“Atentie, se-nchid usile !

”
Aceia dintre noi care calatoresc cu metroul bucurestean sunt familiarizati cu anuntul care poate fi auzit in
difuzoare inainte ca garnitura de tren sa porneasca din statie: “Atentie, se-nchid usile ! Urmeaza statia… cu
peronul pe partea …”
Pare un anunt banal, intrat in rutina angajatilor metroului, dar si a calatorilor, care par sa-l ignore total. Insa de
acest anunt depind multe lucruri… Uneori chiar viata calatorilor. Cei care-l ignora, fie raman pe peron,
pierzand trenul, fie raman in metrou, pierzand ocazia de a cobora in statia dorita.

“Atentie, se-nchid usile !” este o ultima avertizare inainte de a fi pecetluita o anume stare de lucruri , ducandu-
ne cu gandul la numeroasele ocazii pe care le intalnim in viata, ocazii pe care fie le fructificam, fie le pierdem
iremediabil. Si aceasta in urma deciziilor pe care le luam intr-un moment sau altul al vietii.
Atunci cand intarziem sau refuzam sa urcam la timp in “garnitura” de tren a vietii, urmeaza sa suportam niste
consecinte uneori mai mici, alteori mai grave. Cu unele ocazii pierdute ne vom mai intalni in viata, oferindu-ne
posibilitatea de a repara ezitarile si refuzurile din trecut. Exista insa si ocazii pe care le intalnim o singura data
in viata si, daca le pierdem, ele vor ramane pierdute pentru totdeauna.

Fiecare oportunitate care se deschide inaintea noastra are timpul ei de “har”, uneori mai scurt, alteori mai lung,
timp in care trebuie sa decidem daca o vom fructifica sau nu. Dupa ce timpul s-a scurs, “usile” se inchid pentru
totdeauna si nu se mai poate face nimic. Omul ramane doar cu regretele…

     “Atentie, se-nchide harul !”

Ne-am gandit vreodata cu toata responsabilitatea ca mantuirea este o oportunitate oferita de Dumnezeu
oamenilor pacatosi pentru un timp limitat ? Ne-am pus vreodata problema ca timpul de har, in care omul
pacatos isi poate redirectiona viata spre Dumnezeu si spre valorile vesnice, nu este infinit si ca el are un sfarsit
hotarat de cer ?

In lumea crestina circula tot felul de teorii cu privire la harul lui Dumnezeu oferit omului pacatos. Cercetate in
lumina revelatiei Scripturii, acestea par sa apartina mai degraba domeniului SF-ului, decat domeniului teologiei
biblice.

Universalismul – o teorie elaborata de Origene ( 185 –  254 d. Chr. ) – sustine ca, in final, toti oamenii vor fi
mantuiti. Chiar si cei mai rai dintre ei ca: Hitler, Nero, Stalin, Pol Pot si altii. Chiar daca nu au vrut sa urce in
timpul vietii in „garnitura” de tren a mantuirii, potrivit acestei teorii si ei vor fi mantuiti. Argumentul ?
„Dumnezeu este dragoste” ( 1 Ioan 4,8 ), iar un Dumnezeu al dragostei nu Isi poate nimici copiii.
Alte teorii sustin ca, daca in aceasta viata un om neglijeaza sau refuza sa urce in „trenul” salvarii, va avea si alte
ocazii sa o faca in timpul mileniului. Exista si invataturi care ii incurajeaza pe oamenii care au pierdut in
aceasta viata ocazia mantuirii ca se vor intalni din nou cu ea in suferintele Purgatoriului.
Adevarul Scripturii este insa cu totul altul: Mantuirea este darul fara plata al lui Dumnezeu, un dar oferit tuturor
celor care il accepta prin credinta.  Insa timpul in care putem intinde mana credintei pentru a beneficia de acest
dar este limitat. Este asa-numitul „timp de har”, in care Dumnezeu mai poate fi gasit si dincolo de care nu mai
exista mantuire.
Biblia este plina de indemnuri de a-L cauta pe Dumnezeu si mantuirea Lui cata vreme El mai poate fi gasit:

