Comuna BREŢCU

BREŢCU

Centru de comună, localitatea Breţcu este situată pe partea ardeleană a Pasului Oituz
(la intrarea vestică a Munţilor Breţcului), pe drumul naţional Braşov-Târgu Secuiesc-Bacău,
pe pârâul Breţcu, la o altitudine de 595 m, la 76 km de Braşov şi la 16 km de Târgu Secuiesc,
Vestigii arheologice. Pe teritoriul satului s-a descoperit un bogat material arheologic.
Din vatra satului provin: vârfuri de lance de bronz, un celt de bronz, un topor de piatră având
forma ciocanelor de aramă, toate aparţinând epocii bronzului. În apropierea localităţii se
semnalează şi urmele unei aşezări de tip Monteoru. În epoca romană a existat aici un castru
şi o aşezare civilă. La NE de sat, în faţa pasului Oituz, urmele castrului roman sunt uşor de
recunoscut pe teren, prin valul de pământ foarte proeminent care închide un patrulater.
Săpăturile au fost făcute în 1877, în interiorul castrului, dar cercetări sistematice au fost
întreprinse numai în 1925-1926 de Emil Panaitescu, iar în 1950 de un colectiv condus de M.
Macrea. În 1877 a fost identificat un drum pavat (via principalis). La 100 m de castru se află
ruinele termelor castrului, rămase descoperite în urma săpăturilor din 1926. Pe terasa largă
numită ”Cetatea Lupului”, pe o întindere de 2-3 ha, fragmente de cărămizi, ţigle şi ceramică
(constatate la suprafaţă) indică locul aşezării civile (vicus canabae). În 1547 a fost găsită o
diplomă militară din bronz din 14 iunie anul 92 d.Chr., aparţinând unui soldat din flota
romană de pe Dunăre (Classis Flavia Moesica). Ştampilele de pe cărămizi aflate în castru şi la
terme aparţin unităţilor militare COH(ors) HIS(panorum) şi COH(ors) I
BRAC(araugustanorum). Descoperirile întâmplătoare şi mai ales săpăturile au scos la iveală
un bogat material arheologic mărunt. Interesantă este ceramica, din care o parte este de
autentică factură dacică modelată cu mâna (ceaşcă tipică şi oale caracteristice) sau lucrate la
roată. Din castru se recunosc următoarele monede: imitaţie dacică de argint după o drahmă a
lui Alexandru Macedon, un denar republican, câte un denar imperial de la Vespasian şi
Traian. Numele antic al aşezării şi al castrului era probabil Angustia. La ieşire din pasul
Oituzului, pe partea stângă a drumului naţional a fost identificat un turn de pază roman
(burgus) de formă patrulateră. În interiorul turnului au fost găsite cărămizi cu ştampila
unităţilor militare Cohors I Hispanorum şi Cohors I Bracaraugustanorum.
Denumirea romană : Angustia.
Prima atestare documentară: 1426, villa valachalis Bereczkfalva, keneszius de
Bereczkfalva; 1476, Bereczk.
Denumiri istorice româneşti: 1482-1496, Breţko [Breţcu]; 1787, Bretzku [Breţcu];
1850, Bretzku [Breţcu]; 1854, Breţcu.
După tradiţie, numele de Breţcu ar deriva de la Sfântul Bricinius, un ucenic al
Sfântului Nicolae, din ale cărui moaşte au fost găsite în antimisul primei biserici ortodoxe din
comună, cu hramul ”Sfântul Nicolae” .
Secole de-a rândul, Breţcu a constituit locul de vamă al Drumului Oituzului.
Localitatea este cunoscută în perioada medie sub denumire de : “Cetatea Veneturne”,
“Oppidus Cammapan”, “Villa Valachalis”. În evul mediu, Breţcu era subordonat
municipalităţii din Braşov şi era obligat să întreţină drumul vămii şi să păstreze serviciul de
plăieşie. În timpul marii invazii a tătarilor din 1241, aceştia au pătruns prin Pasul Oituz sub
conducerea lui Batuca. Probabil atunci, partea nordică a satului a fost arsă, breţcanii
retrăgându-se mai spre sud pe câteva văi.
Un document, considerat azi fals, aminteşte de existenţa instituţiei cneziale în Breţcu.
Acesta datează din 27 decembrie 1426, şi în el este pomenit Ioan Chinezul, numit şi

1
Ungurul, şi Radu, fiul lui Tacu din Breţcu, care merg la Braşov, la regele Sigismund al
Ungariei, rugându-l să le confirme privilegiile comunei lor. Falsul document indică totuşi
conştiinţa unei anteriorităţi a prezenţei româneşti în această localitate. Localnicii îndeplineau
rolul permanent de grăniceri şi corp de gardă la Pasul Oituz. Ei au primit dreptul de a avea
magistrat şi ridicarea la rang de oraş. “Magiar Ioan, Kinez, şi Radul Cazacu, ambii din Breţcu
au declarat cum că hotarul Secuimei se află în localitatea numită Breţcu, locuită de români,
acum mai puţin populată, dar dacă li se vor da privilegiile ar primi mai mulţi locuitori, care
ar aduce folos ţării şi deoarece comesul secuilor Pelesentz Petru, poate garanta privilegiile
pe care le-a avut acest sat înainte” - scrie documentul sus citat.
Se pare că în 1426 comuna a primit titlul de oraş de la Sigismund, regele Ungariei.
La 24 noiembrie 1529, domnitorul Petru Rareş, aflat în Breţcu, emitea o diplomă
privitoare la relaţiile comerciale cu braşovenii.
În 1550 este consemnată trecerea prin Pasul Oituz şi Breţcu a lui Ilieş Vodă, iar în
1576 cea a lui Ştefan Bathory, aflat în drum spre ocuparea tronului din Moldova.
În lustra din 1614, ordonată de principele Gabriel Betheln, este pomenit în Breţcu
orăşeanul Ioan Românul (Olah Janos).
Despre rolul vechi de apărare al oraşului Breţcu scrie şi minoritul Paulinus de
Veneţia, care afirma în cronica sa că: “apărarea fruntariilor răsăritene ale Transilvaniei
alcătuia un vechi obiceiu al românilor din secuime şi din Breţcu”, fapt confirmat şi de
istoricul Feyer în colecţia sa de documente referitoare la Ungaria şi Transilvania, unde se
afirma textual ”Românii din Breţcu, un mic popor aşezat în partea ameninţată a
Transilvanei, constituia încă din vechime o garnizoană permanentă a pasului Oituz”.
Cele două oraşe, Breţcu şi Târgu Secuiesc, au fost mereu în competiţie, dar şi conflict,
pentru obţinerea dreptului de cărăuşie a produselor prin pasul Oituz. La desele plângeri ale
breţcanilor privind acest drept, principele Sigismund Bathori a stabilit printr-un act
“obligativitatea tuturor negustorilor străini din oraş de a depune marfa ce trebuie
transportată în Moldova în depozitele din oraş, urmând ca de aici să fie dusă mai departe, de
către cărăuşii din Breţcu. Tot ei transportau mărfurile ce veneau din Moldova până la Târgu
Secuiesc”. Acest act a fost contestat în numeroase rânduri de către locuitorii oraşului Târgu
Secuiesc.
În secolul al XVII-lea, vama şi filiala oficiului tricesimal de la Breţcu aparţineau de
centrul vamal Bran. Luptând pentru menţinerea unor privilegii în asigurarea cărăuşiei
mărfurilor, breţcanii invocau asprimea condiţiilor pedoclimatice: “vântul, ploaia şi frigul ne
strică culturile şi deci din această cauză cu cărăuşia încercăm să ne procurăm cele
necesare”. Organizaţi într-o breaslă a cărăuţaşilor (1816), nu o dată ei şi-au exprimat
nemulţumirea pentru reglementarea transportului mărfurilor.
Practicarea păstoritului din vremuri străvechi pe meleagurile localităţii Breţcu este
dovedită de actele domeneşti care acordau privilegii oierilor. Astfel, în secolul al XVII-lea,
Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan acordau locuitorilor din sud-estul Transilavniei dreptul de a
paşte oile în partea moldavă a Munţilor Breţcu. Păstoritul transhumant, în forma pendulatorie
munte-şes, a fost favorizat de existenţa păşunilor şi de dispunerea geografică a acestei aşezări.
Creşterea vitelor e ocupaţia principală. Alături de pendularea oilor, documentele semnalează o
continuă deplasare a mocanilor, cărăuşia fiind foarte dezvoltată. Păstorii breţcani împreună cu
cei din Covasna şi din celelalte sate din curbura interioară a Carpaţilor formau vestiţii
”bârsani din secuime”. Ca şi mocanii săceleni, brăneni sau cei din Mărginimea Sibiului, un
singur proprietar din Breţcu sau Covasna avea mii de oi.
Istoria consemnează că, în zilele de 4-6 mai 1600, voievodul Mihai Viteazul a poposit
la Breţcu, purtând sfat de prietenie cu românii şi secuii din zonă.
La 1734, Constantin Mavrocordat atenţionează că oierii să nu fie împiedicaţi să-şi
pască oile în Munţii Breţcului. Domnitorul reglementa durata iernatului în Moldova, între

