Romanul-definiție, caracteristici, clasificare,

reprezentare în literatură
        Termenul provine din fr. roman (atestat în Franța începând din a doua
jumătate a secolului al XII-lea).
        Romanul este o scriere epică în proză, deschisă modificărilor de structură
și îmbogățirilor de conținut. Definirea termenului evoluează o dată cu istoria
speciei și în raport cu epoca și cu dezideratele estetice ale fiecărui moment
cultural.
       Ajuns astăzi, în mod incontestabil, cel mai frecventat tip de proză literară,
romanul a avut o traiectorie plină de sinuozități. Originea lui e greu de precizat,
amintind de amploarea narativă a epopeii. Abia la sfârșitul secolului al XIII-lea
devine o specie exclusiv în proză. Până în secolul al XVIII-lea, a fost
considerat preponderent ca o literatură de divertisment.
      Fiecărei perioade îi este specific un anumit gen de roman:
  -Renaștere-romanul alegoric, picaresc/eroic-galant, psihologic, comic, realist-
secolul al XVII-lea;
  -secolul al XVIII-lea- de aventuri, sentimental, epistolar;
  -secolul al XIX-lea- realist, naturalist-(experimental), comportamentist,
eseistic, parabolic, existențialist, noul-roman (de exemplu, fantastic).
      Astăzi, romanul are un ascendent asupra celorlalte specii epice. Într-o
perioadă în care granițele dintre genuri și opere literare se estompează,
romanul se dovedește scrierea cu cele mai mari disponibilități, cu cea mai
mare deschidere către sondarea universului existențial și către
experimentarea unor tehnici narative.
     Definiție.Romanul este specia literară aparținând genului epic, în proză, cu
acțiune complexă și de mare întindere, desfășurată pe mai multe planuri, cu
personaje numeroase și intrigă complicată.
     Caracteristici:
 -romanul are o structură narativă amplă;
 -permite desfășurarea subiectului în planuri paralele;
 -combină nuclee narative distincte;
 -folosește un număr mare de personaje, deosebite ca pondere în ansamblul
epic;
 -prezintă destinul unor personalități bine individualizate sau al unor grupuri de
indivizi;
 - cunoaște o mare varietate de forme.
    Clasificarea romanului se poate face după criterii foarte diverse, nereușind
să se epuizeze varietatea formelor sale:
 1.după situarea  în timp a acțiunii: picaresc, eroic, istoric, contemporan, de
anticipație;
 2.după cadrul social sau geografic: urban, rural, provincial, exotic;
 3. după forma de organizare epică: epistolar, jurnal, eseistic;
 4. după amploarea epică: roman-frescă, saga, roman ciclic, roman-fluviu;
 5. după curentul literar: romantic, realist, naturalist;
 6. după ceea ce reprezintă în raport cu realitatea: alegoric, fantastic, realist,
experimental, parabolic, existențialist;
 7. după respectarea cronologiei evenimentelor narate: tradițional, modern;
 8. după tehnica narativă: de tip balzacian, stendhalian, tolstoian, proustian,
gidian, avangardist, postmodernist;
 9. după procesul narativ dominant: psihologic, sentimental-galant,
comportamentist.
ROMANUL SOCIAL
"MOROMEŢII" de Marin Preda
-  roman realist social - roman contemporan -

ROMANUL DE DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL 

Tema predilectă a operei luiMarin Preda (1922-1980)este
cea rurală, reprezentată de satul românesc din Câmpia Dunării,
ilustrat prin familie, ţărănime şi drama ei istorică, satul supus
zguduitoarelor prefaceri ale istoriei, relaţia individului cu istoria,
dragostea, comunicarea umană, demnitatea. De la "Ion" al lui
Rebreanu nu se mai scrisese un roman atât de puternic despre
lumea ţărănească. Valoarea de excepţie a "Moromeţilor" constă în
densitatea epică, în profunzimea psihologică şi în problematica
inedită a satului românesc ante şi postbelic, surprins la răspântia
dintre două orânduiri sociale.
Structura, compoziţia şi problematica
romanului "Moromeţii" Romanul "Moromeţii", de Marin
Preda este alcătuit din două volume, apărute Ia distanţă de 12 ani
unul de altul: volumul I în 1955, iar al doilea în 1967.
Marin Preda este narator omniscient, care povesteşte întâmplările
şi evenimentele Ia persoana a Hl-a. Modalitatea narativă se
remarcă, aşadar, prin absenţa mărcilor formale ale .naratorului, de
unde reiese distanţarea acestuia faţă de evenimente şi personaje,
deşi romanul are elemente autobiografice.Perspectiva
temporală este cronologică,  bazată pe relatarea evenimentelor în
ordinea derulării lor, iar cea spaţială reflectă un spaţiu
real, acelaal satului Siliştea-Gurneşti şi unul imaginar  închis, al
trăirilor interioare din sufletul şi conştiinţa
personajelor. Construcţia subiectului - scene
antologice Pentruvolumul I, Marin Preda s-a documentat încă din
1948, gândind îndelung la "universul moromeţian" pe care I-a
conturat în roman. Crezul literar al Iui Marin Preda s-ar putea
restrânge semnificativ la fraza cu care prozatorul îşi începe romanul
"Marele singuratic" din 1972: "Un ţăran dacă vine la Bucureşti, tot
ţăran caută".
Acţiunea volumului I este plasată cu trei ani înainte de începerea
celui de-al doilea război mondial (1937) într-un sat din "câmpia
Dunării", glIiştea-Gumeşti, într-o perioadă în care "timpul avea cu
oamenii nesfârşită răbdare", iar viaţa ţăranilor "se scurgea aici fără
conflicte mari." Axa fundamentalăa romanului o
constituie ideea  timpului care, îngăduitor cu oamenii la începutul
operei, revine simetric în final, răsturnând imaginea "vieţii tihnite",
când "timpul nu mai avea răbdare". Romanul se bazează pe relaţia
omului cu timpul, a umanităţii cu istoria, la răspântia dintre epoci,
când societatea se află sub presiunea unor evenimente zguduitoare.
