Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Curs Logopedie
Curs Logopedie
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE
LOGOPEDIE
NOTE DE CURS
ANUL 2003-2004
1
Curs 1.
STRUCTURA CURSULUI
1. OBIECTUL LOGOPEDIEI
Logopedia este o ştiinţă care a apărut din nevoia de a sintetiza pentru limbaj
şi pentru acumularea de procedee pentru corectarea limbajului. Şi alte ştiinţe
studiază problemele limbajului dar din perspectiva specificului lor. De exemplu
psihologia, psiholingvistica, pedagogia realizează o perspectivă generală, fără ca
nici una dintre ele să-şi propună o analiză integrală a fenomenului de limbaj şi
comunicare. Logopedia îşi propune o analiză integrală a limbajului având un
caracter teoretic care a izvorât din nevoia de a elucida problema complexă privind
rolul limbajului în viaţa psihică, dar mai ales cu caracter practic pentru necesitatea
de a corecta tulburările de limbaj.
Constituirea logopediei a fost posibilă ca urmare a progreselor realizate în
domeniul ştiinţelor psihologice şi pedagogice, dar şi a progreselor din cadrul
medicinei, fiziologiei, lingvistici. Astfel logopedia înglobează cunoştinţe din mai
multe domenii cum ar fi:
Pentru a înţelege mecanismul de apariţie al limbajului- fiziologie;
Pentru stabilirea aspectului exterior al limbajului- fonetică;
Pentru stabilirea specificului tulburării de limbaj- psihologia vârstelor
şi psihopedagogia specială;
Prin strânsa legătură dintre tulburările de limbaj şi copil- pediatria.
3
1.2. CONSTITUIREA LOGOPEDIEI CA ŞTIINŢĂ
În perioada sarcinii toate afecţiunile pot provoca leziuni ale creierului la făt
ce se soldează cu urmări negative asupra dezvoltării limbajului, cum sunt
următoarele:
Infecţii cu protozoare, toxoplasmoze în primele luni de sarcină;
Unele infecţii virale, bacteriene: rubeola- provoacă riscul ca
copilul să se nască cu afecţiuni; sifilisul, TBC, intoxicaţiile cu
diferite substanţe chimice;
Carenţe nutritive ale mamei;
Radiaţii, boli care pot provoca naşteri premature cu risc de
accidente vasculare;
Traumatisme mecanice;
Incompatibilitatea factorului RH, traume psihice sau
neacceptarea sarcinii provocate de: stres, regim de odihnă,
spaime care pot afecta fătul;
Alcoolismul;
Bolile psihice.
7
2. Cauze care acţionează la naştere.
1. Cauze organice.
3. Cauze psiho-neurologice.
Aceste cauze se întâlnesc la subiecţii cu handicap mintal, la cei cu
tulburări de memorie şi de atenţie, la cei cu tulburări ale
reprezentărilor optice şi acustice.
8
Din această categorie fac parte şi subiecţii care se supraapreciază dar
şi cei care se subapreciază, aceste manifestări influenţând negativ
structurarea personalităţii şi a limbajului.
4. Cauze psiho-sociale.
Greşeli educaţionale:
Încurajarea vorbirii greşite pentru amuzament;
Pretenţiile exagerate, suprasolicitarea copilului;
Bilingvismul înainte de însuşirea limbajului matern.
Modele insuficiente de vorbire, insuficienta stimulare a copilului de
comunicare, tulburări verbale ale părinţilor, relaţii afective neadecvate
între părinţi şi copii şi stângăcia contrariată.
Clasificarea făcută de Prof. Univ. Dr. Emil Verza, clasificare care ţine seama
de cât mai multe criterii şi anume: anatomo-fiziologic, lingvistic, etiologic,
simptomatologic şi psihologic. Clasificarea respectivă se rezumă la următoarele
categorii de tulburări de limbaj:
1. Tulburări de pronunţie sau de articulaţie:
Dislalie
Disartrie
Rinolalie
2. Tulburări de ritm şi fluenţa vorbirii:
Bâlbâială
Logonevroza
Tumultus sermonis
Tahilalia
Aftongia
Bradilalia
Tulburări coreice
3. Tulburări de voce:
Disfonie
Afonie
Fonastenie
Pseudofonastenie
4. Tulburări în plan lexico grafic scris citit:
Disgrafii- agrafii
Dislexia- alexia
Alalia (surditatea verbală)- incapacitatea de a vorbi.
5. Tulburări polimorfe:
Afazia (tulburare dobândită)
6. Tulburări de dezvoltare a limbajului (întârzieri) - retard în
dezvoltarea gândirii:
Retardul de limbaj simplu sau complex
Retardul la copiii autişti
Mutismul psihogen electiv sau voluntar
7. Tulburări de limbaj bazate pe disfuncţii psihice:
10
Dislogii
Bradifazii
Ecolalii
Jargonafazii (apare pe fondul Schizofreniei)
DEPISTAREA- EXAMINAREA-DIAGNOSTICUL
2. Examinarea integrală
Se deosebeşte de prima prin scop, urmărindu-se stabilirea
diagnosticului diferenţial.
stabilirea prognosticului tulburări.
În cabinete examenul nu se limitează numai la precizarea
aspectelor simptomatologice ci se extinde şi asupra etiologiei; se
urmăreşte dacă deficienţa este provocată de probleme ale
aparatului fonator sau a deprinderilor defectuoase de pronunţie.
Volumul de informaţii necesare diferă în funcţie de cazurile
examinate (un copil dislalic nu solicită acelaşi volum de informaţii
ca un copil cu disartrie).
Examinarea se poate prelungi chiar câteva săptămâni în funcţie de
gravitate; datorită faptului că se poate confunda lipsa de maturitate
12
a vorbiri cu tulburarea în acest caz adoptarea procedeelor de
corectare este inutilă provocând agravarea şi încurajarea
deficienţei.
În stabilirea diagnosticului logopedul poate apela la endocrinologi
şi neurologi.
Examinarea integrală trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1. Să fie complexă, să cuprindă toate aspectele limbajului: pronunţia,
lexicul, gramatical, semantic, scris- cititul, fonetic.
2. Exersarea să fie sistematică; ea presupune precizarea componentelor
afectate şi interacţiunea tulburărilor de limbaj cu alte componente
ale personalităţi sau între ele.
3. Să urmărească analiza evolutiv- dinamică a tulburării ce presupune
elucidarea factorilor ce au intervenit de la apariţia tulburării până la
formă actuală. Fiecare tulburare poate fi cauză cât şi efect a
tulburării actuale.
4. Rezultatele trebuie consemnate în fişa logopedică.
=FIŞA LOGOPEDICĂ=
Documente in care se consemnează:
Date generale şi familiale
Date anamnestice care pot da informaţii asupra factorilor psihogeni
sau de mediu care pot influenta limbajul
Date obţinute din convorbirile cu părinţii despre felul cum a decurs
sarcina, evoluţia copilului: dinţii, dezvoltarea motorie sau bolile
suferite; în urma lor concluziile trebuie trase cu prudenţă datorită
faptului că părinţi pot omite sau uita şi de aceia ele trebuie confruntate
cu alte date din fişele şcolare.
Datele semantice şi funcţionale- abateri de la normă: înălţime,
greutate, conformaţia toracelui, a craniului.
Date despre aparatul fonator- se examinează bolta palatină,
implantarea dinţilor şi a maxilarelor (prognatism= proeminenţa
maxilarelor), se examinează limba (microglosie şi macroglosie,
anchiloglosie), vestibulul faringian, cavitatea nazală (plopii), mersul-
dacă este normal sau nesigur, dacă coordonarea mişcărilor este
deficitară, motricitatea facială (pareze), capacitatea respiratorie
(capacitatea de a conduce aerul pe gură sau pe nas), durata expiraţiei,
calitatea respiraţiei, tipul de respiraţie- toracică sau abdominală.
Capacitatea vitală măsurată cu spirometrul- volumul de aer ce poate fi
eliminat prin plămâni; lateralitatea- preferinţa pentru un ochi şi/sau o
mână (dreapta/stânga); dacă lateralitatea este sau nu afirmată.
13
Starea auzului(audiometria); starea auzului fonematic; capacitatea de
reproducere a fonemelor urmărindu-se analiza şi sinteza fonematică,
atenţia auditivă, memoria auditiv verbală (pronunţarea unui anumit tip
de silabă), analiza structuri fonematice (ce sunete cuprinde cuvântul),
sinteza structuri fonematice, ritmul şi fluenţa vorbirii (ritm rapid,
tărăgănat, dacă prezintă sincinezi- mişcări parazite, dacă apar mişcări
asociate- balansarea capului, stereotipuri verbale).
Vocabularul activ- se examinează prin denumirea diferitelor obiecte,
prin povestirea după imagini.
Vocabularul pasiv- prin înţelegerea unor cuvinte după imagini. Se
consemnează dacă este adecvat sau nu.
Structura gramaticală- se examinează prin diferite propoziţii dându-i
-se cuvântul de reper sau reconstituirea propoziţiei din cuvinte
amestecate, completarea lacunelor din propoziţie. Pentru limbajul
scris se dau probe de dictare şi se urmăresc toate simptomele.
Se examinează devierile de la manifestările de personalitate (CPI).
=ACTIVITATEA DE DIACNOZĂ=
14
Curs 2.
DISLALIA
STRUCTURA CURSULUI
1. 1.DEFINIŢIE
1.2. CAUZE
15
1.3. CLASIFICARE
16
2. Din punct de vedere simptomatologic dislalia se
caracterizează după mai multe criterii:
A. Aspectul exterior fonetic:
a- dislalie prin substituire
b- dislalie prin omisiune
c- dislalie prin deformare
B. Gradul de extindere:
a- dislalie simpla sau polimorfă – este afectat un singur sunet
sau sunete a căror pronunţie se realizează cu aceeaşi mişcare.
b- dislalie polimorfă- sunt afectate sunete în diferite regiuni de
articulare
c- dislalie universală sau totală- sunt afectate majoritatea
consoanelor
=SIGMATISMUL=
18
Cauza: limba hipertonică- în care muşchii extensori sunt slab
dezvoltaţi.
H. Sigmatismul labiodental
Se realizează prin frecarea curentului de aer între incisivi superiori si
buza inferioară alungită pe incisivi inferiori.
J. Sigmatismul nazal specific rinolaliei
Sunetul „s” se realizează între baza limbi şi peretele posterior a
faringelui; în despicătura palatină când limba nu ajunge la dinţi.
K. Sigmatism lalingual
Se realizează între baza limbi şi coardele vocale cu participarea
epiglotei, specific rinolaliei.
=ROTACISMUL=
Formele rotacismului
A. Rotacismul interdental-se realizează prin vibrarea vârfului limbii în
contact cu incisivi superiori(nuanţă sâsâită).
19
B. Rotacismul labial- se realizează prin vibrarea buzelor.
C. Rotacismul labiodental-limba nu are suficientă mobilitate şi atunci
buza superioară vibrează în contact cu incisivii superiori.
