Parentalitatea Catherine Sellenet - Final PDF

Cuprins
Introducere.......................................................................................................9
1. Constituirea unei paradigme .................................................................13
Inventarea unui neologism ....................................................................13
Reaproprierea conceptului de către sociologi .....................................16
Ezitarea juriştilor .....................................................................................19
Parentalitatea, o miză interdisciplinară ................................................21
Parentalitatea, un obiect de studiu promovat de Ministerul
Familiei ................................................................................................24
2. Parentalitatea şi mizele sale teoretice ...................................................27
Interpretarea psihologilor ......................................................................27
Contribuţia grupului condus de Didier Houzel .................................30
Axa exercitării parentalităţii ................................................................31
Axa experienţei subiective a parentalităţii ...........................................34
Axa practicării parentalităţii ................................................................35
Studiile sociologilor.................................................................................40
Parentalitate şi sărăcie ..........................................................................45
Monoparentalitatea la control ..............................................................48
Familia cu susul în jos ..........................................................................48
Homoparentalitatea ..............................................................................51
Părinţi şi bunici ....................................................................................54
Cum ne descurcăm cu ambiguitatea conceptului ...............................57
Termenul de parentalitate ca discurs al riscului ..................................57
Termenul de parentalitate ca simptom al unei noi probleme sociale.....62
Parentalismul şi noile sale categorii de analiză ...................................63
3. Studiul clinic al parentalităţii ................................................................71
Clinica axei exercitării parentalităţii .....................................................71
Desemnarea ca părinte, un act din ce în ce mai complex......................71
Parentalitate şi responsabilitate............................................................74
Studiul clinic al exerciţiului subiectiv al parentalităţii .......................82
O parentalitate delirantă şi monstruoasă .............................................83
5
Copilul „tânăr şi neliniştit” .................................................................84
Pierre, copilul din marsupiu .................................................................89
Temporalităţi diferite pentru fiecare dintre axele parentalităţii .......91
Studiul clinic al practicării parentalităţii ..............................................92
Articularea axelor şi impactul intervenţiilor asupra parentalităţii ...95
Parentalitatea şi contextul ei ..................................................................98
4. Parentalitatea ca suport al acţiunii publice .......................................103
Părinţi sub strictă supraveghere ..........................................................103
Conferinţele familiei, un nou instrument de guvernare ..................104
De la parentalitate la responsabilitate, o trecere de siguranţă ........106
Veşnica întoarcere la deficienţele socializării parentale ...................109
Părintele victimă a lecturilor psihologice ...........................................110
Părintele care refuză să îmbătrânească ...............................................115
Părintele care greşeşte ........................................................................115
Când ajutorul se transformă în sancţiune ..........................................116
Delegarea suspectată.............................................................................120
Delegarea, un dat inevitabil................................................................120
Şcoală, părinţi: domenii rezervate sau împărţite ................................123
Moda părintelui implicat......................................................................125
Definirea implicării parentale .............................................................126
5. Sprijinirea parentalităţii, noul credo al specialiştilor .....................131
Entuziasmul din practică......................................................................131
Discursuri şi practici „inovatoare”? ....................................................132
Principiile de acţiune ale REAAP ......................................................132
Acţiuni în decalaj cu principiile .........................................................133
Experţi în nevoile copilului ................................................................135
Părinţi, vă vin în ajutor! ........................................................................137
Cine este sprijinit de fapt? ....................................................................138
Eşecul în privinţa taţilor ....................................................................138
Lăsaţi tăticii să vină la noi ..................................................................141
„Jocul gâştei” al parentalităţii ..............................................................141
Jocul belgian al gâştei: gândire reflexivă şi dezbatere .........................143
Jocul francez al gâştei, rezolvare a problemei şi „bună practică” .......145
Normalizare şi bune practici parentale ..............................................149
Aţi spus „bună practică”? ..................................................................150
6
Meseria de părinte: caut echilibrist cu experienţă ............................153
Conceptul de parentalitate pozitivă....................................................155
6. Parentalitatea şi protecţia copilului ....................................................159
În căutarea competenţelor parentale ..................................................159
O abordare a competenţei prin cunoştinţele puse în practică .............164
Abordarea exclusiv prin priceperi.......................................................165
Abordarea exclusiv prin capacitatea de a rezolva eficient
problemele .....................................................................................165
Abordarea exclusiv prin aptitudini ....................................................167
Abordarea exclusiv prin „savoir-être”................................................167
De la evaluarea implicită la grilele de competenţe, un traseu cu
hopuri ................................................................................................170
Ghidul de evaluare a capacităţilor parentale al lui Steinhauer ...........172
O evaluare mereu imperfectă ..............................................................177
Eroarea fundamentală de atribuire .....................................................177
Povara stereotipurilor .........................................................................179
Viaţa şi realităţile parentale în cazul în care copilul este dat în
plasament ......................................................................................180
O parentalitate disociată, precarizată, monitorizată...........................180
O parentalitate fixată..........................................................................181
Viaţa pusă în cuvânt şi fapt de către părinţii copiilor plasaţi.............182
Parentalitate singulară şi familii de plasament .................................185
Pot fi concepute parentalităţi adiţionale? ...........................................190
7. Şi cu copilul cum rămâne? ....................................................................193
I-a folosit copilului interesul acordat parentalităţii? ........................193
Copilul pentru pediatri şi pentru PMI ...............................................193
Copilul şi încredinţarea multiplă........................................................194
Locul părinţilor în structurile de primire a copiilor mici ...................195
Concluzie......................................................................................................199
Bibliografie ...................................................................................................201
7
Introducere
Ştiinţa nu va avea altceva de făcut decât să

conştientizeze, distanţându-se critic, aceste
lucruri bine cunoscute despre care nu se
cunoaşte mai nimic, să studieze ceea ce se ştie,
de-acum înainte, că nu se ştie, folosind instru-
mentele proprii pe care le posedă orice ştiinţă:
conceptele care ne sunt câştig; metodele care ne
sunt căi; teoriile care ne sunt mecanisme,
imense telescoape: théoria înseamnă viziune;
pentru a vedea şi a înţelege: théoria înseamnă
şi procesiune... Toate aceste elemente care,
armonizate, conjugate, ne permit să defrişăm
petecul de necunoscut pe care se va înălţa mi-
cul edificiu, atât de mic încă, al cunoaşterii...
Michel Verret (1994)
În Franţa, parentalitatea, fiind atât de vehiculată în platfor-

mele politice şi în acţiunile concrete întreprinse, a devenit în
cursul ultimelor două decenii o noţiune familiară. Ea alimen-
tează discuţiile legate de viitorul familiei şi contribuie, cel puţin
în parte, la relansarea acţiunilor ce-i privesc pe părinţi şi pe copii.
Nu se vorbeşte oare despre sprijinirea parentalităţii, despre
recalificarea părinţilor consideraţi prea puţin competenţi? Acest
termen dă naştere, la rândul lui, altora: parentalizare, parenti-
ficare, paternalitate, maternalitate... atunci când nu face obiectul
unor jocuri facile de cuvinte, cum ar fi „parent-alité1”. Fiecare
vine cu propria sa reprezentare, cu propria sa opinie, şi proli-

1 Aliter = „a sta la pat”, „a fi bolnav”. Parent-alité = „părinte la pat”
(n.trad.).
9
Parentalitatea pe înţelesul tuturor. Pertinenţa şi derivele unui concept
ferarea termenului nu face, la urma urmei, decât să reflecte o

acută îngrijorare faţă de viitorul familiei care devine, după păre-
rea anumitor specialişti, „nesigură” (Roussel, 1989), ameninţată
şi chiar ameninţătoare dacă nu mai reuşeşte să ţină în frâu
răbufnirile „sălbaticilor” ei. Pentru a reda un minim de coerenţă
acestui termen „saturat de sensuri, de nonsensuri şi de
contrasensuri”, după cum se exprima Julien Freund vorbind de
noţiunea de excludere, ce cunoaşte acelaşi declin şi aceeaşi
banalizare, ne propunem să facem un excurs prin contextul în
care ea a apărut, apoi să realizăm un tur de orizont al multiplelor
abordări ale noţiunii în diverse discipline. Aşa după cum sublini-
ază Jean-Claude Kauffmann, „conceptele, aidoma oamenilor, au
un ciclu de viaţă... e util aşadar să ştim în ce stadiu al evoluţiei
lor au ajuns. Naşterea este etapa cea mai incertă, ipotezele
(formele originale ale conceptelor) apar în fel şi chip... Vârsta
adultă este cea a fixării definitive, şi a confirmării acestei
identităţi definitivate de către comunitatea celor de-o seamă,
vârstă la care simpla ipoteză devine, în virtutea acestei confir-
mări, concept. O dată stabilizat, conceptul nu-şi pierde din
dinamism pe măsură ce îmbătrâneşte, şi rămâne un instrument
pe care cercetătorul îl foloseşte bucuros pentru a-şi construi
obiectul de studiu”.
Deoarece am făcut parte din grupul condus de profesorul
Houzel, desemnat în 1993 de Ministerul Familiei şi al Soli-
darităţii, am fost martori la bâlbâielile în conceptualizarea
noţiunii, la primii paşi în utilizarea sa publică, la entuziasmul
profesioniştilor din teren faţă de o abordare pozitivă a sprijinului
acordat familiilor, iar apoi la intrarea în faza de deziluzii, de
critici, atât în practică, cât şi în sferele cercetării universitare.
Neîndoios, comunitatea ştiinţifică poate pune sub semnul între-
bării caracterul echivoc al noţiunii şi utilizarea sa polisemică,
însă nu poate rămâne indiferentă la discuţia de fond pe care o
antrenează această noţiune de parentalitate, legată de mutaţiile
10
Introducere
pe care le suferă familia şi de aşteptările avute de la părinţi.

Noţiunea de parentalitate traduce cumva îngrijorarea observa-
torilor societăţii faţă de cea mai mică celulă de integrare, dar nu
singura, sau cea mai importantă. Această îngrijorare nu e deloc
surprinzătoare într-un context de focalizare pe liantul social.
Termenul de parentalitate mai relevă, lucru surprinzător, şi
o anumită tensiune existentă între discipline în privinţa delimi-
tării domeniului de expertiză. Familia a devenit brusc un subiect
obligatoriu de cercetare, pe care fiecare încearcă să şi-l asume, fie
contestând folosirea termenului de parentalitate, fie revendi-
când-o. Tinereţea unui concept este, aşadar, o perioadă fecundă
dar zbuciumată. Iar aceea a termenului de parentalitate a fost
una deosebit de agitată. Ea se prelungeşte încă, dar nu mai mult
decât în cazul unor termeni la fel de disputaţi, cum ar fi exclu-
dere, dezafiliere... Ni se pare că e momentul ca, la rândul nostru,
să realizăm o sinteză a cunoştinţelor noastre, nu pentru a pune
capăt dezbaterii, ci pentru a-i da un nou impuls. A venit şi
timpul ca, în ceea ce ne priveşte, să adunăm multele texte pe
această temă, pe care le-am scris în ultimii ani, texte prezentate la
diverse colocvii, şi care, luate separat, nu reflectă continuitatea
de gândire şi de acţiune. Asemenea pietricelelor lui Degeţel,
semănate de-a lungul drumului în ultimii zece ani, ele ar trebui
să ne ajute să găsim calea cea bună.
Termenul de parentalitate scoate la lumină anumite mize
teoretice, dar şi practice, care vor trebui reperate. Abia în al
doilea rând vom ieşi în întâmpinarea practicii şi a specialiştilor
care fac uz de această noţiune pentru a-şi legitima acţiunile.
Reţelele de sprijinire a parentalităţii, structurile de mediere
familială, centrele pentru părinţi au proliferat în ţara noastră, pe
baza unor logici diferite. Domeniul protecţiei copilului a integrat,
de asemenea, cerinţa de sprijinire a parentalităţii în organizarea
structurilor de primire a copilului. Însă această apropriere a
termenului este ea de suprafaţă sau a modificat înseşi tehnicile
11
de supleanţă? Este o întrebare care merită pusă. În final, vom

vedea cum are loc o alunecare a parentalităţii spre „bunele
practici” parentale, o nouă versiune a unui concept ce poate fi,
fără îndoială, vectorul practicilor normative şi chiar de siguranţă
publică. Vigilenţa cercetătorului este în acest caz pusă în joc
pentru ca cercetarea să nu fie instrumentalizată şi să nu
alimenteze demersuri ce contravin eticii sale.
12
1
Constituirea unei paradigme
Cuvintele, aceşti sâcâitori tovarăşi

de care nu ne putem lipsi.
Henri Michaux
Inventarea unui neologism

În măsura în care termenul de parentalitate îi poate fi atribuit cu
precizie inventatorului său, Benedeck este fără îndoială acela
căruia i se cuvine paternitatea acestui neologism. Preocupat să
prezinte faptul de a deveni părinte ca pe o etapă de maturizare a
adultului, Benedeck inventează termenul parenthood pentru a
desemna procesul de dezvoltare psiho-afectivă comun celor doi
părinţi prin conceperea unui copil. Conceptul de parentalitate,
aşa cum este el înţeles de Benedeck, se impune ca expresie a unei
idei esenţiale: a fi părinte nu este nici un dat biologic, nici un dat
social, ci rodul unui proces complex de maturizare psihică. Aşa
după cum afirmă Didier Houzel, „ceea ce vrea să evidenţieze
conceptul de parentalitate este că nu ajunge să fi dat naştere unui
copil, nici să fii numit părinte, ca să îndeplineşti toate condiţiile,
ci mai trebuie şi să «devii părinte», lucru care se întâmplă printr-
un complex proces ce implică nivelurile conştiente şi inconşti-
ente ale mecanismului parental” (Boisson-Verjus, 2004). Preci-
zarea nu este lipsită de importanţă. Afirmând că parentalitatea
nu este o stare ci o mişcare, Didier Houzel delimitează noţiunea
de orice concepţie naturalizantă şi se situează în directa tradiţie a
tuturor celor care au refuzat ideea de instinct matern (Badinter-
13
1980). El o delimitează şi de o lectură strict juridică şi le conferă

astfel psihologilor un loc privilegiat în înţelegerea acţiunilor
conştiente şi inconştiente, ale tatălui sau ale mamei. În acest sens,
Didier Houzel, în calitate de clinician, nu se dezice de tradiţia
fondatorilor conceptului. Continuându-l pe Benedeck, psihiatrul
Paul Racamier introduce în Franţa termenii de parentalitate,
paternalitate şi maternalitate, care nu sunt altceva decât tradu-
cerile termenilor din engleză. Nu se vorbeşte despre parentalitate
decât atunci când ea este în criză, lucru deja valabil încă de pe
vremea autorilor mai sus citaţi. Racamier nu abordează
parentalitatea decât din perspectiva psihozelor puerperale. De
aceea, termenul a rămas în limbajul ştiinţific fără a cunoaşte un
prea mare succes, decât cel mult în rândul iniţiaţilor. El reapare
în 1985, în contextul dorinţei de a avea copii, într-un articol al lui
Serge Leibovici din revista de pediatrie (1985, vol. 21, nr. 6) la
care au colaborat, în mod excepţional, şi demograful Louis
Roussel şi sociologul Jean Kellerhals. Demografia franceză se
arată îngrijorată, iar parentalitatea apare ca o problemă legată de
pierderea dorinţei de a avea copii. Pentru psihologi, parentalita-
tea apare circumscrisă acestei chestiuni a dorinţei şi avatarurilor
sale. Potrivit lui S. Stoleru, parentalitatea reprezintă „ansamblul
reprezentărilor, afectelor şi comportamentelor subiectului în
relaţie cu copilul său sau copiii săi, fie ei născuţi, în burta mamei
sau încă neconcepuţi” (Stoleru şi Morales-Huet, 1989). Sylvain
Missonnier, într-un articol intitulat „relaţia de obiect virtual şi
parentalitatea ingenuă” (Missonnier, 2000), adaugă că „acest
proces mental individual de a deveni părinte corespunde unei
îndelungate evoluţii succesive ce traversează copilăria, adoles-
cenţa şi vârsta adultă”. Se crede că în timpul sarcinii se creează o
legătură biopsihică între „viitorii părinţi şi copilul dinăuntru”.
Această legătură este numită „relaţie de obiect virtual”.
Parentalitatea prenatală se referă astfel la „ansamblul comporta-
mentelor, afectelor şi reprezentărilor (conştiente, preconştiente şi
14
inconştiente) privitoare la embrion şi apoi la fetus”. În opinia lui