Autorul conturează imaginea dramatică a satului românesc surprins
în tragismul evenimentelor ce vor sparge tiparele existenţei sale
străvechi, prin dispariţia ţărănimii tradiţionale, a clasei sociale
fundamentale aflate în declin şi supusă destrămării de către istorie.
Acţiunea volumului I se petrece în timpul răbdător cu
oamenii, majoritatea întâmplărilor desfăşurându-se de la începutul
până către sfârşitul verii, interval ce ar putea fi structurat în trei
mari episoade epice:
• mai mult de jumătate din volumul I cuprinde fapte din viaţa
familiei Moromete şi a satului, ce se petrec de sâmbătă seara până
duminică noaptea, adică odată cu întoarcerea Moromeţilor de la
câmp (scena cinei), până la fuga Polinei Bălosu cu Birică, semn că
în timpul răbdător se petreceau o mulţime de evenimente şi
întâmplări;
• al doilea episod epic este ilustrat de unul dintre cele mai
importante momente şi obiceiuri din viaţa satului: secerişul;
• ultimul episod prezintă conflictul  dintre Ilie Moromete şi fiii săi,
Nilă, Paraschiv şi Achim, care fugiseră la Bucureşti cu oile şi caii,
lăsând familia fără mijloacele zilnice de trai.
Planurile  de  acţiune sunt paralele, destinele familiilor
ţărăneşti nu se intersectează şi nu se determină reciproc, aşa
cum se întâmplă în romanul "Ion" al lui Rebreanu. Există aici un
plan al familiei Moromete, care este centrul întregii naraţiuni
şi un plan al celorlalte destine şi familii  din sat, care evoluează
paralel. Personajele sunt numeroase, puternic
individualizate,  care intră înconflicte puternice, fie între ele, fie
cu orânduirea socială.
Incipitul:
Precizează locul, "câmpia Dunării", unde urmează să se Petreacă
întâmplările şitimpul, care "avea cu oamenii nesfârşită
răbdare". Axa timpului străbate tot volumul I, majoritatea
evenimentelor având Ioc de sâmbătă seara  până
duminicănoaptea,  când timpul pare dilatat, oamenii pot să facă o
mulţime de lucruri. înfinalul volumului I, după fuga băieţilor lui
Moromete la Bucureşti, timpul se precipită, se grăbeşte, adică
timpul nu mai avea răbdare. Peste trei ani începea al doilea război
mondial". între aceste două coordonate, a timpului răbdător  şi
atimpului grăbit,  în satul Siliştea-Gumeşti au loc evenimente
esenţiale, care schimbă nu numai viaţa familiei Moromete, ci şi a
altor familii din această colectivitate rurală ce părea bine
consolidată, cu rădăcini adânci în existenţa tradiţională milenară.
Debutul romanului prezintă întoarcerea de la câmp a lui Ilie
Moromete împreună cu cei trei fii mai mari, naratorul având şi el
nesfârşită răbdare, stăruind asupra fiecărui amănunt, replică sau
gest, construind o scenă  monumentală  - aceea acinei - cu o
simplitate desăvârşită a mişcării personajelor, ce se derulează după
o ordine prestabilită, după un cod ancestral.
Familia Moromeţilor este numeroasă, alcătuită din copii proveniţi şi
din alte căsătorii, este o "familie hibridă", generatoare de conflicte în
interiorul ei, "prin ignorarea realităţilor sufleteşti individuale"
(M.Ungheanu). Ilie Moromete, tatăl, cu zece ani mai mare decât
soţia lui, Catrina, venise în această a doua căsătorie cu trei băieţi,
Paraschiv, Nilă şi Achim, cărora li se adăugaseră două fete, Tita şi
Ilinca, şi încă un băiat, Niculae, mezinul de doisprezece ani.
Moromeţii se află la cină, strânşi "în tindă", în jurul unei mese mici,
joase şi rotunde, "pe nişte scăunele cât palma", aşezaţi "unul lângă
altul, după fire şi neam". Cei trei fraţi vitregi stăteau spre partea
dinafară a tindei, "ca şi cum ar fi fost gata în orice clipă să se scoale
de Ia masă şi să plece", prevestind parcă fuga la Bucureşti; în
partea dinspre vatră, aproape de oalele cu mâncare stătea
întotdeauna Catrina, având lângă ea pe Niculae, pe Ilinca şi pe Tita,
"copii făcuţi cu Moromete". Autoritatea capului familiei este sugerată
încă de acum, deoarece "Moromete stătea parcă deasupra tuturor",
veghindu-şi familia, stăpânind "cu privirea pe fiecare".
Incă din acest prim episod, atmosfera este tensionată, fiecare
dintre membrii familiei având nemulţumiri care mocnesc să
izbucnească în conflictele ce aveau să zguduie puternic familia,
ducând la destrămarea ei. Principalul conflict este între Catrina
Moromete şi cei trei fii vitregi, Paraschiv, Nilă şi Achim, apoi între Ilie
Moromete şi fiul său, Niculae, care ar fi vrut să se ducă la şcoală, să
înveţe, dar tatăl îl trimitea cu oile la păscut, pentru că "altă treabă
n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem" 
Catrina Moromete mai fusese măritată înainte, dar bărbatul îi murise
în timpul războiului, nu pe front, că era prea tânăr ca să fie luat
militar, ci acasă, îmbolnăvindu-se de "apă la plămâni". Murind în
timpul războiului, autorităţile nu mai verificaseră dacă el fusese
"erou" şi Catrina primise un pogon de pământ, ca "văduvă de
război". Din această primă şi scurtă căsătorie mai avea ea o fată, pe
care o lăsase s-o crească foştii socri, care, de altfel, Catrina "nu se
avea bine". Ea îi crescuse de mici, cu greu, cei trei băieţi ai lui
Moromete, care însă începuseră s-o urască, iar aceste resentimente
erau alimentate de sora mai mare a lui Moromete, Măria -zisă Guica
- nemulţumită, la rândul ei, de căsătoria lui Ilie Moromete. Ea ar fi
vrut să îngrijească de gospodăria Moromeţilor şi de copii, ca să
poată avea pretenţii asupra casei părinteşti şi a locului din spatele
casei. Pe Catrina o mai duşmănea şi Tudor Bălosu, tot pentru lotul
de casă şi o rudă mai îndepărtată a Iui Moromete, poreclit Parizianul.
