali mai tineri, mai dornici, mai interesaţi, cu mai multe valori,
cu mai multe idei. Nu ştiu, deci ast este o chestie relativă, nu ştiu ce să spun acuma, dar asta
vreau să spun, că ce s-a întâmplat până acum au fos lucruri vizibile şi cu rezultate frumoase în
sufletele asistenţilor sociali. Că spui că ai făcut atâtea work-shop-uri, seminarii, dar feedback-ul
pe care îl primeşti contează cel mai mult.

I: v-ar interesa oferta unui loc de muncă în străinătate pe aceeaşi funcţie?

S: nu, nu.

I: credeţi că ar trebui schimbat ceva în sistemul social? Dacă da, ce anume?

S: am spus, în primul rând partea legislativă, financiară, să crească salariile asistenţilor social, să
fie sporuri de periclitate, pentru că lucrezi cu persoane bolnave de TBC, de etnie, adică sunt
foarte multe servicii oferite de noi care nu..., ai fost muşcat de câine, ai păţit aia, nu interesează
pe nimeni. Salariile să fie mai mari, sporuri de periclitate, pensiile, avem asistenţi sociali, care
s-au îmbolnăvit şi s-au pensionat pe caz medical şi au pensie de văi de capul lor, condiţiile de
muncă să fie altfel, deoarece nu avem dotări, nu avem suficiente calculatoare, nu ai maşini de
mers pe teren, sunt foarte multe lipsuri.

I: consideraţi ca asistenţa socială are un rol important în societatea românească?

S: da, consider că dacă n-aş fi fost aici şi nu aş fi vorbit cu atâta suflet, dacă n-am fi noi care să
ajutăm anumite segmente, să se înţeleagă ce este asistenţa socială, de ce este făcută cu
profesionalism. Este un pilon important şi dacă te uiţi la ţările occidentale, asistenta socială are
un punct de vedere şi este valorizata de comunitate şi de societate.

12
I: aţi sfătui şi alte persoane să aleagă o meserie în domeniul social?

S: ăăă, am sfătuit până acum, însă nu aş merge pe componenta: da la asistenţa socială. Eu le spun
din prima: salariile sunt mici, condiţiile de muncă sunt grele, în schimb ai satisfacţia. Până la
urma vine din interior, vine ca şi vocaţie, dacă omul respectiv este hotărât să dea la asistenţa
socială, va da la asistenţa socială. Eu sunt mulţumită de mine, eu am avut o altă traiectorie, eu
am avut sprijinul familie plus alte împrejurări din viaţa mea.

I: vă mulţumesc pentru că aţi participat la acest interviu.

13