Sima Ion-Leone

Master, RIE, anul II

Prăbușirea imperiilor multinaționale și apariția a noi state

independente în Europa

Primul Război Mondial sau Marele Război reprezintă una dintre cele mai sângeroase
conflicte pe care le-a văzut vreodată omenirea. Decizii politice eronate și lacomele aspirații
geostrategice a marilor puteri care au eșuat să prevadă uriașa catastrofă au fost cauzele
principale. Desigur, un conflict era inevitabil în condițiile în care fiecare dintre puterile
decizionale ajunseseră la o balanță îngrijorabil de echilibrată de forță. Însă la mai bine de 100
de ani de la startul conflictului putem sublinia cu tărie culpabilitatea comună. 28 iunie 1914,
Sarajevo. O zi liniștitoare de vară prevedea o catastrofă. Balcanii au stat mereu pe un butoi de
pulbere însă la 28 iunie 1914, lucrurile au degenerat. Moștenitorul Imperiului Austro-Ungar,
Arhiducele Franz Ferdinand care efectua o vizită la Sarajevo este împușcat mortal de tânărul
Gavrilo Princip un sârb născut în Bosnia care făcea parte dintr-o grupare radicală catalogată
teroristă. Desigur, acest regretabil act nu a reprezentat decât motivul.

 Trecând peste factorii care au împins națiunile spre o conflagrație mondială Marele
Război a avut consecințe devastatoare. Milioane de oameni și-au pierdut viața, milioane de
destine și-au schimbat cursul. Viața după patru ani de război nu mai putea fi niciodată
aceeași. Pe plan politic imperii seculare au plătit prețul suprem iar granițele statelor europene
și implicit ale Europei au fost radical schimbate.

Austro-Ungaria în vederea obținerii unor avantaje strategice și politice trimite un

ultimatum către Serbia. Era necesară evident, o reacție extrem de dură dar Austro-Ungaria nu
se va opri aici. Serbia acceptă ultimatumul în proporții covârșitoare dar cu toate acestea
Austro-Ungaria care căuta războiul cu tot dinadinsul și care avea în spate o mare putere
precum Germania, care nu a știut să o controleze, ba dimpotrivă îi legitima acțiunea declară
război Serbiei. Așadar conflictul putea fi evitat și se putea încheia cu o victorie diplomatică
austro-ungară dar nu s-a dorit.1 Întregul conflict a fost alimentat și provocat de decizii politice
eronate, atât din partea Germaniei și a Austro-Ungariei cât și din partea Occidentului și a
Imperiului Țarist care se afla în spatele Serbiei. Toată lumea considera războiul inevitabil
1
Lucian Boia, Tragedia Germaniei. 1914-1945, Editura Humanitas, București, 2012, pp. 66-67
însă nimeni nu anticipa că el se va întinde pe patru ani. La prima vedere Serbia pare cea mai
puțin responsabilă. E departe de a fi așa. Serbia la o scară mai mică se identifică tot cu un caz
de imperialism prin construirea ’’Marii Serbii” și a unui stat a slavilor sudici. Iar violențele de
care Serbia a dat dovadă sunt înspăimântătoare. De la vărsările de sânge din Bosnia și
Kosovo până la asasinarea  regelui Alexandru Obrenovici și a soției sale din anul 1903,
Serbia nu poate juca un rol nevinovat.2

Să ne întoarce puțin la Germania și să încercăm să înțelegem motivul pentru care

aceasta a susținut Austro-Ungaria și nu a făcut absolut nimic să evite conflictul. Deoarece
dacă Germania nu îi oferea Austro-Ungariei o siguranță politică și mai ales militară, aceasta,
cea din urmă în mod evident accepta semnarea ultimatumului trimis către Belgrad. Motivul
constă în faptul că Reich-ul era convins că este o chestiune de timp până când Franța îl va
ataca. În plus, trăia sub complexul poziției strategice. Aflată în centrul Europei între Franța și
Imperiul Țarist pericolul era iminent. Nemții erau tot mai speriați de modernizarea Rusiei și
în special de completarea rețelei sale de căi ferate. De partea cealaltă, în vest, Franța
reprezenta un pericol iminent. Un inevitabil conflict. Războiul pe două fronturi cauzat de
poziția strategică și mai ales de alianța dintre Franța și Rusia le dădea fiori. Așa cum vor
decurge lucrurile, pentru ei, războiul pe două fronturi era inevitabil. Eterna obsesie și
frustrare sub care se vor desfășura ostilitățile și în cel De-al Doilea Război Mondial.
Germania a considerat că alianța dintre francezi și ruși are menirea să încercuiască Reich-ul.
Probabil avea toate motivele să o facă. A jucat o carte riscantă și din păcate pentru ea,
necâștigătoare. Nemții au mers pe premisa că dacă tot războiul era inevitabil, măcar să
înceapă acum.3 Fără această mentalitate prin care sprijinea militar și politic Austro-Ungaria și
fără ca Rusia să intervină în favoarea Serbiei cu siguranță războiul mondial se amâna. Atât
Germania cât și Rusia au jucat oarecum același rol dar fiecare cu motive diferite. Probabil că
lăsate singure Austro-Ungaria și Serbia nu ar fi ajuns la un conflict armat. Iar dacă ar fi ajuns,
nu e deloc sigură impunerea Austro-Ungariei însă este sigură amânarea catastrofei mondiale.
Așadar Germania devine vioara principală. Ea va conduce ofensiva. Și o va conduce spre un
paradox istoric. Va pierde războiul după ce va reuși să închidă un front. Până atunci revenind
la conflict, acum în timpul Primului Război Mondial ia naștere termenul de ”blitzkrieg” –
război fulger. El este produsul evitării unui război pe două fronturi.  O soluție simplă și
aparent genială planul ”von Schlieffen”, după numele șefului statului – major al armatei