D. Rotacismul bucal- se realizează prin scurgerea aerului între limbă şi
obraji care intră în vibraţie.
E. Rotacismul marginal- vibrează marginile laterale ale limbii, limba
este lăţită.
F. Rotacismul apical- prin sprijinirea vârfului limbii pe alveole, dar
vibraţiile limbi sunt inadecvate, astfel există două forme ale acestui tip de
rotacism:
- polivibrant- când sunt mai multe vibraţii ale limbii;
- monovibrant- o singură vibraţie a limbii.
G. Rotacismul palatal- limba alunecă spre bolta palatină .
H. Rotacismul dorsal- când vibrează partea din mijloc a limbii.
I. Rotacismul velar-când vibrează vălul palatin.
J. Rotacismul uvular- când intră în vibraţie omuleţul sau uvula.
K. Rotacismul faringian- specific rinolaliei; vibraţia se realizează între
baza limbi şi faringe.
20
Orientarea timpurie pentru corectarea dislaliei este fundamentată ştiinţific prin
plasticitatea mai mare a proceselor neuropsihofiziologice în legătură cu modelarea
sunetului şi prevenirea complicaţiilor de natură psihologică.
Pentru corectarea dislaliei se folosesc metode cu caracter general şi specific.
În aplicarea lor trebuie să avem în vedere anumite aspecte care ţin de:
Simptomatologie- tulburările de pronunţie se pot manifesta diferit de la
un subiect la altul; se iau în vedere şi particularităţile temperamentale,
efectele tulburării în plan psihic.
Cauzele care au declanşat dislalia: dacă sunt organice sau funcţionale.
Condiţiile de viaţă şi activitate- colaborarea părinţilor, educatorilor,
învăţătorilor cu logopedul.
Vârsta şi nivelul de dezvoltare psihică.
Dacă tulburarea de pronunţie este asociată cu alte tulburări- în condiţiile
în care este asociată cu retard sau dacă sunt în relaţii cu tulburări de
scris- citit corectarea se realizează simultan; dacă este în relaţie cu
tulburări de ritm şi fluenţă se dă prioritate acestora pentru corectare (ex.
bâlbâiala).
22
În perioada însuşirii vorbirii pot să apară neconcordanţe în realizarea acestui
feed beak, astfel când deprinderile motrice privind forţa, precizia articulării
devansează procesele psihomotrice ce stau la baza capacităţii de percepere,
se formează deprinderile motrice care nu au fost modelate sub autocontrolul
auditiv şi se pot fixa ca deprinderi malformate. Pentru a fi corectate sunt
necesare următoarele exerciţii: de tipul „ghicirea vocii care te-a strigat”,
„telefonul fără fir”, exerciţii de diferenţiere a sunetelor fizice (zgomote) sau
identificarea sursei şi direcţiei; identificarea sunetelor fizice produse de
diferite obiecte, instrumente muzicale pentru dezvoltarea atenţiei auditive;
exerciţii pentru dezvoltarea memoriei auditiv verbale: reproducerea de serii
de silabe fără sens, memorarea unor cifre; se fac exerciţii de analiză şi
sinteză fonematică la copii mici care nu pot despărţi cuvintele în unităţi
fonematice: exerciţii de desprinderea sunetelor din cuvânt pe baza analizei
auditive, şi să formeze un cuvânt din sunete.
Dacă se fac exerciţii bazate exclusiv pe articulare fără dezvoltarea
capacităţii de diferenţiere şi autocontrol auditiv, aceste exerciţii nu au efect
pentru că logopatul nu îşi sesizează propriile mişcări şi semnificaţia
sunetelor emise.
d. Exerciţii de educare a personalităţii- din momentul începerii activităţii
logopedice se urmăresc următoarele obiective: redarea încrederii în propriile
posibilităţi, crearea convingerii că tulburarea nu presupune deficienţă intelectuală şi
că tulburarea poate fi depăşită, înlăturarea negativismului.
Se realizează prin „trăirea succesului”, logopedul oferindu-i şansa;
înregistrarea vorbirii la început şi compararea în vederea observării
progreselor făcute pe parcurs.
23
3. Etapa de consolidare – exersarea sunetului în silabe fără sens în care
sunetul se află la început, la mijloc şi la sfârşit. Se realizează cu ajutorul
cuvintelor pornind de la cele mai simple la cele mai complexe, cuvinte
care conţin sunetul respectiv; este de preferat ca sunetul afectat să fie
prezent de mai multe ori în cuvânt; apoi să se exerseze în propoziţii din ce
în ce mai grele. În această etapă nu este indicat să folosim sunetul cu care
se confundă. Logopedul trebuie să ştie că logopatul şi-a însuşit o parte din
pronunţia corectă a sunetului, şi să nu uite că atunci când pleacă de la
cabinet are tendinţa să vorbească aşa cum este încurajat.
4. Etapa de diferenţiere –când sunetul s-a consolidat se exersează
sunetul alături de sunetele cu care se aseamănă în cuvânt şi silaba. Se
diferenţiază de sunetul cu care îl confundă. Se introduc cuvinte în care se
află sunete cu care se aseamănă.
5. Etapa de automatizare – autocontrolul este minim şi poate emite
sunetul cu uşurinţă. Se consideră că sunetul a fost însuşit.
24
Curs 3.
RINOLALIA ŞI DISARTRIA
1. RINOLALIA
STRUCTURA CURSULUI
1. Definiţie. Clasificare.
2. Corectarea rinolaliei.
1.1. DEFINIŢIE.
1.2. CLASIFICARE
25
rezonanţă de „fund de sac” (afectate consoanele nazale „m”
şi „n”).
c. Rinolalie mixtă- în vorbire predomină atât rinolalia
deschisă cât şi cea închisă.
a. RINOLALIE DESCHISĂ.
Cele mai mari probleme apar la despicăturile palatine ale căror modele de
corectare sunt mai variate. Este necesară o activitate preoperatorie logopedică care
urmăreşte formarea corectă a bazei de articulare prin strângerea nărilor, realizându-
se o activare naturală a sfintelui nazofaringian, apoi realizându-se fără astupare prin
28
exerciţii de suflat prin strângerea nărilor şi pronunţarea de diferite cuvinte. Un rol
important îl au exerciţiile postoperatorii valabile pentru toate formele de rinolalie.
Exerciţii postoperatorii- pentru mobilitatea vălului palatin: masaj
digital, exerciţii de respiraţie prin suflarea în obiecte- dat fiind faptul
că aerul sub presiune este un bun maseour al vălului palatin; exerciţii
prin astuparea unei nări cu solicitarea suflului; exerciţii de deglutiţie a
lichidelor în cantităţi mici cât mai frecvent.
- Condiţia primară pentru corectare este de a suplima
participarea normală a laringelui şi de a muta locul de
articulare a limbii. Hipofuncţia muşchilor trebuie să fie
transformată prin exerciţii într-o activitate puternică şi
energică.
- După ce se obţine coordonarea organelor
fonoarticulatoare şi a vălului palatin, se fac exerciţii de
emitere a sunetului similare cu cele de la dislalie,
eşalonarea sunetelor este în funcţie de exersarea
închiderii, exersarea vocalelor în ordinea uşurinţei de
închidere.
- Se începe prin exersarea în cuvinte, în silabe, mai întâi
în şoaptă şi apoi mai tare, după care urmează
explozivele şi celelalte sunete care se exersează
folosindu-se alte consoane pe care rinolalicul le
pronunţă bine obţinându-se sunetul afectat (din „n” se
obţine „t”). Pentru a preveni contaminarea nazală se
exersează mai întâi sunetele orale după care cele
nazale.
Pentru înlăturarea „coup de glotte” se exersează în şoaptă şi apoi tare
cu apăsarea laringelui până se elimină acest timbru rinofonic.
b. RINOLALIE ÎNCHISĂ
2.CORECTAREA RINOLALIEI
c. RINOLALIE MIXTĂ
2.DISARTRIA
2.1. DEFINIŢIE
2.3.CLASIFICARE
=CORECTAREA DIARTRIEI=
34
Prognosticul este în funcţie de fiecare în parte, de particularităţile de
personalitate.
Dacă disartria este însoţită de debilitate mentală- prognosticul nu
este optimist- corectarea trebuie să se realizeze timpuriu; exerciţiile
trebuie să se realizeze cu foarte multe pauze deoarece aceştia
obosesc uşor; tulburările motorii impun o atitudine grijulie pentru
că nu se pot concentra asupra mişcării.
Exerciţii de chinetoterapie.
Exerciţii pentru pronunţie- logopedul trebuie să ştie că mişcările
fiziologice sunt realizate automat, iar mişcările voluntare nu se pot
realiza. Pentru stimulare pot fi folosite mişcările păstrate: pentru
dezvoltarea musculaturi buzelor- poate să reacţioneze când îi dai o
bomboană iar dacă este solicitat să strângă buzele trebuie gâdilat.
Exerciţii de respiraţie- culcat pe canapeaua logopedică cu greutăţi
pe torace.
Exerciţii de pronunţie- după modelul de la dislalie.
Terapia este de durată şi necesită perseverenţă.
35
Curs .4.
TULBURĂRILE DE RITM ŞI FLUENŢA
1. BÂLBÂIALA
1.1. DEFINIŢIE
1.2. ETIOLOGIA
36
4. Teorii ale cauzelor psihogene: manifestările psihonevrotice fiind
semnul unor tulburării de acomodare emoţională.
5. Teorii ale dezvoltării: bâlbâiala apare în timpul dezvoltării la copii
prin influenţele nefavorabile.
a. CAUZE SOMATO-FIZIOLOGICE
Ereditatea – mai mulţi autori au semnalat în familiile
bâlbâiţilor un număr însemnat de descendenţi bâlbâiţi,
decât în cazurile copiilor cu familie normală. H. Gutzman
a constatat ereditatea bâlbâieli în 28% din cazuri; unii
autori au constatat că bâlbâiala este mai frecvent moştenită
de la mamă. Autorii consideră că se transmite ereditar o
anumită instabilitate emotivă ce predispune la
dezorganizarea activităţii psihice sau o instabilitate în
coordonarea neuromusculară denumită distenie; pe fondul
acestei inabilităţii neuromusculare apar factorii bâlbâielii şi
se consolidează.
Cauze de dominanţă centrală – a existat părerea că
stângacii sunt mai predispuşi la bâlbâială dar ea a fost
infirmată. Autorii sunt de acord cu ideea lui Froschels că
stângăcia controlată, prin tensiunea provocată unui copil cu
lateralitate stângă poate genera bâlbâiala.
Tulburării de natură endocrină – insuficienţele tiroidiene
prin consecinţele pe care le au asupra activităţii sistemului
nervos, asupra troficităţii musculare şi asupra
mecanismului respirator pot provoca bâlbâiala. C. Parhon a
pus în evidenţă frecvenţa bâlbâieli în cazurile în care există
focare de guşă endemică şi în cazurile cu cretinism.