2
Sfântu Dumitru şi Sfântu Gheorghe. Fireşte că aceste acte arată că păstoritul transhumnat era
practicat cu mult înaintea acestor ordonanţe domneşti. Principalul scop al oieritului era
avantajul material pe care îl obţineau propietarii prin valorificarea produselor: brânză, carne,
lână, care erau comercializate în toată ţara.
La chemarea pentru ajutorarea invalizilor de război, a văduvelor şi a orfanilor, a celor
rămaşi fără ajutor în urma războiului, în 1788 s-au făcut colecte în: Breţcu, Sita Buzăului,
Mărtănuş, Covasna.
În 1796 sunt atestate în Breţcu 130 de familii (11 de ţigani): Drăgan, Stăian, Stanciu,
Rad, Stăncicu, Cianga, Dimian, Cumănici, Varză, Tecuş, Prejmerean, Munteanu, Ghiu,
Puzdrea, Muldoveanu, Stroicheci, Custea, Vrânceanu, Hărşianu, Gociman, Băjan, Voicu,
Mumon, Ciubanu, Costi, Gheorgheţoi, Vodă, Vasii, Drănga, Irimia, Simion, Bohăltean,
Papuc, Mucurenţea, Teacă, Mumoi, Huja, Hutea, Breţcu, Ciopală, Ciuban, Custandin,
Dobre, Cărăuş, Bucă, Renghea, Tăraş, Fenec, Budulean, Mumun, Balan, Secelean, Jidanu,
Ciubotar, Dan, Tecuşan, Fenechi, Coşneanu, Ungureanu, Predi, Săcuianu, Stoica, Zărnescu,
Picon, Bobeş, Furga, Munteanu, Bunea, Măciucă, Boitan, Circov, Murea, Muscalu, Ţiganu,
Dima, Borcan, Sărban, Micu, Morar, Pârlea, Morari, Pişta.
Potrivit conscripţiei din 1820, judele satului Breţcu era: Sztojka Dimean şi juraţi ai
satului erau: Juon Popovits, Ráduly Teaka, Győrgye Teaka, Dumitru Csura, Opra Csura,
Iuon Csánga, Raduj Preda, Nyikulaj Nyegueszko, Juon Fenig, Juon Irimia, Juon Rutza.
La începutul secolului al XIX-lea creşte rolul comercial al Breţcului. Oficialitatea
oraşului aproba stabilirea în urbe a noi negustori, dar nu şi construirea depozitelor
intermediare, văzând în ele o modalitate prin care ”locuitorii pierdeau dreptul de cărăuşie”.
În 1823, la ordinul Guvernatorului Transilvaniei de constituire a unui “sat
gărniceresc” pe Valea Oituzului, s-a format localitatea Poiana Sărată. Deşi era adresată
această chemare locuitorilor maghiari, aceştia nedorind să plece, au subscris ordinului un grup
de 24 de familii româneşti din Breţcu – toţi crescători de oi – care au pus temelia noii aşezări
Poiana Sărată, ce va ajunge în preajma primului război mondial la 2000 de suflete.
Documentele menţionează că la Breţcu, două incendii (din anii 1824 şi 1839) au
mistuit oraşul, distrugând 574 de case. În ajutorul breţcanilor au sărit cu ajutor locuitorii
moldoveni, între care Alecu Aslan, ispravnicul Bacăului, care a acordat 300 de baniţe de
porumb sinistraţilor. Acelaşi gest de solidaritate îl face şi Dimitrie Cantacuzino, cel mai mare
proprietar de pământ din Borzeşti, care vine în ajutorul oraşului Breţcu cu suma de 500 de
florini pentru începerea lucrărilor de reparare a drumului din pasul Oituz.
În 1833 sunt menţionaţi în Breţcu şi marii negustori români: Manoli Guarguy, Stan
Marin, Kaslandi Petru, Ştefan Ignaty şi mulţi meseriaşi români, morari, cizmari etc. Cu toate
că iniţial conducerea oraşului s-a opus prezenţei în localitate a stabilimentului industrial al
fraţilor Nica, protocoalele din Breţcu menţionează în anii 1845-1846 mina şi topitoria
“fraţilor Nica”.
Consistoriul din Sibiu a trimis o circulară către protopopul Petru Pop din Breţcu
pentru a participa la Adunarea naţională din 3/15 mai 1848 de la Blaj. La întoarcere,
protopopul Petru Pop din Breţcu a fost prigonit, fiind nevoit să se refugieze.
Este cunoscut rolul lui Gabor Aron, născut în Breţcu, în timpul Revoluţiei de la 1848.
În cursul anului 1849 au trecut prin Pasul Oituz şi prin comuna Breţcu trupele ţariste,
pentru înfrângerea insurgenţilor din Transilvania. În contextul anului 1849 sunt numeroase
memoriile adresate de preoţi privind suferinţele românilor, consideraţi toleraţi din punct de
vedere al religiei, etniei etc.
Un memoriu emoţionant a trimis, la 16 septembrie 1849, protopopul Petru Pop al
Treiscaunelor (cu sediul la Breţcu), în care relata suferinţele tuturor preoţilor şi credincioşilor
români din zona respectivă: ”După ce nimănui nimic făcând, iar cine au vrut au luat, am
lăsat tot, apoi izgoniţi am fost şi scăpare nicăieri căpătând, robiţi, jefuiţi de avere, de

3
sănătate, mulţi şi de viaţă, cu bătaie de joc tunşi de credinţa religiei, cu ameniţări cu
pierderea vieţii despărţiţi, luatu-ne-a ce-am avut tot, am stat până în gât în focul gheenii şi
trupeşte şi sufleteşte”. Într-o altă petiţie din acelaşi an, relatând despre întârzierea
materializării drepturilor câştigate după revoluţia de la 1848, protopopul Petru Pop preciza că
la înfăţişarea sa în faţa organelor de judecată “n-am fost întrebat de nimic (…), nici că i-am
putut vedea cu ochii pe judecători”. Peste un an, atunci când a vizitat judeţul “Înălţimea sa,
D. prinţul gubernator, nu mi-au dat loc nici un cuvânt să putem vorbi noi românii”.
În 1861, ca unic senator român în conducerea oraşului Breţcu, a fost ales pr. Spiridon
Demian, care a refuzat să depună jurământul. În scrisoarea trimisă în aprilie 1861 episcopului
Andrei Şaguna, după ce se apreciază că “deşi românii erau la număr mai asemenea ca
locuitorii secui în acest oraş, iar ei aveau pe “Fobireul” [judele prim], notarul şi cinci
senatori şi noi doar un singur senator”, vrednicul preot arăta că români se consideră
nedreptăţiţi. În anul 1860, oierii breţcani aveau în total 52 de stâne şi târle care iernau în
Ţinutul Covurluiului, în Balta Brăilei şi Bărăgan, în Transnistria şi Crimeea până în Caucaz.
Strânsele legături ale breţcanilor cu românii de peste Carpaţi au fost multiple, diverse şi
permanente. Păstorii breţcani au întemeiet aşezări precum sunt: Coşnea, Chiojdul Mic,
Ciugheşul, azi jud. Buzău şi Poiana Sărată, azi jud. Bacău. Cărăuşii breţcani, conştienţi de
importanţa evenimentului pentru viitorul destin al românilor, au transportat cu căruţele lor
materiale necesare desfăşurării luptelor din Războiul de Independenţă din anul 1877.
Înscriindu-se în viaţa naţională românească a Transilvaniei, românii din secuime apar
în Gazeta Transilvaniei şi ca binefăcători ai tinerimii studioase, prin ”colectele” de bani care
se organizau în acest sens în epocă. Aflăm astfel, din informaţia publicată la 29 decembrie
1899, că pentru masa studenţilor ”de la şcoala medie şi superioară din Braşov” s-au făcut
colecte, ”pe lista nr. 55”, de către ”Prea Onoratul Domn protopresbiter D. Coltofeanu”, în
Breţcu, unde s-au adunat 14 coroane.
Venirea primului război mondial i-a afectat şi pe locuitorii Breţcului, în special pe
crescătorii de oi. Din anul 1891, localitatea nu va mai avea rangul de oraş, scăzând mult din
importanţa lui comercială. S-a dezvoltat însă sectorul de exploatare forestieră.
Un rol important în viaţa economică locală şi în derularea legăturilor economice cu
”Regatul” l-au avut comercianţii breţcani din familiile Gociman, Puşcariu, Teacă, Spânu,
Păvălucă, Ganea, Boroş, Coltofeanu, Tărlungeanu, Fenechiu şi mulţi alţii, o bună parte dintre
ei stabilindu-se în oraşele de peste Carpaţi.
În comitetul de plasă din partea românilor breţcani, în 1907, făceau parte: Aron
Puşcariu, Constantin Fening, Şetfan Gociman, Ştefan Stan, Vasi Fening.
Comunitatea românească locală s-a diminuat drastic după cel de al doilea război
mondial, majoritatea locuitorilor care au luat drumul bejeniei în 1940 nemaiîntorcându-se în
localitate.
La câteva zile de la declararea Dictatului de la Viena, în Breţcu s-a petrecut una din
cele mai orbile crime, căreia i-au căzut victime familia Boldea. În 13 septembrie 1940, la
intrarea în localitate a armatei ungare, un căpitan de honvezi a dispus arestarea lui Boldea
Nicolae şi a fiului său, Nicolae. În ziua următoare a fost arestat şi închis şi fiul mai mic. Toţi
trei au fost ucişi mişeleşte.
După sosirea armatelor maghiare în comună, a avut loc o adunare populară, la care a
fost obligată să participe şi populaţia românească. La sfârşitul acestei adunări, asupra
românilor a început o adevărată prigoană, cete de localnici năvălind în casele lor, spărgându-
le ferestrele cu pietre şi gonindu-i din casele lor.
“În noaptea de 13-14 septembrie au fost devastate casele la aproximativ 20-30
români de către oamenii din sat şi soldaţi (…). Începând din seara de 14 spre 15 septembrie
1948, bătârnul Boldea şi fii săi au fost bătuţi, schingiuiţi şi tortuaţi îngrozitor. Pereţii au fost
stropiţi cu sânge (…). În ziua de 15 septembrie, un jandarm ungur, însoţit de mai mulţi