„Cautati pe Domnul cata vreme se poate gasi; chemati-L cata vreme este aproape. Sa se lase cel rau de calea
lui si omul nelegiuit sa se lase de gandurile lui; sa se intoarca la Domnul care va avea mila de el, la
Dumnezeul nostru, care nu oboseste iertand !” ( Isaia 55, 6.7 ).
„De aceea, orice om evlavios sa se roage Tie la vreme potrivita !” ( Psalmul 32,6 ).
„Caci El zice: „La vremea potrivita te-am ascultat, in ziua mantuirii te-am ajutat. Iata ca acum este vremea
potrivita; iata ca acum este ziua mantuirii” ( 2 Corinteni 6,2 ).
     „Ci indemnati-va unii pe altii in fiecare zi, cata vreme se zice: „Astazi”, pentru ca niciunul din voi sa nu
se impietreasca prin inselaciunea pacatului… Cata vreme se zice: „Astazi daca auziti glasul Lui, nu va
impietriti inimile ca in ziua razvratirii” ( Evrei 3,13.15 ).
Scriptura ne arata clar ca exista un timp limitat acordat oamenilor pentru a lua decizia in privinta impacarii lor
cu Dumnezeu si in vederea mantuirii lor. Istoria potopului este doar unul din exemple. Intreaga perioada in
care a fost construita corabia pe uscat, fara sa existe un precedent al vreunei inundatii, timp in care Noe le-a
predicat contemporanilor sai si i-a avertizat cu privire la iminenta unui potop universal, a constituit „timpul de
har” acordat generatiei antedeluviene pentru salvare. Dupa ce timpul a expirat, nimic nu s-a mai putut face,
decat acceptarea consecintelor propriilor alegeri.
Parabola Celor Zece Facioare ( Matei 25, 1-13 ) este un alt exemplu de limitare a timpului de har acordat
oamenilor. Intrarea Mirelui in odaia de nunta impreuna cu fecioarele intelepte este urmata de incuierea usii,
lasand fecioarele neintelepte pentru totdeauna in afara bucuriei nuntii Mielului, in afara mantuirii:
     „Pe cand se duceau ele sa cumpere untdelemn, a venit Mirele. Cele ce erau gata au intrat cu El in odaia
de nunta si s-a incuiat usa. Mai pe urma, au venit si celelalte fecioare si au zis: „Doamne, Doamne,
deschide-ne !” Dar El, drept raspuns, le-a zis: „Adevarata va spun, ca nu va cunosc !” ( Matei 25, 10-12 ).
Adevarul crud este acela ca timpul de har acordat oamenilor pentru a se impaca cu Dumnezeu nu este un elastic
pe care oamenii il pot intinde cat vor. Iubirea lui Dumnezeu pentru omul pacatos este infinita in profunzimea ei.
O dovedeste jertfa de pe Calvar a Mantuitorului. Insa aceasta iubire profunda are limite, pentru ca ea este o
iubire morala. O iubire fara limite devine imorala, iar lumea in care traim ne ofera suficiente dovezi in acest
sens.

     Cand „usa” harului se inchide pentru o persoana

Saul, primul imparat al lui Israel, desi a avut un inceput promitator, a sfarsit tragic. Nu doar faptul ca si-a
incheiat viata sinucigandu-se este lamentabil, ci mai ales pentru ca si-a incheiat-o fiind in cea mai proasta
relatie cu Dumnezeu.

Profetul Samuel inca mai spera si se ruga pentru el, desi nu se intrezarea nicio urma de pocainta in viata
imparatului. Insa Dumnezeu ii vesteste clar: Saul a fost lepadat. „Domnul a zis lui Samuel: „Cand vei inceta
sa plangi pe Saul pentru ca l-am lepadat, ca sa nu mai domneasca peste Israel?” ( 1 Samuel 16,1 ).
Ce poate insemna aceasta „lepadare” de la Fatza lui Dumnezeu decat o inchidere a usii harului pentru acest
om ? Sau, cu alte cuvinte, o pecetluire a unei stari de lucruri la care s-a ajuns prin alegerei gresite din partea lui
Saul.

Ce anume a dus la inchiderea harului ( „lepadarea” ) pentru primul imparat al poporului ales ? 1 Samuel cap. 15
relateaza despre razboiul purtat de Saul impotriva amalecitilor, un razboi castigat pe plan militar, insa pierdut
pe plan spiritual. De ce ? Din cauza neascultarii lui Saul, care, sub diferite pretexte, a crutat din prada de razboi
oile cele mai bune, precum si viata imparatului amalecit Agag, contrar poruncii precise a lui Dumnezeu.