Întârzieri în dezvoltarea funcţiilor motorii- autorii
explică prezenţa bâlbâieli prin întârzierea mielinizării a
fibrelor nervoase ce intervin în coordonarea musculaturii
aparatului fonoarticulator. Astfel se explică frecvenţa mai
mare la băieţi, datorită mielinizării mai tardive (2-4 ani).
Bâlbâiala apare ca urmare unui dezechilibru între
procesele de excitaţie şi inhibiţie a centrilor motorii – G.
Marinescu arată că stările de excitaţie la nivelul centrilor
motorii sunt prea slabe fiind inhibate de focarele de
excitaţie.
37
Întârzierea în dezvoltarea vorbirii – decalajul între
posibilităţile de gândire şi cala de exprimare. Inabilitate în
exprimarea ideilor urneşte o insuficienţă lingospeculativă.
b. CAUZE PSIHO-SOCIALE
Stările de nevroză – autorii de concepţie psihanalitică consideră că
bâlbâiala este un simptom al unui sindrom nevrotic în care persoana
este puternic perturbată de existenţa unor conflicte interne. Bâlbâiala
este o perturbare emotivă provocată de privarea climatului afectiv şi de
stabilirea unor relaţii nesănătoase între copil şi părinţi.
Stările de anxietate – ce provin de la mamă se imprimă în caracterul
copiilor şi pot determina bâlbâiala.
Greşeli de educaţie – datorită nemulţumiri copiilor că nu pot satisface
cerinţele părinţilor; inabilitatea retardaţi din punct de vedere motor duc
la fixarea bâlbâieli îngreunând posibilităţile de a se exprima. Bâlbâiala
poate apărea şi datorită greşelilor cadrelor didactice.
Bilingvismul înainte de însuşirea limbii materne – îngreunează
însuşirea limbajului.
Terapia greşită a unor tulburări – tratarea timpurie a unei dislali
fiziologice.
Stările de stres – conflictele, spaimele, la vârstele mici duc la un
dezechilibru al copilului. În stres afectiv are loc o dezintegrare a
mişcărilor verbale automatizate manifestate prin contracţii musculare.
=SIMPTOME=
38
Simptomele incipiente asemănătoare cu anumite particularităţi specifice în
perioada 3-5 ani. Copilul nu stăpâneşte gândurile prin cuvinte şi structurile
gramaticale. Copilul este neîndemânatic în structurarea propoziţiilor datorită
faptului că formele limbajului nu sunt consolidate. Ei caută expresia şi repetă silabe
şi cuvinte. Dacă nu sunt complicaţii aceste interacţii dispar când se consolidează
reflexele fonoarticulatorii, când copilul dobândeşte suficientă eficienţă, securitate
în exprimarea gândurilor sale. Dispariţia se face dacă anturajul se comportă
adecvat; în caz contrar se fixează aceste interacţii. La copii care nu sunt bâlbâiţii,
prima disfluenţă poate trece neobservată pe când la cel cu bâlbâială disfluenţele se
repetă în continuare.
Bâlbâiala devine o manifestare patologică când fonemul iniţial este pronunţat
în mod spasmo-fonic. Când devine conştient face greşeli, se teme să vorbească
astfel bâlbâiala devine secundară. Pentru evitarea acestui lucru copilul nu trebuie să
fie conştient că are o problemă pentru că apoi apar şi alte tulburări de: coordonare
între mişcările organelor fonatorii cu a celor respiratori şi articulatori. La bâlbâiţi-
la nivelul faringelui- coardele vocale nu se aproprie suficient iar organele
respiratori şi cele articulatorii sunt pregătite de rostirea sunetului. Din cauza lipsei
de coordonare apar întreruperi a activităţi verbale, bâlbâiţi încearcă să- o înlăture
prin forţarea efortului de pronunţare şi de respirare, el făcând tot ceea ce nu trebuie
să facă.
Simptome:
Tulburări de natură respiratorie – sunt frapante- în vorbirea
normală aerul este folosit economicos pe când la bâlbâiţi, uni expiră
chiar înainte de a emite sunetul. Această tulburare este vizibilă în
bâlbâiala cronică. Respiră în timpul citirii, în gând vorbirea este
normală dar cea fonatorie este încordată excesiv.
Tulburări ale mişcării fonatori – bâlbâiţii manifestă mişcări
spasmatice ale laringelui, glota se închide cu forţă şi forţând pot
apărea uni noduli verbali.
Tulburări ala mişcării articulatori – pronunţarea greşită a unor
cuvinte; se întâmplă ca bâlbâiţii să pronunţe cuvintele uşoare mai
greu, şi cuvintele mai grele, mai uşor. Interacţiile sunt mai puţine cânt
cântă datorită faptului că i se abate atenţia de la articulaţie.
Mişcări asociate sau sincinezii: clipesc, împing limba în faţă,
scrâşnesc dinţii, întorc capul, strâng pumnii, bat din picioare. Seeman
a observat că uni fac sărituri sau chiar câţiva paşi ceea ce atrag glume
din partea celor din jur.
Manifestări:
Accelerarea vorbirii : în cuvinte mai lungi ;cu cât propoziţiile sunt mai
lungi, cu cât propoziţia are mai multe cuvinte.
39
Articulează corect propoziţii scurte însă la cele lungi vorbirea devine
neinteligibilă.
Ritm sacadat.
Suprimare şi repetiţii de silabe, omiterea, condensarea cuvintelor.
Datorită precipitării repetă primele silabe dar şi silabe accentuate din
mijlocul cuvintelor.
Pronunţia este afectată datorită faptului că ritmul este prea rapid.
Monotonia limbajului- nu sunt respectate inflexiunile prozodice ale
limbii: intensitate, accent.
Activitatea motorie generală: agitaţie continuă chiar şi în timpul
somnului; scrisul este precipitat, omiţând şi deformând cuvintele;
locomoţia se desfăşoară foarte rapid, se opreşte brusc.
Din punct de vedere psihic se manifestă iritabilitate, sunt colerici,
comportament inconstant, îşi pierd stăpânirea de sine, trece drept o
persoană certăreaţă şi lasă impresie defavorabilă.
=SIMPTOMELE PSIHICE=
Manifestă teamă de a vorbi (logofobie). Datorită acestei frici bâlbâitul
pregăteşte cuvintele cu o forţă exagerată, accentuând astfel, bâlbâiala. Uneori ei
preferă să tacă.
Teama îl face să-şi îndrepte atenţia la propriile mişcări fapt care agravează
tulburarea. Seeman a făcut o comparaţie între mişcările braţelor şi mişcările
organelor de articulaţie. El a arătat că sunt normale când sunt automatizate,
inconştiente, dar atunci când sunt conştientizate ele devin anormale, cursul
mişcărilor automate este tulburat şi devine neîndemânatic. Tot el arată că şi firescul
derulării limbajului este tulburat atunci când îşi concentrează atenţia asupra lui.
Acestea devin exagerate, explozive, spasmatice şi când sunt supuse la sunet se agită
şi se concentrează.
Bâlbâiala se observă şi în scris. Gutzman a descris interacţii involuntare ale
grafemelor; Froschels a descris greşeli şi inversări de grafeme iar în formele mai
grave, apăsări spasmatice, emiţând ipoteza că la bâlbâiţi cuvintele scrise nu se
realizează ca unităţi integrale ci ca unităţi fragmentate.
2.LOGONEVROZA
4.TAHILALIA
6. AFTONGIA
TERAPIA BÂLBÂIELII
=EXERCIŢII DE RESPIRAŢIE=
Au scopul de a regla ritmul respirator, articulator şi fonator; odată cu
agravarea bâlbâieli apare un efort suplimentar ce duce la contractarea gâtului iar
aceste exerciţii au rol de relaxare.
Respiraţia cea mai potrivită este cea diafragmală.
Pe canapea cu greutatea pe abdomen copilul este pus să inspire cu lărgirea
cavităţii fără participarea toracelui.
Exerciţii de respiraţie verbală- au scopul de adapta respiraţia la fonaţie şi
invers.
Exerciţii cu marcarea timpilor respiratori şi inspiratori cu pronunţarea
vocalelor.
=EXERCIŢII PENTRU RESTABILIREA FLUENŢEI VERBALE=
Există mai multe procedee care au dat rezultate în diferite cazuri. Pentru
folosirea procedeului adecvat logopedul trebuie să cunoască cât mai multe pentru a
le putea folosi în raport cu personalitatea individului.
1. Procedeul silabisirii.
Folosit în faza iniţială a terapiei şi are efect rapid asupra opriri
repetiţiilor.
Nu trebuie folosit mult pentru că ritmul obţinut nu corespunde ritmului
normal al vorbirii.
Se foloseşte un metronom căruia i se imprimă un ritm iar subiectul
trebuie să vorbească silabisit după bătăile metronomului.
44
prin silabisire nu mai apar spasmele, subiectul capătă încredere în sine.
În bâlbâială , tahilalie şi tumultus sermonis este singurul procedeu care
trebuie folosit.
2. Procedeul prelungirii sunetelor.
Presupune prelungirea primei vocale sau a tuturor vocalelor pentru a
învăţa să vorbească pe scheletul vocalelor prelungite.
3. Procedeul continuităţi tonului vocal.
Schimbarea intonaţiei sau a accentului pe silabe.
El învaţă numai melodia propoziţiei cu accentul pus unde trebuie.
4. Procedeul coarticulaţiei sunetelor.
Presupune pronunţarea după scheletul vocalic pentru a relaxa
musculatura şi pentru a preveni spasmele.
se realizează până când el poate vorbi normal.
5. Practica negativă sau bâlbâiala voluntară.
Se bazează pe ideea că pentru a destrăma un obiect trebuie să o faci
deliberat.
se recomandă în formele cuvintelor uşoare de care nu se teme pentru a
dispărea frica de a greşi.
Nu poate fi folosit la vârstele mici.
6. Întreruperea şi reluarea vorbiri „stop- go”.
Are rolul de a-l obişnui pe subiect să-şi creeze o stare pregătitoare de
câte ori simte apariţia spasmului pentru a-şi pregăti respiraţia şi pentru a
putea articula cuvântul corect.
7. Procedeul masticaţiei- Demostene.
Froschels explică că vorbind sau mâncând participă aceleaşi organe
sau muşchi. Dacă el nu are dificultate mâncând nu ar trebui să se bâlbâie.
8. Procedeul asocieri pronunţiei cu scrisul.
45
SEMESTRUL II
Curs 1.
TULBURĂRI DE VOCE
1. DEFINIRE
Vocea este sunetul care rezultă din punerea în vibraţie a coardelor vocale
prin mecanismul glotic, de armonice, sub influenţa presiuni aerului respirator, sunet
care este încărcat şi modelat în cavităţile de rezonanţă.
Sunetele vorbirii nu sunt simple ci complexe, care se pot descompune în
sunetul fundamental şi sunetul complementar, care se află în relaţii armonice cu
sunetul fundamental de aceea se mai numesc şi sunete armonice.