Băieţii cei mari sunt din ce în ce mai înverşunaţi împotriva Catrinei,
dar şi împotriva surorilor vitrege, Tita şi Ilinca, întrucât ele îşi făceau
"ţoale" noi, erau "vesele şi vioaie" şi li se strângea zestre pentru
măritiş într-o ladă ce stătea încuiată şi la care nimeni n-avea voie să
umble.
Alt conflict se naşte între Ilie Moromete şi nevasta lui, deoarece
Catrina revendica, din ce în ce mai insistent, pogonul ei de pământ,
pe care Moromete îl vânduse în timpul foametei de după primul
război. Bărbatul îi promisese în schimb că îi face acte pe casă, ca ea
să nu rămână "pe drumuri", Ia o adică, dar acesta nu numai că nu
se ţinuse de cuvânt, ci chiar glumea batjocoritor când ea aducea
vorba despre asta.
Băieţii se află în conflict şi cu tatăl lor, fiindcă acesta "nu face nimic,
stă toată ziua", iar pe ei îi scoală cu noaptea în cap ca să plece Ia
muncă şi nu-i slăbeşte toată ziua cu ordine şi porunci. îl acuză pe
Moromete că nu e în stare de nimic, pe când "alţii, ca alde Bălosu",
ştiu să câştige bani din vânzarea produselor şi-1 silesc să plece şi el
la munte cu cerealele, dar nu iese nimic din această călătorie, spre
satisfacţia cinică a lui Moromete.
Băieţii cei mari plănuiesc să plece cu oile la Bucureşti, ca să facă
bani, calculele teoretice pe care le fac îl conving chiar şi pe
Moromete că familia s-ar alege cu un câştig important.
Datoriile la bancă, plata "foncierii" şi traiul zilnic al unei familii
numeroase îl sufocă pe Moromete, care trebuie să se descurce
cumva, fără să vândă din pământ. Ca să mai acopere din datorii, se
hotărăşte să-i vândă lui Tudor Bălosu salcâmul din curte, deşi acesta
"străjuia prin înălţimea şi coroana lui stufoasă toată partea aceea a
satului", ca simbol al trăiniciei şi al stabilităţii satului.
Tăierea salcâmului este un alt episod memorabil al romanului, atat
prin măiestria construirii ei din detalii ce se adună progresiv,  prin
cuvintele expresive, şi prin simbolistica dramatică, acesta
fiind primul semn al declinului familiei Moromete, dar şi al
satului tradiţional,  rămas Parcă făra apărare: "... acum totul se
făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi arătau bicisnici. Cerul
deschis şi câmpia năpădeau împrejurimile" Chiar şi ciorile se roteau
dezorientate, nemaiavând pe ce să se aşeze Salcâmul tăiat făcea
parte din viaţa familiei Moromete, şi, deopotrivă, din existenţa
satului, "toată lumea cunoştea acest salcâm", simbolizând elementul
păstrător al tradiţiilor şi credinţelor strămoşeşti, al stabilităţii
ţărăneşti.
Inima adevărată a satului era Poiana lui Iocan, locul unde se
adunau gospodarii, cei care sunt "nici săraci, nici bogaţi", între care
Moromete, Cocoşilă şi Dumitru al lui Nae, citesc ziarul şi comentează
politica ironic şi  cu umor, după legi anume, numai de ei ştiute. în
faţa fierăriei lui Iocan "se afla o poiană mare", unde, în fiecare
duminică, aveau loc "adunările cele mai zgomotoase", dar "dacă de
Ia ele lipseau Moromete şi Cocoşilă, nu erau prea reuşite".
Moromete era abonat la "Mişcarea", Iocan la "Curentul", iar Cocoşilă
la "Dimineaţa", dar dacă ei veneau fără ziare, însemna că erau
supăraţi "şi n-aveau chef să discute politică". Poiana era plină de
oameni, "toţi gălăgioşi şi parcă nerăbdători", întâmpinându-l "de
departe cu exclamaţii" entuziaste pe Moromete, care se miră, ca în
fiecare duminică: "Ce e, mă, ce v-aţi adunat aicea?!". Secvenţa
comentariilor politice este inedită. Moromete citeşte ziarul "cu
glas schimbat şi necunoscut, [...] cu grosimi şi subţirimi ciudate, cu
opriri care scormoneau înţelesuri nemărturisite [...] care trebuiau să
zdrobească de convingere pe cei care ascultau", concluzionând fără
drept de apel: "trei chestiuni se desprinde de fapt din această
situaţie".
Scena "foncierii". Plata dărilor funciare (impozit plătit pentru
proprietate asupra pământului) către stat constituie principalul motiv
de îngrijorare pentru Moromete. Deşi avea acum "vreo şase pogoane
de pământ şi-şi făcuse o casă frumoasă", totuşi nu câştiga suficienţi
bani pentru a plăti taxele pentru pământ şi ratele pentru împrumutul
luat de la bancă. Chemat să vină acasă de la fierărie, Moromete
vede pe prispa casei doi oameni care-I aşteptau. Unul dintre ei era
Jupuitu, îmbrăcat orăşeneşte, dar slab de parcă "mânca numai
miercurea şi vinerea", agent de urmărire, care venise după
"foncierea pământului", taxă restantă în valoare de 2863 de lei.