Porunca lui Dumnezeu fusese implinita in proportie de 99,99%. Lipsea insa ceva, iar acel ceva l-a condus pe
Saul pe panta decaderii spirituale, avand ca final inevitabil caderea din har. De fapt, ce a determinat teribila
hotarare divina de a-l lepada pe imparatul lui Israel ? Marimea vinovatiei sale ? Repetarea pacatului savarsit ?
Greutatea faptelor sale nelegiuite ?

Daca am putea cantari si compara vinovatia lui Saul cu cea a lui David, cu totii am considera ca vinovatia celui
din urma a fost infinit mai mare decat a lui Saul. Insa lucrurile trebuie privite dintr-o alta perspectiva.
Urmarind viata lui Saul, vom observa ca el nu s-a cait niciodata de pacatele lui, chiar daca au fost mai mici
decat cele savarsite de David. Oare de ce n-a scris si Saul un psalm al pocaintei, asa cum a facut mai tarziu
David, urmasul sau la tron ?

Intelegem din acest amanunt ca inaintea lui Dumnezeu nu conteaza atat de mult marimea pacatului, ci mai ales
atitudinea de perseverare intr-un pacat anume. „Errare humanum est,  perseverare autem diabolicum” –
spuneau latinii ( „A gresi este omenesc; a persevera intr-o greseala este diabolic” ). Cat adevar contin aceste
cuvinte !
Istoria poporului evreu a cunoscut imparati mult mai vinovati decat Saul. Ahab si Manase sunt doar doi dintre
acestia. Desi au comis pacate mari, ei le-au marturisit si, ca urmare, au fost iertati de Dumnezeu si au fost
reabilitati ( vezi 1 Imparati 21,27-29; 2 Cronici 33,12.13 ).

In cazul lui Saul nu s-a intamplat asa ceva. El a continuat sa persevereze in pacatele sale pana ce a trecut
dincolo de limita harului si a rabdarii lui Dumnezeu. Este demn de remarcat ca inchiderea harului pentru Saul
nu a insemnat si incheierea vietii sale. El a mai trait inca 23 de ani in postura unui om lepadat de la Fatza lui
Dumnezeu.

Sa retinem: Inchiderea harului pentru persoana nu este legata nici de gravitatea pacatului, nici de frecventa
pacatuirii, ci mai degraba de continuarea vietuirii in acel pacat cunoscut. Aceasta perseverare constienta intr-un
pacat anume este alegerea omului, nu a lui Dumnezeu. De aceea, cand usa harului se inchide pentru o persoana,
de fapt omul singur isi inchide usa harului.

     Cand „usa” harului se inchide pentru o familie

Si nu o familie oarecare din Israel, ci una de preoti, destinata a fi un model de vietuire pentru poporul de rand.
Probabil ca pe paginile Bibliei nu poate fi intalnita o sentinta mai grava si cuvinte mai cutremuratoare ca cele
rostite de Dumnezeu impotriva familiei preotului Eli:

     „Atunci Domnul a zis lui Samuel: „Iata ca voi face in Israel un lucru care va asurzi urechile oricui il va
auzi. In ziua aceea voi implini asupra lui Eli tot ce am rostit impotriva casei lui; voi incepe si voi ispravi. I-
am spus ca  vreau sa pedepsesc casa lui pentru totdeauna  din pricina faradelegii de care are cunostinta si
prin care fiii lui s-au facut vrednici de lepadat, fara ca el sa-i fi oprit. De aceea, jur casei lui Eli ca niciodata
faradelegea casei lui Eli nu va fi ispasita, nici prin jertfe, nici prin daruri de mancare” ( 1 Samuel 3, 11-14 ).
Dupa o astfel de sentinta divina, este evident ca nimic nu mai poate schimba lucrurile. Insusi Eli
constientizeaza  acest lucru, raspunzand resemnat: „Domnul este acesta, sa faca ce va crede” ( 1 Samuel 3,
18 ).
Care a fost pacatul casei lui Eli, astfel incat el sa conduca la sentinta atat de grava a lepadarii de la Fatza
Domnului ? Istoria sacra consemneaza faptele nelegiuite ale celor doi fii ai lui Eli: Hofni si Fineas. In calitate
de preoti ai lui Dumnezeu, acestia pangareau jetfele aduse in sanctuar. Nu era vorba doar de pangarirea unor
jertfe de animale, ci mai ales o pangarire a Jertfei lui Christos, simbolizata prin aceste jertfe ( vezi 1 Samuel
2,12-17 ).