Sylvain Missonnier, „dacă fire de nisip dureroase ori fantome
sunt retrezite la viaţă cu această ocazie, concepţia biopsihică va fi
periclitată, şi legătura virtualului parental cu copilul concret,
ameninţată. Identificările parentale proiective din prenatal
(Missonnier, 2000, 2003), normale şi patologice, sunt extrem de
reprezentative pentru dominanta de includere sau de destructu-
rare a virtualului parental care se va actualiza în postnatal...
Toate incidentele din timpul sarcinii (evenimente tragice, pato-
logii materno-fetale, anomalii ale fătului bănuite sau dovedite,
naştere prematură sau teama de ea...) vor supradetermina în
acelaşi timp relaţia parentală de obiect virtual şi emergenţa
identitară antenatală proprie copilului aflat în burta mamei”.
Cu alte cuvinte, parentalitatea este pentru psihologi mai
ales o chestiune de dorinţă, un proces psihic care poate sau nu să
devină patologic în funcţie de trecutul fiecăruia sau de o
imposibilă identificare între fetus şi bebeluşul din postnatal.
Acest tip de interpretare justifică pe deplin prezenţa psihologilor
în jurul leagănului, dar şi toate politicile de prevenire, dezvolta-
rea perinatalităţii şi chiar depistarea persoanelor cu risc crescut.
Naşterile moderne asistate medical, evoluţia noilor tehnologii de
reproducere aduc din nou în discuţie această chestiune a dorinţei
de a avea copii, extinzând în fiecare zi limitele de vârstă pentru o
posibilă maternitate, de unde şi temerile asupra eventualelor
patologii. Această abordare exclude de fapt din domeniul
parentalităţii celelalte discipline. Parentalitatea devine un dome-
niu de vânătoare rezervat experţilor în patologia inconştientului.
În lucrarea sa intitulată Métamorphoses de la parenté, Maurice
Godelier (2004) contestă această interpretare limitativă. El
notează că pentru psihologi „parentalitatea (parenthood) se
reduce la parenting, la dorinţa şi la faptul de a te comporta ca
părinte. Cu toate acestea, visăm să fim nu un părinte oarecare, ci
cel mai apropiat părinte, echivalentul, bineînţeles, al tatălui ideal
15
ori al mamei ideale. Dorinţa individualistă de a avea copii se

vede atunci confruntată cu modelele tradiţionale de părinte...”.
Tocmai aceste modele ideale şi depăşirea lor au readus la modă,
credem noi, noţiunea de parentalitate şi i-au asigurat binecunos-
cutul succes, în plan sociologic şi politic. Aşa a luat naştere o
paradigmă sau, altfel spus, un nou mod de a vedea familia în
societatea noastră, plecând de la multiplele sale configuraţii.
Reaproprierea conceptului de către sociologi

Nu e lipsit de importanţă să observăm că noţiunea de parenta-
litate se consacră pe deplin în anul 1982, desemnând familiile
problematice, adică familiile monoparentale. Abătându-se de la
configuraţia clasică a triunghiului familial, aceste familii
monoparentale îi deranjează atât pe psihologii îngrijoraţi de o
posibilă fuziune mamă-copil, cât şi politicile sociale preocupate
să limiteze apariţia sectoarelor de sărăcie şi chiar de margi-
nalizare. Noţiunea de familie monoparentală este o construcţie
socială, o categorie statistică ce permite contorizarea şi asi-
gurarea protecţiei persoanelor prin intermediul instrumentelor
statului. INSEE1 a folosit această denumire în 1982, iar Italia a
făcut acelaşi lucru în 2001 cu ocazia recensământului populaţiei.
Şi din punctul acesta de vedere noţiunea este disputată, căci
definiţiile diferă de la o ţară la alta, făcând dificile abordările
comparative. Fiecare are un număr de „mono”, dar cifra rămâne
aproximativă. Nu se mai pune problema unei abordări unanime
a cercetătorilor. Psihologii se axează pe dimensiunea fuzională a
relaţiei mamă-copil, pe dispariţia tatălui şi pierderea autorităţii
sale, pe efectele nefaste ale acestei configuraţii familiale ieşite din
tipar. Sociologii sunt interesaţi mai degrabă de efectele rupturii

1 INSEE (Institut national de la statistique et des études économiques) =
Institutul naţional de statistică şi studii economice (n. trad.).
16
în termeni de sărăcire, de pierdere a reţelelor relaţionale, de

insuficienţa politicilor de asistenţă puse în practică şi chiar de
efectul de dependenţă. Nu se pune totuşi încă problema unei mai
largi utilizări a termenului de parentalitate. Fie că e întrebuinţat
de către psihologi pentru a evoca avatarurile unui fenomen obiş-
nuit, ori de către sociologi pentru a descrie categorii specifice,
termenul de parentalitate rămâne rezervat anumitor grupuri.
Utilizarea sa face trimitere, atât în abordarea psihologică cât şi în
cea sociologică, la un discurs al riscului. În interpretarea
psihologică, părintele poate deveni inadecvat din cauza proble-
melor personale. Din perspectiva sociologică, părintele poate
constitui un factor de risc pentru copil prin situaţia sa socială.
Tocmai pe baza acestor elemente asociaţiile, asistenţii sociali şi
autorităţile publice propun şi justifică măsurile de asistenţă şi de
ajutorare menite să consolideze, să repare şi chiar să refacă
funcţia parentală atunci când e considerată slăbită sau periclitată.
Tot din cauza acestui potenţial de risc, sprijinirea parentalităţii se
va extinde treptat de la categoriile vizate la ansamblul părinţilor,
dar asupra acestui aspect vom reveni ulterior.
Difuzarea progresivă a conceptului de parentalitate avea să
se facă cu ajutorul compuselor cu prefixe: co- (coparentalitate),
pluri- (pluriparentalitate), homo- (homoparentalitate), nu atât
pentru a traduce o viziune nouă cât pentru a ţine pasul cu
mutaţiile pe care le suferă societatea. Cuvântul fuge cumva după
o realitate pe care încearcă s-o redea, adaptându-se rând pe rând
diferitelor forme pe care le ia familia. Cum nu prea se mai ştie ce
este o familie, termenul de parentalitate se bucură pentru o
vreme de o audienţă destul de largă, înglobând, fără excepţie,
toate schemele familiale. În termenul de coparentalitate este
vorba despre practici şi despre obligaţii asupra cărora vom
reveni. Prin termenul de pluriparentalitate sunt desemnaţi
actorii, tatăl, mama, dar şi mama vitregă, tatăl vitreg, tovarăşul
de viaţă, oricine exercită funcţii de părinte faţă de un copil... În
17
termenul de homoparentalitate este vorba de gen. Perspectiva se

modifică de fiecare dată, însă, de la un termen la altul, vedem
conturându-se o revendicare, o aspiraţie asumată de categorii
diferite de public, aceea de a fi recunoscut drept partener al
copilului. Utilizarea termenului de parentalitate traduce în
primul rând o luptă pentru locurile din jurul copilului, o luptă
între adulţii ce-şi revendică recunoaşterea ca părinte. În al doilea
rând, ea va fi cadrul unei competiţii între specialiştii care-şi
dispută o arie de competenţe privitoare la părinţi şi o anumită
viziune asupra familiei. Cine are capacitatea de a interveni în
sânul familiilor? Cine este cel mai îndreptăţit? Sociologii se invită
în domeniul exclusivist al devenirii părinte, la concurenţă cu
psihologii. Şi ei nu sunt singurii, pentru că în scenă intră şi profe-
siuni noi, cum ar fi consilierii maritali, mediatorii familiali...
Parentalitatea este, vrând-nevrând, o piaţă care alimentează
stagiile pentru părinţii „depăşiţi”, şedinţele de training parental
şi alte forme de asistenţă. Într-o vreme când este proclamată
interdisciplinaritatea, schimburile de replici privind pertinenţa
conceptului şi legitimitatea utilizării sale nu au fost întotdeauna
cele mai cordiale. Conceptul de parentalitate, iniţial cuvânt
compus, a fost un termen care i-a dezbinat pe teoreticieni, dar
care i-a reunit pe specialiştii în problemele copiilor, în numele
unei noi speranţe, ba chiar a unei misiuni noi: aceea de a sprijini
parentalitatea. Succesul fulgerător al termenului de parentalitate
se datorează în mare măsură faptului că el răspundea
aşteptărilor latente ale asistenţilor sociali, chiar dacă ascundea
unele imprecizii de definire. Cuvintele nu exprimă lucruri, ci
imaginea pe care oamenii o au despre ele. Un neologism nu
apare decât atunci când el deja există, la nivelul practicilor sau al
preocupărilor, răspândit în aparatul social. Confruntaţi cu aceste
familii dezbinate, cu aceste scheme familiale inedite, cu aceste
improvizaţii inventive, însă derutante, de a „face o familie”,
asistenţii sociali nu posedau un cadru de analiză. Termenul de
18
parentalitate le oferea o posibilă interpretare. Ei şi-au însuşit

această noţiune care părea să ilustreze, măcar parţial, o realitate
concretă. Era oare doar o iluzie?
Ezitarea juriştilor
Juriştii au fost, fără îndoială, cei mai rezervaţi în privinţa
utilizării acestui termen, alături de etnologi. Cei dintâi aveau
deja în vocabularul de specialitate termenul de autoritate paren-
tală, cei din urmă vorbeau mai degrabă de sistem de parentate1
decât de parentalitate, doi termeni care, vom reveni asupra
acestui aspect, nu trebuie confundaţi. Noul termen li se părea,
atât unora cât şi celorlalţi, superfluu şi generator de posibile
confuzii. Cea mai vehement critică a fost jurista Claire Neirinck
(2001), într-un articol intitulat „De la parenté à la parentalité”.
Pentru jurişti, notează ea, „acest termen, deşi frecvent folosit de
către sociologi, nu există” (Sellenet, 2002). Observaţia ei este
justă, căci juriştii dispun de articolul 371-1 din Codul Civil,
amendat în 2002, care precizează că „Autoritatea parentală este
un ansamblu de drepturi şi de îndatoriri menite să protejeze
interesele copilului. Ea aparţine, până la vârsta majoratului sau a
emancipării copilului, tatălui şi mamei, care să-i permită un trai
decent, în siguranţă, să-i protejeze sănătatea şi integritatea fizică
şi psihică, să-i permită o dezvoltare armonioasă în raport cu
vârsta lui. Părinţii îşi vor consulta copilul asupra deciziilor care-l
privesc, în funcţie de vârsta şi de maturitatea sa”. Cu toate că
termenul de parentalitate nu apare, el se face totuşi simţit în
deciziile judecătoreşti care urmăresc asigurarea celor mai bune

1 Am optat pentru redarea termenului parenté prin „parentate”, şi nu
prin „înrudire (legătură de sânge ori prin alianţă)”, pentru a păstra
asemănarea de formă, rădăcina comună pe care cei doi termeni
(parenté şi parentalité) o au în limba franceză (n.trad.).
19
condiţii de viaţă pentru dezvoltarea copilului. Privilegiindu-l pe

unul sau pe celălalt dintre părinţi, stabilind custodia comună sau
refuzând-o, pronunţând un ordin de mediere familială în
vederea ajungerii la un consens privind educaţia copilului,
judecătorii îşi însuşesc noţiunea de parentalitate, reducând-o la
analiza competenţelor parentale, de altfel neprecizate. Pentru
Claire Neirick, noţiunea de parentalitate este aşadar asimilată cu
această analiză a competenţelor parentale. Luând drept exemplu
adopţia, ea notează: „adopţia permite trecerea de la parentate la
parentalitate, atunci când vine să confirme o competenţă
parentală, în principiu total străină noţiunii de parentate”. Puţin
mai încolo, în acelaşi articol, autoarea adaugă: „în prezent este
din ce ce mai evident că în centrul discuţiilor despre coparenta-
litate se află competenţele parentale”. Că discuţiile despre
parentalitate se învârt în jurul competenţelor parentale, e un fapt
incontestabil. Dar că s-ar putea reduce conceptul de parentalitate
la această dimensiune, asta este altă problemă. Chiar şi pentru
jurişti, folosirea termenului de parentalitate depăşeşte analiza
competenţelor. Avem un exemplu clar în acest sens în dezba-
terile din Senat din 14 iunie 2001, cu ocazia prezentării proiectu-
lui de reformă privind autoritatea parentală. Putem sesiza, cu
ajutorul acestui scurt extras din dezbateri, în ce măsură această
lege urmăreşte să reechilibreze poziţiile faţă de copil: „Refon-
darea şi renovarea autorităţii parentale, care derivă din legătura
de filiaţie, oricare ar fi statutul juridic al cuplului ori dezbinările
parentale care pot interveni, sprijinirea în viaţa de toate zilele a
exerciţiului concret al parentalităţii veghind ca tatăl să-şi ocupe
pe deplin locul, de drept şi de fapt, care îi revine, ca dreptul
oricărui copil de a fi crescut de ambii părinţi, inclusiv după
despărţirea lor, să fie mai bine garantat şi ca egalitatea formală
între tată şi mamă să devină o realitate, acestea sunt scopurile
care animă prezenta politică familială”. În acest fragment,
termenul de parentalitate este utilizat în contextul a două
20
obiective pe care le vom analiza mai târziu: consolidarea poziţiei

tatălui şi promovarea coparentalităţii ca model ideal. El este
astfel strâns legat de ideologie şi de reprezentarea pe care o
avem despre familie.
Parentalitatea, o miză interdisciplinară