Pentru producerea vocii intervin trei sisteme:
1. Sistemul energetic.
2. Sistemul generator.
3. Sistemul rezonator.
1. Sistemul energetic.
Mecanismul fonator este pus în mişcare prin efortul anumitor muşchi
care se contractă: abdominali sau intercostali cu ajutorul cărora aerul
pulmonar este trimis în exterior.
2. Sistemul generator- în care se produc vibraţiile sonore la nivelul glotei-
aici se generează sunetul fundamental.
3. Sistemul rezonator.
Se încarcă de armonice- se referă la faringe, cavitatea nazală,
toracică; rezonează la fiecare persoană în alt mod.
Dacă starea funcţională a acestor componente nu este afectată, vocea
va fi mereu aceiaşi şi îl va reprezenta pe subiect.
Varietatea randamentului vocal este în funcţie de un număr de factori
de ordin constituţional, fiziologic, psihologic cum sunt: caracteristicile
organelor fonatoare, forţa musculaturii care participă la fonaţie, vârsta,
starea de sănătate, capacităţile auditive, calităţile emoţionale.
Funcţia vocală adecvată depinde de coordonarea cât mai perfectă între
respiraţie, mişcările laringelui, vibraţia coardelor vocale, adecvarea cavităţilor de
rezonanţă vocală, supleţea mişcărilor articulatorii. O voce corectă nu solicită efort
şi nu oboseşte. Modificările la nivelul compartimentelor duc la afectarea calităţilor
vocii: înălţimea, intensitatea şi timbrul.
Înălţimea:
însuşirea vocii umane în emiterea de sunete grave sau acute, este în
funcţie de numărul de vibraţi pe secundă a undelor sonore, şi depinde de
contracţiile efectuate de undele sonore.
46
sunetele înalte se produc datorită unui număr mai mare de vibraţii pe
secundă şi sunt specifice coardelor vocale mici şi subţiri.
coardele vocale lungi şi groase corespund vocii groase şi joase; acest
lucru mai depinde şi de influxul nervos comandat de creier.
totalitatea sunetelor care pot fi emise fără efort de la nota cea mai
joasă la cea mai înaltă, formează întinderea vocii umane şi este de două
octave aproximativ 15 note care sunt emise în trei registre: registrul grav
de piept= corespunzător rezonanţei sunetului în cavitatea glotică; regisrul
mediu= corespunzător rezonanţei sunetului la nivelul glotei; registrul de
cap sau înalt; corespunzător rezonanţei sunetului la nivelul cavităţii
supraglotice. Există anumite poziţii care favorizează expansiunea undelor
sonore la un anumit registru al capului- capul plecat cu bărbia în piept
favorizează expansiunea undelor sonore în jos, favorizează registrul grav
şi opreşte expansiunea undelor în sus; capul ridicat cu bărbia în sus
favorizează drumul spre cavitatea supraglotică, favorizând registrul înalt.
Trecerea de la un registru la altul se numeşte pasaj; o calitate esenţială a
vorbirii este trecerea nesesizabilă de la un registru la altul.
Intensitatea:
determinată de amplitudinea vibraţiilor coardelor vocale, forţa de
percuţie a aerului respirator, care este în raport direct cu elasticitatea
pulmonară, cu forţa musculaturii abdominale şi intercostale, tonusul
musculaturii laringiene.
gradul de forţă pe care îl atinge o voce fără efort, fără să surmeneze;
dincolo de ele vocea este obositoare, capătă caracter de ţipăt, afectează
sănătatea coardelor vocale.
Timbrul:
particularitatea vocală proprie fiecărui individ;
depinde de natura coardelor vocale şi de natura centrilor de rezonanţă
în care sunetul fundamental produs în laringe se completează cu sunetele
armonice.
aceea calitate care deosebeşte două sunete cu aceeaşi intensitate şi
aceeaşi înălţime;
depinde de numărul armonicelor şi de repartiţia acestor armonice la
sunetul fundamental.
specificul fundamental este determinat de specificul particular al
combinaţiei: factori musculari, osoşi, cartilaginoşi ce formează cavitatea
de rezonanţă în care se formează armonicele.
Tulburările de voce se referă la perturbarea calităţii vocii prin afecţiuni
organice sau funcţionale ale laringelui sau coardelor vocale.
47
=CLASIFICAREA TULBURĂRILOR DE VOCE=
1. DISFONII ŞI DIZODII
2. RĂGUŞEALA VOCALĂ
3. FONASTENIA
4. PSEUDOFONASTENIA
5. MUTAŢIE PATOLOGICĂ A VOCII
1. DISFONII
1.1. CLASIFICARE
A. În funcţie de gravitate se împart în:
Uşoare- vorbirea este diluată, lipsită
de claritate.
Accentuate (gradul II)- afectarea
intensă a calităţii.
Grave (afonii)- vocea nu se produce
sau se produce în şoaptă.
B. După criteriul etiologic se împart în:
a. ORGANICE
b. FUNCŢIONALE
a. ORGANICE
Afecţiuni organice ale laringelui care apar în urma unor afecţiuni
miopatice ale muşchilor intrinseci ale laringelui; pareze sau paralizii ale
nervului recurenţial; afecţiuni inflamatorii- acute ale laringelui sau cronice mai
vechi; tumori laringiene.
Afecţiuni ale muşchilor- în producerea vocii acţionează muşchii
contractori ai coardelor vocale, muşchii abductori, muşchii aductori şi muşchii
constrictori; prin afectarea lor se produce: slăbirea tensiunii coardelor vocale
apărând dificultăţi în a emite sunetele înalte astfel vorbirea devine monotonă;
afecţiunile muşchilor închizători fac ca glota să nu se închidă perfect, astfel
vorbirea este slăbită ca intensitate, înălţimea este modificată şi oboseşte mai
repede; afecţiunile acestor muşchi sunt asociate cu afecţiuni ale mucoasei
laringiene.
Pot fi provocate de paralizii şi pareze ale nervului recurenţial- produse
de întreruperea nervului recurenţial în oricare dintre punctele din traiectul său
(de la nervul vag până la pătrunderea în laringe)- pot fi provocate de boli ca:
sifilisul, febră tifoidă, înţeparea plăcilor, afecţiuni cardiace care provoacă
dilatarea pereţilor vaselor sanguine.
48
Coardele vocale sunt imobilizate şi în funcţie de poziţia în care s-a
oprit coarda vocală, disfonia poate lua forme de slăbire a intensităţii şi vocea ia
forma bitonală.
Ele pot fi şi bilaterale foarte rare şi foarte grave- pot fi mortale dacă
coardele vocale se opresc în poziţia în care glota este închisă deoarece respiraţia
devine imposibilă; dacă glota este întredeschisă apar tulburări pulmonare,
neputându-se realiza obstacolul glotei = tusea.
Afecţiuni inflamatorii acute ale laringelui- debut brusc în urma unor
infecţii cu pleumocoli, ingerarea băuturilor reci, respiraţie pe gură astfel încât
mucoasa se înroşeşte, se îngroaşe pe alocuri apărând secreţii purolente, scade
intensitatea vocii cu răguşeală vocală. În cea cronică- inflamarea cronică a
musculaturii- se manifestă mai ales dimineaţa cu o voce stinsă necesitând mai
multe reprize de tuse pentru a-şi reveni, însă vocea oboseşte repede şi scade ca
intensitate în timpul zilei.
Apare ca urmare a tumorilor laringiene- foarte răspândită în
profesiunile vocale de mare intensitate (cântăreţi cu tendinţa de a deplasa vocea
spre tonalităţi mai înalte, profesori, actori, avocaţi).
Apariţia nodulilor vocali (noduli vocali= tumefacţii proeminente pe
marginea liberă a coardelor vocale), este favorizată de tensiunea muşchilor
tensori şi retractori; vocea scade, timbrul este inegal şi răguşit, apare oboseala
care necesită pauze pentru a-şi recupera calităţile vocii; eforturile vocale mai
mari accentuează nodulii vocali- vorbirea este bitonală şi nu se ajunge la afonie;
prima intervenţie este chirurgicală.
b. FUNCŢIONALE
Disfoniile funcţionale sunt alterări ale sonorităţii produse în laringe din cauza
utilizării neadecvate a mijloacelor fonatoare în timp, examenele nerelevând nici un
suport organic. În afara unei cauze organice, subiectul în timpul vorbirii prezintă o
tehnică greşită printr-o defectuoasă coordonare şi fonatorie astfel încât vocea
devine: gâtuită, tremurată, spasmică sau în cazul unei hipotomii musculare- voce
ştearsă. Ele rezultă din hiperkinezia vocală ce constă într-un efort maxim sau
hipokinezie constând într-o slăbiciune vocală astfel încât:
1. Disfonie funcţională hipokinetică .
Apar la subiecţii slăbiţi după o boală grea sau la cei extenuaţi după
eforturi fizice şi psihice de lungă durată;
Subiectul vorbeşte normal la începutul conversaţiei apoi pe parcursul
ei începe să răguşească apărând pauze cu o intensitate scăzută;
Este necesar să-şi restabilească forţele organismului printr-un regim
alimentar bogat şi un antrenament vocal progresiv;
49
La copii apare prin forţarea vocii în perioada de creştere a laringelui; la
copii care au un comportament turbulent, vocea devine răguşită şi surdă.
2. Disfonie funcţională hiperkinetică.
Apare în urma unor eforturi vocale intense cu efort pentru a produce
sunete ce nu sunt caracteristice subiectului; subiectul resimte senzaţii
anormale, crampe musculare şi senzaţii de constricţie;
La copii hipotonici cu pieptul mic şi abdomen proeminent, vorbirea
este lipsită de intensitate din cauza lipsei susţinerii respiratorii.
Disfoniile funcţionale pot fi provocate şi de un dezacord în conformaţia
organelor fonatorii laringele este mic şi cavitatea este normală; laringele este
normal iar cavitatea prezintă anomalii.
2. RĂGUŞEALA VOCALĂ
3. FONASTENIA
4. PSEUDOFONASTENIA
52
este nevoie de 1000-1500 de cm3 de aer –3000-4500 de cm3 de aer- cea
incorectă. Respiraţia fonatorie este diferită de cea mută.
Ventilaţia pulmonară în timpul actului respirator se caracterizează prin
impedanţa de scurgere- rezistenţa mecanică pe care o întâmpină aerul
când trece prin fanta glotică astfel încât scurgerea aerului este încetinită şi
se realizează o presiune subglotică. Are un rol foarte important în fonaţie
şi poate fi educată.
Presiunea subglotică influenţează tonusul coardelor vocala, intensitatea
şi durata emisiei; ea nu se realizează prin inspiraţii profunde ci prin
controlul mişcării respiratorii (respiraţia diafragmală); este diferită de la
vocea cântată la vocea vorbită- la cei cu disfonii, exerciţiile de cântat sunt
foarte importante, necesitatea educării unei respiraţii adecvate automată,
costoabdominală cu participarea diafragmei. Trebuie înlăturată respiraţia
care favorizează expansiunea toracică în înălţime deoarece aceasta nu este
adecvată.
