Grigore Vieru – poetul acestui neam

Într-un catren fără titlu, o simplă inscripţie, Grigore Vieru se auto-prezintă ca exponent al
comunităţii, cum anterior făcuseră Eminescu, Coşbuc, Goga şi nu numai aceştia; „Noros ori clar
ca o amiază, / Eu sunt poetu-acestui neam / Şi-atunci când lira îmi vibrează, / Şi-atunci când
cântece nu am...”. Iată-l apoi într-o altă efigie, afirmând că Poetul, „acest duh al vieţii”,
încorporează într-o singură fiinţă un tribun şi un ascet. Pe un versant al existenţei sale, Grigore
Vieru e un afectiv, un patetic, un apropiat cântului în latura lui visătoare, de unde aluviuni
folclorice, o pasionalitate calmă cu aspiraţii transorizontice; pe celălalt versant se conturează
tribunul, omul de acţiune destinat să devină personalitate focalizantă ori, mai adecvat, figură
întemeietoare. Atunci când numele poetului basarabean – autor al volumelor Un verde ne vede
(1976), Fiindcă iubesc (1980), Cel care sunt (1987) şi al altora – a început să fie cunoscut la noi,
mai insistent încă după antologia Rădăcina de foc (1988), imaginea sa avea, deopotrivă, aureola
combatantului de prim-plan pentru grafia latină dincolo de Prut, inclusiv pentru ideea de
românitate geografică şi istorică, nedespărţită. Atâta timp cât Eul lui Grigore Vieru se menţine în
propria biografie psihologică, poetului nu-i găsim accente fulminante, combustii frapante; acest
Eu se sprijină mai degrabă pe gingăşii, blândeţea fiind la el o dispoziţie naturală generatoare de
simpatie, răspânditoare de ingenuitate. De îndată ce intră în joc Ceilalţi, unda lirică energică se
suprapune conotaţiilor melancolice, elegiace. Rostirea lină, sensibilizatoare, cedează pasul unui
rezonator, unui rostitor oracular respirând credinţă şi eticism. Într-o ipostază, lucrurile se scaldă
într-o atmosferă de legendă şi mit, în cea de a doua figuraţia limpede, sobră, lăsând jelirea în
urmă, punctează traumatisme, crize, stări de impas, realităţi perturbatoare frizând absurdul. Pe
scurt, Grigore Vieru nu e nici auroral, nici vesperal, ci un poet al amiezii, fără nimic criptic ori
încifrat, iar opera sa, în totul, se vrea un portret al vocilor din juru-i în dialog cu vocea interioară.
Că în mitologia sa personală chipul mamei deţine de departe prioritatea, că din trei poezii una are
ca impuls generator principiul matern, că figura reală a celei dintr-un sat basarabean de pe Prut,
învecinat, pe celălalt mal, cu Miorcanii lui Ion Pillat, transcende în idealitate, acestea toate
decurg dintr-un fapt biografic tragic: aproape că viitorul poet nu şi-a cunoscut părintele, mort în
vijelia războiului, de unde canalizarea integrală a sentimentelor filiale în direcţie maternă.
Reacţii analoge fuseseră de găsit la Ibrăileanu şi Sadoveanu, la Albert Camus şi Montherlant. –
„Ai două inimi, mamă” – clamează Grigore Vieru, într-o elegie cu acest titlu, propulsând-o într-
un timp cosmic, undeva deasupra limitelor planetare: „– Pe fag dulce-amărât / Arde, mamă, alba-
ţi stea. / Te uitaşi la ea atât / încât semeni azi cu ea” (Steaua mamei).Accente imnice imensifiante
alternează cu paranteze melancolice, lamentatorii, nimic neputând suplini dispariţia ei: „Nu-mi
mai e dor de nimic, mamă, / Numai de tine mi-i dor” (Litanii pentru orgă). Văzută caprezenţă
complexuală a-tot-veghetoare, ea dă sens unor iradieri simbolice traducând şi particularizând
ideea de continuitate spaţio-temporală. Ea, mama, e, aşadar: pământ matern, mama-neamul,
mama-graiul, mama-cântec, mama-izvor, mama-pâine, mama-cuvânt, mama-tăcere; o mamă-
iubire – aceea din superba Mică baladă – întrece iubirea tuturor femeilor. Dintr-un alt text,
esenţial şi acesta, să cităm ca reprezentativă prima jumătate: „Mamă, / Tu eşti patria mea! /
Creştetul tău – / Vârful muntelui / Acoperit de nea. / Ochii tăi –mări albastre. / Palmele tale –
arăturile noastre. / Respiraţia ta – / Nor / Din care curg ploi / Peste câmp şi oraş...”.