Termenul de parentalitate se vede astfel folosit în scopuri
diferite. Pentru unii, el răspunde întrebărilor majore ridicate de
evoluţia moravurilor şi subminarea patriarhatului. Pentru alţii, el
alimentează opoziţia dintre abordările psihologice tradiţionale,
esenţialiste, şi analizele feministe. Faptul că termenul de parenta-
litate este asexuat este ba interpretat pozitiv, ba denunţat ca
negare a deosebirii între sexe, dat fiind că bărbaţii şi femeile nu
ocupă acelaşi loc şi nu posedă aceleaşi capacităţi privitoare la
copil (Claude Martin, 2004). Prin interpretarea sa sociologică din
Maternité et parentalité (Knibiehler-Neyrand, 2004), Geneviève
Cresson face o analiză critică a termenului de parentalitate.
Alăturându-i-se lui Claude Martin, ea notează că termenul de
parentalitate maschează mereu insuficienta implicare a bărba-
ţilor în treburile casnice sau în îngrijirea de zi cu zi a copiilor.
Discursurile egalitare larg răspândite intră aşadar în contradicţie
cu practicile cotidiene, însă mascarea acestei contradicţii permite,
în opinia autoarei, atât menţinerea privilegiilor masculine cât şi
afişarea noilor principii ce proclamă în special „echitatea între
bărbaţi şi femei”, expresie la modă, sinonimă, după părerea ei,
cu o „dreaptă inegalitate”. Într-o altă interpretare, de data
aceasta psihologică, alţi autori se plâng şi ei de caracterul asexuat
al termenului de parentalitate, denunţându-i efectele asupra po-
ziţiei atribuite tatălui. Acesta din urmă pare a fi marele neglijat al
secolului, cel decapitat (Didier Dumas, 1999), consideră Didier
Dumas , autorul cărţii Sans père et sans parole. Discipol fervent al
lui Dolto, el notează: „în aceşti ultimi treizeci de ani, figura
21
tatălui s-a fisurat încetul cu încetul. Consecinţele sunt grave. Un

număr impresionant de copii nu-şi văd niciodată taţii, delincven-
ţa juvenilă proliferează în oraşe şi la periferii, iar instituţiile
responsabile de îngrijirea sănătăţii psihice a copilului sunt depă-
şite de situaţie”. Această definiţie a tatălui este una clasică, a
terţului care împiedică prin prezenţa sa şi prin autoritatea cuvân-
tului său ca fuziunea originară mamă-copil să se permanenti-
zeze.
Aşa după cum remarcă însă Gérard Neyrand, „dezinstitu-
ţionalizarea cuplului şi evoluţia rolurilor sociale, pierderea de
către taţi a unei autorităţi odinioară patriarhale şi asumarea unui
nou raport cu copilul, care merge până la îngrijirea corporală,
corelate cu emanciparea profesională a mamelor şi cu posibila
delegare a multor aspecte ale educaţiei considerate prin exce-
lenţă materne conduc la relativizarea caracterului mult timp
considerat drept natural şi universal al acestor funcţii” (Neyrand,
2004). Introducerea termenului de parentalitate loveşte în viziu-
nea sexuată asupra familiei în structura sa tradiţională, obligân-
du-ne să ne reconsiderăm schemele de analiză. Potrivit lui
François de Singly, „construirea unei noi paternităţi în societatea
contemporană se face şi se va face plecând de la un neutru
parental – care nu trimite nici la un masculin, nici la un feminin
în sensul tradiţional” (1993). Cu alte cuvinte, de ce îngrijirea şi
asigurarea stabilităţii afective ar fi rezervate femeii? De ce n-ar
putea ele fi apanajul bărbatului în aceeaşi măsură ca al femeii,
adică de genul neutru al parentalului? În vreme ce unii se bucură
de această deschidere, alţii se agaţă de textele fundamentale care
au marcat istoria psihanalizei şi a psihologiei. În ultimă instanţă,
se produce o sciziune nu doar între psihologi şi sociologi, ci şi în
sânul comunităţii ştiinţifice a psihologilor. Christiane Olivier
(1999) se numără printre aceia care denunţă o interpretare rigidă
a rolului tatălui, notând că „în dorinţa de avea un tată doar
simbolic, aşa cum îl preconizaseră Freud şi Lacan, acesta a fost
22
ţinut departe de frageda copilărie şi socotelile în privinţa

copilului care urma să se nască au fost făcute în lipsa lui. Dorin-
du-se un tată care să nu se ocupe fizic de copil, s-a ajuns la un
tată care este absent şi din educaţia sa”.
Într-un alt registru, Didier Le Gall demonstrează, la rândul
său, că în Franţa pluriparentalitatea nu este recunoscută, cu toate
că apar diverse situaţii care dau peste cap sistemul tradiţional al
filiaţiei bilaterale. Familiile refăcute, adopţia sau donarea de
spermă ori de ovocite duc la apariţia unor „părinţi în plus”, pe
care „logica substitutivă” în vigoare îi scoate în afara decorului
familial. Doar instaurarea unei logici adiţionale le-ar oferi un loc
acestor actori din umbră, şi tocmai asta sugerează termenul de
pluriparentalitate. Se pare că Didier Le Gall s-a făcut auzit, căci,
pe când scriem aceste rânduri, Dominique Versini, apărătoare a
drepturilor copilului, propune crearea unui statut al terţilor,
respectând legăturile formate cu copilul, dincolo de rudenie.
Iniţiativa nu este nouă, ea fusese deja sugerată în anul 1998 de
către Irène Théry şi Françoise Dekeuwer-Defossez. În 2002, legea
consolidase dreptul copilului de a păstra legăturile cu bunicii
(trebuie menţionat că se vorbeşte şi despre grand-parentalité1), cu
acordul părinţilor, dar ea doar schiţase situaţia terţului bunic.
Noul raport propus de Dominique Versini reiterează această
temă a pluriparentalităţii.
Astfel, folosit în compuse sau de unul singur, termenul de
parentalitate invită la o schimbare a viziunilor asupra familiei, şi
chiar la o conjugare a demersurilor care până în prezent s-au
ignorat, în cel mai bun caz, ori s-au exclus reciproc, în cel mai rău
caz. Deşi nedefinitivată conceptual, parentalitatea are urmări

1 Termen compus după modelul celui de parentalité, de la substantivul
grand-parent = bunic. Imposibil de redat printr-o structură similară în
limba română. Pentru a păstra termenul-cheie al acestei lucrări, „paren-
talitate”, am optat pentru sintagma „parentalitatea bunicilor”(n.trad.).
23
evidente. Ea ne obligă să reconsiderăm frontierele dintre disci-

pline şi repune în discuţie rolurile şi poziţiile.
Parentalitatea, un obiect de studiu promovat de

Ministerul Familiei
Termenul de parentalitate s-a impus în dezbaterile publice tot în
contextul problemei locului ocupat de părinţi. În primă instanţă,
el se referă la părinţii copiilor încredinţaţi Asistenţei sociale
pentru copii, care au fost împiedicaţi în exercitarea rolului de
părinte de anumite întâmplări ale vieţii (René Clément, 1993), ori
chiar îngrădiţi de procedurile instituţionale. Un scurt istoric este
necesar pentru a reconstitui rolul a ceea ce s-a numit „operaţi-
unea Nou-născuţi” în răspândirea termenului de parentalitate. În
1975, Simone Veil, pe atunci ministru al sănătăţii, lansa „Opera-
ţiunea Nou-născuţi”, care, prin originalitatea stilului de acţiune
propus, avea să aibă considerabile repercusiuni asupra evoluţiei
luării în grijă a copiilor din creşe şi de la ASE1. Punctul de
plecare era combaterea „sindromului hospitalismului”, prea frec-
vent la copiii mici. Metodologia de lucru aleasă era una originală
(contrară centralismului tipic francez), deoarece ea propunea un
demers centripet şi nu centrifug între stat şi profesionişti.
Precursoare la acea vreme a ceea ce vor fi alte demersuri bazate
pe un comitet de pilotaj, Operaţiunea Nou-născuţi avea să
beneficieze de dinamica suscitată de acţiunile întreprinse în
sectorul Asistenţei sociale pentru copii, incluzând misiunea
încredinţată lui J.L. Bianco în 1979. Circulara (din 23 ianuarie
1981) redactată în urma acestei misiuni confirmă orientările
politicii de asistenţă socială. Ideea este de a-i ajuta mai mult pe
părinţi să-şi crească singuri copiii, prin elaborarea unei strategii
de prevenire, de participare activă şi de dialog; şi de a le oferi

1 ASE (Aide sociale à l’enfance) = Asistenţa socială pentru copii (n.trad.).
24
copiilor despărţiţi de familie condiţii mai bune de viaţă, prin

planificarea şi păstrarea continuităţii necesare, mai ales în ceea ce
priveşte legătura cu părinţii. În 1987, pionierii operaţiunii nou-
născuţi, şi anume Geneviève Appel, Marie Jeanne Reichen,
Danielle Rapoport şi Myriam David, organizează primele zile
tematice naţionale. Şi în 1985, colocviul de la Vaucresson fusese
axat tot pe „supleanţă precoce şi parentalitate”. Tot în 1985,
nr.112 al revistei Le groupe familial include un articol al lui René
Clément despre „parentalitate şi disparentalitate”. Cum ter-
menul s-a bucurat de un neaşteptat succes şi a generat multiple
acţiuni numite „de sprijinire a parentalităţii”, Ministerul Aface-
rilor sociale decide în 1993 formarea unui grup de studiu al
parentalităţii. Am făcut parte din acest grup din anul 1993 până
în 1999, când a apărut sintagma mizele parentalităţii (Houzel,
1999). Pluridisciplinar şi pluri-instituţional, acest grup avea să se
confrunte foarte curând cu ambiguitatea conceptuală a noţiunii.
Pentru jurişti, noţiunea era inutilă, putând fi uşor echivalată cu
autoritatea parentală, mai bine cunoscută şi delimitată. Pentru
psihologi, noţiunea de parentalitate rămânea apropiată de cea
propusă de Benedeck la vremea sa. Pentru educatorii care recur-
geau la o interpretare sistemică, parentalitatea era un sistem de
interacţiuni între tată-mamă-copil, concretizat în practicile
cotidiene. Pentru medicii de la PMI1, parentalitatea trimitea la
preocupări legate de holding-ul şi de handling-ul lui Winnicot.
Pentru sociologi, termenul traducea modificările structurale ale
familiei. A fost un agreabil dialog al surzilor, încins şi polemic, în
care fiecare voia să-şi impună interpretarea şi concepţia despre
micul univers al familiei. Nu e de neglijat nici faptul că această
încercare de conceptualizare a plecat de la un imperativ social şi
politic. Cadrul propus a fost fără îndoială unul limitativ,

1 PMI (Protection maternelle et infantile) = Protecţia mamei şi a copilului
(n.trad.).
25
nepermiţând toate subtilităţile teoretice, dar el a şi făcut ca gru-

pul să nu se destrame la cea mai mică neînţelegere, din cauza
ambiţiei de a impune propria disciplină mai presus de celelalte.
Pluridisciplinaritatea grupului ne-a obligat să conjugăm diver-
sele abordări, plecând de la o metodă cazuistică de analiză a
situaţiilor clinice. În capitolul următor vom prezenta această
abordare conceptuală, în comparaţie cu cele ale altor teoreticieni.
26
2
Parentalitatea şi mizele sale teoretice
Un cuvânt nu e lucrul,
ci un fulger la lumina
căruia îl zărim.
Denis Diderot
Interpretarea psihologilor
În ordinea priorităţilor, credem că se cuvine să menţionăm cartea
lui Gérard Poussin, Psychologie de la fonction parentale, publicată
în 1993. Apărută înaintea lucrării Les enjeux de la parentalité
(Houzel, 1999), această carte deschide foarte larg calea pentru
conceptul de parentalitate. Nu doar termenul în sine se bucură
de un loc de cinste, ci lucrarea include şi o abordare originală a
subiectului, din perspectiva clinicianului. Într-o primă fază,
parentalitatea este analizată din punct de vedere al dorinţei, şi
autorul analizează particularităţile dorinţei masculine şi ale celei
feminine. Preluând concepţiile freudiene, Gérard Poussin nu
contestă diferenţele de atitudine, însă le relativizează foarte tare,
evidenţiind superficialitatea specificităţilor. Ceea ce e mai surpr-
inzător, autorul vine chiar în întâmpinarea ortodoxiei psiholo-
gice, notând că dorinţa nu reprezintă o garanţie pentru viitor.
„Mulţi copii se nasc în afara unei dorinţe planificate a tatălui, a
mamei ori a amândurora; şi totuşi se întâmplă adesea ca acestor
copii să le fie bine. Dimpotrivă, alţii copii doriţi cu ardoare pot
avea o soartă tragică”. Acest mesaj, adresat specialiştilor din
teren, obsedaţi de anamneza naşterilor, nu a fost deloc auzit.
27
Dorinţa de a avea copilul respectiv, fără a garanta neapărat o

bună intrare în viaţă, rămâne un reper important pentru mulţi
lucrători sociali şi psihologi. Lipsa dorinţei este nocivă şi induce
imediat reprezentări negative şi interpretări seci, ca de exemplu
„n-a fost dorit, de asta sunt probleme acum”. Gérard Poussin
este, dimpotrivă, mult mai îngrijorat de ceea ce el numeşte
parentalitatea-nevoie, cea care se dezvoltă graţie inseminărilor
sau adopţiilor, permiţându-ne să fim părinţi „cu orice preţ”.
Soluţiile facilitate de aceste noi tehnici ori de deschiderea
frontierelor care permit adopţiile maschează, în opinia autorului,
„o motivaţie clar egocentrică”. Această tendinţă este dur denun-
ţată într-un text mai recent al lui Suzanne Philips-Nootens (2005),
purtând titlul semnificativ De l’enfant conçu à l’enfant programmé,
quand la liberté s’égare. Toţi aceşti autori sunt unanim de acord că
parentalitatea devine patologică atunci când se transformă într-o
„luare în posesie a copilului”. Gérard Poussin dă exemplul
„parentalităţii reparatorii” pe care a instituit-o o asistentă fami-
lială, parentalitate prin care, de fapt, îi înlătură pe părinţii copi-
lului pentru a pune mai bine stăpânire pe el.
Cea dintâi calitate a lui Gérard Poussin este păstrarea
echilibrului între o lectură de criză şi o lectură constructivă. Spre
deosebire de majoritatea psihologilor, care nu abordează paren-
talitatea decât din perspectiva patologiilor, Gérard Poussin se
fereşte de o interpretare unilaterală, şi, „departe de a considera
parentalitatea ca un flagel pentru omenire”, el degajează aspec-
tele pozitive ale acesteia. Parentalitatea este aşadar prezentată ca
o posibilă soluţie în sprijinul subiectului. Numeroase lucrări
demonstrează mobilizarea parentală produsă de naşterea unui
copil. Intrarea în parentalitate „se dovedeşte a fi un formidabil
impuls pentru toţi acei părinţi care alunecau încetul cu încetul în
acea devalorizare progresivă a ceea ce constituie esenţa relaţiilor
umane”. Chantal Zaouche-Gaudron (2007), într-un articol inti-
tulat „Précarité socio-économique: les pères en risque?” pune
28
problema în termenii următori: cum se construieşte pe sine tatăl