La aceste nelegiuiri ale fiilor sai, Eli a mai adaugat una, probabil mai grava decat a lor: lipsa de atitudine fatza
de pacatele acestora. Eli a comis „culpa in omitendo” ( „pacatul prin omisiune” ) caci, in calitate de sef al
preotilor, si nu atat in cea de parinte, el trebuia sa ia atitudine de partea adevarului si dreptatii. Insa Eli nu a luat
atitudinea cuvenita fatza de pacatele copiilor lui si intreaga familie a cazut in disgratia divina, inchizandu-se
harul pentru toti.
Ca si in cazul lui Saul, este de retinut faptul ca inchiderea harului pentru familia lui Eli nu a insemnat si
incheierea concomitenta a vietii. Membrii familiei lui Eli au trait pana la razboiul cu filistenii, cand chivotul
Legii a fost capturat, iar Eli si cei doi fii ai sai au murit ( vezi 1 Samuel 4 ). Finalul dramatic familiei lui Eli
poate fi concentrat intr-un singur cuvant teribil, rostit de nora lui Eli pe patul de moarte: „I-Cabod!” – „Nu mai
e slava !”
 

     Cand „usa” harului se inchide pentru un popor intreg

Porunca data de Dumnezeu imparatului Saul era clara si fara echivoc: „Asa vorbeste Domnul ostirilor: „Mi-
aduc aminte de ceea ce a facut Amalec lui Israel, cand i-a astupat drumul la iesirea lui din Egipt. Du-te,
acum, bate pe Amalec si nimiceste cu desavarsire tot ce-i al lui. Sa nu-i cruti, ci sa omori barbatii si femeile,
copiii si pruncii, camilele si magarii, boii si oile” ( 1 Samuel 15, 2.3 ).
Porunca lui Dumnezeu suna a genocid, nu-i asa ? Cum putem intelege uciderea copiilor si a femeilor in
conditiile in care Israel era poporul ales, iar porunca venea direct de la un Dumnezeu despre care Biblia afirma
ca este dragoste ( 1 Ioan 4,8 ) ?

Pentru a inlatura dilema, sa ne intoarcem cu circa patru secole mai inainte, pe vremea Exodului. La Refidim,
poporul acela de robi de abia eliberati din crunta robie egipteana si obosit de calatoria prin pustie, este atacat pe
neasteptate si miseleste de amaleciti. Lupta este apriga, Moise mijlocind necurmat inaintea lui Dumnezeu
pentru biruinta. In final, Israel biruieste cu ajutorul Domnului.

In urma acestui razboi nedrept, pe care amalecitii l-au pornit impotriva israelitilor ( desi cele doua popare erau
rude, Amalec fiind un nepot al lui Esau – vezi Geneza 36,9-12 ), Dumnezeu rosteste o sentinta teribila asupra
acestui popor:

     „Domnul a zis lui Moise: „Scrie lucrul acesta in carte, ca sa se pastreze aducerea aminte, si spune lui
Iosua ca voi sterge pomenirea lui Amalec de sub ceruri… Pentru ca si-a ridicat mana impotriva scaunului
de domnie al Domnului, Domnul va purta razboi impotriva lui Amalec din neam in neam” ( Exodul 17,
14.16 ).
Cand s-au implinit aceste profetii in dreptul amalecitilor ? Ca si in cazurile amintite anterior, a existat un timp
de har, in care poporul amalecit a avut ocazia sa-si revizuiasca atitudinea. Timp de patru sute de ani, generatie
dupa generatie, acest popor a perpetuat aceeasi atitudine ca cea a inaintasilor lui.