Moromete "joacă" scena "foncierii" cu o gamă inepuizabilă de
tertipuri, încercând să scape şi de data aceasta de plata integrală a
datoriei. Gesturile, vorbele răstite, agitaţia lui fără rost construiesc
un moment unic în literatură. Deşi era singur pe bătătură, Moromete
strigă la toţi ai casei -"Catrino, ia, fa, secerile astea", "Paraschive,
[...] nu vezi că furca aia stă acolo lângă gard de cinci săptămâni!"-,
pentru a părea un om ocupat, care are de rezolvat probleme mult
mai importante decât cele pentru care veniseră cei doi, pe care-i
ignoră cu desăvârşire şi spre care se întoarce brusc "pe călcâie şi
strigă: - N-am!". Moromete îi aduce pe cei doi în stare sa-i ia din
casă "ţoalele", să-i taie chitanţă pentru trei mii de lei, să se-mpingă
şi să se certe cu Catrina şi cu Paraschiv, apoi, împăciuitor, îi dă o
mie de lei, urmând să-i mai plătească ceva "peste o săptămână,
două". După ce îi dusese la exasperare pe cei doi agenţi, se laudă lui
Bălosu: "l-am păcălit cu două sute de Iei", bucurându-se nespus că
nu le dăduse toţi banii pe care-i luase pe salcâm de la vecinul său,
care-l priveşte buimac: "Glumea Moromete? îşi bătea joc de el?".
Scena secerişului:
Prezintă datini din viaţa satului tradiţional, constituindu-se într-o
adevăratămonografie a obiceiurilor şi ritualurilor statornicite
aici din timpuri străvechi. Culegerea roadelor pământului este un
moment de bucurie, de consonanţă deplină a omului cu ritmurile
naturii.
Secerişul are reguli precise, impuse de tradiţia străbună: cel mai
vrednic dintre copii este cel care, simbolic, porneşte recoltarea
grânelor, măsurând cu pasul "staţiile", părţile de loc pe care va
trebui să le ducă fiecare secerător la capăt, apoi "începe să taie
spicele şi să arunce mănunchiurile în urmă", iar tatăl leagă snopii şi-i
aşază în clăi. Femeile se ocupă de mâncare pentru secerători, iar în
anul acesta recolta fusese foarte bună, de aceea o veselie
nemaipomenită îi cuprinsese pe toţi, Catrina lăudându-1 pe Cel de
Sus pentru "mana cerească", cum îi spunea ea grâului, "cu care îi
milostivise Dumnezeu".
De aici lucrurile se precipită, Paraschiv şi Nilă fugiseră Ia Bucureşti,
luând cu ei caii, oile, toţi banii şi cele mai bune covoare şi Moromete
era convins că Achim nu va trimite nici un ban acasă.El ia hotărâri
decisive: îi vinde lui Bălosu un lot de pământ şi locul din spatele
casei, reuşind astfel să-şi achite taxele pe "fonciire", datoria la
bancă, taxele şcolare pentru Niculae şi-i rămân bani ca să-şi
cumpere şi doi cai, dar naratorul notează cu amărăciune că
problema banilor rămâne nerezolvată pentru viitor: "din nou rata la
bancă, din nou fonciirea, din nou Niculae".
Monografia satului este completată, în afara celor relevate, prin
ilustrarea câtorva obiceiuri şi datini populare: jocul băieţilor cu
bobicul, aldămaşul băut după vinderea salcâmului, chemarea fetelor
la poartă prin fluieratul flăcăilor, jocul căluşarilor în curtea lui Bălosu
realizează o imagine sugestivă a spiritualităţii ţărăneşti, a satului
interbelic din Câmpia Dunării. Viaţa oamenilor este legată direct de
cea a animalelor, care devin uneori adevărate personaje în roman,
având nume şi participând la intâmplări. Oaia Bisisica îl enervează
peste măsură pe Niculae, câinele Duţulache fură brânza pusă pe
masă pentru cina familiei, caii sunt îngrijiţi cu drag de băieţii mai
mari, restul orătăniilor fiind mereu în preajma oamenilor prin
zgomote specifice.
Celelalte planuri de acţiune sunt reprezentate de destinele altor
familii, care nu se intersectează cu destinul familiei Moromete şi nu
se influenţează reciproc.
Un destin priveşte conflictul dintre Tudor Bălosu şi fiica Iui Polina,
pentru că aceasta "fuge" cu un băiat sărac din sat, Birică, cu care
tatăl nu e de acord. Fata este aprigă, nu renunţă şi-I sileşte pe Birică
să secere grâul de pe pământul care i se cuvenea ca zestre, apoi dă
foc casei părinteşti, iscându-se şi o bătaie între Birică şi tatăl şi
fratele Polinei.
Vasile Boţoghină se ceartă cu Anghelina, nevasta lui, deoarece el era
bolnav de plămâni şi ar fi vrut să vândă un lot de pământ ca să aibă
bani pentru a merge la sanatoriu, să se trateze. Anghelina se opune
să vândă pământul, deoarece ftizia era, pe atunci, o boală incurabilă
şi femeia ştie că bărbatul ei va muri, cu sau fără tratament, iar ea va
rămâne şi văduvă şi fără pământ. Boţoghină se duce la sanatoriu,
cheltuieşte banii luaţi pe lotul de pământ şi, simţindu-se mai bine,
nu ascultă sfatul doctorului şi se apucă de muncă, iar oboseala îl
răpune.
Drama familiei Ţugurlan este că făcuseră şapte copii în treisprezece
ani, dar în fiecare an îi murea câte unul şi puneau o cruce
"proaspătă" Ia stâlpul porţii, tragedie care îl face agresiv în viaţă,
certăreţ, se bate cu fiul primarului, cu şeful de post şi ajunge şi el la
închisoare.
Al doilea volum din romanul "Moromeţii" a apărut la o distanţă de 12
ani faţă de primul, în anul 1967, reluând personajele principale,
adăugându-le altele noi, urmărindu-Ie evoluţia până în deceniul al
şaselea. Marin Preda a reuşit, totuşi, să dea celor două volume o
unitate de reconstituire a imaginii vieţii ţăranului român înainte şi
după al doilea război mondial.