4
soldaţi, au făcut percheziţie la casele lui Boldea, fără a găsi însă nimic compromiţător. În
ziua de 16 septembrie, şase soldaţi şi un sublocotenent ungur au dus acasă pe copilul Ion
Boldea, spunând martorei Maria Boldea (fica lui Nicolae Boldea) să-i dea haine şi alimente,
întrucât bătrânul Boldea şi cu fii săi urmează să fie trecuţi peste graniţă în România. După
ce a primit cele cerute, simulând că urmează să se efectueze expulzarea victimelor, ofiţerul
ungur s-a întors la soldaţi, a pornit cu direcţia spre graniţă. În realitate, soldaţii s-au oprit în
vârful muntelui Măgheruş unde i-au legat de câte un brad şi i-au împuşcat. Atrocitatea s-a
petrecut la 300 m distanţă de şoseaua naţională Breţcu-Oituz”.
Tot în 1940, fabricile de cherestea din Breţcu au primit ordin să concedieze pe
muncitorii români şi să-i înlocuiască cu unguri. Această măsură s-a luat la toate serviciile şi
întreprinderile puse sub controlul statului maghiar.
După cedarea Ardealului, preotul Hamzea a mai rămas în comună timp de 3 luni, fiind
batjocorit şi pălmuit de autorităţi; i s-a cerut apoi ca în 48 de ore să plece în România (s-a
refugiat în comuna Merchease, judeţul Târnava Mare, unde a fost preot până în 1944). Revine
la Breţcu din 1945.
Momentului retragerii armatelor maghiare şi germane din toamna anului 1944 îi
urmează apariţia trupelor ”eliberatoare” sovietice care, în euforia victoriei, s-au dedat la o
serie de jafuri asupra populaţiei oraşelor şi satelor.
Despre venirea noilor armate ”eliberatoare” şi greutăţile prilejuite de acestea
relatează şi pr. Teodor Sămărtean, într-un raport înaintat în toamna anului 1944 către
protopopiatul Sfântu Gheorghe: “În timpul evenimentelor, locuitorii s-au ascuns pe unde au
putut, iar o parte dintre ei au trecut din nou peste munţii în România, cinci oameni au fost
duşi de armata maghiară nici astăzi nu se ştie unde, majoritatea gospodariilor au fost
incendiate cu vădită intenţie de către armatele duşmănoase în retragerea lor. În ziua de 14
septembrie, înainte de a fi început Sfânta Liturghie, a intrat în biserică o femeie îmbrăcată în
uniformă militară rusească însoţită de patru ofiteri ruşi. Femeia s-a repezit la mine, mi-a
rupt stiharu în care eram îmbrăcat, fiecare bucată o trântea şi o arunca în mine, după care
m-a scos afară din Biserică […] matricolele parohiale împreună cu alte obiecte de valoare,
au fost puse încă din timp într-o ladă, iar lada îngropată în pivniţă […] soldaţii ruşi au săpat
în pivniţă crezând că vor găsi un butoi cu vin, şi au dat peste lada în care erau obiectele de
valoare”. Furioşi că n-au găsit vin, au distrus registrele morţilor din Poiana Sărată şi al
parohei Breţcu, filă cu filă, arzându-le în pivniţă. Rapoartele privind starea de lucruri creată de
retragerea armatelor maghiare arată acelaşi sentiment de furie manifestat împotriva populaţiei
româneşti. În plus, în prezenţa trupelor ruseşti, socotite eliberatoare, şi-au manifestat repede
calitatea de ocupant, pactizând cu cei care până de curând luptaseră împotriva lor. Situaţia era
menită să semene neîncredere în rândul populaţiei româneşti care, văzând protecţia
comandantului rus în mai multe locuri, considera veridice zvonurile răspândite potrivit cărora
autorităţile româneşti vor pleca din zonă în curând.
În decursul celor două luni ale administraţiei româneşti, atât preoţii catolici şi
reformaţi, cât şi unii dintre locuitorii maghiari au avut a o atitudine duşmănoasă faţă de
instaurarea ei, ca dovadă, la Breţcu timp de trei luni preoţii maghiari s-au refugiat, revenind în
localitate doar în cursul lunii noiembrie, cînd s-a instaurat administraţia rusească. Această
“fugă” a cetăţenilor maghiari a fost nejustificată, deoarece românii n-au manifestat acte de
răzbunare ci, dimpotrivă, au dorit reluarea paşnică a convieţuirii cu populaţia maghiară.
Astfel, perioada până la instalarea guvernului pro-sovietic din 6 martie 1945, prin
conjugarea intereselor sovieticilor cu cele maghiare, s-a ajuns la un nou val de teroare, la care
au căzut victime - prin arestări, ameninţări, expulzări şi bătăi – românii. La învinuirea de
român şi ortodox se adăuga acum aceea de “duşman al democraţiei”, care în fond putea să
însemne orice. Astfel, cei reveniţi în septembrie au făcut cale întoarsă, termenul de reveniri
religioase pentru români a încetat, preoţii ortodocşi au fost siliţi să plece, iar o parte din cei

5
rămaşi au fost arestaţi, metodele de intimidare s-au intensificat, generând o crescândă
atmosferă antiromânească. În ceea ce priveşte starea de spirit a populaţiei româneşti rămasă
pe loc, în convingerea că răul cel mare a trecut, a trăit o profundă dezamăgire după retragerea
administraţiei româneşti. ”Decepţionaţi şi îngrijoraţi de ziua de mâine, - scrie pr. T.
Sămărtean din Breţcu la 14 ianuarie 1945 – zilnic sunt întrebat de cei cu care mă întâlnesc,
oare ce va fi cu noi, şi când revin autorităţile române. În chestiunile pe care le au cu
autorităţile [existente], mă duc cu fiecare în parte ca să nu fie insultat”.
Noile arestări din rândul preoţilor şi laicilor se operau şi de către sovietici, considerîndu-i
“antidemocraţi”, dar şi de maghiari, care le puneau eticheta de “fascişti”. Unul dintre motivele
invocate mai ales în condiţiile înfiinţării organizaţiilor comuniste, a fost refuzul preoţilor români
de a sprijini acţiunea de constituire a Frontului Plugarilor, organizaţie de masă care căuta să-şi
adune aderenţi îndeosebi din vârfurile conducătoare din sate.
Aşa a fost şi cazul preotului T. Sămărtean, trimis ca misionar de Episcopul Nicolae
Colan al Clujului, cunoscut cu o atitudine fermă în anii de Dictat şi vizat în repetate rânduri
pentru activitatea sa destoinică în rândul credincioşilor. “Binevoiţi a cunoaşte – scria adresându-
se Protopopiatului de la Sfântu Gheorghe - că în ziua de 13 februarie 1945, am fost chemat de
către şeful postului de jandarmi ungur la primăria comunei Breţcu. Acolo m-a întrebat de ce n-
am înfiinţat încă Frontul Plugarilor. I-am răspuns că acest lucru nu este în competenţa mea.
Dar şeful de post susţine că e datoria mea [] am refuzat în mod categoric de a mă angaja, iar
dânsul m-a ameninţat ca dacă în timp de trei zile nu vom fi organizaţi, voi fi închis sau
internat”. Pr. Sămărtean nu a fost arestat, dar era “onorat” mereu cu vizite ce-i aduceau aminte
de această ameninţare. Imprevizibilul şi starea de confuzie erau mai greu de suportat chiar decât
suferinţa în sine, “căci românii nu ştiau încotro să se îndrepte şi ai cui erau ei acum”.
După anul 1968, în localitate s-au dezvoltat mai multe unităţi de mică industrie, ateliere
meşteşugăreşti şi comerciale, comuna fiind propusă a fi declarată oraş. În perimetrul localităţii
există o unitate militară.
În anul 1992 comuna a fost vizitată de Ion Iliescu, preşedintele României.
Evoluţie demografică (credincioşi români):

1760 1805 1850 1857 1869 1880 1890 1900

280 1130 1205 1271 2432 1239 1063 1100

1910 1930 1942 1966 1977 1992 2002

1234 1123 656 709 709 730 677

În documentata monografie a localităţii Breţcu întocmită de preotul Ioan Bercu, fiu

al satului, se precizează că, potrivit tradiţiei locale, primul lăcaş ortodox a fost în vechea vatră
a satului, pe Valea Dumbrăvii, având hramul “Sfântul Nicolae”. O altă biserică a existat în
centrul comunei, cu hramul ”Buna Vestire”, ce a fost distrusă în timpul unei năvăliri tătare
dinspre Moldova. După distrugerea ei, comunitatea breţcană a înălţat un nou lăcaş de cult cu
hramul “Adormirea Maicii Domnului”. Acesta a fost construit, conform tradiţiei, la anul
1464, la cca. 60-70 m. est de cea existentă azi, fiind înălţată pe deal, pentru a fi ferită de
eventualele atacuri ale năvălitorilor. În timpul “uniaţiei” biserica a fost însă jefuită şi arsă,
slujitorii ei alungaţi, iar credincioşii prigoniţi şi siliţi să meargă la biserica unită din Lemnia.
Icoana hramului a fost salvată şi pusă în actuala biserică pe catapeteasmă, în partea
dreaptă. În menţinerea credinţei lor străbune ortodoxe, credincioşii din localitate au fost
ajutaţi de preoţii de la Episcopia Romanului şi de călugări de la mănăstirea Caşinului.
În 1781, împăratul Iosif al II-lea emite vestitul “edict de toleranţă”, prin care se
interzicea asuprirea cetăţenilor pe motive religioase şi se îngăduia oricărei confesiuni să-şi
construiască biserică şi şcoală. În urma acestui edict, românii din Breţcu au pus temelia, la 20