Inspiraţia este nazală pentru a filtra şi încălzii aerul cu deplasarea
înainte a diafragmei, astfel coastele inferioare se lărgesc iar regiunile
pectorale şi claviculare să rămână imobile. Diafragma coboară
determinând lărgirea anteroposterioară şi în respiraţie abdomenul se
contractă.
Cea mai bună voce este cea care se produce cu minimum de efort.
Variaţia efortului vocal potrivit cu nevoile intensităţii timbrului
menţinând nivelul contracţiilor coardelor vocale la nivelul minim.
Exerciţii de respiraţie- cu braţele încrucişate la nivelul umerilor
împiedicându-se contracţia gâtului. Se poate exersa mai întâi respiraţia
mută şi apoi pe vocale.
53
=CORECTAREA INTENSITĂŢII VOCII=
Dificilă datorită faptului că subiectul şi-a automatizat un
mecanism acustico-vocal, se poate realiza şi prin imitaţie;
Sa constatat că mulţi dinte copii vorbeau cu o intensitate scăzută
deoarece urmau exemplul părinţilor (vocea normală-20-30 decibeli);
Cei care vorbesc încet au impresia că ţipă iar cei care vorbesc
tare au impresia că vorbesc încet; ei nu sunt incomodaţi de acest lucru, ba
chiar consideră că este un lucru normal.;
Este nevoie de foarte multă perseverenţă şi de exersarea la
aceeaşi intensitate a anumitor lecturi şi nepermiterea subiectului să
intensifice sunetului.
54
Curs 2.
55
această succesiune de foneme care trebuie transformate în grafeme indiferent dacă
sunt scrise la mână sau la maşină.
Citirea- începe prin perceperea, prin recunoaşterea semnificaţiei literelor sau
a cuvintelor şi apoi urmează regăsirea în memorie a cuvântului scris.
Citirea presupune parcurgerea simultană a următoarelor secvenţe:
identificarea indicilor vizuali ai cuvintelor- se face apel la memoria
vizuală; factorii fonologi sunt ignoraţi;
lexia- presupune accesul lexic propriu-zis la semnificant; presupune
decodarea lexemelor prin utilizarea corespunzătoare lexem-fonem;
identificarea semnificaţiei cuvântului scris a cărui formă fonologică este
stocată în memorie; în acest segment cuvântul este recunoscut vizual şi
auditiv;
sesizarea şi recunoaşterea grupării cuvintelor într-o propoziţie, ordinea
cuvintelor, topica; sesizarea funcţiilor de conţinut a cuvântului, funcţia
morfologică, rolul sintactic al cuvântului;
înţelegerea mesajului scris ca tot unitar- presupunere conexarea
promptă şi adecvată a noilor semnificaţii la cei anteriori asimilaţi.
Scrisul presupune parcurgerea următoarelor secvenţe (aceleaşi ca la citire dar
în altă ordine):
conceperea scrisului. Presupune alegerea cuvintelor, planificarea lor,
aspectul semantic;
elementul motor apare în plus faţă de citit;
percepţia vizuală este faza finală.
Există patru grade de dificultate în realizarea scrisului:
1. Compunerea sau autodictarea- presupune conceperea şi
elaborarea integrală a textului care se naşte din limbajul intern.
2. Dictarea – presupune transformarea textului scris de mână a
limbajului oral al altei persoane; presupune analiză acustică a
sunetelor altuia, identificarea fonemelor componente şi
transformarea lor în grafeme.
3. Transcrierea- presupune transpunerea textului tipărit în text scris
de mână; presupune discriminarea vizuală şi grafo-motrică a
literelor.
4. Copiere sau desenare a literei.
În citire sunt solicitate mecanismele vizuale, auditive, perceptiv-motorii,
spaţiale şi temporale; înţelegerea simbolului codificat de societate; mecanismul
intelectual- deficienţii mintali profunzi sunt incapabili să-şi însuşească scris-cititul;
buna funcţionare a sistemului vizual pentru identificare şi localizarea caracterelor
scrise unele în raport cu altele, şi sisteme lingvistic ce primeşte de la un sistem
56
vizual informaţia care a fost analizată vizual şi care este folosită pentru efectuarea
de operaţii de natură lingvistică.
În scris sistemul lingvistic transpune sistemul motor, succesiunea de
grafeme ce trebuie produse. Este nevoie de coordonare şi organizare a mişcărilor,
de o corectă desfăşurare în spaţiu şi în timp.
Acţiunea achiziţiei actului lexico-grafic presupune anumite condiţii de
dezvoltare fizică şi senzorială, condiţii afective şi sociale, condiţii legate de
dezvoltarea funcţiilor simbolice, funcţii reprezentative care trebuie să fie
dezvoltate; condiţii legate de dezvoltarea limbajului oral; condiţii legate de nivelul
intelectual; condiţii legate de perceperea spaţială şi temporală. Tulburările apar
deoarece aceste condiţii nu se îndeplinesc.
Dislexo-disgrafiile- incapacităţile parţiale şi persistente de a identifica
scheme motorii sau perceptive suficient de diferenţiale care să asigure identitatea
grafemelor în scris şi identificarea literelor. Incapacitatea de discriminare a
semnelor în cuvântul citit şi ortografiere greşită în scris.
În cadrul Federaţiei Mondiale de Neurologie, în 1968, la care au participat
specialişti neurologi, psihologi, psihiatri, pedagogi sau dat două definiţii
edificatoare a dislexo-disgrafiei: „O tulburare manifestată în învăţarea cititului, în
ciuda unei instruiri convenţionale, a unei inteligenţe adecvate şi a unor factori
socio-culturali oportuni. Depinde de disabilităţi fundamentale cognitive care
frecvent sunt de natură constituţională” sau „O tulburare la copii, care, în ciuda
unei experienţe de clasă convenţionale, nu pot dobândi abilitatea de a citi, de a
scrie, de a silabisi corespunzător abilităţii lor intelectuale.”
Diagnosticul de dislexo-disgrafie se pune după scurgerea timpului necesar
pentru învăţarea scris-cititului, ce diferă în funcţie de motivaţie, de dezvoltarea
psihică, efort şi metodele folosite. La copilul cu intelect normal diagnosticul se
poate pune la sfârşitul clasei a II a, când media copiilor îşi însuşesc scris-cititul. La
deficientul mintal diagnosticul se pune după clasa a IV a. La nivelul limbii române
frecvenţa este de 3-5 % din populaţia şcolară. În alte tării Franţa şi Anglia frecvenţa
ajunge la 8-10 % datorită limbii nefonetice.
57
1. Cauze care ţin de subiect:
59
se caracterizează prin aceea că, subiecţii respectivi nu pot realiza
progrese însemnate în achiziţia scris-cititului, cu toate eforturile depuse,
şi se poate presupune că la baza ei stă o cauză genetică;
pe lângă fenomenele disortografice, se manifestă dificultăţi în
înţelegerea simbolurilor grafice, a literelor, cuvintelor, propoziţiilor şi
sintagmelor;
apar frecvente omisiuni atât ale grafemelor, literelor, cât şi ale
cuvintelor, înlocuiri-substituiri, confuzii, inversiuni şi adăugiri în
propoziţii diferite, în funcţie de fiecare caz în parte.
3. Dislexo-disgrafia spaţială sau spaţio-temporală (H. Hecaen):
se manifestă printr-o scriere şi o citire pe diagonală, odată cu prezenţe
unor fenomene de separare a cuvintelor în silabe şi de scriere ondulată,
ceea ce dă aspect şi mai mare de imprecizie în conduitele grafo-lexice.
4. Dislexo-disgrafia pură sau consecutivă:
se constată frecvent în situaţii de asociere cu alte handicapuri şi pe
care mulţi autori o neagă ca entitate de sine stătătoare şi o consideră ca
fiind o manifestare, în cadrul unei categorii bine delimitată, a unor
dereglaje cu nu caracter mai general şi mai grav;
asemenea forme se întâlnesc pe fondul afaziei, alaliei, hipoacuziei.
5. Dislexo-disgrafia motrică:
apare ca urmare a tulburărilor de motricitate şi psihomotricitate şi
duce, cel mai des, la un scris ilizibil;
citit- scrisul unor astfel de subiecţi este neglijent, neregulat, inegal,
tremurat, tensionat, rigid, cu prezenţa unor dificultăţi de înţelegere şi de
raportare corectă la citit-scris.
6. Dislexo-disgrafia lineară:
poate fi considerată ca fiind o incapacitate în trecerea de la rândul
parcurs la următorul, sărirea peste unele spaţii, lăsându-le libere pe altele
şi care este mai accentuată în scris faţă de citit.
=MANIFESTĂRILE DISLEXO-DISGRAFIEI=
67
3. Educarea şi dezvoltarea capacităţii de orientare şi structurare spaţială
69
2. METODE ŞI PROCEDEE CU CARACTER SPECIFIC LOGOPEDIC
70
Exerciţiile efectuate pentru corectarea disgrafiei şi a dislexiei să se
bazeze, pe cât posibil, pe materialul pe care îl foloseşte subiectul în
şcoală sau în activităţile profesionale.
În cadrul metodelor şi procedeelor cu caracter specific logopedic se insistă pe
acele metode care au fost verificate în practica logopedică.
72
Prin toate aceste procedee, logopatul îşi dezvoltă capacitatea de a sesiza
legăturile dintre fonem-grafem, fonem-literă şi literă- grafem în planul perceptiv,
pe de o parte, iar pe de altă parte, în cel al reprezentării şi al gândirii.
73
este centrată pe o anumită categorie de cuvinte, litere şi grafeme, învaţă să le
diferenţieze de altele şi să depună eforturi pentru a le reproduce corect. Citit-scrisul
selectiv este o metodă care trezeşte interesul copilului şi-i stimulează motivaţia
pentru desăvârşirea acţiunii. În acelaşi timp, se realizează printr-un efort şi îmbracă
forma activităţii plăcut- distractive.
Devine eficientă când fiecare silabă, care se citeşte sau se scrie cu dificultăţi,
este repetată de două ori- spre deosebire de celelalte, ce se scriu şi se citesc
obişnuit. Subiectul trebuie să fie atent şi pentru că numărul greşelilor scade în
raport cu capacitatea de a intui, dacă cuvântul următor conţine silabe sau grupuri de
silabe la care va întâmpina greutăţi. Se dezvoltă una din capacităţile importante ale
atenţiei şi memoriei, volumul de cuprindere a unui număr cât mai mare de fapte ce
se bazează pe lărgirea câmpului perceptiv.
Dislexo- disgraficul trebuie învăţat să sesizeze sensul celor citite sau scrise şi
să cuprindă în câmpul său perceptiv, unităţile sintactice, sintagmatice, purtătoare de
semnificaţii. În acest scop devin foarte eficiente învăţarea subiectului să împartă
textul de citit pe unităţi logice, iar dictările şi autodictările să se efectueze tot pe
unităţi sintagmatice. Această metodă contribuie la formarea deprinderilor lexico-
grafice, prin facilitarea vitezei, legarea mai bună a grafemelor în cuvânt, evitarea
săririi rândurilor ori repetarea lor la citit, evitarea suprapunerilor de rânduri, la
scris, înlăturarea agramatismelor, dezvoltarea capacităţii de discriminare dintre
fonem-grafem, fonem-literă, literă-grafem.