2
Ibidem
3
Lucian Boia, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, Editura Humanitas, București,
2014, pp. 37-38
imperiale între 1891 și 1905 trebuia să scoată Franța din război înainte ca înceata mașinărie
de luptă rusească să se pună în mișcare. Totul trebuia pus în aplicare cu o esențială rapiditate.
Problema era că între Germania și Franța nu exista graniță comună ci între ele se aflau
Olanda și Belgia, state neutre. Era necesar un sacrificiu, dezastruos din punct de vedere
diplomatic însă esențial din punct de vedere militar. Considerând că Belgia oricum nu își va
păstra neutralitatea și ar fi mers de mână cu Franța ea va fi cea sacrificată și invadată. 4
Rezultatul nu a fost decât un succes parțial, germanii ajung la câțiva zeci de kilometrii de
Paris până pe râul Marna. Planul însă a eșuat francezii rezistând mai bine decât anticipaseră
nemții iar rușii s-au mobilizat mai rapid. La cererea expresă a Franței, Rusia declanșează
atacul asupra Prusiei Orientale. Era clar și pentru nemți că Marele Război devenise un război
lung și de uzură. Paradoxul pentru germani începe la 3 martie 1918 după ce este semnat între
Germania și Rusia tratatul de la Brest – Litovsk. La finele lui 1917 Rusia iese din război iar
tratatul mai sus amintit este unul dezastruos și semăna mai mult cu o capitulare. Imperiul
Țarist, care la 1917 avea să fie lovit de revoluția bolșevică și de instaurarea comunismului
sub comanda lui Lenin se prăbușește. Pierde un sfert din populație, cam tot atât din
capacitățile integral industriale și cea mai mare parte a resurselor miniere. Pe teritoriul
eliberat erau în curs de formare mai multe state independente sau semi-independente.
Amintim Finlanda, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia sau Ucraina (devenită ulterior și
obsesia URSS). Preț de două decenii, acestea au cunoscut independența, mai puțin Ucraina,
restul au scăpat de jugul rus. Așadar Germania pierde un război pe care îl câștigase pe
jumătate după ce reușise să își înfrângă complexul unui război pe două fronturi prin
închiderea frontului din Est.  Și îl va pierde în doar câteva luni.  Însă chiar dacă la momentul
respectiv părea neașteptată, înfrângerea Germaniei după ce a reușit să îngenuncheze Rusia
poate fi explicată.

Conferința de Pace.

Încetarea operațiunilor militare și victoria Antantei asupra Puterilor Centrale, au

marcat fără îndoiala, începutul unei noi etape în istoria universală.5
În toamna anului 1918, se înregistrau modificări importante pe harta Europei,
determinate de dispariția marilor imperii multinaționale: Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și
Imperiul Țarist. Pe teritoriul fostelor imperii au apărut numeroase state naționale (Austria,