6
octombrie 1783, a unui nou lăcaş de cult ce va purta hramul “Sfântul Nicolae”. În demersul
lor au fost sprijiniţi de episcopul Ardealului, Ghedeon Nichitici (1783-1788) şi au terminat
sfântul lăcaş în anul 1787.
Sfinţirea s-a săvârşit în 1793, sub păstorirea episcopului Gherasim Adamovici. Toţi
credincioşii au contribuit cu bani la ridicarea ei. În fruntea lor s-a aflat preotul Spiridon
Dimian, care a contribuit cu suma de 1.036 bani nemţeşti. Biserica este în partea de sud a
comunei, pe Dealul Românilor. Este zidită în stil moldovenesc, pe bază de cruce bizantină, cu
absidele laterale, având două turnuri: unul înalt, în stil gotic, deasupra tinzii de la intrare şi
altul, mai mic, deasupra naosului. Lungimea bisericii este de 14 m, iar lăţimea de 7,5 m; zidul
lat de 50 cm este zidit din piatră şi cărămidă. Biserica este acoperită cu ţiglă solz, ferestrele
sunt înalte, sus având formă semicirculară. În exterior biserica este văruită în alb. La intrare,
deasupra uşii, se află scrisă pisania: “În numele Tatălui şi Fiului şi al Sfântului Duh, s-a zidit
această sfântă biserică din temelie, ce prăznuieşte hramul sfântului ierarh Nicolae. S-a
edificat sub păstorirea P.S. Ghedeon Nichitici. S-a sfinţit biserica sub păstorirea P.S.
Gherasim Adamovici”.
Proscomidiarul este din piatră, iar pe jos este mozaic. Nu se cunosc meşterii şi nici cine
a făcut planul bisericii. În decursul vremii s-au realizat mai multe reparaţii: în 1862 - biserica
s-a legat în fier; în 1896 - s-a reparat acoperişul; în 1901 - s-a repictat catapeteasma de către
pictorul Patridis.
Biserica este pictată în interior respectând cerinţele erminiilor bizantine. Predomină
scene din Noul Testament şi figuri de mucenici. Icoanele de pe iconostas sunt aplicate fiecare
în parte şi pictate în ulei pe lemn. Autorii picturii bisericii nu se cunosc. La nord-estul bisericii
este clopotniţa din lemn acoperită cu tablă şi cu fundament de piatră. Două din clopotele
actuale au fost cumpărate de Damian Popescu, fiu al satului şi negustor în Brăila, cu 70.000 lei
în 1924. Vechile clopote erau: cel mic, din 1775, cumpărat de Stoica Cotiga, cel mijlociu,
cumpărat în 1823 de credincioşi, iar cel mare cumpărat în 1832, tot de credincioşi. La nord de
biserică (40-50 m) se află casa parohială.
În 1838 s-a construit o casă parohială din lemn de brad, acoperită cu şindrilă (care a
ars în 1909).
Dintre obiectele bisericeşti vechi se păstrează: antimisul lui Gheorghe Adamovici
(1793); o cruce de mână (1802); potir şi candelă (1793); candele (1815); icoane (1888). Vechi
cărţi de cult sunt: Liturghier tipărit de Antim Ivireanu la Bucureşti, donat de ctitori în 1793;
Apostol, tipărit în 1756, donat în 1793;, Minei pe decembrie, tipărit de Andrei Şaguna, Sibiu;
Evanghelia, tipărită în 1812 şi legată în argint în acelaşi an de Anastasie Hristu;. Octoih din
filia Ojdula, tipărit la Bucureşti în 1720, cumpărat de la feciorul popii Ioan Stoicovici, paroh
la Lemnia şi Breţcu (nu apare însă anul).
Conform inventarului din 1868, parohia ortodoxă din Breţcu avea: biserică de piatră,
trei cimitire, casă parohială, patru clopote (trei în turn, unul de aramă), o toacă de fier, 23 de
obiecte de cult (sfeşnice, candele, vase de argint), opt icoane mari şi 26 mici, cărţi bisericeşti,
ş.a.
Peste patru ani se întocmeşte un nou inventar de către pr. Spiridon Damian, semnat şi
de epitropul George Dimian şi de cei 10 membri ai consiliului parohial. În document sunt
menţionate următoarele: biserică zidită din piatră şi cărămidă cu acoperiş din ţiglă din anul
1787; şcoală confesională din lemn acoperită cu şindrilă din 1858; casă parohială, o cuhnea pe
moşia parohială; un grajd din lemn; cimitirul vechi şi nou; 101 obiecte de cult (trei clopote din
anii 1775, 1823, 1832, 38 de icoane de lemn, din care şase “cu coroane de argint”, 32 piese
veşminte bisericeşti, 48 de cărţi bisericeşti (trei Evanghelii, Bucureşti 1742, Buda 1812, Sibiu
1844; Minee pe 12 luni, Bucureşti, 1766; Cazanie, Bucureşti, 1768; Apostol, Blaj, 1767 şi
Sibiu, 1851; Triodion, Bucureşti, 1767 şi Sibiu, 1860; Penticostariu, Bucureşti, 1768;
Octohiul Mare, Buda, 1811 şi Sibiu, 1870; Liturghier, Râmnic, 1787, Iaşi, 1818 şi Sibiu

7
1856; Biblia, Sibiu, 1858; Molitvelnic, Râmnic, 1873 şi Bucureşti, 1819; Ceaslov, Iaşi, 1817
şi Sibiu, 1870; Psaltire, Braşov, 1807 şi Sibiu, 1812; Catavasier, Sibiu, 1817 ş.a.
Şcoala confesională avea în inventarul său: trei table negre, două globuri ale
pământului, două hărţi, un orologiu, trei mese, 16 bănci, 8 cărţi (Elemente de Geografie,
Istoria Patriei, Carte de Cetire, Istorie Naturală, Zoologie, Carte de pomărit). “Fundaţiunea
scolastică“ cuprindea “208 indivizi din comuna bisericească” şi avea un fond de 1407 florini.
Poziţia oraşului Breţcu a fost întărită şi din punct de vedere bisericesc, deoarece timp
de aproape un secol (1827-1920), aici a fost sediul Protopopiatului ortodox al “Tractului
Treiscaune”. Protopopiatul a avut un rol de seamă în eforturile de menţinere a identităţii
naţionale şi culturale a românilor din zonă.
De-a lungul vremii, preoţii ortodocşi breţcani au fost investiţi cu răspunderea de
protopopi ai “Tractului Treiscaune”, ei constituind elita naţională şi culturală luptătoare
pentru propăşirea populaţiei româneşti din această zonă. Între aceştia se numără: protopopul
Petru Pop (1794-1869), cunoscut revoluţionar paşoptist, înlocuit din funcţia de protopop de
episcopul Andrei Şaguna în anul 1851; Nicolae Popescu, din Mărtănuş (1851-1861); pr.
cărturar braşovean Ioan Petric (1861-1873). Din anul 1873, au funcţionat ca protopopi preoţi
slujitori în Breţcu: Spiridon Damian (1873-1885), Dimitrie Coltofeanu (1885-1903);
Constantin Dimian (1903-1920). În 18 iunie 1917 – protopopul Constantin Dimian informa
Consistoriul sibian “că din 32 de preoţi câţi existau în protopopiatul Treiscaune au mai rămas
numai 6, ceea ce arată - apreciază preotul român – că mişcarea aceasta este pusă la cale
pentru a risipi oile …, în primul rând în cele 9 comune ai căror credincioşi nu mai ştiu vorbi
româneşte” (Aita, Belin, Cernat, Doboli, Lisnău, Micfalău, Ozun, Chichiş şi Sepşisângiorgiu),
localităţi în care trăiau la acea vreme 5.613 suflete.
Conducerea parohiei ortodoxe din Breţcu mulţumea, în 1916, pentru ajutorul material
acordat Fundaţiei de către George Hamsea, pentru ajutorarea copiilor săraci din Breţcu
aplicaţi la meserii.
În şirul preoţilor slujitori cunoscuţi ai altarului în Breţcu se înscriu: Toma Ioan, 1767;
Toma Popescu (Popovici), amintit în anul 1805; alături era şi fiul său, Toma Popovic jr;
Gheorghe Baciu, venit de la Cernat şi Mărtănuş, mutat apoi la Poiana Sărată; Ioan Pop
(Popescu) - protopop (1827-1835); Petru Pop - hirotonit în 1817 de Vasile Moga, protopop
între anii 1835-1853. Preot la Breţcu până în 1869 a fost Alexe Verzea, hirotonit preot de
Andrei Şaguna (1849-1863); Spiridon Dimian - fiul primului ctitor al bisericii - hirotonit de
Vasile Moga (1836-1865); Spiridon Dimian (junior) - născut la Breţcu, hirotonit la 15
octombrie 1849 de Andrei Şaguna, preot în anii 1849-1866 şi protopop de Treiscaune între
anii 1873-1885; Dimitrie Coltofeanu - născut la 15 septembrie 1850 în Breţcu, fiul lui
Constantin Coltofeanu, hirotonit la 17 februarie 1874 de Procopie Ivaşcovici, protopop în
anii 1885-1903; Constantin Dimian - născut la 1854 în Breţcu, fiul fostului protopop. Absolvă
Facultatea de Teologie la Sibiu şi este hirotonit la 24 februarie 1874 de Procopie Ivaşcovici.
Este capelan şi preot paroh la Breţcu, îndeplinind funcţia de protopop în anii 1902-1920. A
fost un mare luptător pentru drepturile românilor şi un înţelept păstor de suflete; George
Hamzea (a fost învăţător între anii 1896-1900 la Săcele şi Râşnov). A fost hirotonit la 19
noiembrie 1900 de Ioan Meţianu pentru parohia Sfântu Gheorghe (aici timp de 3 ani este
preot misionar, construind o casă parohială) apoi a fost mutat la Breţcu; Virgil Hamzea,
născut la 7 februarie 1906 în Breţcu. Este hirotonit diacon în 25 decembrie 1934 de
mitropolitul Nicolae Bălan şi apoi este preot slujitor în această parohie (1932-1940).
Printre învăţătorii hirotoniţi preoţi pentru Secuime de către Nicolae, Episcopul
Clujului, s-a numărat şi Toma Sămărtean, care în vremurile vitrege din cei patru ani de Dictat,
a îngrijit pe credincioşii români din Breţcu, îndurând multe greutăţi din partea autorităţilor.
După 1945, la revenirea pr. Hamzea, cei doi preoţi au ajuns la grave neînţelegeri. Pr.
Rafiroiu hotărăşte mutarea pr. Hamzea la parohia Iarăş. Au urmat preoţii Teodor Sămărtean