Incipitul volumului al doilea: 
Il constituie o interogaţie retorică-"In bine sau în rău se
schimbase Moromete?". Dar şi ceilalţi ţărani îşi schimbaseră
atitudinea faţă de el, "cei care îl duşmăneau [...] se potoliră", Tudor
Bălosu devenise "chiar binevoitor faţă de vecinul său", iar Guica
amuţise, "nu i se mai auzea deloc gura prin faţa casei". Când ea a
murit, llie Moromete nu s-a dus la înmormântarea ei, "dar asta nu
miră pe nimeni".
Moromete se schimbase, aşa cum naratorul prevăzuse în
prezentarea personajului principal, că numai "nenorociri sau bucurii
mari mai pot schimba firea cuiva". Din Moromete cel cunoscut de
ceilalţi, rămăsese "doar capul lui de humă arsă", nu mai era văzut
stând ceasuri întregi pe stănoaga de la drum, nici "nu mai fu auzit
răspunzând cu multe cuvinte la salut"..
Moromete se apucase de negoţ, câştigase bani buni, "poli galbeni îi
umpleau buzunarele", dar pe Niculae nu-1 mai Iasă la şcoală. Avea
acum un alt cuvânt, "beneficiu", pe care 1-a folosit atunci când
copilul 1-a rugat sa-l trimită la învăţătură: "Şi ce beneficiuo să am
eu, mă, de pe urma ta, dacă te las să te duci mai departe Ia
şcoală?".
Naratorul semnalează prin intermediul celorlalte
personajeschimbările ce se produseseră cu Moromete. Niculae se
uita Ia tatăl său şi se minuna: "spuneai una şi el asculta şi ai fi zis că
înţelegea, ca să te pomeneşti pe urmă că răspunsurile pe care ţi le
dădea veneau din altă parte". Moromete era îngândurat, băieţii care
fugiseră la Bucureşti cu oile şi caii nu se aleseseră cu nimic,
pierduseră tot şi îşi găsiseră serviciu la "ucebe", cuvânt pronunţat
ameninţător de către tată, fiind un loc "unde ajungeau în cele din
urmă cei care cădeau jos".
Moromeţii primiră o scrisoare de Ia băieţii mai mari, care acum
dădeau pentru prima oară detalii despre viaţa lor în Capitală şi
puseseră şi o fotografie, din care mama şi fetele încercau să
ghicească "şi ceea ce în scrisoare nu se spunea". Paraschiv lucra
acum ca sudor la tramvaie, Nilă era portar la un bloc, cunoscut ca
"Bloc-Algiu", Achim era singurul care "reuşise totuşi în comerţ" şi
avea un mic magazin de "Consum alimentar".
Ilie Moromete pleacă la Bucureşti să-şi vadă feciorii, cu intenţia de
a-i aduce înapoi acasă, deoarece acum pusese la loc pogoanele
vândute şi ar avea pământ de muncit pentru fiecare dintre copii. Le
vorbeşte cu acelaşi glas autoritar de altădată celor trei băieţi,
adunaţi în odăiţa lui Nilă, insalubră şi plină de şobolani, le cere să-1
asculte cu atenţie, pentru că o să Ie spună "o singură dată" şi le
propune să uite cu toţii de greşelile pe care fiecare dintre ei le-au
făcut, rugându-i să se întoarcă acasă. După un moment de tăcere
semnificativă din partea celor trei flăcăi, care n-au observat cum pe
chipul încordat "ca de lemn" al tatălui "se rostogoleau broboane de
sudoare", llie Moromete le strigă "cu un glas înalt": "Mi-am luat
mâna de pe voi. Mâna mea asupra voastră nu mai există".
Era anul în care începuse războiul şi încercarea nereuşită a lui
Moromete de a-şi aduce acasă fiii izvorăşte din dragostea lui
dureroasă pentru copii, pentru casa lui risipită, pentru familia care
însemna tot rostul lui în viaţă.
Destrămarea familiei continuă cu moartea lui Nilă în război, în
bătălia de la Cotul Donului, anunţată de scrisoarea neagră:
"Moromete rămase nemişcat în pridvor, cu hârtia în mână, paralizat
parcă de mişcarea nevăzută a aripilor morţii care se opriseră şi
deasupra casei lui", precum şi cu sfârşitul tragic al lui Paraschiv, din
cauza tuberculozei.
Autoritatea lui Ilie Moromete scade atât în familia sa, cât şi în sat.
Catrina îl ameninţă că îl părăseşte şi că se va duce la "ailaltă în vale"
nemulţumită că Moromete nu trecuse casa pe numele ei şi nici nu-i
dăduse înapoi pogonul de pământ pe care i-1 datora. Cu prietenii
vechi rupsese legătura, cu Cocoşilă "nu se mai împăcase nici până
azi", cu Dumitru lui Nae şi cu Iocan nu mai vorbise de multă vreme,
iar Niculae observă că oamenii nu-I mai ascultă ca altădată: "îl vezi
cum îi ia altul vorba din gură, fără nici un respect şi el lasă fruntea în
jos şi nu zice nimic".
Anii 50 aduc în viaţa satului schimbări profunde, provocate de
venirea comuniştilor la putere şi de colectivizare, "evenimente pline
de viclenie" şi Siliştea-Gumeşti este acum "o groapă fără fund din
care nu încetau să mai iasă atâţia necunoscuţi". Personajele nou
introduse de autor întruchipează prostia, ambiţia celor obscuri de a
veni Ia putere şi de a schimba lumea; venetici şi oameni pripăşiţi în
sat, prezentaţi cu ironie, ocupă acum locurile importante: Bilă -
reprezentantul A.R.L.U.S., moldoveanul Mantaroşie ("nenorocitul
ăla"), lipoveanul Adam Fântână, Zdroncan - secretarul sfatului şi
unul dintre cei 13 copii ai lui Traian Pisică, Plotoagă - preşedintele
consiliului popular ("mai prost decât ceilalţi"), Isosică, Vasile al
Moaşei- cel care, cum ajunge la putere, îşi pedepseşte mai întâi
rudele, Ouăbei. Acestea sunt noile personalităţi ale satului, între care
se dă o luptă acerbă pentru putere, pentru funcţii; promovaţi din
raţiuni politice, ei nu sunt ţăranii autentici, ci o lume fals-rurală,
lipsită de codul spiritual al ţăranului adevărat, însuşit prin tradiţie.