atunci când conjunctura economică îi este nefavorabilă? Cum
rămâne cu dorinţa de a avea copii? Ce rol şi ce loc ocupă el în
sfera familială? Cum se trasează identitatea paternă atunci când
identitatea profesională este compromisă? După toate aceste
întrebări referitoare la situaţiile precare ale paternalităţii, autorul
încheie într-o notă optimistă. Sondajele efectuate arată că:
‐ „În orice moment al istoriei conjugale ar apărea sarcina,
mai devreme sau mai târziu, dorinţa de a avea copii, care
există clar, exprimă dorinţa de a accede la parentalitate şi
de a se înscrie în şirul generaţiilor şi în filiaţie, asemenea
celorlalţi, mai favorizaţi din punct de vedere social”;
‐ „Majoritatea taţilor par foarte implicaţi în viaţa copiilor, îi
educă, le pregătesc un viitor şi se simt foarte responsabili
de bunăstarea lor morală şi materială, preocupaţi de
educaţia şi de viitorul lor.”;
‐ „În ansamblu, apariţia unui copil în viaţa lor le sporeşte
simţul de răspundere”.
Pe baza diverselor date, Chantal Zaouche-Gaudron trage
concluzia că „apariţia unui copil îi face pe aceşti bărbaţi deveniţi
taţi să-şi revină şi să dorească să-şi depăşească condiţiile adesea
grele de trai, şi reprezintă, aşa după cum subliniază Paugam
(2005), un punct de sprijin, un impuls care-i conduce spre un
parcurs de viaţă mai puţin haotic”. Concluzie foarte asemănă-
toare celei formulate de Gérard Poussin, cu treisprezece ani
înainte. Astfel, chiar şi în condiţii grele de trai, parentalitatea
poate reda un sens existenţei. Ea este, potrivit lui Gérard
Poussin, simbolul integrării sociale, şi aici se poate vedea cât îi
costă pe părinţii copiilor daţi în plasament pierderea acestui
ultim reper statutar. Parentalitatea este, de asemenea, şi expresia
capacităţilor subiectului de a avea grijă de o fiinţă neformată
defiinitiv şi neautonomă. Această capacitate, prezentă, parţială
29
sau absentă va reprezenta mijlocul de evaluare, de monitorizare

sau chiar de sancţionare a parentalităţii.
După cum se vede din această scurtă prezentare, Gérard
Poussin deschide maiestuos calea pentru lucrările grupului coor-
donat de profesorul Houzel, şi totuşi el a fost puţin citat în cadrul
acestui grup. Metoda aleasă, numită cazuistică, a estompat oare
contribuţiile din afară, ca şi cum acest grup ar fi trebuit să dea
naştere fără nici un ajutor unui concept încă obscur? Este ade-
vărat şi că Gérard Poussin este mai citat pentru cifrele din cartea
sa decât pentru contribuţiile sale teoretice. Ni s-a părut impor-
tant ca în această sinteză să-i redăm locul care i se cuvine.
Contribuţia grupului condus de Didier Houzel

Obiectivul declarat al acestui grup era sprijinirea părinţilor şi a
copiilor aflaţi în suferinţă, când aceştia se confruntă cu situaţii în
care parentalitatea este vulnerabilă. Fără îndoială, acest obiectiv
enunţat include anumite presupoziţii care l-ar face să exclame de
plăcere (plăcerea de a critica) pe colegul nostru Saül Karsz. Într-
adevăr, nicăieri nu se spune că parentalitatea vulnerabilă există,
ori că suferinţa ar fi apanajul tuturor părinţilor cu probleme. Saül
Karsz remarcă, pe bună dreptate, că „excluşii ar dispune de un
monopol aproape total asupra suferinţei... şi asta fără ca măcar ei
s-o ştie neapărat. De aceea, adaugă unii, trebuie să ne ocupăm de
asta, eventual împotriva voinţei beneficiarilor” (2004). Această
remarcă acidă, dar binevenită a lui Saül Karsz se poate aplica
părinţilor cu probleme. Rapoartele evocă cu dezinvoltură sufe-
rinţa părintească, care nu poate lipsi, se crede, în cazurile când
copilul este dat în plasament. Am primit însă şi mărturii ale
părinţilor (Sellenet, 2006) uşuraţi de această soluţie, mărturii care
vin să infirme acest principiu iniţial ce justifică intervenţiile.
Acest grup s-a situat totuşi, aşa după cum reaminteşte Pierre
Gauthier în prefaţa lucrării Les enjeux de la parentalité, în această
30
logică „de neobosiţi promotori ai unui tratament corespunzător

aplicat copiilor şi părinţilor”. Punctarea acestui aspect nu
discreditează, în ochii noştri, eforturile de reflecţie, ci arată că
miza nu apărea doar în titlul lucrării, ci şi în sânul acestui grup
animat de un acelaşi impuls. În momentul demarării acestei
cercetări, Geneviève Appel dăduse tonul evocând apropierea
acestui grup de lucrările întreprinse de John Bowlby în 1951, care
au permis „o mai bună înţelegere a cauzelor pentru care copiii
mici despărţiţi de părinţii lor sufereau şi uneori chiar mureau”.
Nici mai mult nici mai puţin! Moştenirea era apăsătoare şi
exemplară. Aşa după cum notează Jean-Claude Kaufmann
(2004), „cărţile au o esenţă solitară. Le place să se arate lăsând în
urmă legăturile care le-au creat... Cercetătorului, artizan fără să
ştie, nu-i place defel să se vadă dezordinea din atelierul său;
pentru el contează doar rezultatul final, măiastra sa operă. El
ascunde deci gunoaiele şi aşchiile”. Să deschidem deci uşa
acestui atelier care, de la sfârşitul lui 1994 şi până în 1998 a
funcţionat prin seminarii cu uşile închise ce urmăreau să teore-
tizeze ceea ce pe teren se impusese deja ca o vocabulă purtătoare
de sens. Studiile interne ale grupului se întind pe o mie de
pagini, rezumate într-o carte de 200 de pagini, adică o cincime
din ceea ce s-a scris. Câte piste au fost aşadar abandonate, uitate
ori abia întrezărite, într-o interpretare ce se dorea armonioasă. Le
vom relua mai târziu pentru a da consistenţă observaţiei de faţă.
Din „grupul Houzel” a rezultat o lectură a parentalităţii compu-
să din trei segmente, trei axe care, fără a fi exhaustive, aveau cel
puţin meritul de a nu reduce parentalitatea la o dimensiune
unică. Cele trei axe sunt următoarele:
Axa exercitării parentalităţii

Această axă se referă la importanţa drepturilor şi a obliga-
ţiilor părinţilor, interpretarea fiind apropiată de cea juridică. A fi
părinte înseamnă într-adevăr a fi învestit cu o răspundere, cu o
31
autoritate precizată de exemplu în articolul 371-1 din Codul

Civil. Aceste drepturi şi îndatoriri, variind de la o epocă la alta,
de la o societate la alta, fac actualmente, în opinia noastră,
obiectul unor aşteptări exagerate. Articolul 371-1 din Codul Civil
a suferit importante modificări odată cu revizuirea sa în 2002.
Nu mai este vorba doar de a veghea asupra sănătăţii şi siguranţei
fizice şi psihice a copilului. La aceste prime obiective se adaugă
căutarea unei dezvoltări armonioase, ţinând seama de
personalitatea copilului şi negociind cu acesta. „Autoritatea
parentală este un ansamblu de drepturi şi de îndatoriri menite să
protejeze interesele copilului. Ea aparţine, până la vârsta majo-
ratului sau a emancipării copilului, tatălui şi mamei, care trebuie
să-i asigure un trai decent, lipsit de pericole, să-i protejeze
sănătatea şi integritatea fizică şi psihică, să-i permită o
dezvoltare armonioasă în raport cu vârsta lui. Părinţii îşi vor
consulta copilul asupra deciziilor care-l privesc, în funcţie de
vârsta şi de maturitatea sa”.
După cum vom vedea, tocmai în numele acestor interese
va lua naştere ideea de co-educaţie şi se va impune cercetarea
răspunderii parentale, inclusiv în ceea ce priveşte eventualele
sancţiuni. Această axă le reaminteşte psihologilor că nu este
vorba doar despre dorinţa de a avea copii şi că familia este o
instituţie guvernată din afară de reguli, de norme. Această axă
mai atrage atenţia şi asupra faptului că nu este suficient să
concepi un copil ca să fii părinte şi, în acelaşi timp, pune
problema legitimităţii celor care se erijează în părinţi fără a avea
drepturi reale. Grupul Houzel prezentase această axă ca pe „ceea
ce este numit de obicei nivelul simbolic”, formulare care ni se
pare în prezent că nu face decât să sporească confuzia. Noi
personal, şi în termeni mai simpli, înţelegem prin „exercitarea
parentalităţii” exerciţiul concret (în sensul de punere în practică)
al drepturilor şi al îndatoririlor părinteşti, şi nu nivelul simbolic
care ni se pare mai bine reprezentat de conceptul de parentate,
32
anterior celui de parentalitate. Între aceşti doi termeni există

mize complexe, la care ne vom referi mai încolo, dar trebuie să
menţionăm de la bun început că ni se pare important să nu
trecem, fără o discuţie publică, de la unul la altul; să înlocuim, de
exemplu termenul de parentate cu cel de parentalitate, ceea ce ar
afecta înseşi fundamentele filiaţiei. Legat de termenii de paren-
tate şi parentalitate se ridică următoarea întrebare: legătura
afectivă şi socială poate ea oare să să pună bazele unei legături
juridice de filiaţie? La asta se reduce totul, pentru că atunci se
ajunge la nivelul simbolic al legăturilor dintre părinţi şi copii,
nivel ce depăşeşte, de altfel, cazurile particulare şi care ilustrează
organizarea socială în ansamblul său. Întrebarea merită pusă,
fără a-i anticipa răspunsul. Cea mai nouă lege din Québec, din
2002, votată în grabă, şi care-i permite soţiei unei lesbiene să fie
recunoscută drept mama copilului, transformă filiaţia ca insti-
tuţie juridică şi genealogică. Numeroşi cercetători au fost impre-
sionaţi de această transformare (Renée Joyal – 2005), notând că
exista o confuzie între parentate şi parentalitate şi nedorind decât
o simplă reaşezare pe planul modalităţilor de exercitare a auto-
rităţii parentale, sau ceea ce noi numim axa exercitării parenta-
lităţii. Găsim pe deplin pertinentă distincţia introdusă de Anne
Cadoret (2005), într-un text intitulat „construcţii familiale şi
angajament”. Autoarea propune diferenţierea termenului de
homoparentalitate de acela de homoparentate. Astfel, termenul
de homoparentalitate ar însemna activarea funcţiilor de părinte,
în vreme ce acela de homoparentate ar reprezenta revendicarea
unui statut de părinte, pentru a înscrie copilul într-o filiaţie recu-
noscută de societate. Legea quebecheză din 2002 ilustrează
această trecere de la homoparentalitate la homoparentate. Dacă
homoparentalitatea nu le punea quebechezilor mari probleme,
trecerea la homoparentate, prin repunerea în cauză a ordinii
morale a familiei, alimentează o vie controversă.
33
Axa experienţei subiective a parentalităţii

Această axă se referă la experienţa subiectivă, conştientă şi
inconştientă, proprie fiecăruia la naşterea unui copil. Într-un fel,
tocmai dimensiunea psihică a parentalităţii, sentimentul, trăirea
intimă, experienţa afectivă şi imaginară se va materializa uneori
prin reprezentări, poveşti despre copil, care permit emoţiile,
fantasmele conştiente şi inconştiente. Cum îşi prezintă părintele
copilul? Este el copilul minunat, cuminte, sau, dimpotrivă, e un
mic dictator, prea puţin asemănător cu copilul visat, închipuit...?
Mulţi psihologi nu folosesc termenul de parentalitate decât
pentru a vorbi despre dimensiunea psihică. De exemplu, să-i
cităm pe Martine Lamour şi M. Barraco (1998) care notează că
„parentalitatea poate fi definită ca ansamblul mutaţiilor psihice
şi afective care le permit adulţilor să devină părinţi, adică să
răspundă nevoilor copiilor lor la trei niveluri: corpul (hrana),
viaţa afectivă, viaţa psihică. E un proces de maturizare”. În
această interpretare particulară, analiza relaţiei problematice
între părinţi şi copii nu ţine cont de niciun aspect din universul
cultural şi social-economic. Nu atât „a fi părinte” îi pasionează
pe psihologi, cât „a deveni părinte”. Dacă în acest proces apar
probleme, ele sunt interpretate doar prin prisma istoriei perso-
nale a subiectului. Psihologii le reproşează sociologilor, şi au
întrucâtva dreptate, abordarea funcţionalistă care uneori nu ţine
cont de viaţa psihică a subiecţilor. La rândul lor, ei neglijează
autoritatea modelelor parentale pe care societatea ni le oferă,
ponderea reprezentărilor, a constrângerilor socio-economice, cu
riscul de a psihologiza problemele observate. Ei uită şi în ce
măsură este prezentă societatea, inclusiv în această perioadă de
maturizare, de gestaţie parentală, prin intermediul tehnicii medi-
cale, a ecografiilor, şi chiar a consultaţiilor aşa-zis preventive din
perinatalitate care vor fi din ce ce mai dese şi obligatorii. Alain
Bouregba, membru al grupului Houzel, psiholog şi psihanalist,
34
introduce cele trei axe în cartea sa, Les troubles de la parentalité.