8
(1940-1972), Ioan Velmirovici (1982-1989), Viorel Damian (1990), Ioan Cucu jr. (1991-
1996), Todor Octavian (1996-1999), Mircea Coliban (2000 şi în prezent).
Cântăreţi bisericeşti au fost învăţătorii din sat: 1882 - Georgiu Teacă; din anul 1900
învăţător este Aron Puşcariu (care în 1940 se refugiază); Boldea Nicolae (omorât în 1940); 1
septembrie 1935-1938 - Petre Muntean, născut în Mărtănuş, absolvent al şcolii de cântăreţi de
la Sibiu, cu diplomă din 22 iunie 1934 (a fost ajutat şi de Ioan Ganea); Iacob Ioan - din iunie
1940 (cu studii la Sibiu).
În 1947, parohia ortodoxă avea 26 de ha de teren din care 11,9 ha de pădure, casă
parohială şi clădirea fostei şcoli confesionale şi culturale.
După înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, cu purtarea de grijă a
P.S. Ioan, au fost efectuate reparaţii la casa parohială, la turnul şi acoperişul bisericii şi a
fost extins cimitirul parohial. S-au făcut demersuri la Direcţia Monumentelor Istorice pentru
recondiţionarea vechii picturi în frescă.
Clădirea şcolii confesionale este atestată în 1858, fiind construită din lemn de brad şi
acoperită cu şindrilă. În 1843, Ioniţă D. Grosumare, proprietar din Breţcu, fiu al satului, a
donat pentru ridicarea şcolii 400 florini. În 1868 şcoala avea trei săli şi grădină de pomi, era
frecventată 36 de elevi şi 39 eleve. Unele referiri la învăţământul din Breţcu se găsesc în
Historia domus ecclesiae parochialis rom. Chat. Oppidi Bereck. Inchoato anno 1869 per
Alexius Kovacs parochus. Preoţii din familia Pop, Dimian, Verzea au fost şi învăţători. În anul
şcolar 1889/1890 cursurile şcolii au fost urmate de 178 de elevi, iar anul următor de 164 (din
totalul de 272 de copii de vârstă şcolară). Majoritatea elevilor aveau toate manualele şcolare.
În anul şcolar 1893/1894 erau trei săli de clasă, grădină de pământ, 26 de bănci, 20
”table de citire”, 12 de ”istorie naturală”, 38 ”aparate fiscale”, 11 modele pentru ”desemn”
şi o bibliotecă cu 18 ”tomuri”. Într-un protocol “luat în şedinţa Sinodului parochial ordinal”
ţinut la 30 ianuarie 1895 în biserica greco-orientală cu hramul “Sfântul Ierarh Nicolae” din
Breţcu, la punctul VI este menţionată o “rugare” a domnului Vasile Fenechi, prin care arată că
ar voi a face un oareşicare venit şcoalei prin edificarea unui edificu pentru boltă cu 2 încăperi
şi pivniţă. Cererea a fost refuzată: “ …. Fiind acel loc a se folosi esclusiv în interesul scoalei
ca atare pentru recreerea scolarilor în timpul liber şi ca teritoriu de gimnastică”. Prin
organizarea lor, şcolile confesionale erau puse sub directa îndrumare a preotului local, acesta
fiind răspunzător de bunul mers al procesului instructiv-educativ al copiilor care mergeau la
şcoală.
Protopopii de Breţcu, în calitatea lor de inspectori oficiali de stat ai şcolilor ortodoxe
din fostul judeţ Treiscaune, s-au zbătut pentru dezvoltarea şcolilor româneşti din această parte
a Transilvaniei. Aceştia au fost: Petru Pop, Constantin şi Spiridon Damian, Dumitru
Coltofeanu.
Astfel, în 1850, Petru Pop cerea credincioşilor săi să–şi dea fiii şi fiicele la învăţătură,
cu speranţa că “doară se va lumina vremea şi pentru noi românii, şi când se va desprimăvăra
să fim gata cu plugul, cu sămânţa a semăna, că apoi e târziu, până vom găti cu învăţătura,
trece vremea semănatului”. Protopopul Dimitrie Coltofeanu, în 1870, atrăgea atenţia preoţilor
şi învăţătorilor din subordine, tuturor celor care au binevoit “a se ocupa cu istoricul cerut
şcoalelor ortodoxe (de către inspectorul Berecz Gyula), apoi acela să fie astfel compus că să
nu servească la dejosirea şcolilor noastre”. Spiridon Dimian, în anul 1885, îşi povăţuia
credincioşii: “Timpul ne sileşte să nu ne recreem. Deşi suntem în mii de lipse şi necazuri,
însă timpul cere să fim activi, să ne ajutăm noi pe noi şi atunci Dumnezeu ne va ajuta să
facem tot ce putem spre înaintarea bisericii şi şcoalei noastre”.
Din 16 ianuarie 1894 protopopul Dimitrie Coltofeanu întreprinde o colectă în comună
şi în România pentru o nouă şcoală. Clădirea ei a fost ridicată în 1898. Primul învăţător
consemnat, în 1882, a fost Georgică Teacă; între anii 1900-1940 este menţionat Aron
Puşcariu; a urmat cântăreţul şi învăţătorul Ganea Ion (1915-1944).

9
 În 1890, cu ocazia serbării şcolii ortodoxe din 21 mai, ţinută în localul şcolii, s-a
organizat şi o colectă pentru ajutorarea cu cărţi a copiilor săraci. Sporirea numărului de elevi a
dus, în 1889, la organizarea unui concurs pentru ocuparea “postului al treilea învăţătoresc”.
În 1916, învăţătorul Aron Puşcaru face o colectă, donaţie pentru orfanii de război. După
Marea Unire, în 1938-1940 s-a construit şcoala mare, mixtă, azi cu 10 clase. Din anul 1920, în
comună a funcţionat şcoala de stat cu două secţii de predare, una în limba română şi una cu
predare în limba maghiară. Actuala clădire a şcolii s-a construit între anii 1930-1937. Din
1910 până în 1950, la Breţcu, pe lângă şcoala de stat a funcţionat şi un internat pentru elevii
de gimnaziu din satele aparţinătoare, Oituz şi Mărtănuş. Pe lângă învăţământul gimnazial, în
anii 70 au fost înfiinţate clase liceale cu profil mecanic şi agricol. Din 1985 există clase
liceale-serale, până în 1991. O clasă complementară funcţionează din 1995, iar din 1997 o
clasă cu profil de confecţii. Personalul didactic este format din opt învăţători, 16 profesori şi
opt educatoare. Şcoala dispune de laboratoare, TV color, videoplayer, radiocasetofoane şi un
laborator de informatică cu cinci calculatoare, un atelier pentru şcoala profesională cu profil
confecţii. Activitatea şcolară se desfăşoară în 16 săli de clasă, o sală specializată în limba
română, trei laboratoare şi o sală de sport. În vara anului 2000 s-a amenajat un laborator de
informatică.
În anul şcolar 1999/2000 au fost înscrişi la secţia cu predare în limba română 105
copii, din care 34 în ciclul preşcolar, 42 în cel primar, iar 39 în cel gimnazial. Alături de
şcoală funcţionează şi o grădiniţă cu program normal dotată modern. Director al şcolii este
prof. Vasile Ştefan Ferentzi.
În perioada interbelică, viaţa culturală şi spirituală românească a cunoscut o
ascensiune deosebită, bazată şi pe o prosperitate economică evidentă. În 1928, la Uniunea
mocănească organizată la Piteşti, au participat şi mocanii din Voineşti şi Bran. Această
ocupaţie a menţinut legăturile cu românii de peste munţi.
De-a lungul anilor, din localitatea Breţcu au fost culese, înregistrate şi tipărite
numeroase colinde, cântece populare, de leagăn, de haiducie şi balade, inclusiv variante locale
ale Mioriţei.
Folclorul şi tradiţiile comunei Breţcu reprezintă o îmbinare a elementelor ardeleneşti
cu cele din Moldova. Portul românilor din Breţcu se aseamănă cu cel al oamenilor de munte:
iţari din postav alb, cămaşă albă până la genunchi. Peste cămaşă purtau o vestă neagră cu
diferite ornamente. Iarna purtau cojoace, iar pe cap căciulă înaltă de mocan. Obiceiurile şi
credinţele breţcanilor sunt legate de ocupaţiile vechi pe care le au. Multe din ele sunt legate de
oierit, haiducie, cărăuşie etc. Când plecau cu oile spre Regat, breţcanii cântau un cântec de
despărţire de locurile natale: “Foaie verde ca lipanul/ Vai săracu el breţcanu/ Îşi încarcă iară
carul/şi umblă hoinar sărmanu/ Din popas până-n popas/ şi cu gândul tot acas…”.
Renaşterea vieţii româneşti din localitate, după decembrie 1989, s-a făcut prin
strădaniile Fundaţiei “Eremia Grigorescu”, înfiinţată în anul 1990 din iniţiativa
intelectualilor locali şi a primului său lider, Marcel Izbăşoiu.
În 20 iulie 1991 are loc solemnitatea sfinţirii bustului lui Mihai Viteazul la Breţcu.
Acesta a fost înălţat în faţa sediului primăriei din Breţcu. Aşezarea bustului are menirea să
amintească generaţiilor prezente şi viitoare de trecerea lui Mihai Viteazul prin localitate. Pe
un postament din piatră de munte (înalt de cca. 1,50 m), surmontat pe un soclu realizat din
acelaşi material (aproape doi metri înălţime), se află aşezat bustul ilustrului domnitor al
tuturor românilor. La manifestare au participat numeroşi localnici dar şi oaspeţi din Sfântu
Gheorghe, Covasna, Întorsura Buzăului, Zagon, Zăbala. Au fost prezenţi: P.S. Ioan Serafim
Făgărăşanu, Adrian Severin – ministru, Fodor Francis – prefect, precum şi profesorii: Radu
Ciontea, Zeno Opriş, Vasile Bejan ş.a.

10
 Figura voievodului este realizată din bronz, operă a sculptorului Teodor Zamfirescu.
La baza inferioară a postamentului se află o placă memorială cu inscripţia: “Mihai Viteazul
1593–1601. Domnul Ţării Româneşti, al Ardealului şi al Moldovei”.
Cu ocazia colindului tradiţional din decembrie 1998, iniţiat de organizaţiile de tineret
creştin-ortodoxe ASCOR (Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români) şi LTCOR Sfântu
Gheorghe (Liga Tineretului Creştin Ortodox Român), însoţiţi de părintele profesor Ilie
Moldovan, la Breţcu s-a făcut comemorarea eroilor căzuţi în cele două războaie mondiale, a
celor maltrataţi în toamna 1940, şi a eroului Nicolae Boldea cu fiii săi, căzuţi martiri.
Monografia comunei a fost întocmită de un fiu al ei, părintele Ioan Bercu, preot
slujitor în parohia ortodoxă Zăbala.
Printre oamenii de seamă pe care i-a dat localitatea trebuiesc amintiţi:
Petru Pop. Din 1835 este preot la Breţcu vreme de 34 de ani. Între anii 1838-1851 a
îndeplinit funcţiile de protopop şi inspector şcolar teritorial pentru şcolile ortodoxe, având o
activitate foarte intensă, dar şi foarte incomodă pentru autorităţile ungare. A adormit la
Domnul la 14 octombrie 1869, ”lovitu de cătăni”, după cum menţionează documentele.
Constantin Dimian, preot, protopop al Tractului Treiscaune, inspector al şcolilor
confesionale româneşti, preşedinte al Despărţământului ASTRA Treiscaune-Ciuc, autor al
volumului Stupăritul - întocmit pentru popor, pentru începători şi pentru toţi iubitorii de
acest ram al economiei, apărut la Tipografia Alexei din Braşov în 1887, şi a studiului Târna
populară - pregătită şi descrisă de Constantin Dimian, preot greco-ortodox din Breţcu, editat
tot la Braşov, în anul 1889.
Constantin Dimian jr. (1876-1959). S-a născut la 8 aprilie 1876, ca fiu al preotului
Constantin Dimian şi al soţiei sale Paraschiva. Urmează şcoala primară în satul natal, apoi
cursurile gimnaziului românesc din Braşov, pe care le termină în anul 1896, şi pe cele ale
facultăţii de Teologie din Bucureşti în 1906. Teza sa de licenţă, cu tema Împrejurările în cari
a luat început literatura bisericească în limba română, a văzut lumina tiparului în 1906 la
Tipografia Speranţa din Bucureşti. Cunoscând mai multe limbi (franceză, germană, maghiară,
sârbă) şi având o pregătire teologică solidă, a fost încadrat în rândul personalului
Arhiepiscopiei Ortodoxe din Sibiu. În perioada 1906-1908, cât a lucrat la Sibiu, a colaborat la
Telegraful român şi la celelalte publicaţii româneşti din Ardeal. În anul 1908 a fost hirotonit
ca slujitor pentru o comunitate românească din Banatul sârbesc.
Dumitru Coltofean, născut la 1 septembrie 1885 în Breţcu, a studiat la Liceul
,,Andrei Şaguna” din Braşov, apoi la Institutul Teologic “Andreian” din Sibiu. A îndeplinit
funcţia de consilier referent al secţiei economice a Consiliului arhiepiscopesc ortodox-român
din Sibiu. A decedat la 23 martie 1947.
Dumitru Coltofeanu (născut în 14 aprilie 1885) în Breţcu. A fost student la
Facultatea de Drept şi ştiinţe Politice a Universităţii din Budapesta, beneficiar al unei burse a
Fundaţiei Gojdu, doctor în Ştiinţe Juridice.
Khell István (7 aprilie 1889, Breţcu – 30 aprilie 1972, Odorheiu Secuiesc) –
traducător, istoric literar, studii medii la Târgu Secuiesc, apoi la Universitatea Cluj şi Graz
(Austria). Traduce în maghiară din Ion Alexandru Brătescu-Voineşti, Heider, Heine, precum
şi în româneşte, pentru Convorbiri literare, de la Iaşi, Impresiile lui Clement Mikes despre
Principatele Române, cuprinse în Scrisorile turceşti (1939).
Gheorghe Gociman, născut în 17 noiembrie 1897, fiul comerciantului Gheorghe
Gociman din Breţcu, era în 1918-1919 student al Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Juridice a
Universităţii din Cluj.
Alexandru Şandor, născut în 5 octombrie 1900, în Breţcu, absolvent al Gimnaziului
de stat din Gherla, student la facultatea de Medicină din Cluj în 1919.
Elena Daniello, medic, descendentă din familiile Puşcariu şi Damian, soţia dr. Leon
Daniello (1898-1970), fost membru corespondent al Academiei Române. Personalitate