Niculae Moromete ajunge activist de partid şi crede acum într-o
"nouă religie a binelui şi a răului", vorbeşte o limbă "nouă" despre
"umanism", despre căutarea "eului" său, pe care Moromete o
ascultă, dar n-o pricepe.
Trimis cu sarcină de la "judeţeană" ca să supravegheze strângerea
cotelor şi predarea lor către stat, buna funcţionare a primelor forme
colective de muncă, Niculae se orientează cu dificultate în ţesătura
de intrigi pusă la cale de oportuniştii de profesie, ca Gae, care
ameninţă cu o bâtă "ascuţirea luptei de clasă". Conflictele sunt
numeroase şi greu de aplanat: pe aria de la Cotigeoaia se iscă o
agitaţie agresivă pentru că s-a zis că "baza de recepţie" nu primeşte
grâu cu "corpuri străine" (neghină); Nae Cismaru instigă oamenii să
fugă de pe arie; Bilă îl loveşte cu "goga" pe Nae Marinescu, în timp
ce acesta descărca din căruţă grâul netreierat; ţăranul Gheorghe,
speriat de ameninţările celor veniţi să strângă cotele, se aruncă în
râu şi se îneacă. Toate aceste întâmplări atrag după sine destituirea
activistului Niculae Moromete, care "se dă la fund", îşi continuă
studiile şi ajunge inginer horticultor. Se va însura cu Mărioara lui
Adam Fântână, care este, şi ea, asistentă medicală, nu mai este
ţărancă.
Episodul alcătuit din ultimele capitole reprezintă cele mai frumoase •
pagjni din literatura română care ilustrează moartea unui ţăran, fără
zbucium, fâră dramatism, fără patetism, o moarte lentă, venită ca
un firesc al vieţii: "bătrânul nu suferă de vreo boală, dar i s-a scurs
viaţa...", zice doctorul.
Moromete avea acum aproape de 80 de ani, chipul lui era aureolat
de o lumină, după spusele Ilincăi. împuţinat la trup, "avea
slăbiciunea asta, ca nu-i venea neam să stea acasă, [...] o lua cu
ciomagul în mână pe lângă garduri". Ultima oară a fost adus acasă
cu roaba, nu se mai putea ţine pe picioare, "mergea el, de, aşa, doi,
trei paşi, dar pe urmă chiar dacă îl ţineai se făcea greu ca un pietroi
şi se lăsa în jos".
Fără să sufere de o boală anume, Moromete cade la pat, pentru că i
se terminaseră zilele pe care le avusese de trăit. într-o noapte, "a
început să tragă, răsufla rău de tot, şi din ziua aia n-a mai cunoscut
deloc pe nimeni... Şi alaltăieri dimineaţă, înainte să se lumineze, a
murit...". Ultimele cuvinte exprimă crezul său de viaţă, pe care îl
mărturisise doctorului: "Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă
independentă!". Moartea lui Moromete este relatată de cei apropiaţi,
de Ilinca, de alţi membri ai familiei, care îi povestesc lui Niculae în
timp ce privegheau la căpătâiul lui Uie Moromete, ceea ce dă o
autenticitate inedită momentului.
In volumul al doilea, romanul pierde din coerenţa narativă, epicul
este dispersat, fragmentat şi sinuos, naratorul nu creează o lume
nouă, ci o comentează, o dezbate. Problema timpului, răbdător sau
nu cu oamenii, nu mai este esenţa epicului, ci acum este importantă
ideea, discursul despre destrămarea satului tradiţional, faţă de
care naratorul, ca şi Moromete, se simte străin.
Ilie Moromete 
Marin Preda pleacă în construirea personajului Ilie Moromete de la
tatăl său, Tudor Călăraşu, modelul său literar: "Scriind, totdeauna
am admirat ceva, o creaţie preexistentă, care mi-a fermecat nu
numai copilăria, ci şi maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a
existat în realitate, a fost tatăl meu.  Acest sentiment a rămas
stabil şi profund pentru toată viaţa".
Contingent 91 ,prin caracterizare directă făcută de narator, Ilie
Moromete se conturează între "tinereţe şi bătrâneţe, când numai
nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva". Prin
caracterizare indirectă, din faptele,  atitudinile, gândurile şi
vorbele personajului reies Şi alte trăsături morale. Ilie
Moromete este un om raţional în ceea ce Priveşte atitudinea Iui faţă
de pământ. Spre deosebire de Ion al lui
Rebreanu, care era dominat de instinctul de posesiune, de lăcomie
pentru pământ, Moromete nu este sclavul îmbogăţirii,
ci pământul constituie pentru el simbolul libertăţii materiale
şi  spirituale, idee mărturisită de el în finalul romanului: "Domnule,
eu am dus totdeauna o viaţă independentă".
Ilie Moromete este considerat de către critică un ţăran-filozof din
literatura română, frământările sale despre soarta ţăranilor
dependenţi de roadele pământului, de vreme şi de Dumnezeu sunt
relevante pentru firea sa reflexivă.Meditând asupra propriei vieţi,
când părăsit de fiii cei mari şi familia se afla în pragul destrămării,
flieMoromete se gândeşte că greşise considerând că "lumea era aşa
cum şi-o închipuia el" şi că nenorocirile sunt "numai ale altora".