Fără a uita legătura dintre ele, autorul îşi consacră apoi lucrarea
axei experienţei subiective a parentalităţii, schiţând, în cele din
urmă, metodele de îngrijire şi de protecţie, cum ar vizitele supra-
vegheate între părinţi şi copii, atunci când părintele prezintă o
patologie dovedită. Precaut însă, Alain Bouregba delimitează
clar ceea ce ţine de clinic de o analiză mai globală. Într-adevăr,
prea adesea observaţiile clinice făcute în cazuri particulare sunt
utilizate pentru întreaga societate. De la nepriceperea anumitor
părinţi, trecem cu uşurinţă la nepriceperea societăţii, în numele
Cuvântului just, atunci când psihologii pledează în media (Mehl,
2003).
Axa practicării parentalităţii

Această axă include actele concrete ale vieţii cotidiene,
aceste acte putând fi delegate altor persoane care nu sunt consi-
derate părinţi surogat ci persoane care exercită funcţii de
supleanţă, ca să folosim termenul propus de Paul Durning. O
simplă enumerare a acestor acte concrete nu este totuşi suficientă
pentru a reda complexitatea acestei axe, pentru că dincolo de o
enumerare se ascund exigenţe normative care variază conside-
rabil de la o societate la alta, de la o epocă la alta. În prezent se
exercită o imensă presiune asupra părinţilor ca aceaştia să
dobândească o competenţă psihologică. Proliferarea revistelor de
popularizare, ca şi retransmiterea anumitor emisiuni (de la Dolto
la Antier), ilustrează această nouă căutare a performanţei paren-
tale. Norma de ascultare este, de exemplu, exacerbată, iar insufi-
cienţa sa este indicată drept una dintre cauzele pentru care copi-
lul nu se dezvoltă pe deplin. Ideea de „bune practici” îşi croieşte
drum şi impune o modelare a parentalităţii de o amploare fără
precedent.
Aceste trei axe, încadrate într-un context cultural, într-o
epocă, într-un cadru juridic trebuie avute în vedere şi pentru a
35
înţelege la ce se referă noţiunea de parentalitate. Definiţiile nu

sunt, în cele mai multe cazuri, decât parţiale, în funcţie de fiecare
disciplină care se întemeiază astfel pe propriile date. Explozia
noţiunii, în fiecare disciplină, explică utilizarea sa intensă şi
uneori improprie dar şi, poate, potenţiala sa bogăţie. Astfel, la
nivelul acţiunii politice şi sociale orientate către familie (ajutoare
materiale şi financiare acordate părinţilor), termenul de paren-
talitate este un echivalent al cuvântului familie. În domeniul
legislativ, termenul de coparentalitate a fost utilizat în sensul de
partaj juridic al exercitării sale. În sociologie, termenul de paren-
talitate desemnează mai degrabă noile forme de conjugalitate şi
de viaţă familială, şi chiar tiparele de filiaţie. El trebuie deci înţe-
les în primul rând în sensul de structuri familiale. În câmpul
psihiatriei şi al psihologiei, el se referă în principal la aspectele
psihologice ale faptului de a fi părinte şi la deficienţele patologice.
Această scurtă retrospectivă a apariţiei termenului de
parentalitate permite ea clarificarea sensului şi a mizelor sale?
Care ni se pare cea mai completă şi mai fecundă din mulţimea de
definiţii propuse? În 2001, termenul şi-a forţat intrarea în Petit
Robert, cu următoarea definiţie: „parentalitatea este calitatea de a
fi părinte, tată, mamă”. Definiţie cel puţin inutilă şi de o surprin-
zătoare imprecizie. Pentru Michel Chauvière (2002), parenta-
litatea înseamnă „a fi părinte într-o situaţie concretă”, între expe-
rienţa personală şi imperativele societăţii. De aceea, autorul
preferă expresia „raporturi sociale ale parentalităţii” pentru a
„introduce relaţia parentală în analiza raporturilor sociale şi
invers”. Michel Chauvière rezonează aici cu Saül Karsz, care
amintea că „parentalitatea nu e decât o afacere de familie”.
Maurice Godelier (2004), în cea mai recentă lucrare a sa,
Métamorphoses de la parenté, formalizează ceea ce înţelege el prin
„parentalitate”, dând o definiţie şi delimitând câmpul parenta-
lităţii. Definiţia este următoarea: parentalitatea este „ansamblul,
cultural definit, al obligaţiilor care trebuie asumate, al interdicţiilor
36
care trebuie respectate, al conduitelor, al atitudinilor, al

sentimentelor şi al emoţiilor, al actelor de solidaritate şi a actelor
de ostilitate care sunt aşteptate sau de netolerat din partea celor
care se află în poziţia de părinte faţă de copii”. Această definiţie
ni se pare, în ultimă instanţă, foarte asemănătoare cu ceea ce noi
exprimasem în 2000 sub o altă formă (Sellenet, 2000) demon-
strând impactul culturii, al contextului juridic, socio-economic şi
al intervenţiilor asupra parentalităţii. Vom arăta ulterior, cu
ajutorul unor cazuri clinice concrete, cum aceste diverse contexte
au un rol deloc neglijabil în organizarea parentalităţii, în
exprimarea sa, în calitatea sa. Prin context instituţional, înţele-
gem ansamblul intervenţiilor exercitate asupra familiei de către
orice structură care acţionează în numele copilului (şcoală,
Protecţia copilului, asistenţă socială...).
37
Domeniul parentalităţii propus apoi de Maurice Godelier

nu ne satisface însă deloc. Definiţia parentalităţii nu se regăseşte
integral în cele şapte domenii formulate de autor:
În domeniul nr. 1, Maurice Godelier notează că parenta-
litatea constă în a concepe sau a da naştere. Or, după părerea
noastră, parentalitatea adoptivă, care nu corespunde acestui cri-
teriu, este totuşi o parentalitate cu normă întreagă.
Domeniul 2 constă în a creşte, a hrăni, a proteja;
Domeniul 3 presupune a instrui, a forma, a educa un copil;
Domeniul 4 înseamnă a avea drepturi şi îndatoriri faţă de
copil; a fi considerat în ochii lumii ca responsabil pentru faptele
lui şi a garanta pentru el;
Domeniul 5 constă în a-i oferi copilului, la naştere, un
nume, un statut social, anumite drepturi, atât în cadrul raportu-
rilor părinte-copil, cât şi în relaţiile sociale;
Domeniul 6 înseamnă a avea dreptul de a exercita asupra
copilului anumite forme de autoritate şi de a-l pedepsi; a aştepta
de la el semne de supunere, de respect şi de afecţiune;
În fine, domeniul 7 prezintă interdicţiile legate de parenta-
litate: Interdicţia de a întreţine raporturi sexuale (homo şi hetero)
cu acest copil, pentru aceia dintre părinţi care ar comite un incest
sau un abuz sexual.
Criticile pe care le aducem acestei enumerări privesc urmă-

toarele aspecte. Nu regăsim aici registrul emoţiilor, al sentimen-
telor, al reprezentărilor şi nicio abordare psihică a parentalităţii
(decât sub forma interzicerii incestului), în vreme ce definiţia
făcea aluzie la el. Ar trebui, aşadar, creat şi un domeniu 8, care să
reflecte axa experienţei subiective a parentalităţii. Pe de altă
parte, ni se pare că domeniile 2 şi 3 ar putea fi regrupate sub axa
practicării parentalităţii; domeniile 4 şi 6 ar corespunde axei
exercitării parentalităţii. Dimpotrivă, domeniile 5 şi 7 decurg,
credem noi, din noţiunea de parentalitate care instituie filiaţia şi
38
interdicţiile ei. Definiţia lui Godelier prezintă avantajul de a

pune accentul pe constrângerea exercitată de societate asupra
parentalităţii, lucru ilustrat sub formă de „bule” în schema
anterioară, aspect pe care îl considerăm unul dintre punctele
slabe ale studiului făcut de grupul Houzel. Această ignorare a
constrângerii sociale s-ar putea explica prin structura grupului,
format în mare parte din psihanalişti şi din clinicieni (şapte din
paisprezece). Orice grup are o notă dominantă, ceea ce nu
răpeşte nimic din patosul discuţiilor şi al cunoştinţelor investite
în acea perioadă.
Originalitatea acestui grup a constat în degajarea compo-
nentelor parentalităţii, în prezentarea legăturilor dintre ele şi în
propunerea unei metode de analiză care permite regruparea
reperelor evenimenţiale (continuităţi, discontinuităţi în trecutul
copilului şi al familiei sale), a reperelor subiective (reprezentările
specialiştilor, inducţiile psihologice) şi a reperelor teoretice.
Punctul său slab a constat în absenţa unei definiţii sintetice care
să delimiteze net parentalitatea de autoritatea parentală, de
parentate. De unde şi proliferarea definiţiilor, adesea parţiale,
pentru că fiecare s-a axat pe disciplina de specialitate a autorului.
Astfel, în lucrarea dedicată lui Serge Lebovici, La parentalité, défi
pour le troisième millénaire (Solis-Ponton, 2002), putem citi urmă-
toarea definiţie: „parentalitatea este produsul parentăţii dar şi
rodul parentalizării părinţilor”. Serge Lebovici continuă notând
că „nu s-ar fi putut alătura mai nimerit interacţiunea structu-
rantă părinţi-copii şi transmiterea inter- şi transgeneraţională: un
adevărat proces de psihizare”. În cadrul acestei lecturi care
rămâne centrată pe axa experienţei subiective a parentalităţii, şi
care neglijează celelalte două componente, noţiunile de dorinţă
de a avea copii, de narcisism primar, de transmitere peste gene-
raţii, de copil imaginar, de conflict oedipian, sunt preponderente.
Pentru Serge Lebovici, „parentalitatea începe în timpul sarcinii şi
dorinţa de a avea copii trebuie alimentată. Dacă nu se întâmplă
39
asta, dacă părinţii nu şi-au alimentat dorinţa de a avea copii,

nou-născutul îşi va revendica funcţia de a parentaliza şi poate va
fi împins să înfrunte refuzul părinţilor săi”. Pentru Leticia Solis-
Ponton, coordonatorea acestei lucrări, parentalitatea înseamnă
„studiul legăturilor de parentate şi al proceselor psihologice care
decurg din ele”. Şi în acest caz se instalează confuzia între
parentate şi parentalitate şi doar dimensiunea psihică este la
mare trecere. Autoarea adaugă „parentalitatea necesită un proces
de pregătire, chiar de învăţare, nu în sensul unei pedagogii
parentale, ci ca un efort care evidenţiază complexitatea şi carac-
terul paradoxal al fenomenului natural care este parentatea”. Un
mod frumos de a spune că parentalitatea este de competenţa
psihologilor (pregătirea psihică), nu a pedagogilor, şi că ea nu
ţine de ştiinţele educaţiei. Axa practicării parentalităţii se vede
astfel ştearsă. Or, contribuţia „grupului Houzel” ni se pare că ar
consta în această voinţă de a transcende bariera dintre discipline
şi de de a regrupa diversele faţete ale acestui concept. În al doilea
rând, interpretarea propusă i-a ajutat, credem noi, pe specialişti
să privească mai liniştiţi ceea ce noi am numit „parentalităţile
parţiale”, mai exact faptul că niciun părinte nu este sută la sută
performant pe toate cele trei axe şi că ar trebui reperate posi-
bilităţile fiecăruia. Mai flexibilă şi mai tolerantă, această viziune a
cunoscut totuşi deviaţii în încercarea de a enumera competenţele
parentale pentru a le contabiliza mai bine şi pentru a stabili
anumite măsuri de normalizare.
Studiile sociologilor
Dacă sociologiei familiei i-a trebuit mult timp ca să se impună ca
un domeniu disciplinar recunoscut, sociologii au reluat, pare-se,
legătura cu acest obiect de studiu, în definitiv delimitat încă din
1892, de către Emile Durkheim în cursul său intitulat „La famille
conjugale”. Lectura acestui vechi text, editat postum, ne face să
40
redescoperim cu plăcere poziţia lui Durkheim şi extrema

luciditate a autorului în privinţa acestui obiect de studiu atât de
aparte. Ar trebui să recitim cu toţii avertismentele lui Durkheim,
care notează că „în principiu, toată lumea face parte dintr-o
familie şi întemeiază una. De unde rezultă o problemă curentă în
ştiinţele umaniste şi sociale, aceea că noi întreţinem o falsă fami-
liaritate cu obiectul”. Şi continuă, remarcând: „nu există un mod
de a fi şi de a trăi care să fie mai bun pentru toţi, excluzându-le
pe toate celelalte, şi prin urmare familiile nu pot fi ierarhizate
după criteriul îndepărtării sau al apropierii de un ideal unic...
Familia de azi nu este nici mai mult nici mai puţin perfectă decât
cea de altădată: ea este diferită pentru că circumstanţele sunt cu
totul altele, şi este mai complexă pentru că mediul în care există e
mai complex; asta e tot...”. Încă din 1892, Durkheim observă un
număr de schimbări care se produc prin această trecere de la
familia paternă la familia conjugală. Aceasta din urmă prezintă,
de exemplu, două diferenţe majore, cum ar fi faptul că „fiecare
dintre membrii săi are propria sa individualitate, propria sa sferă
de acţiune. Chiar şi copilul minor o are pe a sa, deşi subordonată
celei a tatălui, ca urmare a dezvoltării sale la o scară mai mică”,
şi „intruziunea din ce în ce mai evidentă a statului în viaţa intimă
a familiilor. S-ar putea spune că Statul a devenit un factor al
vieţii domestice”. Ce ar crede Durkheim despre starea actuală a
societăţii noastre şi despre acest concept de parentalitate?
Sociologul a fost, fără îndoială, un vizonar atunci când a preco-
nizat ascensiunea individualismului, „Fiecare îşi asumă mai mult
propria fizionomie, maniera sa personală de a simţi şi de a gândi;
or, în aceste condiţii, comunismul devine din ce în mai puţin
posibil, căci el presupune, dimpotrivă, identitatea, contopirea
tuturor conştiinţelor într-o aceeaşi conştiinţă comună care să le
înglobeze. Putem deci fi siguri că această subminare a comu-
nismului care caracterizează dreptul nostru domestic nu este
doar o întâmplare trecătoare, ci dimpotrivă, se va accentua, doar
41
dacă nu cumva, printr-un fel de miracol imprevizibil şi aproape

de neînţeles, condiţiile majore care guvernează evoluţia socială
de la începuturi s-ar schimba”. Durkheim anticipase corect în
această privinţă, dar s-a înşelat asupra capacităţii căsătoriei de a
consolida societatea, atunci când a afirmat „în vreme ce familia
pierde teren, căsătoria, dimpotrivă, se consolidează”. Nu trebuie
să uităm că Durkheim fusese numit la Sorbona pentru a elabora
o „educaţie morală” care „să semene cu vechea morală, numai că
Dumnezeu este înlocuit de raţiune” (de Singly, 2005). Durkheim
crede în căsătorie ca liant al societăţii. Creşterea numărului de
divorţuri, ca şi apariţia noilor configuraţii familiale, vor infirma
această ipoteză. Dar, credem noi, tocmai pentru că instituţia
căsătoriei se prăbuşeşte şi nu mai are succes s-a impus termenul
de parentalitate. Am trecut astfel de la familia patriarhală
romană la familia paternală1, apoi la familia conjugală, pentru a
ajunge la ideea de cuplu parental, acest ultim cuplu destinat să
supravieţuiască lipsei de iubire din cuplul conjugal.
Pe de altă parte, în articolul mai sus citat, afirmaţiile lui
Durkheim apar ca puţin moderne şi purtând o amprentă ideolo-
gică, ca atunci când notează că „libera uniune este o societate
conjugală în care nu există obligaţii. Aşadar o societate imorală.
Iată de ce copiii crescuţi în astfel de medii prezintă atât de multe
tare morale. Pentru că nu au fost crescuţi într-un mediu moral.
Copilul nu poate avea o educaţie morală decât dacă trăieşte într-
o societate ai cărei membri îşi conştientizează toţi obligaţiile unii