11
complexă, Elena Daniello a găsit răgazul necesar pentru a-şi valorifica sensibilitatea artistică
în pictură. Icoanele pictate de ea, inspirate din operele iconarilor ardeleni care i-au însoţit
existenţa, au fost expuse într-o expoziţie la Muzeul Spiritualităţii Româneşti, în 23 aprilie
1997, în semn de omagiu adus concetăţenilor de pe meleagurile natale.
Aurel Gociman Oituz, născut în Breţcu. Profesor universitar la Academia de Înalte
Studii Comerciale din Cluj–Napoca. Autor a numeroase lucrări, studii şi articole pe teme
privind economia forestieră, cooperaţia, transportul, dar şi istoria românilor din “secuime”.
Vasile Bejan, profesor universitar doctor, la Universitatea “Transilvania” din Braşov,
preşedinte al Fundaţiei “Eremia Grigorescu”.
Monahii Atanasie şi Chiril Păvălucă (1877-1955). În 1900, tânărul Ioan a intrat în
nevoinţa călugărească la Mânăstirea Neamţ, împreună cu fratele său Constantin. După un an
de zile s-au călugărit, Ioan a primit numele de Atanasie şi Constantin a primit numele de
Chiril. Părintele Atanasie s-a nevoit păscând oile Mânăstirii Neamţ toată viaţa sa. Fratele său,
Chiril, a primit darul preoţiei şi s-a dus la Muntele Athos, unde bine s-a nevoit în deplină
sihăstrie 30 de ani. Apoi s-a săvârşit cu pace în mijlocul ucenicilor săi. În toamna anului 1955
s-a mutat din viaţa aceasta şi monahul Atanasie Păvălucă şi a fost îngropat în cimitirul
mânăstirii.
Gheorghe Tărlungeanu, învăţător, autorul volumului de memorii intitulat Corpul
voluntarilor români din Rusia, în manuscris; epitrop al bisericii, membru al Adunării
Eparhiale (1994-1998); vicepreşedinte al Fundaţiei “Eremia Grigorescu”.
Ioan Fenechiu (1892-?), teolog şi jurist, avocat în Târgu Seciuesc până în 1940, când
se refugiază, lucrând ca notar public în Buziaş, Alba-Iulia şi Cluj-Napoca.
Gheorghe Puşcariu, doctor în economie, fost director al CEC.
Aron Puşcariu, doctor în economie, fost director al Direcţiei Generale CFR.
Nicolae Păvălucă, licenţiat în drept şi economie, expert în relaţii financiare externe al
Băncii Naţionale a României.
Ioan Bercu, preot, descendent din din familia preoţilor Damian, autorul unei
monografii a localităţii Breţcu şi a unei apreciate lucrări de licenţă în teologie cu tema Viaţa
bisericească a românilor din depresiunea Breţcului sau a Târgului Secuiesc.
Dintre intelectualii, întreprinzătorii şi gospodarii breţcani care şi-au adus contribuţia
la prosperitatea comunităţii menţionăm pe: Aurel şi Elena Tărlungeanu, Constantin
Coltofeanu, Gheorghe Tărlungeanu, Marcel Izbăşoiu, Ioan şi Nicolae Boroş, Maria şi
Valeriu Gonţea, Maria, Alexe, Aneta şi Virgil Bejan, Ana Bulat, Maria şi Gheorghe Tăierău,
Maria Hagiu, Maria Rafiroiu, Elena Harpa, Antonia Oltei, Aurelia Precup, Elena Konya ş.a.

MĂRTĂNUŞ

Satul Mărtănuş aparţine comunei Breţcu, fiind situată la nord de Ojdula, la o distanţă
de 2,5 km de Breţcu şi la poalele Munţilor Breţcului, având în jur Muntele Negru, Dealul
Pilisco şi Dealul Breţcului.
Vestigii arheologice. Pe locul ”Coasta Mesteacănului” s-au găsit două dălţi de piatră
şi fragmente ceramice preistorice. Din puncte neprecizate de pe teritoriul satului provin: lame
de iaspis neolitice; un pumnal de bronz din epoca bronzului, urme ale culturii Noua şi un vas
lucrat la roată.
Prima atestare documentară: 1567, Martonos.
Denumiri istorice româneşti: 1733, Martinus; 1750, Martinusu [Mărtiniş]; 1787,
Mártonu [Martonu]; 1850, Martinus [Mărtiniş]; 1854, Mărtinuş.
Prin localitate curg “Pârăul Curgăului” şi “Pârăul Ţiganilor”. Munţii cei mai
apropiaţi se numesc: Lepşa, Buniu.

12
 În lustra din 1614 sunt conscrişi următorii capi de familie români: Petre Paşca (Paska
Peter), iobag; Teodor Românul (Olah Tiuadar, Molduay fi) şi Matei Românul (Olah Mate
Molduaj fi), originari ambii din Moldova.
Conscripţia episcopului Ioan Inochentie Micu Klein din 1733 menţionează aşezarea
drept mixtă din punct de vedere etnic. În 1785, în Mărtănuş sunt pomeniţi: Radul Stancui,
român, Mihai Stanszuly, român ortodox, Radul Stanszuly, român ortodox. O monografie a
satului, întocmită de preotul-învăţător Iosif Rafiroiu, identifică printre cele mai vechi familii
de români din sat sunt: Momoi, Ştefan, Săcui, Bârlă, Tărlungeanu, Stratulat, Ceangă ş.a.
În 1796 filia Mărtănuş aparţinea de parohia Breţcu şi avea 55 de familii (Muntean,
Bătrânu, Toma, Olari, Sărban, Stan, Berivoi, Ghimbeşan, Lungu, Căltăfean, Cotigă, Ciocan,
Costi, Boieri, Roibu, Cântăreţu, Calicu, Beşcu, Renghea, Nastea, Ţigan, Ceanga, Vancea,
Căzănescu, Ciurea, Ardelean, Secetă, Ciobanu, Secuieanu, Drângă, Râpanu, Tecuş).
Conscripţia de la 1835, înregistrează în parohia Mărtănuşului 67 de familii şi 15
văduve, cu un total de 381 de suflete. Principalele familii româneşti erau: Mateiaş, Bârlea,
Lazăr, Drăgoi, Tărlungeanu, Nistor, Vrînceanu, Renţea, Suveţeanu, Butuianu, Stratulat,
Strachină, Niţu, Roibu, Cojocaru, Roată, Boieru, Căltojeanu, Ciobanu, Braşoveanu, Şelaru,
Linguraru, Strachină, Lungu, Scurtu, Bercu, Vladu, Dima, Mutoi, Păstaru, Ciocan, Puzdrea,
Roman, Dejeratu, Sendrea, Bucur etc.
În dicţionarul geografic al lui Ignaz Lenk von Treuenfeld de la 1839, localitatea
Mărtănuş este menţionată“sat locuit de grăniceri secui şi de români”.
Evoluţie demografică (credincioşi români):