Dar de ce au fost ucisi si copiii si femeile ? Ce vina aveau ei ca sa aiba parte de aceeasi soarta cu a intregului
popor ? Raspunsul poate fi gasit intr-o contraintrebare: Se asteapta oare cineva ca din buruieni sa iasa grau ?

Timp de patru secole, din poporul amalecit au iesit doar „buruieni”. Iar acestea, fie ca au fost mari, fie ca au
fost mici, tot „buruieni” au fost prin natura lor. Este de mirare atunci ca Dumnezeu, in calitatea Lui de Suveran
al intregului Univers, smulge si „buruienile” mari, dar si pe cele mici ?

Si totusi, istoria consemnata pe paginile Scripturii ne arata ca o „buruiana” a reusit sa scape pentru o perioada
de sentinta divina. Este vorba de Haman Agaghitul, un urmas al regelui amalecit Agag si mare demnitar la
curtea imparatului persan Ahasveros.

Ce putem observa la acest om, dupa secole de istorie si de lectii pe care ar fi trebuit sa le invete ? Nimic nou.
Aceeasi atitudine ostila fatza de poporul ales al lui Dumnezeu, aceeasi dorinta de a-l nimici cu desavarsire si
acelasi caracter iremediabil inclinat spre rau.

Soarta lui Haman Agaghitul, ultimul reprezentant al unui popor lepadat de Dumnezeu, o cunoastem. Haman si-
a sfarsit viata atarnat in streangul spanzuratorii pe care o ridicase pentru Mardoheu, dusmanul lui de moarte
( vezi Estera 7, 9.10 ). Haman, ultima „buruiana” a unui popor intreg de „buruieni”, a dovedit inca o data ca
acela care nu invata nimic din istorie, risca sa o repete.

     Cand „usa” harului se inchide pentru lumea intreaga

Istoria potopului este fascinanta, dar cutremuratoare in acelsi timp. Dupa aproximativ 15 secole de la actul
Creatiei, Dumnezeu a privit spre pamant, constatand o stare de fapt dureroasa:

„Domnul a vazut ca rautatea omului era mare pe pamant si ca toate intocmirile gandurilor din inima lui
erau indreptate in fiecare zi numai spre rau. I-a parut rau Domnului ca a facut pe om pe pamant si S-a
mahnit in inima Lui. Si Domnul a zis: „Am sa sterg de pe fatza pamantului pe omul pe care l-am facut, de la
om pana la vite, pana la taratoare si pana la pasarile cerului; caci Imi pare rau ca i-am facut” ( Geneza 6,5-
7 ).
Insa hotararea de nimicire a unei intregi civilizatii nu a fost aplicata pe loc. A existat, ca si in toate celelalte
situatii amintite, un timp de har si indreptare, un timp in care oamenii au fost avertizati cu privire la sfarsitul
iminent al lumii de atunci. Este evident ca Noe a avut nevoie de mult timp pentru a construi corabia, timp in
care fiecare lovitura de ciocan pentru construirea navei era in acelasi timp si un avertisment cu privire la
hotararea Creatorului de a nimici lumea antediluviana.

Insa cati oameni au luat seama la aceste avertismente ? In afara de familia lui Noe, compusa din opt persoane,
nimeni nu a luat in serios avertismentul.  Aparent, Noe a predicat in zadar, fara niciun rezultat. Dar sa nu uitam
un amanunt: salvandu-si familia, Noe a salvat in realitate lumea.

Istoria potopului nu ne este redata pe paginile Scripturii doar pentru a ne imbogati cultura generala. Nimicirea
unei intregi civilizatii antedeluviene ne este revelata pentru a vedea in ea un prototip al sfarsitului acestei lumi.
In predica Sa despre semnele revenirii Sale, Mantuitorul spunea:

„Cum s-a intamplat in zilele lui Noe, aidoma se va intampla si la venirea Fiului omului. In adevar, cum era
in zilele dinainte de potop, cand mancau si beau, se insurau si se maritau, pana in ziua cand a intrat Noe in
corabie, si n-au stiut nimic, pana cand a venit potopul si i-a luat pe toti,  tot asa va fi si la venirea Fiului
omului” ( Matei 24, 37-39 ).
Ca si pe vremea lui Noe, si astazi exista un timp de har acordat oamenilor, cu scopul de a-si indrepta caile si a
se impaca cu Dumnezeu. Hotararea divina de a pune capat istoriei pacatului este deja luata in sfatul ceresc, insa
nimeni nu cunoaste ziua, ceasul si clipa in care harul acordat lumii noastre se va inchide.