4
Ibidem
5
Romania în relațiile internaționale 1699-1939, Editura Junimea, Iași, 1980, p. 443.
Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Finlanda, Estonia, Letonia și Lituania), iar altele și-au
întregit teritoriul (România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor).
La 18 ianuarie 1919, in sala Oglinzilor din Versailles, își deschidea lucrările
Conferinței de Pace, care-și propun să dezbată o gamă foarte variată de probleme, cu certe
efecte și pentru evoluția de ansamblu a lumii în viitor.
La lucrările Conferinței au participat delegați din 32 de țări, cu un număr variat de
membri, între 1 și 5. Reprezentanții țârilor învinse în război nu au fost invitați și nici cei ai
Rusiei bolșevice. Occidentalii considerau că rușii trădaseră cauza aliaților și că era necesar să
se continue războiul de intervenție pentru a se ridica o barieră împotriva bolșevicilor 6
deoarece încă de la venirea la putere a bolșevicilor în Rusia marile state europene s-au
alarmat că acel model de socialism se poate extinde spre vestul Europei.
Rolul principal în cadrul Conferinței l-a avut Consiliul celor 10, din care făceau parte
șefii de stat sau primii miniștri și miniștrii Afacerilor Străine ai Franței, Marii Britanii,
S.U.A., Italiei și Japoniei (Georges Clemenceau și Stephen Pichon; David Lloyd George și
Arthur James Balfour; Thomas Woodrow Wilson și Robert Lansing; Vittorio Orlando și
baronul Sydney Sonnino; Kimmachi Sayonji și baronul Makino). Din martie 1919 Consiliul
celor 10 se împarte în Consiliul celor patru (principalul organism de decizie), din care făceau
parte șefii de stat sau primii miniștri ai Franței, Marii Britanii, S.U.A. și Italiei (primul
ministru al Japoniei participa numai la discutarea și luarea hotărârilor în probleme ce
interesau direct țara sa) și Consiliul celor cinci, din care făceau parte miniștrii Afacerilor
Străine ai celor cinci mari puteri. Alte organisme erau: Biroul Conferinței (președinte
Georges Clemenceau vicepreședinți – Robert Lansing, David Lloyd George, Vittorio
Orlando, Kimmachi Saionji) și Secretariatul General al Conferinței (secretar general: Paul
Eugène Dutasta – Franţa, ajutat de câte trei secretari din S.U.A., Marea Britanie, Franța,
Italia, Japonia).7
Cu toate intențiile generoase ale acestui pact, cele cinci tratate elaborate de învingători
au părut niște compromisuri între preocupările de securitate sau expansioniste ale marilor
puteri și dorința conducătorilor de a satisface revendicările minorităților naționale, a căror
dorință de afirmarea identității a fost făcută cunoscută la nivel european încă din 1848.
Primul tratat semnat a fost cel cu Germania, la 28 iunie 1919, la Versailles, în Sala
Oglinzilor. Tot în 1919, au fost semnate tratatele cu Austria, la Saint Germain en Laye (10

6
Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. IV, Editura Institutului European, Iași, 1998, p. 336.
7
Ion Calafeteanu, Cristian Popişteanu (coordonatori), Politica externă a României. Dicţionar cronologic,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 168.
septembrie) și cu Bulgaria, la Neuilly-sur-Sine (27 noiembrie). În 1920, au fost semnate
tratatele cu Ungaria, la Trianon (4 iunie) și cu Turcia, la Sèvres (10 august).8
Tratatele din 1919-1920 au dus la o schimbare radicală a hârții Europei. Istoricii Serge
Berstein și Pierre Milza își exprimau în felul următor opiniile în legătură cu aceste tratate:
„Fondate pe principiul naționalităților, ele au trebuit să țină cont în același timp de interesele
puterilor, de dificultățile apărute în fixarea frontierelor acolo unde există o multitudine de
grupuri etnice, cât și de necesitatea de a oferi noilor state granițe care să le asigure un
minimum de viabilitate economică și securitate. Cu toate că, în ansamblu, noua hartă politică
a Europei este în mai mare măsură o hartă a națiunilor decât cea din 1914 (...), hotărârile luate
de creatorii noii ordini internaționale provoacă învinșilor un resentiment profund, fără să
satisfacă, cu toate acestea, toate puterile victorioase, începând cu Italia, căreia i s-au refuzat
anumite teritorii promise de Aliați în 1915.
Pe de altă parte, numeroase minorități naționale acceptă cu greu să se integreze în
state ce au luat naștere din dezmembrarea Imperiilor centrale (...)”. Aceste diferite
nemulțumiri vor alimenta un revizionism care va căpăta curând un ton agresiv și va apăsa
greu asupra evoluției relațiilor internaționale.9
Punerea în aplicare a hotărârilor luate la Conferința de Pace de la Paris în privința
noilor realități politico-teritoriale a fost ușurată de amploarea mișcărilor de eliberare
națională, ori a celor ce militau pentru realizarea sau desăvârșirea statului național unitar, din
spațiul central-est european. Practic, putem vorbi de apariția a noi state, cazul Cehoslovaciei
si Iugoslaviei, de reapariția altora, cum ar fi Polonia sau tarile baltice, de formarea de state în
granițele naturale, respectiv Austria si Ungaria, de remodelarea a trei imperii pe ruinele
cărora se vor dezvolta Republica de la Weimar, Rusia sovietica si Turcia naționalistă, dar si
de împlinirea idealului național in cazul României, prin voturile plebiscitare ale adunărilor de
la Chișinău, 27 martie 1918, Cernăuți, 28 octombrie 1918, si Alba Iulia, 1 decembrie 1918.
Desigur, faptul ca aceste decizii populare au fost dublate de prevederile tratatelor de la Saint
Germain, Trianon și ale protocolului de la Paris le-a conferit si girul comunității
internaționale.

8
Serge Berstein, Pierre Milza, op.cit., vol. IV, pp.340, 342.
9
Ibidem, pp. 343-344.
Bibliografie:
1. BERSTEIN, Serge, MILZA, Pierre, Istoria Europei, vol. IV, Editura Institutului
European, Iași, 1998.
2. BOIA, Lucian, Romania în relațiile internaționale 1699-1939, Editura Junimea,
Iași, 1980
3. BOIA, Lucian, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări,
Editura Humanitas, București, 2014
4. CALAFĂTEANU, Ion, POPIȘTEANU, Cristian, Politica externă a României.
Dicţionar cronologic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
5. Romania în relațiile internaționale 1699-1939, Editura Junimea, Iași, 1980