1733 1760 1762 1766 1805 1850 1857 1868 1869

50 130 117 126 255 366 439 450 376

1880 1890 1900 1910 1930 1941 1992 2002

315 304 382 366 456 324 202 233

Construcţia bisericii actuale din localitate s-a făcut între anii 1783-1790, prin
contribuţia locuitorilor şi a daniilor din satele învecinate, având hramul Adormirea Maicii
Domnului. Mărturii ce arată ridicarea ei în acest răstimp sunt cele 4 icoane de pe
catapeteasmă: Mântuitorul Hristos, Maica Domnului, icoana hramului (Adormirea Maicii
Domnului) şi Sfântul Nicolae, pe toate fiind scris anul 1796. A fost construită în stil bizantin,
în formă de treflă, cu cruce şi două abside, cu bolţi format calotă sferică, naosul în formă
semicilindrică, cu podişor susţinut de stâlpi în pronaos şi tinda cu intrarea în biserică. Turnul
bisericii este zidit deasupra tindei, din cărămidă. Zidurile sunt din piatră şi cărămidă iar
acoperişul este din ţiglă. În altar se află prestolul zidit şi o firidă pentru proscomidiar. În anul
1866, bisericii i s-a adăugat tinda şi turla şi a fost acoperită cu ţiglă. În anul 1913, pictorul
Baciu din vechiul Regat a pictat icoanele de pe catapeteasmă. Până la ridicarea lăcaşului de
cult, în 1793, episcopul Gherasim Adamovici cerea protopopului să înştiinţeze pe
credincioşi să meargă la biserica din Breţcu.
Inventarul din 1868 consemnează existenţa la Mărtănuş a următoarelor bunuri
aparţinând comunităţii româneşti: biserică de piatră (1796), două cimitire, casă parohială cu
două camere, pământ, două clopote, o toacă de fier şi una de lemn, obiecte de cult, patru
icoane mari şi două mici, cărţi bisericeşti, matricole de stare civilă de la 1809 etc.
Printre piesele de valoare istorico-documentară ale bisericii se află şi: Penticostar
tipărit în 1808 la Blaj, donat de Ioan Dan; Octoih Mare, Buda, 1811, donat tot de Ioan Dan în
1812; Evanghelie, Sibiu, 1849, donată de Marin Alexandru;, Molitvelnic, Sibiu, 1849, donat
tot de Marin Alexandru; Cazanie, 1855, donată de Ioan Popovici; Triod, Sibiu, 1860, donat de
Petre Dârlă; Octoih, Iaşi, 1865; Penticostar, 1895; Ceaslov, 1896; Octoih Mic, 1896;

13
Liturgier, 1902; Minei, toate 12, Bucureşti, 1908, donate de Ioan Boieriu, şi Apostolul, 1917.
Se mai află şi icoanele prăznicar, cununii, icoanele de pe tâmplă, icoane cu heruvimi şi
tâmpla, toate de la 1796.
Preoţii slujitori cunoscuţi în această parohie au fost: Ioan Popovici; Toma Popovici;
George Baciu - paroh pe timpul construirii bisericii, hirotonit în 1791 în Ardeal. A păstorit
până în 1812, când s-a dus la Breţcu; Mihail Hossu - a venit de la Cernatu de Jos, la 7 aprilie
1812, hirotonit la Arad în anul 1798; Nicolae Popescu - hirotonit în 1832 de episcopul Vasile
Moga, a păstorit până în 1861 (între anii 1851-1861 a fost protopopul tractului Treicaune);
Nicolae Popescu - 1862-1864, probabil fiul fostului preot hirotonit la 7 noiembrie 1855 de
Andrei Şaguna; Nicolae Crisbăşan - 1864-1913, hirotonit la 10 aprilie 1864 de Andrei
Şaguna (în anul 1913 s-a pensionat); Ioan Dan - 1913-1916, născut la 11 august 1885 în
Nadăşul Săsesc, judeţul Târnava Mică, hirotonit la 8 octombrie 1911 de mitropolitul Ioan
Meţianu. Între anii 1916-1925 parohia a fost vacantă, fiind administrată de Constantin
Dimian şi Gheorghe Hamzea de la Breţcu. Credincioşii au cerut insistent la Sibiu să le trimită
preot stabil. La 12 februarie 1920 ei cer hirotonirea tânărului absolvent Niculai Dima din
Covasna. La 21 iulie 1920 pr. Gheorghe Hamzea renunţă la administrarea parohiei pe care o
păstorea din 1908 şi propune pe capelanul Victor Platogea din Tohanul Nou.
Credincioşii din Mărtănuş cer, în august 1920, hirotonirea învăţătorului Dumitru
Trifan, apoi a învăţătorului Dumitru Tărlungeanu, însă fără rezultat.
La 1 aprilie 1921 revin cu o nouă cerere şi trimit ca delegat pe Ioan Dârlă la Sibiu,
cerând permisiunea ieromonahului Emanoil Buliman din Mănăstirea Bogdana (jud. Bacău) de
a sluji în mod provizoriu la Mărtănuş. El a slujit din 6/19 aprilie 1921, cu binecuvântarea
episcopiei Romanului, până la 1 iulie 1922, când e numit paroh provizoriu la parohia vacantă
Bădeana (jud. Bacău). De Sfintele Paşti (1922) a venit în vizită canonică mitropolitul
Nicolae Bălan, care a constatat că “Emanoil Buliman este un preot cucernic, care îşi
îndeplineşte misiunea şi este iubit de popor”.
Protopopul de Treiscaune, Gheorghe Negoescu, a numit administrator la Mărtănuş pe
pr. Nicolae Dima din Târgu Secuiesc şi s-a publicat concurs pentru ocuparea postului, dar
parohia a rămas vacantă. Pr. Iosif Rafiroiu a păstorit credincioşii din Mărtănuş între anii 1925-
1960. Născut la Araci la 14 noiembrie 1895, a absolvit pedagogia şi Teologia la Sibiu; a
funcţionat ca învăţător 7 ani la Araci şi Ariuşd. A fost hirotonit la 14 noiembrie 1925 de
mitropolitul Nicolae Bălan. A reconstruit casa parohială, gardul din jurul bisericii şi al casei
parohiale. Între 1960-1967 a fost mutat la Vidacutu (protopopiatul Sighişoara). La 1
septembrie 1967 a fost readus la Mărtănuş, unde a slujit până în 1 septembrie 1971; după 45
de ani de preoţie şi activitate didactică, bolnav şi bătrân, s-a retras la locuinţa sa de la Breţcu,
unde a trecut la cele veşnice la 14 februarie 1976, fiind înmormântat în cimitirul din
Mărtănuş. Prin Decret semnat de Regele Mihai, în aprilie 1930 a fost distins cu Ordinul
“Coroana României” în grad de cavaler. Este autorul unei monografii a şcolii din Mărtănuş.
Pr. Nicolae Plămădeală a slujit între 1962-1967, apoi a plecat la Homorod (Rupea). A
urmat pr. Gheorghe Rotaru, care a fost numit la Mărtănuş la 1 septembrie 1971. S-a născut la
Tecuci, jud. Galaţi, în anul 1936 şi a urmat Seminarul teologic la Buzău. A fost hirotonit la
Sibiu în 8 februarie 1970, de mitropolitul Nicolae Mladin pentru parohia Roşia
(protopopiatul Alba-Iulia). I-a urmat preotul Mircea Teodosescu între anii 1976-1980, apoi
preotul Constantin Grigorescu între 1980-1989, preotul Iov Moşuţ în 1989-2000 şi preotul
Ciobanu Florian Teodor din 2000 şi până în prezent.
Biserica a fost renovată în 1928, iar după război, în 1946, i s-au adus noi reparaţii,
datorită stricăciunilor produse în timpul marii conflagraţii. Sub păstorirea pr. Gheorghe
Rotaru, între anii 1975-1976 s-a realizat o altă reparaţie. Biserica, declarată monument istoric,
a fost grav afectată de cutremurele din 1977 şi 1990. Reparaţiile capitale s-au finalizat în anul
1993, cu sprijinul statului şi al credincioşilor îndrumaţi de epitropul Constantin Suvejan şi

14
preotul Iov Moşuţ. Biserica a fost resfinţită de P.S. Serafim Făgărăşanu, episcop vicar al
Arhiepiscopiei Sibiului. După înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, cu
sprijinul P.S. Ioan au fost reparate biserica şi casa parohială, fiind ajutată familia Gheorghe
Iordache şi Mirela Farkas pentru a-şi construi o nouă casă în locul celei vechi distrusă într-
un incendiu.
De-a lungul anilor, în exercitarea misiunii lor, preoţii au fost ajutaţi de vrednici
epitropi precum: Ioan Boieru, Nicolae Munteanu, Nicolae Vulpoi, Dumitru Damian,
Alexandru Stratulat, Constantin Suvejan (fost primar al comunei Breţcu), şi membrii ai
Consiliului parohial: Toma Ciocan, Ioan Drăgoi, Ioan Puzdrea, Constantin Fenechiu,
Nicolae Muntean, Constantin Tărlungeanu, Petre Bârlă, Vasile Boieru, Vasile C. Stratulat,
Gheorghe C. Stratulat, Petru Tărlungean, Gheorghe Ciocan, Dumitru Bejan, Vasile Ciangă,
Gheorghe Olaru ş.a.
La Arhivele Naţionale de la Sfântu Gheorghe se păstrează registrele parohiale de stare
civilă ale parohiei ortodoxe din Mărtănuş dintre anii 1845-1909.
În anul 1829 este atestată o promoţie a cursurilor de iarnă a şcolii neunite care
cuprinde 17 elevi: Ion Tăgarţă, Toma şi Gheorghe Drăgoi, Petrea Renţa, Vasilie Tăgarţă,
Gheorghe Barlă, Ion Roman, Gheorghe şi Ioan Drăgoi, Gheorghe Coltofeanu, Ion Papuc,
Petrea şi Nicolae Ştefan, Nicolae Rantă, Petrea Drăgoi, Dumitru Rantă şi Gheorghe Drăgoi.
În 1851, ca inspector şcolar pentru tractul Trei Scaune era numit protopopul Neculai Popescu
din Mărtănuş. Învăţători în Mărtănuş erau atunci capelanul Nicolae Popescu (probabil fiul
protopopului cu acelaşi nume) şi Ioan Popescu, la 53 de elevi. “Calificaţia” dascălilor este
însemnată cu “bun”, iar salariul era de 1 florin de fiecare elev, din scaunul bisericii jumătate
salariu apoi jumătate de la sat.
În 1862 exista şcoală cu pereţi de lemn şi acoperiş, cu două camere (una mai spaţioasă
pentru prelegeri şi alta locuinţa învăţătorului). Din inventarul din 1893/1894 aflăm că şcoala
avea 9 bănci, 24 ”table pentru cetire” şi o bibliotecă cu ”18 tomuri”. Din cei 86 de elevi de
vârstă şcolară, doar 46 au fost ”umblători la şcoală”. Din aceştia, 32 aveau toate cărţile, 10
doar ”în parte”, iar 4 copii nu aveau nici o carte. Învăţător al şcolii era, în 1886, Gheorghe
Dogar. În 1903, din cele 70 de familii cu 417 suflete (201 bărbaţi şi 216 femei) doar 191 ştiau
”a ceti şi scrie”.
Când şcoala le-a fost ameninţată cu închiderea, românii din Mărtănuş, însufleţiţi de
protopopul Constantin Dimian din Breţcu, au ridicat o nouă şcoală, care va fi terminată în
anul 1906. În acest sens a fost întocmit următorul apel: ”Cu jertfe mari şi spese multe şi-au
susţinut credincioşii greco-orientali din Chezdi-Mărtănuş (Mărtănuş), în protopresbiteratul
Treiscaune (Haromszek) şcoala lor confesională. Acum edificiul şcoalei este declarat
necorespunzător, prin urmare trebuie clădit alt edificiu nou. Fiind comună mică, abia 80 de
familii, şi nedispunând de nici un capital, spesele cele enorme preliminate nu le poate
supurta. De aceea Veneratul Consistoriu arhidiecezan, prin ordinul său din 16 Martie a.c.Nr.
2549 Şcol., le-a permis a face o colectă prin Apeluri cătră dragostea comunelor noastre
bisericeşti şi a tuturor oamenilor de bine spre a le veni în ajutor. Ne adresăm deci cu
fierbintea rugare cătră T. D-Voastră să ne daţi concursul binevoitor, ştiind în ce parte de loc
îl daţi, şi ajutoarele rezultate din colectă şi însemnate în lista aceasta a ni-le administra la
oficiul parohial. Chezdi-Mărtănuş, 1 octobre 1906. În numele comunei bisericeşti: Nicolae
Crisbăşan, paroh, preşedintele comit. par.; Ioan Boieru , epitrop; Constantin Dimian,
protopresbiter”.
Din banii strânşi s-a construit o sală de clasă şi o alta pentru învăţător. Între anii 1883-
1918, la şcoala primară din Mărtănuş au funcţionat ca învăţători: George Dogaru, Nicolau
Viscerean, Mihail Ghibelean, Iacob Nicola, Simean Vlad, Ioan Sângeorzan, Victor Zaharia,
Eremia Ticuşan, Ioan Tampa, Ioan Dan – suplinitor; Ioan Blebea şi Aurelia Deisoreanu.
După Marea Unire, ca şi în alte localităţi, şcoala confesională a devenit şcoală de stat cu