76
8. Corectarea confuziilor de grafeme şi de litere este o condiţie de bază
în terapia tulburărilor grafo-lexice.
Cele mai frecvente confuzii ale unor litere şi ale fonemelor lor, care se
produc din cauza analizatorului auditiv, sunt: p-b-m, t-d-n, p-b, f-v, s-ş, s-j, z-j, c-g,
r-l, iar ca urmare a dificultăţilor analizatorului vizual, pot fi citate: m-n, u-n, p-b, a-
o.
Exerciţiile pentru înlăturarea confuziilor dintre grafeme şi litere trebuie să se
efectueze astfel încât să se respecte principiul de la simplu la complex. În acest caz
se vor folosi exerciţii care să urmărească formarea capacităţii de discriminare, mai
întâi, a grafemelor şi literelor separate, iar apoi ]n combinaţii de cuvinte
monosilabice, bisilabice şi trisilabice. Poziţia ocupată, în cuvinte, de grafemele şi
literele afectate trebuie să varieze, pentru a-l obişnui pe subiect cu toate situaţiile
posibile. Ele pot fi marcate cu o culoare diferită de restul cuvântului, evidenţiindu-
se pregnant, în plan optic, şi contribuind astfel, la o memorare mai rapidă.
Tot pentru o fixare mai rapidă a caracteristicilor grafemelor şi literelor, se
poate indica, prin săgeţi, direcţia buclelor şi a formelor. Acestea pot fi exersate într-
o ladă cu nisip sau pe sticlă.
Metoda expunerii scurte la tahistoscop a unor litere, cuvinte mono- şi
bisilabice, a propoziţiilor, cu şi fără sens, pentru dezvoltarea capacităţii de analiză
şi sinteză, de atenţie şi memorare, ca şi pentru învăţarea deosebirilor şi
asemănărilor dintre grafeme. Aceeaşi metodă este eficientă şi pentru formarea
deprinderilor de citire rapidă; prin folosirea ei repetată, se înlătură dificultăţile de
percepţie şi se dezvoltă obişnuinţa de reprezentare a întregului prin perceperea unor
elemente. Sporirea vitezei de citire este şi un rezultat al dezvoltării câmpului
vizual, antrenat prin metoda expunerii tahistoscopice sau prin discriminarea unor
figuri de tipuri diferite.
Există patru categorii de dislexici şi disgrafici cu intelect normal, sub
raportul conştientizării şi al receptării terapiei logopedice:
Logopaţi care nu-şi dau seama de deficienţa pe care o au nici ei, nici
alţii;
Logopaţi care sesizează deficienţa la alţii, dar nu şi la ei;
Logopaţi care îşi dau seama de deficienţa respectivă, dar sunt
incapabili de a o înlătura;
Logopaţi care sunt sensibilizaţi de deficienţele respective şi fac
progrese evidente în corectarea acestora.
Este semnificativă vârsta la care se începe activitatea de corectare. Unii
specialişti subliniază necesitatea începerii corectării dislexiei şi disgrafiei cât mai
77
timpuriu, chiar din clasa I, pentru a preveni formarea şi dezvoltarea unor deprinderi
greşite, negative în însuşirea citit-scrisului.
Pe linia educării şcolarilor dislexici şi disgrafici în a învăţa citit-scrisul se pot
distinge trei etape principale:
a. Prima etapă-se caracterizează prin însuşirea, de către elevi, a primelor
grafeme şi litere, stabilindu-se totodată, legătura lor cu formele
respective, precum şi cuprinderea acestor elemente în cuvinte scurte
mono- şi bisilabice.
Caracteristic pentru această etapă confuzia fără regulă,
întâmplătoare, în scris, a majorităţii grafemelor: a, m, n, u,
p, c, d, t, o, i, şi a fonemelor corespunzătoare acestor
grafeme.
Confuziile cele mai frecvente se manifestă în timpul
transcrierii grafemului sau al denumirii literei pe baza
indicării unui anumit fonem, ceea ce înseamnă că perceperea
se realizează mai facil decât transpunerea într-un anumit
timp sau spaţiu.
O altă caracteristică se referă la incapacitatea dislexicilor
şi disgraficilor de a desprinde dintr-un cuvânt, în unele
cazuri foarte simple, componentele lui fonematice.
b. A doua etapă-începe odată cu realizarea unor progrese în direcţia
stabilirii legăturii dintre foneme şi respectivele grafeme şi litere. Cele
mai frecvente confuzii sunt cele de tipul: f-v, b-p, c-g, s-z, d-t, ale
căror foneme se găsesc două câte două, în opoziţie principală surd-
sonor. În opoziţie asemănătoare se află şi m-n, s-ş, l-r, ţe- ce. În citire
literele se confundă cel mai frecvent, din cauza asemănărilor optice,
sunt: d-p-b, u-n, a-ă, m-n, t-ţ şi invers. Tot pe principiul asemănării
acustice, optice şi ca sens, au loc confuzii şi înlocuiri de cuvinte.
Această etapă se încheie cu formarea capacităţii elevului de a citi şi
scrie corect propoziţii şi fraze de o complexitate mai redusă, dar cu
posibilităţi limitate în ceea ce priveşte compunerea şi lectura unui text
cu cuvinte mai puţin cunoscute.
c. A treia etapă- se caracterizează prin eliminarea greşelilor şi apariţia
posibilităţii de a parcurge şi de a înţelege texte complexe, efectuarea
unor compuneri coerente, logice fără greşeli semnificative. Subiectul
reuşeşte să reţină sensul şi semnificaţia, ceea ce face să crească
posibilitatea de a reda cele citite. Deprinderile lexico-grafice formate
trebuie supuse unui antrenament continuu, pentru dezvoltarea lor şi
pentru scutirea subiectului de un efort traumatizant.
78
Curs 3.
TULBURĂRII DE DEZVOLTARE A LIMBAJULUI
1. RETARDUL SIMPLU
2. RETARDUL COMPLEX
3. RETARDUL PE FONDUL AUTISMULUI
4. MUTISMUL PSIHOGEN
79
Denumirea de retard de limbaj poate îngloba diferite categorii de copii
despre care se spune că vorbesc mai rar, fie că deformează cuvintele, fie că
organizează greşit propoziţii şi au un vocabular foarte redus.
Retardul de limbaj se poate manifesta prin deformări fonetice, prin tulburări
monosintactice sau prin tulburări semantice de înţelegere sau numai prin unul
dintre aceste aspecte. Când numai aspectul fonetic este deformat, unii autori
vorbesc de retard de vorbire sau retard în articularea segmentelor complexe. Este
asemănătoare cu dislalia dar se diferenţiază prin faptul că în retardul de articulare
nu sunt afectate sunetele izolate; copilul poate pronunţa izolat dar nu în ansamblu.
Se manifestă prin:
omiterea unor consoane în cuvinte;
reducerea cuvintelor complexe;
deformarea cuvintelor;
substituirea unui fonem sub influenţa altuia- disimilare- se manifestă
prin incapacitatea de a menţine locul de articulare în silabe succesive în
care o consoană se repetă; prin perseverarea aceluiaşi loc în cuvântul în
care silaba a doua îşi schimbă locul de articulare.
retardul în articularea segmentelor complexe este forma cea mai uşoară
a retardului de limbaj.
Autorii de limbă franceză diferenţiază două forme de retard de limbaj:
1. Retardul simplu
2. Retardul complex
1. RETARDUL SIMPLU
=CAUZE=
1. Cauze de natură ereditară şi constituţională- retardul de limbaj simplu
apare pe fondul unui teren ereditar fragil sau pe fondul fragilităţii
psihologice ca urmare a unei relaţii afective cu mama sau din cauza unor
maladii infantile. Ascendenţii sau eredocolateralii prezintă frecvent aceste
tulburări de limbaj. Aspectele polimorfe ale eredităţii, atât moştenirea
ereditară propriu-zisă cât şi cea educativ familială, lipsa stimulărilor verbale
pe fondul tulburările de limbaj ale părinţilor. S.B. Maisonny vorbeşte despre
o insuficienţă lingo-speculativă.
2. Cauzele psiho- neurologice- antecedentele personale ce implică o patologie
cerebrală, ce provoacă disfuncţii cerebrale minime sau sindrom hiperkinetic;
antecedente: prematuritatea, dismaturitatea, accidente la naştere. Cazurile cu
evoluţie favorabilă pot fi rezultatul unor întârzieri parţiale în dezvoltarea
cortexului motor în regiunea analizatorului verbomotor. Această întârziere
este cauzată de apariţia unor agenţi nocivi mai uşori: traume craniocerebrale
uşoare- pot provoca o întârziere în maturizarea celulelor nervoase în zonele
respective, după un timp ele se maturizează fapt care explică apriţia
limbajului la o vârstă mai târzie.
81
3. Factorii afectivi relaţionali- atitudinea mamei prea protectoare,
respingătoare sau ambivalentă fapt care îl fixează într-un puerilism durabil ce
îi opreşte curiozitatea, dorinţa de a învăţa.
4. Factorii socioculturali şi familiali- mediul lingvistic nefavorabil. Seeman
explică retardul de limbaj prin leziuni congenitale ale aparatului ortolitic, dat
fiind legăturile care există între nucleii vestibulari şi toţi nucleii motorii ai
organelor fonoarticulatoare astfel încât se produce retardul de limbaj simplu
(copii născuţi în poziţie anormală).
=SIMTOME (AJURIAGUERRA)=
82
Aceste deficienţe nu apar în viaţa curentă unde suportul exhaustiv
permite compensarea, dar sunt evidente în ceea ce priveşte achiziţiile
cunoştinţelor.
Dat fiind faptul că înţelegerea limbajului nu este totală tocmai din
cauza acestui fapt este perturbată orbirea şi se fac înţeleşi cu
dificultate; vocabularul este sărac, imprecis, ordinea sintactică este
neglijată, concordanţa timpurilor verbelor este eronată.
=CAUZE=
83
Metode centrate pe deficienţa observată, metode de orientare psihoterapeutică
precum şi implicarea părinţilor- a mamei, în activitatea de învăţare a limbajului.
1. De orientare logopedică:
Sub formă de joc- logopedul propune o serie de exerciţii sub o formă
lurdică care sunt destinate să dezvolte: memoria, atenţia, orientarea în
spaţiu, coordonarea motrică.
Copilul trebuie să fie solicitat să reproducă atitudini corporale (cântece
cu texte: înainte, înapoi, sus, jos cu efectuarea mişcărilor), manipularea
unei păpuşi prin indicarea părţilor corpului; jocuri de clasare, exerciţii de
memorie auditivă şi vizuală pe bază de sunete, imagini cu verbalizare.