Factor gravitaţional cu valoare mitică e, concomitent, Casa părintească, spaţiu în care, întors din
lume, „eşti alb de duminică”. Prin extensiune afectivă, casa copilăriei devine centrul unor
joncţiuni şi ansambluri, iar satul, acolo de când lumea (o axis mundi), rezumă spiritul locurilor şi
al timpurilor, făcând din fapte de repetiţie o raţiune de a fi. În sprijinul efectelor intensive de
sugestie vin arborii, izvoarele, vatra – elemente contribuind, ca la Pillat, la materializarea
amintirilor „Scot apă. / Mă uit în fântână / Ca în istorie. / Strig şi mi se răspunde, / Vântul suflă
curat / Dinspre munţi, / Te poţi vedea în el / Ca-n oglindă...”. Nefiind un descriptiv, un pictor în
peisaj, notaţiile de acest gen ale lui Grigore Vieru nu au caracter obiectiv, reprezentaţional în
sine; întâietate are sugestia, metafora impresivă vizând spiritul locului. Răposaţii, chipuri care se
văd doar cu sufletul, fac legătura cu fondul abisal: „Oamenii la noi / Primăvara / Scot din malul
Prutului / Lut pentru casă: / Îi scot pe străbunii noştri / Prefăcuţi în lut. / Pe urmă / Frământă,
dureros, lutul / Până când le sângeră picioarele. / Apoi / Femeile pictează pe horn / Cocoşi şi flori
stilizate” (Casă).
După ce, prin intermediul folclorului, a descoperit poezia, după ce de la Meşterul Manole şi
Mioriţa a trecut la Eminescu (acesta un „arbore-dor”, „arbore ce vede cu rădăcinile”), după ce,
într-o nouă etapă, la maturitate, s-a apropiat de Arghezi, de Blaga, de Nichita Stănescu şi ceilalţi,
autorul Rădăcinii de foc avea să atingă nivelul maximelor sale disponibilităţi. Harului natural i s-
a adăugat o substanţială informaţie în materie de fenomenologie poetică, în acest sens
revelatoare fiind confesiunile lui despre Lucrarea în cuvânt, nu o dată cu totul remarcabile.
Aflăm de aici, bunăoară, că, în afară de nostalgia infinitului spiritual, nici o alta nu 1-a tentat.
„Dorul de alte nesfârşiri nu mă mistuie. Nesfârşirea e fără trecut, iar eu sunt o fiinţă iubitoare de
toate care au un început, un trecut. Eu sunt o fiinţă prea casnică, legată de firul de iarbă, de firul
izvorului”. Îl frământă necontenit fuziunea cu înconjurimea: „De ce nu sunt vânt?! / De ce nu
pasăre oare?! / De ce sunt numai cuvânt?”. Spre deosebire de alţii, poetul nu crede în ideea de
generaţie; există doar grupuri, zice el; „un poet bun ţine de toate generaţiile, mediocritatea de
niciuna...”. Lirismul în sine poate cădea în desuetudine; reflexivitatea vine să corecteze
sentimentalismul lânced. „Dacă aş avea două inimi, una aş vrea să gândească...”. Nu o dată
Grigore Vieru se amuză la întâlnirea cu vechile dictoane şi sentenţii, după care el însuşi, luând
„pulsul proverbelor”, vine cu texte sapienţiale, un fel de glose despre ethnos şi ethos, ori despre
frumuseţile lumii. La începuturile sale, Grigore Vieru se voia autor de cântece (a compus şi
melodii), slăvind spre neuitare arborele, pasărea, trandafirul, punând în cuvânt o mare gingăşie
emoţională. Puternic înfipt în humusul românesc, întreţinând contacte de adâncime cu mitologia
şi istoria, rostirea sa se bazează consecvent pe notaţii plasticizante senzoriale: „lin ca stelele pe
munte, / îmi curge liniştea pe chip” (Mai sunt); „îmi curge pe mâini tăcerea” (Trandafirul din
vază); „o stea de sus / M-a sărutat pe gură” (Inscripţie pe o vioară). A păstra în mod curent
prospeţimea senzorială a copilăriei, a imprima cuvântului vibraţie şi autenticitate, a pune în toate
ipostazele o clară personalitate, iată motive pentru care poezia lui Grigore Vieru, în totul
ataşantă, înscrie în tabloul literaturii noastre contemporane valori de cea mai bună calitate.
Acum, la şaizeci de ani, să-i dorim poetului şi tribunului viaţă lungă şi noi mari realizări.