15
predare în limba română.. Cu excepţia anilor 1940-1944, învăţământul în limba română a
funcţionat şi funcţionează cu grupe de copii preşcolari, clase primare şi gimnaziale. Dintre
învăţătorii vrednici de pomenire amintim pe preotul-învăţător Iosif Rafiroiu, autorul unei
monagrafii a şcolii, Nicolae Talpău, Nicolae Albu, I. Sovejan, Ioan Ganea, Elena Gociman,
Maria Teculescu, Ana Melinte, Elena Tărlungeanu, Traian Teacă, Ana Bejan, Alexe Bejan
etc.
În perioada interbelică în sat a existat, pe lângă şcoala de stat cu predare în limba
română, şi Casa culturală confesională şi Cercul ASTRA. Biserica a fost împroprietărită iar
viaţa românească revigorată. Toamna anului 1940 a curmat brutal cursul firesc al vieţii.
Despre tragicele evenimente de după Dictatul de la Viena petrecute în Mărtănuş, stă
mărturie relatarea preotul Iosif Rafiroiu, publicată în Telegraful Român din 5 noiembrie
1944: “La cedare, când am fost izgonit, am lăsat în Mărtănuş 879 credincioşi. În octombrie
1944 când m-am înapoiat din exil am găsit doar 82 de familii cu 342 suflete. Restul a fost
trecut la confesiunea maghiară. Ctitorul şi consilierul bisericii Ioan Popescu, de 70 de ani, în
zilele de 15-20 septembrie 1940, a fost bătut şi schingiuit şi apoi omorât cu topoarele şi
aruncat pe grămada de gunoi, de unde a fost luat şi înmormântat. Au fost bătuţi şi schinguiţi
şi epitropul bisericii, Nicolae Munteanu, Dumitru Damian şi fraţii Ioan şi Petru Bârlă, care
au fost ameninţaţi cu moartea şi şi-au luat lumea în cap”. De acelaşi tratament s-au
“bucurat” şi Nicolae Săcui, Gheorghe Stratulat, Gheorghe Munteanu, Nicolae Vulpoi, Ioan
Căşunean ş.a.
În 1944 şi biserica din Mărtănuş a fost martora trecerii prin localitate a trupelor
maghiare aflate în retragere, trecere ce s-a făcut simţită prin bombele care au distrus turnul
Bisericii, iar interiorul acesteia a fost batjocorit.
În curtea bisericii ortodoxe din localitate este amplasată o cruce memorială ridicată în
memoria ostaşilor români căzuţi în 1916 şi 1944.
Construită din piatră, pe cruce se află o placă de marmură cu numele eroilor.
Postamentul este format din două trepte. Pe laturile crucii sunt gravate motive florale. Pe
monument se află inscripţia “Recunoştinţă veşnică eroilor - 1916 şi 1944”.
De-a lungul anilor, din localitatea Mărtănuş au fost culese, înregistrate şi tipărite:
colinde, cântece populare, de leagăn, de haiducie şi balade, inclusiv variante locale ale
Mioriţei. Cu ocazia Floriilor, în anul 2000, elevii şcolilor din Breţcu şi Mărtănuş, îndrumaţi
de preoţii celor două parohii, au realizat o expoziţie de icoane şi au pregătit un concert de
cântări bisericeşti. După Sfânta Liturghie săvârşită cu ocazia hramului bisericii - 15 august
2001- a urmat un spectacol susţinut de Ansambul folcloric de copii “Românaşul” din
Întorsura Buzăului.
Deşi populaţia satului a scăzut, comunitatea românească, prin statornicia în credinţa
strămoşească, prin biserică şi şcoală, reuşeşte să asigure perpetuarea tradiţiilor şi funcţionarea
normală a instituţiilor care asigură păstrarea identităţii naţionale.

OITUZ

Satul Oituz aparţine comunei Breţcu şi este situat în pasul Oituz, la poalele vârfului
Oituz, la limita judeţului Covasna cu judeţul Bacău, pe DN 11 şi drumul european E577.
Vestigii arheologice. În 1847, cu prilejul construirii drumului prin pasul Oituz, s-au
descoperit în perimetrul localităţii: un celt de bronz şi un vârf de lance de bronz, din epoca
bronzului târziu. Pe malul stâng al pârâului Oituz, la nord de sat, s-a descoperit întâmplător,
în 1961, un bordei dacic cu ceramică şi vase dacice lucrate cu mâna, tip borcan, din sec. I
î.Chr.- I d.Chr. Tot în acel an s-au identificat în vatra satului: o monedă romană, două
fragmente dintr-un coif de fier, un topor, pinteni şi unelte de fier, probabil din perioada

16
medievală. În albia văii Oituz s-au găsit cărămizi romane de paviment. Prin acest pas trecea
drumul roman care făcea legătura între Dacia şi Moesia Inferior. La 5 km de sat se păstrează
un turn de observaţie din epoca romană, sec.II-III. d.Chr.
Prima atestare documentară: 1533, Wthas.
Denumiri istorice româneşti: 1854, Oituz.
Localitatea a avut şi are strânse legături atât cu Breţcu cât şi cu Poiana Sărată (aceasta
din urmă a aparţinut până în 1952 de judeţul Trei Scaune), constituind o localitate de
interferenţe între Transilvania şi Moldova.
Satul Oituz are rezonanţa unui templu al istoriei naţionale, prin luptele victorioase ale
Armatei Române care s-au dat aici, în timpul primului şi celui de-al doilea război mondial.
Este de consemnat pentru istorie atitudinea preotului reformat din Oituz care, la
serviciul divin ţinut la intrarea trupelor maghiare în cătunul Oituz, în toamna anului 1940, a
spus: ”Valahul trebuie bătut pâne curge sânge din ciolan”.
Valea Oituzului, alături de celelalte pasuri, trecători şi plaiuri din Carpaţii de Curbură,
a fost un punct important comercial, economic, cultural al locuitorilor de o parte şi de alta a
Carpaţilor.
Marele scriitor Mihail Sadoveanu a poposit şi el în mai multe rânduri în acest loc,
cunoscută fiind pasiunea sa pentru pescuit.
Evoluţia demografică (credincioşi români):

1850 1857 1910 1966 1977 1992 2002

10 32 50 290 102 76 93

În prezent credincioşii români din sat aparţin de parohia Breţcu.

În anul şcolar 1999/2000 au fost înscrişi la secţia cu predare în limba română 55 copii,
din care 19 în ciclul preşcolar, 10 în cel primar, iar 26 în cel gimnazial.

Bibliografie
I: 1, 2, 3, 4, 6, 7, 8, 10, 11, 13, 14, 16, 17, 18, 19, 20, 22, 25, 26, 34, 35, 36, 52,
57, 72, 75, 76, 85, 89, 91, 94, 97, 120, 121, 129, 130, 131, 134, 136, 157, 159,
160, 131, 166, 168, 169, 170, 171, 172, 173, 174, 175, 176, 178, 180, 181
II: 1, 2, 3, 4, 5, 15, 21, 23, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 33, 35, 40, 41, 43, 47, 48, 49, 50,
51, 53, 54, 58, 59, 60, 61, 62, 63, 64, 65, 66, 67, 69, 72, 73, 74, 75, 76, 77, 80, 81, 82, 83, 85,
86, 91, 95, 96, 97, 98, 104, 106, 107, 108, 110, 113, 114, 116, 123, 125, 126, 127, 128, 129,
132, 133, 134, 135, 137, 140, 141, 142, 143, 144, 145, 146, 153, 154, 165, 166, 168, 170, 172,
173,
III: 1, 2, 9, 31, 32, 33, 41, 43, 52, 53, 54, 55, 71, 72, 77, 78, 79, 80, 85, 86, 87, 94, 97,
103, 100, 106, 108, 133, 152, 156, 157, 158, 159, 174, 175, 183, 185, 186, 188, 189, 190, 197,
205, 206, 216, 217, 220, 224, 228, 229, 238, 239, 269, 270, 271, 278, 285, 281, 282, 295, 316,
317, 320, 321, 339, 340, 341, 342, 343, 369, 374, 375, 376, 379, 380, 381, 382, 383, 384, 403,
417, 419, 426, 427, 437, 441, 452, 456, 458, 489, 501, 516, 532
IV: 1, 2, 6, 9, 10, 12, 13, 15, 16, 17, 21, 29, 30, 31, 33, 34, 36, 37, 38, 49, 52, 54, 56,
62, 63, 66, 71, 73, 77, 79, 82, 85, 86, 87, 88, 93, 94, 100, 121, 122, 123, 124, 127, 128

17