Insusi Mantuitorul ne avertizeaza in aceasta privinta: „Despre ziua aceea si despre ceasul acela nu stie
nimeni, nici ingerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatal… Vegheati dar pentru ca nu stiti in ce zi va veni
Domnul vostru… De aceea, si voi fiti gata, caci Fiul omului va veni in ceasul in care nu va ganditi” ( Matei
24, 36.42.44 ).
 

     „Urmeaza statia… cu peronul pe partea…”

Inchiderea harului pentru lumea nelegiuita in care traim si revenirea in glorie a Domnului Iisus Christos nu
reprezinta doar sfarsitul unei stari de lucruri. Mai mult decat un sfarsit, aceste evenimente marcheaza un nou
inceput. Inceputul vesniciei…

Atunci cand mecanicii metroului anunta: „Atentie, se-nchid usile !” nu inseamna ca cei care au urcat in
garnitura de tren vor fi blocati acolo pentru totdeauna. Calatorii au garantia ca vor fi condusi la destinatia pe
care o doresc. Cu o conditie insa: anuntul sa ii gaseasca in tren. Pentru cei ramasi pe „peronul” vietii, pentru cei
indecisi sau fricosi, nu mai exista nicio speranta a unui viitor mai bun.
Cine este cel ce inchide usa harului: Dumnezeu sau omul ? Privind la istoria potopului, intelegem ca cel care ia
decizia finala de inchidere a harului pentru omenire este Insusi Dumnezeu. Dupa ce s-a incheiat constructia
corabiei, iar Noe, familia sa si vietuitoarele randuite de Creator au intrat in ea, Scriptura ne spune: „Apoi
Dumnezeu a inchis usa dupa el” ( Geneza 7,16 up. ).
Iar atunci cand Dumnezeu inchide o usa, nimeni nu o mai poate deschide, caci El este „Cel Sfant, Cel
Adevarat, Cel ce tine cheia lui David, Cel ce deschide si nimeni nu va inchide, Cel ce inchide si nimeni nu va
deschide” ( Apocalipsa 3,7 ). Insa intotdeauna, fara exceptie, Dumnezeu inchide doar usa pe care omul o tine
mereu inchisa fatza de El, fatza de adevar si Evanghelie.
Apocalipsa 3,20 zugraveste unul din cele mai emotionante tablouri: un Dumnezeu care sta in fatza usii inimii
omului, asteptand sa I se deschida: „Iata Eu stau la usa si bat. Daca aude cineva glasul Meu si deschide usa,
voi intra la el, voi cina cu el si el cu Mine”.
Care este aceasta usa inchisa inaintea Mantuitorului ? Poate fi „usa” inimii mele, sau „usa” inimii tale, in fata
careia Mantuitorul asteapta cu rabdare sa I se deschida. Ea are maner doar pe dinlauntru si doar omul, prin
propria lui vointa libera, o poate deschide Creatorului sau. Daca aceasta usa va ramane inchisa mereu,
Dumnezeu nu are alta optiune decat sa respecte alegerea omului, pecetluind-o pentru vesnicie.

Insa pentru cei care-si deschid inima si viata lui Iisus Christos, anuntul: „Atentie, se-nchid usile !” nu se opreste
aici. Anuntul continua cu ceva foarte important si incurajator: „Urmeaza statia Noul Pamant cu peronul pe
partea dreapta”. Iar „partea dreapta” este locul unde ne va intampina Iisus cu bratele deschise. Caci este scris:
„Atunci Imparatul va zice celor de la dreapta Lui; „Veniti binecuvantatii Tatalui Meu de mosteniti
Imparatia, care v-a fost pregatita de la intemeierea lumii” ( Matei 25, 34 ).
Timpurile pe care le traim sunt solemne. Acum se aude anuntul: „Atentie, se-nchid usile harului !” Inca putin,
foarte putina vreme si usa harului va fi inchisa pentru totdeauna…
Tu unde vei fi cand lucrul acesta se va intampla: in „trenul” mantuirii sau pe „peronul” pierzarii ?