Se porneşte de la simplu la complex.
Se profită de fiecare exerciţiu în funcţie de scop pentru a formaliza un
model lingvistic complex, îmbogăţirea vocabularului, pronunţarea
propoziţiilor simple- complexe, articularea corectă, îmbogăţirea morfo-
sintactică.
2. Prin psihoterapie:
Se are în vedere faptul că limbajul este un mijloc de comunicare şi o
modalitate de a intra în relaţii. Copilul care nu vorbeşte sau vorbeşte
defectuos ne adresează un mesaj, iar pentru a-l învăţa trebuie să-l
ascultăm.
Terapia trebuie sa-i trezească dorinţa de a vorbi, încurajând la maxim
toate modalităţile de exprimare ale copilului.
Pentru trezirea dorinţei de a vorbi este importantă stabilirea unor
solide legături afective cu copilul.
3. Cooperarea sau participarea mamei:
Unii autori arată că aşa cum limbajul se câştigă spontan la copilul
normal, fără efort, la copilul cu tulburare trebuie să i se trezească plăcerea
pentru comunicare.
Trebuie să se ştie că unele forme de interacţiune le dezvoltă iar altele
le inhibă. Pentru ca mama să fie un bun model trebuie să articuleze,
utilizând propoziţii scurte adaptate la nivelul copilului şi experienţa
practică să-l înveţe să repete, dar fără a-l forţa ci doar furnizându-i acel
feed- back necesar.
84
funcţie de care se realizează diagnosticul; se caracterizează printr-o incapacitate de
a dezvolta relaţii interpersonale, izolarea autistă sau nevoia de imuabilitate.
Aceste manifestări sunt expuse în definiţia clasică a autistului dată de
Leocanner în 1943: „Sunt numiţi autişti copii care au o inaptitudine în stabilirea de
relaţii normale cu alţii, un retard în achiziţia limbajului, o incapacitate de a-i da
limbajului, şi atunci când se dezvoltă limbajul, o valoare de comunicare; aceşti
copii prezintă stereotipii, o nevoie defectuoasă de a menţine identic mediul material
înconjurător, ceea ce demonstrează prezenţa unei memorii remarcabile, în contrast
cu acest aspect ei au o înfăţişare inteligentă şi o aparenţă fizică normală.”
Între retardul de limbaj (simplu şi complex) şi retardul specific autiştilor
există unele asemănări şi deosebiri:
1. Asemănări:
Utilizarea rară a limbajului pentru comunicarea interumană; utilizarea
puţin funcţională a limbajului.
Lipsa dorinţei şi plăcerii de a comunica.
Incapacitatea de a se exprima în afara contextului situaţional, imediat.
Deficienţe în înţelegerea limbajului când enunţul conţine un număr
mai mare de informaţii.
Gândirea se însuşeşte greu.
Tendinţa de a schimba ordinea sunetelor în cuvinte, cuvintele în
propoziţii, cu omiterea cuvintelor de legătură.
Anomalii ale construcţiei gramaticale.
Capacitate de simbolizare limitată, termenii abstracţi nu sunt folosiţi.
2. Deosebiri:
Cei cu retard simplu sau complex sunt capabili să se exprime prin
gesturi, pot juca diferite jocuri creative şi când învaţă să vorbească
manifestă dorinţa de a participa la comunicare.
La autişti vorbirea poate fi mai mult sau mai puţin dezvoltată dar nu
pentru comunicare.
85
alterate şi produce un limbaj atonal sau lipsit de intonaţie; Comunicarea verbală
este limitată sau absentă;
Prezintă deficienţe şi nu sunt capabili să acorde valoare gesturilor;
Mimica este înţepenită, exprimarea este redusă, nu imită verbal, nu este capabil
să refacă mişcările făcute de alţii, nu se joacă (ei doar manipulează stereotip
obiectele), limbajul interior este sărac;
Incapacitatea de a dezvolta relaţii interpersonale în primii 5 ani de
viaţă, lipsa de reactivitate, lipsa de ataşament faţă de alţii- când sunt îmbrăţişaţi
adoptă o poziţie rigidă; Nu utilizează contactul ocular, nu răspunde la surâs, se
comportă cel mai adesea ca şi cum ar fi singur;
Dezinteresul faţă de alţii explică retardul de limbaj, prezintă o absenţă
a ataşamentului selectiv; când le este teamă nu aşteaptă sprijin; După 5-6 ani
poate dezvolta un ataşament dar relaţiile sociale rămân superficiale şi imature;
Căutarea imuabilităţii- el manifestă o rezistenţă la cea mai mică
schimbare a obiectelor. Mutarea unui obiect îi provoacă reacţii explozive- ţipă şi
se automutilează, doreşte aceiaşi rutină în activitatea zilnică- să meargă pe
acelaşi traseu şi să fie îmbrăcat în aceiaşi ordine;
Jocurile sunt mecanice- aliniază la nesfârşit sau repetă aceleaşi
mişcări: rulează un creion, aprinde şi stinge lumina, trăieşte într-o lume a
obiectelor;
Balansarea trunchiului, balans de pe un picior pe altul, se învârte în
jurul său, bate cu mâinile în masă- acestea sunt prezente şi la cei cu sincinezii
sau debilitate mintală- ei nu sunt agitaţi ca cei cu sincinezii sau tulburări
hiperkinetice; Autistul se manifestă într-un anumit moment al zilei şi nu agitat;
Sunt fascinaţi de obiectele în mişcare sau cele care se rotesc;
Anomalii perceptive- senzoriale- autistul prezintă un răspuns perturbat
la stimulii auditivi, fie o hiperreactivitate sau hiporeactivitate; Stimulii auditivi-
fie o absenţă la stimuli fie o sensibilitate la stimulii de mică intensitate;
Preferă stimulii care şi-i provoacă singur: scrâşnesc dinţii, zgârie masa;
Reacţii la stimulii vizuali: nu reacţionează la feţele cunoscute, prezintă
interes pentru obiectele strălucitoare, luminoase; Stimulii tactili, gustativi,
dureroşi- răspunsul este perturbat- când cad şi se lovesc tare nu reacţionează dar
nu suportă contactul tactil cu ceilalţi; Răspunsul la stimulii gustativi- linge
obiectele pe care nu le priveşte, mănâncă de pe jos, se şterge de părul altcuiva;
răspunsul la stimulii vestibulari: se balansează, se roteşte mult timp fără să
ameţească dar are aversiune faţă de maşină sau lift;
Manifestarea emoţiilor este în contradicţie cu situaţia- râde în situaţii
de stres, are frică patologică de obiecte şi lucruri dar nu întrevede pericolele
reale şi nu participă la trăirile afective ale celorlalţi;
86
Canner a sugerat ideea caracterului înnăscut al autismului; Ulterior el a
admis că acest sindrom poate apărea mai târziu la 1-2 ani, apoi s-a stabilit limita
de apariţie la 30 de luni. Alţi autori au sugerat ideea că prognosticul este mai
bun când manifestarea se arată mai târziu, iar prognosticul cel mai prost este
atunci când copilul nu utilizează limbajul până la 5 ani. Prognosticul se face în
funcţie de QI;
Autismul a fost considerat manifestarea cea mai precoce a
schizofreniei infantile de către unii autori pe când alţii îl considerau un sindrom
net separat de schizofrenie deoarece: schizofrenia debutează după pubertate sau
în timpul ei; nu are o funcţionalitate mentală deficitară; autistul cu un QI scăzut
când devine adult nu prezintă manifestări de tipul schizofreniei ci mai degrabă
trece ca un retardat mintal; autistul cu un QI ridicat îşi ameliorează handicapul şi
nu prezintă halucinaţii sau perturbări ale cursului gândirii;
Autismul şi debilitatea mintală pot exista în acelaşi timp dar sunt
diferite. Astfel autiştii cu deficienţă mintală comparaţi cu cei cu debilitate
mintală prezintă mai multe asemănări şi mai puţine deosebiri. Autiştii cu intelect
normal comparaţi cu subiecţii normali prezintă mai multe asemănări şi mai
puţine deosebiri.
=CAUZE=
Dat fiind faptul că lipsa de relaţii şi evitarea contactului sunt simptomele cele
mai grave, terapia se îndreaptă spre învăţarea limbajului şi întrarea în comunicare,
în relaţii. Se porneşte de la activităţi simple exersând pe lucrurile care îi stârnesc
interesul.
87
Activitatea terapeutică trebuie să se facă în condiţii neschimbate, astfel încât
tendinţa de imuabilitate să fie utilizată pentru a-l învăţa să pronunţe şi să vorbească
corect. Stereotipiile trebuie folosite în direcţia pe care o dorim: pentru a intra într-o
relaţie comunicaţională.
În funcţie de vârstă şi de capacităţi se pot folosi jocuri: cu mingia, dansuri
simple combinate cu muzică şi folosirea poeziilor iar cu timpul jocuri de echipă.
Terapia prin muzică are o importanţă foarte mare deoarece cei care refuză să
vorbească pot avea o voce plăcută.
Intrarea în comunicare şi ieşirea din izolare se realizează mai bine dacă în
mediul terapeutic sunt introduşi copii cu diferite handicapuri, de preferabil cei cu
sindromul Down. Aceştia sunt afectuoşi, dornici de contact şi nu sunt afectaţi de
lipsa de afectivitate a autiştilor. Autiştii observă că cei cu acest sindrom nu fac faţă
jocului dar sunt optimişti. Datorită nevoii permanente de ordine autistul intră în joc.
Cei cu forme uşoare de autism pot merge în şcoli normale. Tendinţa de a
înfiinţa centre de autişti este deficitară deoarece împiedică dezvoltarea acestuia.
4. MUTISMUL PSIHOGEN
89
Curs 4.
TULBURĂRILE POLIMORFE
1. ALALIA
Este o tulburare polimorfă, sindrom rar ce grupează formele cele mai severe
de organizare a limbajului.
Copilul nu achiziţionează nici o formă de limbaj sau numai câteva cuvinte
până la 5-6 ani, în ciuda faptului că nu prezintă deficienţe auditive sau intelectuale.
În alalie, progrese ulterioare se realizează foarte lent şi imperfect. În alalie,
deficitul este mult mai grav. Dacă în disfazie, sistemul morfologic este grav la
alalie sistemul morfologic este inexistent.
=CLASIFICARE=
91
unităţile silabice consecutive de unde marea lui
dificultate pentru adaptare.
Exprimarea este aproape nulă, sunetele par să fie
prezente doar în asociaţii fără semnificaţii pentru
subiect. Aparatul audiometric arată o pierdere electivă
pentru frecvenţele zonei convenţionale. În audiogramă
se realizează o curbă în U, se ajunge la o formă
deformată şi apoi la dezinteres verbal. Cl. Launay
limbajul are anumite frecvenţe în care inteligibilitatea
limbajului este maximă, aceste zone sunt perturbate
total.