Simţindu-se singur, îşi caută liniştea pe câmp, în afara satului, unde
poate vorbi cu sine însuşi, deoarece "cum să trăieşti dacă nu eşti
liniştit?". O secvenţă ilustrativă este aceea când Moromete se aşază
pe o piatră albă de hotar, "cu capul în mâini", punându-şi un şir
nesfârşit de întrebări, ca şi când ar fi vorbit cu altcineva, căutând
explicaţii pentru declinul în care se afla familia sa. Gândurile sumbre
se îndreaptă spre oautoanalizăa atitudinii de părinte, a conflictului
dintre generaţii şi se consolează: "Am făcut tot ce trebuia [...] le-am
dat [...] fiecăruia ce-a vrut [...]. I-am iertat mereu", (volumul I)
Relevantă pentru această trăsătură este şi scena ploii, când
Moromete, udat până la piele de o "ploaie repede şi caldă", cugetă şi
exprimă o adevărată filozofie de viaţă printr-un monolog
interior,  analizează condiţia ţăranului în lume, precum şi relaţia
dintre tată şi copii. El se întreabă "ce-o să mănânci, mă, tâmpituie?"
cu un glas plin de amărăciune şi compasiune. Dezamăgit în etica
sa paternă, rănit de fiii săi mai mari în autoritatea de tată, se
consolează cu faptul că şi-a făcut datoria de părinte: "tot am făcut
ceva, am crescut şase copii şi le-am ţinut pământul până în
momentul de faţă", deşi ei au fugit ca nişte trădători şi "n-au vrut
să-1 muncească". Grija lui pentru educaţia copiilor răzbate cu
tristeţe la suprafaţă, şi, deşi niciodată nu s-a arătat iubitor cu ei,
este limpede că le-a dorit totdeauna binele: "toată viaţa le-am spus
şi i-am învăţat [...] dar pe tine să vedem dacă eşti în stare cel puţin
de-atâta [...] că de mâncare e lesne, dar ce Ie spui? [...] şi-or să te
înveţe ei pe urmă minte când oi îmbătrâni. O să-şi şteargă picioarele
pe tine, că n-ai ştiut să faci din ei oameni" (volumul al doilea).
Disimularea este o trăsătură definitorie a firii lui Moromete,
evidentă în majoritatea scenelor din roman. Scena dintre Tudor
Bălosu şi Moromete este semnificativă pentru "firea sucită" a
eroului. La întrebarea lui Bălosu dacă s-a hotărât să-i vândă
salcâmul, Moromete se gândeşte că e posibil să i-1 vândă, dar se
poate să nu-1 vândă, însă răspunde cu voce tare: "Să ţii minte că la
noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta, o să fac o grămadă de
grâu", subînţelegând că s-ar putea să scape şi altfel de datorii, decât
tăind salcâmul, Stârneşte deseori reacţii uluitoare celor din jur, din
cauza logicii sale "sucite", cum îi spune Catrina. După plecarea lui
Jupuitu, Moromete este cuprins de o "ciudată voioşie" şi-i
mărturiseşte lui Bălosu "l-am păcălit cu două sute de lei [...] i-am
dat numai o mie [...]. Bălosu se uita Ia el cu o privire rece şi
buimacă. Nu înţelegea."
Ironia ascuţită, inteligenţa ieşită din comun şi spiritul
jucăuş, felul său de a face haz de necaz conturează un personaj
aparte între ţăranii literaturii române, stând mai aproape de realitate
decât de ficţiune.
Citirea ziarelor în Poiana lui Iocan este o hrană sufletească pentru
Moromete, discuţiile purtate aici au rolul de a clarifica şi explica
ideile din articolele publicate, de a descifra sensurile profunde ale
politicii vremii, şi nu de a prezenta fapte de senzaţie. El este, cu
siguranţă, în viaţa colectivităţii, o autoritate care-i domină prin
replici bine gândite, pline de umor şi ironie: "Lasă-1, mă, Dumitre,
zise Moromete blajin. E şi el legionar, ce-ai cu el?".
Când se hotărăşte să taie salcâmul nu spune nimănui, îl scoală pe
Nilă în zorii zilei, care este năucit de decizia tatălui său: "De ce să-1
tăiem? Cum o să-l tăiem?", dar cu totul uluit de răspuns: "Aşa, ca să
se mire proştii!". După aceea, la aceeaşi întrebare a lui Paraschiv,
Moromete îl pune pe Nilă să-i răspundă, care, citându-1 pe tatăl său,
îi spune cu bucurie: "Ca să se mire proştii". Trimiţând pe Nilă să vină
cu caii pentru a căra salcâmul tăiat pe trei sferturi, acesta aduce caii
chiar în direcţia în care urma să se prăbuşească pomul, iar
Moromete exclamă cu umor: "Adică da!... Treci cu ei încoa să cadă
salcâmul pe ei". Exemplele sunt numeroase, "a face haz de necaz"
fiind o adevărată filozofie de viaţă a lui Moromete. Lui Niculae,
care întârzia să vină la masă, îi spune "Te duseşi în grădină sate
odihneşti, că până acum stătuşi!" sau certând fetele, care se
duseseră la scăldat, în loc să-şi ajute mama să pregătească
masa:"Dacă vă iau de păr şi mătur bătătura cu voi, vă scutesc de-o
treabă mâine dimineaţă".
Tehnica amânării este un alt concept al filozofiei de viaţă a lui
Moromete, el încercând să tărăgăneze orice decizie sau atitudine
care nu-i convenea. Scena cu Jupuitu este magistral construită de
narator, atmosfera, tensiunea, iritarea celorlalţi fiind înadins
provocată de Moromete pentru a se răzbuna pe cei care nu
înţelegeau greutăţile bietului ţăran. Mai întâi Moromete intră în
curte, trece pe lângă prispă fără să se uite la cei doi, se întoarce "cu
spatele la agent", se răsteşte la Paraschiv care nu se vedea nicăieri,
apoi se răsuceşte brusc pe călcâie şi strigă: "-N-am!"- totul
desfăşurându-se sub privirile uluite, năucite ale agenţilor. Calm apoi,
se caută prin buzunarele flanelei, de unde scoate praf de tutun, se
uită urât la omul care-1 însoţea pe Jupuitu şi "i se adresă supărat şi
poruncitor: - Dă-mi, mă, o ţigară!".