1 Acesta este numele pe care Durkheim îl dădea instituţiilor domestice
ale popoarelor germanice pe care le diferenţia clar de cele ale familiei
patriarhale romane. Principala diferenţă consta în concentrarea
absolută şi excesivă a puterii la Roma, a patria potestas în mâinile
capului de familie; drepturile copilului, ale femeii şi mai ales ale
părinţilor pe linie maternă erau, dimpotrivă, caracteristice familiei
paterne (Marcel Mauss).
42
faţă de ceilalţi”. Dacă afirmaţiile lui Durkheim trebuie reaşezate

în contextul lor, există însă numeroase lucrări actuale care merg
în aceeaşi direcţie. Ne referim în special la scrierile lui Hubert
Montagner (1998) care evidenţiază toate tulburările de comporta-
ment pe care le prezintă copiii cu părinţi despărţiţi. Hubert
Montagner nu foloseşte termenul de tară, aşa cum face
Durkheim, însă tabloul pe care-l schiţează acestor copii este unul
sumbru. Autorul observă deci la aceşti copii: că-şi feresc mai des
privirea; că aceasta este mai auto-focalizată (copilul îşi fixează
privirea asupra lui însuşi); o instabilitate a preocupărilor; un elan
de interacţiune fluctuant sau ambivalent (un copil lipicios, sau,
dimpotrivă, sălbatic); comportamente afiliative mai reduse; acu-
mularea unei mai mici cantităţi de cunoştinţe la şcoală din cauza
lipsei de concentrare; gesturi mai dezordonate... Rezultă că toate
competenţele de bază ale copilului sunt afectate de despărţirea
părinţilor. De toate astea pot fi acuzaţi cei 40% dintre francezi
care divorţează.
Cu totul alta va fi abordarea sociologilor, mai înclinaţi să
privească nu înspre copil, ci înspre schemele familiale. Cu aju-
torul statisticilor, sociologii vor schiţa într-o primă fază evoluţia
societăţii. Aflăm astfel că parentalitatea este mai târzie (în jur de
29-30 de ani), mai limitată ca număr de copii (1,9), mai lungă
(copiii pleacă în jurul vârstei de 25 de ani), din ce în ce mai mult
în afara căsătoriei (43% dintre copiii născuţi în 2004 au fost în
afara căsătoriei), dar asumată (în prezent trei sferturi dintre
copiii născuţi sunt recunoscuţi de către tată, dintre care 94% în
primul an, faţă de 50% în 1980). Modificată formal, parentalitatea
s-a transformat şi în privinţa obiectivelor, în urma revizuirii
Codului Civil în 2002. Reformularea articolului 371-1 din Codul
Civil, referitor la autoritatea parentală ilustrează noile aşteptări
vis-à-vis de familie. François de Singly a evocat pe larg în
lucrările sale faptul că familia a devenit afectivă, că ea are drept
misiune să-i ofere fiecăruia un spaţiu de împlinire, chiar de
43
revelaţie aproape asupra sinelui. Acest nou model de familie

impune modificări pe cele trei axe. Pe axa exercitării parenta-
lităţii, în modul în care părinţii fac uz de drepturile şi de
îndatoririle lor; pe axa experienţei subiective a parentalităţii, în
privinţa reprezentărilor asupra a ceea ce înseamnă în prezent
„un părinte destul de bun”, şi chiar asupra intereselor copilului;
pe axa practicării parentalităţii, de exemplu în acţiunile între-
prinse pentru a favoriza dezvoltarea copilului şi a discuta cu
acesta despre viitorul lui. Sociologii vor avea grijă să repereze
tipurile de familie, să procentualizeze familiile monoparentale,
destrămate, refăcute, homoparentale. Ei vor dezvălui şi reversul
medaliei, vor preciza problemele socio-economice şi culturale
provocate de transformările familiei. Sociologii contemporani
readuc la lumină accentele întemeietorilor sociologiei pentru a
evoca suferinţa familiei, legătura între sfera profesională şi cea
familială şi pentru a schiţa tipologii ale relaţiilor familiale.
Asemenea lui Durkheim la vremea sa şi urmând tradiţia lui Le
Play, majoritatea sociologilor nu izolează familia de context, de
mediul social care o găzduieşte. Nu lipsesc din analize nici for-
ţele exterioare de structurare care apasă asupra familiei, asupra
identităţii sale sociale. Definind caracterul instituţional al fami-
liei, sociologii îi evidenţiază istoricitatea, variabilitatea. Familia
nu este un corp izolat de restul societăţii, forma şi conţinutul său
depind de contextul social. Cu toate acestea, sociologii con-
temporani ni se par mai puţin intervenţionişti, mai puţin preo-
cupaţi de a se angaja în reforme ambiţioase. Acolo unde un
Villermé aducea un vibrant omagiu influenţei binefăcătoare a
soţiilor de muncitori şi îl anatemiza pe celibatarul egoist şi
concubinajul, susţinând căsătoria, sociologii de azi preferă
neutralitatea axiologică a lui Weber. Astfel, în discuţia care se
încinge în jurul homoparentalităţii, un autor precum François de
Singly poate să întrebe: „Cine poate fi considerat un părinte bun
sau rău? Pentru asta nu există un test. Să ne ferim să spunem că
44
există legi etern valabile. Această credinţă, trecutul a dezminţit-o

deja”. În această epocă de dinamică a familiei, cel mai bine e să
fim prudenţi.
În concluzie, ce ne învaţă aceste studii care disecă toate
famiile şi în special pe cele care par să prezinte un grad ridicat de
risc în privinţa integrării? Să intrăm în culisele parentalităţii ca să
privim de aproape această instituţie pe care Le Play o considera
„instabilă” şi pe care Louis Rousset o va califica drept „nesigură”.
Asemănarea dintre cei doi autori, dincolo de secolul care îi
desparte, va fi evidentă pentru toţi.
Parentalitate şi sărăcie
Interesul pentru condiţiile materiale precare ale familiei nu
datează de curând. Încă din secolul al XIX-lea s-au făcut nume-
roase conexiuni între sărăcie şi criminalitate. Sărăcia unor familii
este un motiv de îngrijorare, nu pentru că ea ar fi semnul inega-
lităţilor sociale, ci pentru că este asociată unui germen patogen
care prejudiciază coeziunea socială. În prezent, chestiunea
sărăciei (Cerc, 2004) iese din nou la suprafaţă, cu alaiul său de
două milioane de copii săraci în Franţa, conform pragului de
sărăcie stabilit de statisticienii europeni (60% din venitul mediu
lunar, adică, pentru 1999, 670 de euro). Două milioane de copii
săraci, adică aproape 16% din totalul minorilor, expuşi riscului
propagării sociale a inegalităţilor. Raportul subliniază că „riscul
sărăciei este deosebit de ridicat în cazul familiilor monoparentale
(14% dintre copiii provenind din familii monoparentale sunt la
limita de 50% din venitul mediu iar 30% la pragul de 60%). La fel
este şi pentru familiile cu patru sau mai mulţi copii, unde pro-
centul de sărăcie este mult mai ridicat: 17% se află la pragul de
50% şi 33% la pragul de 60%. În acest tip de familii, caracte-
risticile parentale diferă destul de mult de cele ale familiilor cu
unul până la trei copii. Astfel, circa un sfert din capii familiilor cu
mai mult de patru copii provin dintr-o ţară nemembră a Uniunii
45
Europene, iar jumătate din ei nu au nici o calificare”. Dacă

semnalăm aceste cifre, o facem deoarece pentru noi parenta-
litatea nu este ceva abstract, ea diferă în funcţie de familie, de
posibilităţile economice, culturale şi relaţionale ale fiecăreia. A ne
preocupa de parentalitate înseamnă în acelaşi timp a ne preo-
cupa de viitorul copiilor confruntaţi cu lipsa resuselor imediate,
dar şi cu un mediu care „le diminuează capacităţile de a evolua,
de a-şi aduna resurse nefinanciare pentru viitor, cum ar fi un
capital de cunoştinţe şi de abilităţi, un capital cultural, un capital
social, un capital de sănătate”. Din acest punct de vedere, atunci
când ne interesăm de parentalitate nu strică să avem în vedere şi
datele de mai sus, ca şi atâţia alţi factori cu impact asupra
existenţei cotidiene a copiilor. Raportul evocă mai ales faptul că
„procentul de sărăcie a copiilor este, în Franţa, direct propor-
ţional cu vârsta acestora (Dell şi Legendre, 2003a). De exemplu,
în 1998-1999, procentul a crescut de la 5 până la 6% pentru copiii
de 1-2 ani până la 10-11% pentru copiii de 16-17 ani”. Conform
lui Lapinte (2002), acest fenomen ar fi valabil pentru multe ţări
europene. Sărăcia familiei se reflectă pentru copii în condiţiile
proaste de locuit, gălăgie, aglomeraţie, expunere la factori nocivi,
probleme de sănătate. „Procentul de elevi cu carii este de
aproape două ori mai ridicat la copiii şcolarizaţi în ZEP1 decât la
ceilalţi (anchetă şcolară). În ZEP, două treimi din copiii cu
dantura cariată nu au fost duşi la dentist; procentul este de două
ori mai redus în afara ZEP”. Se atrage mereu atenţia asupra
problemelor alimentare, care contribuie la o pondere mai mare a

1 ZEP (zones d'éducation prioritaires) = zonele prioritare de educaţie,
au fost create în Franţa în anul 1981 la propunerea ministrului
educaţiei din acea perioadă, Alain Savary, în scopul de a combate
eşecul şcolar. Ele includ instituţii de învăţământ (şcoli sau colegii)
dotate cu mijloace suplimentare şi cu o mai mare autonomie, pentru a
putea face faţă dificultăţilor de ordin educativ şi social (n.trad.).
46
obezităţii la copiii săraci. „Copiii provenind dintr-un mediu

socio-economic defavorizat suferă mai mult de suprapondera-
litate şi de obezitate. Dacă 15% dintre copiii cu vârste între 2 şi 16
ani prezintă unul sau altul din aceşti factori de risc, în cazul
copiilor săraci procentul este de 21%, indiferent de categoria de
vârstă avută în vedere”. În sfârşit, în familiile defavorizate,
parentalitatea este apanajul unui singur individ, fără susţinerea
rudelor sau a apropiaţilor. Aproape 46% dintre părinţii din
pătura de jos recunosc că nu păstrează legătura cu bunicii, faţă
de 29% din resul populaţiei (cifre INSEE 1999-2001). Aceşti
factori, însumaţi, ne ajută să ne facem o imagine despre cum
decurge parentalitatea pentru aceste familii. Ceea ce explică par-
ţial şi parcursul şcolar al acestor copii, marcat adesea de
abandon. „Reiese de aici că copiii săraci ies din sistemul şcolar
mai devreme decât ceilalţi. Astfel, la începutul anului şcolar când
ei au 17 ani, se constată că circa 4% dintre ei şi-au încetat studiile:
procentul este de 20% în rândul copiilor săraci şi de 1% în cazul
celor din familii mai înstărite”. Acest decalaj şi această excludere
se declanşează foarte devreme. De la intrarea în învăţământul
gimnazial, prăpastia se adânceşte şi ne putem imagina care este
este viaţa acestor familii din raportul lor cu şcoala. Parentalitatea
înseamnă şi confruntarea cu modul în care te privesc ceilalţi, şi
nu e uşor să-ţi retrăieşti marginalizarea prin copilul tău. Ne
putem închipuim în ce măsură este afectat narcisismul parental
(axa experienţei subiective a parentalităţii) de această experienţă
care-l pune pe fiecare părinte faţă în faţă cu norma şi chiar cu
excelenţa şcolară. „Aproximativ un sfert dintre copii sunt în
urmă la intrarea în clasa a 5-a. Copiii săraci sunt mult mai
întârziaţi: cam 45%, faţă de 24% în cazul celorlalţi copii (care nu
sunt săraci) şi de doar 12% dintre eşantionul cel mai favorizat”.
Studiile sociologice au meritul de a ne reaminti că sărăcia, paren-
talitatea şi evoluţia copiilor sunt legate între ele, dincolo de orice
interpretare morală care implică responsabilitatea indivizilor.
47
Monoparentalitatea la control
Este şi cazul studiilor axate pe monoparentalitate. Toate
studiile internaţionale arată că noţiunea de monoparentalitate se
întemeiază pe reprezentări variabile în timp şi spaţiu. Luarea în
consideraţie a contextului este aşadar indispensabilă pentru a
înţelege locul rezervat acestor familii în societate şi în politicile
familiale. Acolo unde au fost efectuate statistici şi unde categoria
respectivă a fost reperată, se ştie destul de mult despre familiile
monoparentale. Adultul responsabil este în cele mai multe cazuri
o femeie, cel mai adesea divorţată sau despărţită. În Franţa, în
anul 1999, statisticile arătau un procent de 17% familii monopa-
rentale cu un copil. În prezent un copil din şapte locuieşte cu un
singur părinte, cel mai adesea mama. 13% dintre copiii sub 15 ani
cresc într-o astfel de familie. Nathalie Martin-Papineau (2003),
într-un articol intitulat „La construction paradoxale d’un pro-
blème politique: l’exemple des familles monoparentales (1968-
1988)” arată modul în care monoparentalitatea a devenit o
problemă socială şi apoi şi una politică. În concepţia tradiţională,
orice copil care se află într-o asemenea situaţie este un copil cu
risc. Cum exercitarea autorităţii este, potrivit psihologiei
tradiţionale, de competenţa tatălui, specialiştii se tem de o lipsă a
constrângerilor şi de manifestări negative la adolescenţă.
Familia cu susul în jos