Seeman- agnozie auditivă- arătând că dacă la adult o
leziune distructivă în zona temporală stânga,
determină pierderea înţelegeri cuvântului, prin
destructurarea imagini auditiv verbale- la copil
asemenea leziuni împiedică dezvoltarea limbajului. El
a prezentat cinci cazuri de agnozie auditivă şi a
constatat că: apare în urma encefalitei,
meningoencefalită- capabil de a distinge auditiv
manifestările muzicale- atât o agnozie de limbaj dar şi
de muzică.
Comportamentul copilului cu alalie senzorială- poate
fi adaptat pentru că tulburarea poate fi compensată
prin alte simţuri sau prin citirea pe buze, sau
entuziasmul prin gesturi-aici tulburările motorii
lipsesc.
3. Alalia mixtă- latură apraxică şi de înţelegere; preia caracteristicile
de la ambele forme combinate.
=TERAPIA ALALIEI=
2. AFAZIA
93
traumatismelor cerebrale, procese infecţioase, în urma cărora apar hemoragii
cerebrale, cheaguri de sânge, tumori, hematoame.
Mecanismele producerii afaziei au fost abordate din unghiuri diferite,
deoarece afectarea exprimării şi a înţelegerii vorbiri sunt în multe cazuri asociate
astfel încât la cele doua forme clasice de afazie diferiţi autori au adăugat şi altele.
Mecanismele producerii au fost abordate de pe poziţii localizaţioniste,
echipotenţialiste şi psihologizante.
1. Preocupări localizaţioniste.
Sediul leziunii este sediul leziunii funcţionale.
F.I. Gall- fondatorul frenologiei care considera că există anumite zone ale
creierului- zona frontală care provoacă afectarea limbajului. Primii reprezentanţi au
fost: P. Broca- 1861- a emis pe baza unor observaţii clinice teza potrivit căreia
sediul limbajului articulat este în a treia circumvoluţiune centrală stângă- lezarea
căreia provoacă afazia motorie în care este afectată memoria mişcărilor ce participă
la realizarea sunetului, cuvântului; S. Wernike- 1874- afazia senzorială care se
produce ca urmare a unei leziuni ale primei circumvoluţiuni temporare stângă-
centrul imaginii auditiv verbale. Prima circumvoluţiune temporară stânga
reprezintă cheia de boltă a limbajului, de integritatea acestui centru depinde nu
numai înţelegerea limbajului oral dar şi emisia corectă care este reglată prin auz.
Când imaginile auditive sunt blocate vorbirea este afectată- posibile parafazii
verbale. S. Wernike a emis şi teoria asociaţionistă asupra afaziei punând în evidenţă
anumite puncte de asociere la nivelul creierului. Există legături asociative între care
sunt legate imaginile auditiv verbale (B- Wernike) ele sunt centre ale imaginilor
ale mişcării articulare (M, Broca). Ele sunt legate printr-un fascicul de fibre- unul
dintre aceste două centre sau între căile de asociere între ele, influenţează limbajul.
În funcţie de aceasta afazia se împarte în:
a. Corticală
b. Subcorticală
c. Transcorticală
d. De conducere
Lichithein- după acesta copilul când începe să vorbească încearcă să
reproducă cuvintele auzite- faza ecolalică reflexă în care copilul are tendinţa de a
repeta. Repetarea cuvintelor auzite se organizează în imagini acustice ale
cuvintelor (A) Şi imagini auditiv verbale astfel încât arcul reflex dintre A şi B
permite repetarea cuvintelor. Înţelegerea cuvintelor se realizează prin stabilirea
unei legături între centrul A şi un centru conceptual B. Trecerea de la idei la
exprimarea verbală se realizează prin asocierea dintre centrul B şi centrul M.
Sediul leziunii este sediul funcţiilor, astfel dacă leziunea este în centrul M
subiectul cunoaşte sensuri de articulare a cuvântului dar nu ştie să utilizeze
94
imaginea de articulare corespunzătoare, nu poate utiliza cuvintele pentru că nu
vorbeşte şi nu va putea nici să le scrie spontan însă poate să copieze.
Dacă leziunea este în A subiectul nu mai are memoria imaginilor acustice ale
tuturor obiectelor, nu mai este capabil să înţeleagă cuvântul vorbit. Cu toate acestea
el poate folosi un anume număr de cuvinte deoarece abilităţile conceptuale sunt
intacte.
Dacă leziunea afectează centrele de articulaţie între B- M- subiectul poate
exprima spontan, poate înţelege vorbirea celorlalţi dar imaginile acustice nu mai
exercită acţiunea corectivă asupra vorbirii, realizează decât un ocol prin B astfel
încât pot apare anumite devieri fonetice de care îşi dă seama.
2. Concepţia echipotenţialistă:
Piere Marie- 1906- propune renunţarea la teoria cu privire la imaginile şi
centrii statici ai limbajului. El este de părere că nu există decât o formă de afazie şi
anume cea senzorială care este cauzată de un deficit intelectual specializat pentru
limbaj şi care este însoţit de anartrie- tulburare particulară articulării vorbirii ce
poate exista şi în afara afaziei. După el nu există centrii performanţi ai limbajului ci
există centri adaptaţi limbajului arătând că la copil leziunile congenitale au survenit
în prima copilărie în aceste zone când ele nu au fost adaptate; funcţia limbajului nu
înlătură posibilitatea ca această funcţie să-şi adapteze o altă regiune a creierului
nealterată.
Von Monacov şi Mourgue- erau de părere că nu există centrii pentru limbaj.
După ei limbajul este o sistematizare infinită şi complexă de excitanţi şi de mişcare,
o melodie cinetică căreia nu-i poate fi atribuită nici o localizare cerebrală pentru că
limbajul pune în mişcare activitatea întregului creier. O leziune cerebrală
dereglează acordul dintre excitanţi şi mişcare, rupe această melodie cinetică
provocând o disoluţie. O leziune bruscă într-un punct al S.N.C. provoacă
perturbarea în toate zonele corticale ce sunt în relaţie direct, sau prin căi aferente/
eferente cu fibrele din zonele lezate.
3. Concepţia psihologizantă:
Jackson- 1915 propune o nouă orientare cu privire la aspectul psihologic.
Conform lui limbajul este o manipulare psihologică complexă cu componente
cognitive mnezice, perceptive, articulatori. Localizarea leziunii ce afectează
limbajul şi locul limbajului sunt două lucruri distincte. În urma unei leziuni
cerebrale funcţia nu se pierde complet, astfel încât unele funcţii se pierd şi altele
rămân posibile iar cuvintele care nu pot fi folosite într-o situaţie pot fi folosite în
altele. Destructurările care se produc în urma unei leziuni cerebrale constituie
inversiuni ale evoluţiei- disoluţii, în acest caz este afectat ceea ce este mai fragil şi
mai complex, voluntar, limbajul intelectual. Limbajul automat precum şi utilizarea
afectivă sau lurdică este deliberat (sunt păstrate jargourile).
95
Nu pot fi justificate tulburările afazice prin destructurarea unor centrii ai
imaginii verbale. Faptul că este privat de limbaj nu înseamnă că este privat şi de
cuvinte (sunt subiecţi care nu pot pronunţa un cuvânt la solicitare dar îl pot
pronunţa impulsiv).
Head consideră că limbajul este o funcţie de formulare, o funcţie simbolică, o
activitate ce exprimă gândurile cu ajutorul semnelor. Respinge noţiunea de imagini
verbale localizate în centrii şi este de părere că o leziune corticală nu distruge
imaginile verbale sau motorii ci va disocia aspecte ale funcţiei simbolice. Cu cât
formularea simbolică a unei acţiuni va fi mai complexă cu atât ea va fi mai alterată.
La afazici reprezentarea simbolică propriu-zisă rămâne dar este afectată
exprimarea.
=CLASIFICAREA DUPĂ HEAD=
96
4. Afazia acustic- amnestică- în care este afectată memoria verbală pe
termen scurt, subiectul poate repeta cuvinte dar nu şi propoziţii, păstrând
o proximitate a sensului.
5. Afazia dinamică- care se manifestă prin incapacitatea de a planifica
semnificaţiile limbajului.
97
6. Afazia senzorială transcorticală- semantică (Luria)- vorbirea
spontană repetată, scrisul sunt bune, este afectată înţelegerea
propoziţiilor complexe. Este afectat sensul semantic al
propoziţiilor.
7. Afazia totală- mixtă- este afectată vorbirea expresivă, receptivă,
scris- cititul.
8. Afazia de conducere- înţelege dar nu poate repeta.
a. afazia de conducere clasică- afazia de reproducere- afazia
motorie aferentă (Luria)- limbajul este păstrat dar exprimarea
este perturbată de tulburările fonemice; cititul, scrisul sunt afectate;
subiectul realizează şi încearcă să se corijeze.
b. afazia de repetiţie- acustic- amnestică (Luria)- limbajul spontan,
scris- cititul este păstrat; limbajul repetat, memoria auditiv verbală
de scurtă durată sunt afectate.
=ASPECTE GENERALE=
=TERAPIA AFAZIEI=
98
Obiective: ameliorarea capacităţii lingvistice legate de limbaj facilitatea
abilităţii de comunicare trebuie să înceapă mai repede atunci când el este capabil.
După un timp mai îndelungat dificultăţile sunt mai mari datorită stereotipiilor. Se
realizează etalonarea în funcţie de cultură. Colaborarea cu familia este esenţială.
=PROCEDEE=
1. Procedee în afazia senzorială:
tonalitatea relativ gravă cu amplitudinea vocii uşor superioară, cu un
debit lent, cu mişcări bine conturate şi cu dicţie clară;
se începe de la imagini- arătarea de imagini simple din acelaşi câmp
semantic;
se introduc informaţii redundante, se arată imagini aleatoriu care nu
sunt din acelaşi câmp semantic;
discuţii cu propoziţii simple;
2. Procedee în afazia motorie:
înţelegerea nu este afectată, exprimarea, vorbirea, scrierea sunt
afectate;
sprijinul pe lexie şi ieşirea din stereotipie- bazându-se pe cuvinte pe
care copilul le ştie dar trebuie stimulat pentru a le folosi unde trebuie;
stereotipiile sunt bine fixate astfel el nu găseşte cuvântul potrivit;
se exersează vocabularul, automatismele; listă de cuvinte de la uşor la
greu;
obţinerea uni sunet pe care el nu-l are, de exemplu pentru sunetul „b”
se folosesc cuvinte şi imagini care încep cu acest sunet;
ieşirea din stereotipie;
se pot forma cuvinte noi din cuvinte pe care le pot pronunţa;
recuperarea diftongilor şi pronunţiei din ruperea din alte cuvinte care
se pot pronunţa;
apar stereotipii verbale care trebuie rupte prin continuarea cu altceva;
la cei cu perifaze- sprijin pe lexie;
datorită faptului că ei sunt succeptibili şi au stări depresive pot fi astfel
stimulaţi pentru trăirea succesului, pentru a-i capta interesul şi a-i reda
încrederea în sine.
99