Fire autoritară, Ilie Moromete este "capul familiei" numeroase greu
de ţinut în frâu, având în vedere şi conflictele ce mocneau, fiind gata
să explodeze, între membrii familiei. Naratorul îl prezintă încă de la
începutul romanului "stând deasupra tuturor" şi stăpânind "cu
privirea pe fiecare". Ironia ascuţită adresată copiilor sau Catrinei,
cuvintele deseori jignitoare ("ca să se mire proştii"), educaţia dură în
spiritul muncii şi hărniciei ("mă, se vede că nu sunteţi munciţi, mă")
se dovedesc ineficiente, deoarece, cu toată strădania tatălui de a
păstra pământul întreg ca să le asigure traiul, nu poate salva familia
de la destrămare.
Plăcerea vorbei este o pasiune pentru ţăranul mucalit, care profită
de orice întâlnire cu câte cineva pentru a sta la taclale, deşi singurul
cu care putea vorbi cu adevărat era prietenul său, Cocoşilă, în
tovărăşia căruiap ierdea ceasuri întregi, spre supărarea Catrinei:
"Eşti mort după şedere şi după tutun [.,.] lovi-o-ar moartea de
vorbă, de care nu te mai saturi!". La
începutul romanului, lui Moromete îi plăcea să stea pe stănoaga
podiştei, gândindu-se că "n-ar fi rău dacă s-ar ivi cineva [...]
oamenii însă aveau treabă prin curţi, nu era acum timpul de ieşit în
drum". Auzindu-se strigat, se bucură: "iată că se ivise totuşi cineva".
Necazurile, dezamăgirile, trădarea copiilor, neputinţa de a plăti
dările, destrămarea familiei îl
copleşesc pe Moromete, dovedind că într-adevăr numai "nenorocirile
mari" pot schimba firea puternică a Iui Moromete. în finalul
volumului întâi, Moromete, aparent nepăsător, "nu mai fu văzut
stând ceasuri întregi pe prispă sau la drum pe stănoaga. Nu mai fu
auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit
povestind". Din Ilie Moromete de acum
rămăsese numai "capul de humă arsă", pe care i-l modelase cândva
din lut Din Vasilescu, nu mai participa la adunările din Poiana lui
locan, care, "lipsite însă de omul lor, [...] aveau să-şi piardă şi ele
curând orice interes."
Ultimele capitole ale cărţii constituie cele mai frumoase pagini care
ilustreazămoartea unui ţăran din toată literatura noastră. Părăsit
de Catrina şi de fiii lui, rămâne la bătrâneţe cu fata cea mică, Ilinca.
Apropiindu-se de vârsta de 80 de ani, slăbit şi împuţinat la trup,
Moromete, cu ciomagul în mână, rătăceşte în neştire pe lângă
garduri, pe câmp, până când, într-o zi, a fost adus cu roaba acasă.
Pe patul de moarte, Ilie Moromete îşi concentrează întreaga filpzofie
de viaţă în câteva cuvinte pe care le adresează, cu mândrie şi
satisfacţie, doctorului: "Domnule, [...] eu totdeauna am dus o viaţă
independentă".
Personajul principal al romanului "Moromeţii" de Marin Preda. Ilie
Moromete este "un contemplativ inteligent, temperat, un «filozof»
iubind «liniştea» (fără de care nu se poate trăi şi nu se poate face
nimic durabil) si mai ales iubind libertatea, independenţa de gândire
şi exprimare a opiniilor". (Ion Rotaru)
Particularităţile stilistice se conturează din stilul  narativ lent
şi  răbdător, cu accente pe amănunte descriptive,  pe detaliile
sugestive ale  gesturilor şi mimicii personajelor. Ţăranii lui Marin
Preda au independenţă de mişcare, de gândire şi exprimare, autorul
nefiind prezent în determinarea reacţiilor acestora, de aceea eroii
sunt personaje-reflector.
Prozatorul utilizează o gamă narativă şi psihologică largă, de la
dialog la monolog adresat şi monolog interior,
autointrospecţie,  conferind romanului virtuţi ale prozei de creaţie
şi ale prozei de analiză psihologică.
Natura înconjurătoare oferă cadrul propice stării reflexive a
personajului principal, Ilie Moromete reflectând asupra condiţiei
ţăranului în lume, asupra vieţii în general, fie în fundul grădinii, fie
pe lotul lui de pământ, căutându-şi liniştea în singurătatea familiară
a peisajului rural.
Romanul "Moromeţii" de Marin Preda este o specie a  genului
epic, în proză, de mare întindere, cu acţiune complexă şi
complicată,  desfăşurată pe mai multe planuri narative,  care se
intersectează şi cu o  intrigă complicată. Personajele
numeroase şi puternic individualizate sunt angrenate
în conflicte puternice,  structura narativă este amplă şi conturează
o imagine bogată şi profundă a vieţii, a satului românesc, de unde
reiese şi trăsătura de roman realist. Principalul mod de expunere
este naraţiunea,  iar personajele se
conturează direct  prin  descriere şi indirect,  din propriile fapte,
gânduri şi vorbe, cu ajutorul  dialogului şi al monologului
interior.
Stilul excelează prin oralitate, ironia subtilă sau
ascuţită creând uneori o atmosferă tragi-comică, iar expresivitatea
verbelor  actualizează întâmplările, deşi timpul, privit în relaţie cu
omul şi cu istoria, ameninţă liniştea interioară a lui Moromete şi
zguduie din temelii tradiţiile milenare ale satului românesc.
"Moromeţii" lui Marin Preda este un roman realist, căruia stilul
anticalofil,asemenea stilului prozatorilor interbelici, îi
conferă precizie, concizie şi claritate.
"Prin "Moromeţii", Marin Preda dovedeşte că ţărănimea nu e
stăpânită, cum se credea, doar de instinct, că. dimpotrivă, e
capabilă de reacţii sufleteşti nebănuite". (Al.Piru)