Multora familia le apare cu susul în jos, ceea ce pune
problema ordinii familiei, a ordinii corecte. Fără îndoială, tocmai
datorită reproşurilor care i se fac şi a îngrijorării pe care o pro-
voacă, putem să ne dăm seama cum ar trebui să fie o familie în
regulă. Încă din 1989, Louis Roussel se încumeta să facă un prim
bilanţ. El sesizează deja curentul care îi învrăjbeşte pe teore-
ticieni. „Unii susţin că schimbarea a fost benefică, că ea ar
corespunde unui progres calitativ în relaţiile familiale: cuplul
48
eliberat de constrângerile formale ale căsătoriei şi-ar fi găsit în

sfârşit adevăratul sens. Ceilalţi consideră, dimpotrivă, că recen-
tele schimbări au fost nefaste şi că, dacă ele continuă, vor pune în
pericol însăşi existenţa familiei şi, indirect, viabilitatea societăţii
noastre”. Avem, pe de o parte, un optimism vădit în privinţa
capacităţilor familiei de a evolua, o valorizare a democratizării
interne pe care o înregistrează; de cealaltă parte, un evident
pesimism, o interpretare în termeni de degenerescenţă a familiei
şi în fine a valorilor morale ale întregii societăţi. Ar trebui oare să
aşteptăm ca agitaţia să ia sfârşit, „să aşteptăm zece ani ca să
putem judeca mai bine adevăratul sens al unui fenomen astăzi
încă confuz”, se întreba Louis Roussel? Acesta a avut dreptate să
renunţe la „imposibila înţelepciune”, pentru că şapte ani mai
târziu nimic nu se rezolvase şi mişcarea generată nu mai conte-
neşte. Ce ştim noi în prezent? În termeni cantitativi, ştim că
monoparentalitatea afectează mai mult de o familie din şase; că
trei sferturi dintre familiile monoparentale au apărut în urma
unei separări sau a unui divorţ, 15% în urma unei naşteri unde
mama nu trăia în cuplu şi 11% în urma decesului unuia dintre
părinţi. „O familie (cu un copil sub 25 de ani) din zece este
refăcută. Între 1990 şi 1999, numărul familiilor refăcute a crescut
cu 10%, iar numărul copiilor din sânul lor cu 11%. Astfel, 1,6
milioane de copii cu vârsta sub 25 de ani aparţin unor familii
refăcute. Procentul de copii care trăiesc cu un părinte şi cu un
părinte vitreg este foarte redus înainte de vârsta de 4 ani şi atinge
un maxim spre 13 ani (9%), din cauza rupturilor şi a separării
părinţilor. Dintre familiile refăcute, majoritatea sunt familii
numeroase: ele reprezintă 13% dintre familiile cu 3 copii şi 17%
dintre familiile cu 4 şi mai mulţi copii” (Sullerot, 2005). Multă
vreme aceste familii au fost prezentate ca un fel de bande vesele,
revoluţionare, care inventează pluriparentalitatea. Apoi s-au
făcut auzite diverse voci contradictorii, care susţineau că în ţara
parentalităţii adiţionale lucrurile nu stau chiar ca pe roze. Sylvie
49
Cadolle (2000) operează o primă distincţie între parentalitatea

adiţională feminină şi parentalitatea adiţională masculină. Riva-
litatea este clar mai puternică între mamă şi mama vitregă decât
între tată şi tatăl vitreg. Asumarea de către primele a educaţiei
copilului cristalizează conflictele. Dar nici aici nu există un
sistem, totul depinde de parcursul individual al fiecăruia. O
mamă vitregă fără copii întreţine, se pare, o relaţie pozitivă cu
copiii vitregi (Cadolle, p. 83) şi „lipsa experienţei materne
prealabile nu apare ca un handicap, dimpotrivă”. Când mama
vitregă vine şi ea cu lotul de fraţi şi de surori vitrege, totul
depinde de gelozia dintre copii şi de preferinţele părinţilor. În
parentalităţile adiţionale, totul se învârte în jurul locului ocupat
de primul părinte, al spaţiului relaţional care rămâne, voinţei sau
dorinţei părintelui vitreg de a-l ocupa, al copilului... pe scurt al
trecutului. Expresia „mi-am refăcut viaţa” pare mai nepotrivită
ca niciodată pentru a reda nesiguranţa rolurilor şi relaţiile
tensionate din cadrul familiilor refăcute. Piesele împrăştiate ale
parentalităţii trebuie adunate între ele ori scăzute? Sylvie Cadolle
rămâne, se pare, sceptică în privinţa acestor noi scheme familiale
care, subliniază ea, sunt mai fragile. Pe lângă acestea, autoarea
pune în discuţie o nouă matricentralitate, pentru că în familiile
refăcute, întâietatea rămâne mamei, tatăl vitreg încearcă să
rămână în umbră pentru a nu impieta asupra locului tatălui
absent, dar şi pentru că mama îi cenzurează cel mai adesea inter-
venţiile. Analiza parentalităţii înseamnă şi analiza distribuirii
spaţiilor, a teritoriilor, a forţelor. Înseamnă şi recunoaşterea
diverselor forme pe care le poate lua această parentalitate. Astfel,
dacă se vorbeşte despre parentalitate pentru a evoca situaţia
familiilor refăcute, termenul este folosit şi pentru familiile căror
le-a fost încredinţat un copil în plasament, pentru adopţiile
normale, şi se vorbeşte chiar de parentalitate ocultată în cazul
asistenţei medicale pentru procreere, prin donarea de gameţi (Le
Gall, Bettahar, 2001).
50
Homoparentalitatea
Turul de orizont al diferitelor variaţiuni ale parentalităţii
pe care l-am făcut nu ar fi complet fără homoparentalitate,
termen care a apărut în 1998. Aproape că nu există statistici
despre familiile homoparentale de gay şi lesbiene, dar se esti-
mează o cifră de 200.000 de copii în 100.000 de familii. Familiile
homoparentale constituie o a treia etapă în procesul de reconsi-
derare a unui model unic de familie, după legitimarea catego-
riilor de familie monoparentală şi familie refăcută. Disputa care
s-a iscat în jurul temei homoparentalităţii este totodată simbolică
şi ideologică. Famillile homoparentale sunt oare familii adevă-
rate, asemenea celorlalte, sau sunt familii anormale? La această
întrebare polemică răspunsurile vin din două tabere. Primul cu-
rent ar putea fi calificat drept „populist”, în măsura în care
urmăreşte să înlăture stigmatizarea cu care se confruntă familiile
homoparentale. Acestea ar fi înzestrate cu calităţi care, se presu-
pune, ar fi mai puţin întâlnite la familiile heterosexuale, ca de
exemplu: o deosebită atenţie acordată acestui copil atât de greu
de avut; o maturitate în alegere; o permanenţă a legăturii afective
dintre adulţi, consolidată de lupta pe care au trebuit s-o ducă
împotriva societăţii pentru a-şi impune această orientare electivă...
Marginalitatea socială a homosexualilor ar conduce la o mai
mare grijă pentru calitatea relaţiilor. Cel de-al doilea curent de
opinie vede altfel lucrurile şi denunţă efectele unei astfel de
alianţe asupra copilului, prizonier al dorinţei adulţilor. Margina-
litatea cuplului nu riscă să se repercuteze şi asupra copilului?
Cum îşi va construi el identitatea socială şi sexuală? Iar în ceea ce
priveşte parentalitatea, care este locul celui de-al doilea părinte?
Ce este el? Un părinte, un părinte bis, un părinte vitreg, ca în
cazul unei familii refăcute? Oscilaţiile juridicului nu oferă piste
clare şi ca atare fiecare îşi poate improviza un mod de a-şi face o
familie sau de a deveni părinte. Într-o altă altă carte scrisă pe trei
51
voci, (despre) La médiation familiale (David, Sellent, Thomère,

2007), am evocat aceste situaţii inedite pentru mediatori. Vom
pleca de la povestea lui Pétronille. Pétronille este primul copil al
unui cuplu heterosexual şi avea paisprezece ani când părinţii au
apelat la un specialist, pentru a-i înfrâna sexualitatea primejdi-
oasă, practicile adictive şi manifestările din ce în ce mai îngrijoră-
toare. Părinţii ei s-au cunoscut foarte devreme, pe când erau în
liceu, au făcut doi copii apoi s-au despărţit. Sandrine X înteme-
iază un nou cuplu cu o femeie şi îi cere fostului soţ să întreţină
legături sexuale cu partenera ei, pentru ca astfel cuplul lor
homosexual să-şi îndeplinească dorinţa de a avea copii. Sandrine
justifică această alegere cel puţin anormală prin aceea că Charles
a fost întotdeauna un tată exemplar, că a făcut copii frumoşi, şi
că era „normal” ca un copil să vină să cimenteze relaţia sa cu
Clothilde. Charles acceptă propunerea, şi astfel devine tatăl lui
John, acum în vârstă de zece luni. Partea proastă în acest mic
aranjament de creare a unei familii intervine atunci când Charles
îşi revendică dreptul de a fi un tată prezent. Inspirându-se din
registrul animal, Charles se descrie ca fiind „capul haitei”. Pe de
altă parte, Sandrine spune că „nu mai ştie cum rămâne cu ea şi
cu Clothilde, că John este fructul dorinţei lor şi că Charles ocupă
prea mult loc pe lângă John”. Problemele lui Pétronille, care au
stat la originea solicitării de mediere familială, nu reprezintă
aşadar decât faţa vizibilă, cea ascunsă constând în problema
repartizării rolurilor şi a locurilor într-un trio parental proble-
matic. În această situaţie trebuie diferenţiate două forme de
parentalitate: cea dintâi este cea clasică şi se vede confruntată cu
o despărţire şi o refacere a familiei; cea de-a doua este mai tipică
şi îmbină refacerea familială (Sandrine şi Clothilde, Charles şi noua
sa parteneră), parentalitatea homosexuală (Clothilde şi Sandrine)
şi parentalitatea clasică (Charles şi Clothilde)... Nici nu s-ar putea
un exemplu mai bun pentru complexitatea parentalităţilor
posibile şi pentru dificultatea articulării lor pe cele trei axe ale
52
parentalităţii pe care le-am definit mai înainte. Pe axa exercitării

parentalităţii, Sandrine nu are nici un statut faţă de băieţelul
născut din uniunea lui Charles şi a Clothildei. Clothilde, mama
lui John, poate să aibă, în cel mai bun caz, un statut de „mamă
vitregă” pentru primii doi copii ai partenerei ei. Charles este
singurul care i-ar putea recunoaşte legal pe cei trei copii. În
planul experienţei subiective a parentalităţii, fiecare îşi revendică
partea sa afectivă şi se luptă pentru un loc în viaţa copiilor. În
planul practicării parentalităţii, e un război deschis pentru defi-
nirea rolurilor, pentru cine face ce, pentru cine decide pentru
cine. Vor putea copiii să însumeze aceste parentalităţi, să le
diferenţieze? Subiectul rămâne deschis. Să mai adăugăm că acest
caz nu este nici unic, nici extrem. Cu titlu informativ, l-am putea
trimite pe cititor la biografia ciclistului Anquetil, scrisă chiar de
fiica sa, care dezvăluie o schemă familială inedită. Anquetil se
căsătorise cu o femeie care nu mai putea avea copii, dar era
mama unei fete născute dintr-o primă căsătorie. Noul cuplu,
dorind să aibă un copil, acceptă ca Anquetil să întreţină relaţii
sexuale cu fiica sa vitregă. Copilul născut din această împreunare
este legal recunoscut drept copilul lui Anquetil şi al soţiei sale
legitime. Fiica vitregă devine deci o simplă soră vitregă pentru
bebeluş. Genogramele au, fără îndoială, un viitor strălucit, într-
atât devin de greu de delimitat sferele alianţei şi a filiaţiei.
Dincolo de aceste cazuri particulare, se mai pun două
probleme: problema parentalităţii, a funcţionării sale cotidiene; şi
problema redefinirii sociale a filiaţiei, pe care numeroşi sociologi
o anunţă ca fiind una din marile teme de dezbatere a secolului al
XXI-lea. Singurul aspect în privinţa căruia se poate cădea de
acord este că nu mai putem vorbi despre familie, ci despre familii.
De aici se naşte întrebarea: cum e să fii părinte în aceste
configuraţii familiale instabile? Şi îngrijorarea: sunt toate aceste
configuraţii la acelaşi nivel în privinţa asigurării bunei dezvoltări
a copilului? Unele tipuri de parentalitate nu sunt oare expuse
53
unui risc? Putem accepta pluralitatea modelelor? Anumite „aran-

jamente” inventate pentru a crea o familie pun în pericol viitorul
copilului, şi pe termen lung, al societăţii? Toate aceste întrebări
scot la iveală mizele termenului de parentalitate, care nu e doar
un nou cuvânt, ci expresia unei noi întrebări existenţiale.
Părinţi şi bunici
Este şi cazul termenului „grand-parentalité” care nu
traduce doar un fenomen la modă datorat „papy boom”1, ci o
problemă a societăţii. Odată cu creşterea numărului divorţurilor
şi al familiilor refăcute, numeroşi bunici sunt afectaţi în relaţia
lor cu nepoţii. Societatea îmbătrâneşte şi ponderea persoanelor în
vârstă este de ordinul evidenţei, persoane în vârstă cu o bună
sănătate care pretind să aibă un rol şi să nu fie date la o parte. În
opinia noastră, acest context este cel care alimentează ceea ce noi
am numit bătălia pentru un loc, sintagmă împrumutată de la
Vincent de Gaulejac (1994). Care este astăzi locul bunicilor, ce
poziţie pot ei să-şi revendice, prin lege, dar şi simbolic şi afectiv?
Dreptul încearcă să răspundă acestor noi incertitudini. Legea din
martie 2002 a modificat forma articolului 371-4 din Codul Civil
pentru a transforma dreptul bunicilor de a păstra legătura cu
nepoţii lor într-un drept al copiilor de a întreţine relaţii cu bunicii
lor. Anterior, primul alineat al articolului 371-4 din Codul Civil,
extras din legea din 4 iunie 1970, stipula: „tatăl şi mama nu pot, în
lipsa unor motive întemeiate, să împiedice relaţiile personale ale
copilului cu bunicii săi. În caz că părţile nu cad de acord, modul de
păstrare a acestor relaţii va fi reglat de către judecătorul însărcinat cu
probleme de familie”. Actuala formă proclamă dreptul „subiectiv”
al copilului: „copilul are dreptul să întreţină relaţii personale cu
ascendenţii săi. Doar motive grave pot împiedica exercitarea acestui

1 „Papy boom” este denumirea dată fenomenului de pensionări în masă
preconizat pentru intervalul 2006-2025 în ţările dezvoltate (n.trad.).
54
drept”. Relaţiile astfel protejate nu-i mai privesc doar pe bunici, ci

pe toţi ascendenţii, fiind de la sine înţeles că părinţii nu sunt
ascendenţi asemeni celorlalţi. Această extindere se justifică prin
creşterea duratei de viaţă, care permite adesea coexistenţa a
patru generaţii. Parentalitatea bunicilor trebuie aşadar serios
avută în vedere în reflecţiile noastre despre societate, despre
problema transmiterii unei moşteniri, a înscrierii într-o istorie de
familie. Dacă reluăm cele trei axe ale parentalităţii, putem să
înţelegem mai bine modul în care se organizează parentalitatea
bunicilor în prezent. Pe axa exercitării parentalităţii, am putut
vedea evoluţia juridică şi încercarea de a asigura legăturile dintre
generaţii. Conform informaţiilor furnizate de Ministerul Justiţiei,
numărul de solicitări privind dreptul de vizită al bunicilor sau al
altor terţi a crescut de la 1.000 pe an la începutul anilor 1990 la
peste 2.500 la sfârşitul acestui deceniu; de atunci, numărul lor a
rămas în medie acelaşi, chiar dacă 2002 şi 2003 au fost ani de
vârf. În 2003, au fost făcute peste 2.600 de cereri în baza
articolului 371-4. Au fost analizate aproape 1.900 de cereri: în
22% din cazuri ele au fost respinse, 37% admise şi 41% parţial
admise. Rezultatele dovedesc atenţia cu care judecătorul a anali-
zat aceste cereri şi faptul că acesta nu a ezitat să propună o
soluţie diferită de ceea ce i s-a cerut. Pe axa experienţei subiecti-
ve a parentalităţii bunicilor şi pe cea a practicării parentalităţii
bunicilor, solidaritatea familială este evidentă, chiar dacă ea vari-
ază în funcţie de mediul social. Această solidaritate se manifestă
sub trei forme: protecţie, integrare, sprijin financiar. Primul
domeniu ţine de ocupaţiile casnice: şederea cu copilul, ajutor la
treburile casnice, gătit, comisioane... Acest ajutor care implică
resurse materiale, timp şi pricepere presupune disponibilitate şi
polivalenţă şi este, de aceea, prin excelenţă feminin. Naşterea
unui copil este tocmai acel gen de eveniment care stimulează
schimburile domestice. O treime dintre copiii sub trei ani ai căror
părinţi lucrează rămân în mod constant în grija bunicilor. La asta
55
mai trebuie adăugată şi custodia ocazională. Atunci când părinţii

apelează pe cineva pentru a însoţi copilul sau pentru a sta cu el
seara sau noaptea, în jumătate din cazuri este vorba despre o
rudă. Iată deci că bunicii au un loc de cinste în acest schimb de
servicii, aşa cum îl au şi în al doilea domeniu, care priveşte
punerea în legătură cu cineva, de exemplu pentru a găsi un loc
de muncă, o locuinţă, sau pentru a intra într-o reţea de schimburi
sau de mici afaceri. De această dată, resursele mobilizate sunt de
natură socială (relaţii, cunoştinţe, informaţii) şi necesită o
organizare suplă, aşa-numită „în reţea” a legăturilor de rudenie.
Aceste servicii sunt, aprioric, de tip insertiv. În sfârşit, transfe-
rurile financiare corespund celui de-l treilea domeniu al solida-
rităţii. Resursele pot fi băneşti (donaţii sau împrumuturi) sau de
natură patrimonială (casnice, maşină, casă). Acest flux financiar
este neîntrerupt de-a lungul întregii vieţi, cel mai adesea în linie
directă, de la părinţi la copii. Respectivele schimburi între părinţi
şi bunici sunt greu de măsurat. Ele au totuşi o importanţă
economică majoră, căci permit o îmbunătăţire a traiului, mai ales
în momentele de tranziţie (trecerea la vârsta adultă, experienţa
parentalităţii). O anchetă INSEE (Herpin, Dechaux, 2004) arată că
aproximativ 130.000 de tinere familii – adică 14% dintre familiile
în care capul familiei are sub 25 de ani – au acoperite peste
jumătate din cheltuieli graţie acestui sprijin financiar venind de
la anturaj. Ajutorul din partea familiei poate, aşadar, să fie
preponderent în bugetul tinerilor sub 35 de ani, ceea ce nu ajută
deloc la procesul de separare-autonomizare, pe care societatea
noastră pune atâta preţ. În virtutea acestei contribuţii materiale
care uşurează viaţa tânărului cuplu, bunicii pot impieta asupra
practicilor educative ale părinţilor, vrând chiar să gestioneze
raporturile dintre soţi. Legăturile de familie nu sunt doar afecti-
ve, aspectul financiar îşi pune şi el amprenta (David, Sellenet,
Thomère, 2007).
56
Cum ne descurcăm cu ambiguitatea conceptului

Să rezumăm ceea ce am spus până acum despre complexitatea şi
despre limitele acestui termen de parentalitate. Parentalitatea
este un termen vast, care propune o anumită interpretare asupra
realităţii, este înainte de toate un termen care încearcă să redea
ceva din metamorfozele familiei pentru a interveni mai eficient
în sânul acesteia.
Termenul de parentalitate ca discurs al riscului

Termenul de parentalitate face trimitere la un discurs al
riscului, ce pune imediat în mişcare reprezentări şi practici de
asistenţă, de susţinere, de consiliere, intervenţii multiple. Înainte
de a fi bărbaţi sau femei cu poveşti de viaţă unice şi complexe,
indivizii sunt consideraţi aici dintr-o singură perspectivă, a
parentalităţii, plecând de la statutul lor de părinte. În această
calitate societatea se ocupă de ei, îi solicită, îi etichetează şi chiar
îi critică. Mai mult decât ceilalţi, părinţii aşa-numiţi cu probleme,
sau cu risc, sau în risc sunt vizaţi de solicitudinea interveni-
enţilor. „Cu risc”, „în risc”, însăşi alegerea uneia din prepoziţii
nu este întâmplătoare. A fi cu risc înseamnă, în dicţionar, a fi
predispus la anumite probleme, şi gândul ne duce cu uşurinţă la
discursul, auzit de-atâtea ori, despre riscul de transmitere peste
generaţii prezent la copiii maltrataţi, daţi în plasament, la copiii
bolnavilor mental. Părinţii cu risc sunt foştii copii cu biografii
zbuciumate, martori sau victime ai violenţelor, ai lipsurilor, cei
care transpun în viaţa lor de zi cu zi proiecţiile negative antici-
pative al căror obiect au fost. Sunt astfel desemnaţi o parte dintre
părinţii susceptibili de eşec. Formula en risque este oarecum
diferită, ea sugerează ideea de stare: eşti într-o stare bună de
sănătate, îţi merge din rău în mai rău, eşti într-o stare de nervi,
eşti în doliu... sau în risc. Formula sugerează deci ideea de stare
dar şi aceea de conştientizare a acestei stări, chiar de evaluare.
57
„Într-o stare bună de sănătate” nu are sens decât prin raport cu

ideea de boală. A fi părinte nu ajunge aşadar ca să fii considerat
„părinte în risc”. Pentru a fi în risc, trebuie neîndoios să te
îndepărtezi de un model care rămâne implicit, acela de familie
unită, stabilă, integrată din punct de vedere social, autonomă,
responsabilă pentru copilul său şi pentru viitorul acestuia... şi
participativă, pentru a răspunde celei mai noi exigenţe la modă.
Asta îi priveşte pe toţi părinţii? Aparent da, de vreme ce riscul
este o noţiune vagă, supradeterminată, fără limite. În vorbirea
curentă, termenul este adesea confundat cu noţiunea de primej-
die, pericol, întâmplare. Conform definiţiei din Le Petit Robert,
„riscul este un pericol eventual, mai mult sau mai puţin previ-
zibil; sau este eventualitatea producerii unui eveniment care nu
depinde exclusiv de voinţa părţilor şi care poate provoca pier-
derea unui obiect sau orice alt neajuns”. La ce riscuri se expun
părinţii la naşterea unui copil, în această meserie pe care Freud o
considera imposibilă?
Pentru a răspunde la această întrebare, esenţială pentru
intervenţiile asupra parentalităţii, ne va fi de folos, fără îndoială,
să ne referim la lucrarea lui Mireille Cifali intitulată „Métier
impossible? Une boutade inépuisable” (1999). A educa, a vindeca
şi a guverna sunt cele trei ocupaţii pe care Freud le considera
drept imposibile, fără ca, de altfel, să-şi citeze sursa, căci formula
era împrumutată de la un alt autor care va rămâne necunoscut
posterităţii. Expresia, apărută în 1939 în Revue française de
psychanalyse este următoarea: „se pare că psihanaliza este cea de-
a treia dintre aceste profesiuni „imposibile”, unde poţi fi sigur de
la început de eşec, celelalte două, mult mai de mult cunoscute,
fiind arta de a educa şi arta de a guverna”. Mireille Cifali
analizează cei doi termeni care atrag atenţia de la bun început,
„eşec” şi „imposibil”. Termenul de eşec pare prea drastic, şi
Mireille Cifali notează că Freud îl îndulceşte în alt text din 1937.
Freud asociază cele trei profesiuni în virtutea faptului că, pentru
58
„fiecare din ele, poţi fi sigur de la bun început că reuşita va fi una

insuficientă”. Imposibilitatea ar fi aşadar legată de finalitate, de
absenţa reuşitei în atingerea obiectivelor. Este ceva care vine să
strice planurile, succesul final este aleatoriu. În ceea ce priveşte
psihanaliza, există două interpretări posibile: „fie această imper-
fecţiune provine din lipsa de tradiţie a psihanalizei, fie trebuie
înţeleasă ca una dintre caracteristicile sale intemporale. Or,
această reuşită insuficientă apare ca un eşec care trebuie minima-
lizat, ori ea ţine de o calitate care trebuie păstrată”. Revenind la
tema noastră care este educaţia copiilor, întrebările rămân
aceleaşi: educaţia unui copil este o meserie imposibilă pentru că
nu ştim suficient despre cum se dezvoltă un copil? Sau educaţia
unui copil este o meserie imposibilă pentru că „insuficienta
reuşită este însă previzibilă de la început; decepţia şi neputinţa
sunt prezente încă de la bun început”? Făcând ca imposibilitatea
să aibă drept obiect finalitatea, Freud „confruntă actul psihana-
lizei cu o non-finitudine fundamentală, oarecum constitutivă.
Celelalte două meserii cu o tradiţie mai îndelungată ar fi părtaşe
la aceeaşi neputinţă, psihananiza mergând pe urmele lor”. Eşecul
garantat al meseriei de educator nu ar fi în consecinţă decât
expresia ireductibilităţii fiinţei. Unii autori au putut, prin ur-
mare, să afirme că „succesul unei educaţii constă în eşecul ei: cel
care îi este obiect contracarează planul făurit pentru el şi se
regăseşte apărând ca subiect în diferenţă şi în separare. Şi invers:
o educaţie reuşită în ochii celui care o asigură se dovedeşte un
eşec din punctul de vedere al celui care o primeşte”. Mireille
Cifali observă atunci că „dacă educaţia este locul exemplar al
autorităţii şi al puterii, reuşita sa insuficientă ar confirma şi
faptul că această autoritate este totuşi limitată: individul se
sustrage predeterminărilor; el rezistă atât încercărilor normative
cât şi demersului totalizant. Dacă această putere se actualizează
în defavoarea sa, rareori se obţine efectul dorit: celălalt dispare
ca subiect, ajungând până la autodistrugere, până la violenţă,
59
până la nebunie. Asta ne obligă să-i postulăm ireductibilitatea, ca

garanţie a unei libertăţi, dar mult prea scump plătită prin sufe-
rinţe psihice. În materie de educaţie, certitudinile construite cu
anticipaţie sunt cele care lasă urme. Nu există măsuri universal
valabile, nici reguli pentru toţi. Poate singurul mijloc de a nu ne
lăsa şocantei nedumeriri pe care o suscită planul dejucat este să
fim în măsură să recunoaştem că de la început există nişte
necunoscute în legătura care se ţese între copil şi cei care i-au dat
naştere, şi să acceptăm că o cunoaştere se construieşte pas cu pas,
având drept unic reper recunoaşterea, dovedită de fiecare dată, a
faptului că respectivul copil este subiectul, iar nu obiectul unor
măsuri calculate, fie şi în numele psihanalizei”.
Meseria de părinte chiar este, prin excelenţă, una cu risc.
Însă într-o societate care se orientează spre controlarea sau
gestionarea riscurilor, mesajul lui Freud, pare-se, nu mai poate fi
acceptat. Parentalitatea perfectă, fără risc, îşi impune exigenţele,
ideea că ar putea exista nişte „bune practici” se impune progre-
siv, ceea ce explică organizarea reţelelor de sprijin şi de consiliere
pentru părinţi. Într-o primă fază, intervenţiile publice îi vizează
pe toţi părinţii. Ulterior, apar figuri de părinţi care prezintă un
risc mai mare decât celelalte: cele ale părinţilor imigranţi, cele ale
familiilor monoparentale sau refăcute, cele ale familiilor în care
părinţii nu s-au adaptat foarte bine... şi lista profilurilor cu risc
poate continua. Această listă deja lungă a fost completată cu
ocazia dezbaterilor din Senat pentru elaborarea unei noi legi
pentru protecţia copilului. A fost sesizat un nou pericol, acela al
slăbirii, al pierderii reperelor într-o familie cu trăsături din ce în
ce mai vagi. Copilul este cel expus la acest risc, el, care va deveni
marele uitat al acestui secol, victimă a iubirilor schimbătoare
între părinţii săi. Astfel, putem citi următoarele remarci,
formulate de către doamna Martinez (2004), raportor în Senat:
„În sfârşit, o problemă majoră o constituie neluarea în consi-
deraţie a numeroaselor lucrări internaţionale consacrate teoriei şi
60
clinicii ataşamentului. Această teorie, cunoscută din anul 1969 şi

care de atunci face în continuu obiectul unor studii, arată că,
pentru a se dezvolta normal, un copil are, din primele luni, o
nevoie vitală, la nivel psihic, să stabilească o legătură specială cu
o figură de ataşament stabilă, fiabilă, previzibilă, care să-i
permită să se simtă în siguranţă, adică cu un adult care să fie în
stare să-i înţeleagă şi să-i potolească neliniştile, şi să se preocupe
în mod constant de el”. În această primă parte a intervenţiei
doamnei Martinez sunt vizaţi, fără a fi numiţi, părinţii care
divorţează instituind custodia alternativă, puternic contestată de
unii pediatri. Raportorul adaugă: „dacă nu i se oferă copilului o
astfel de legătură, care poate fi realizată cu o altă persoană decât
părinţii, există un serios risc ca acesta să prezinte probleme
afective şi intelectuale... mulţi copii scad în intelect şi devin
adulţi cu deficienţe intelectuale care vor avea o minimă autono-
mie şi nu vor putea lua parte la viaţa socială a ţării. Alţii
evoluează spre o extremă violenţă şi trec direct de la tribunalele
pentru minori la cele pentru adulţilor. Iar alţii, mulţi la număr,
ajung să sufere de probleme psihice care necesită internări repe-
tate la vârsta adultă, sau să ducă o existenţă marginalizată...”.
Debilizarea, marginalizarea, nebunia periculoasă, acestea sunt
deci adevăratele riscuri la care este expus copilul confruntat cu o
parentalitate vulnerabilă. Riscuri care au costuri asupra societa-
tăţii, atât în termeni de fapte nocive, cât şi şi în termeni finan-
ciari. Raportorul reaminteşte aceste costuri. Din acest inventar al
riscurilor, inventar à la Prévert, se poate vedea în ce măsură
parentalitatea devine o miză. Acest inventar al riscurilor, din ce
în ce mai numeroase, sugerează explorarea resorturilor imagina-
rului social şi a reprezentărilor despre lume care stau, prea
implicit, la baza evaluării pericolelor la care suntem expuşi,
pericole pe care le ignorăm sau pe care le supraestimăm. Cum o
să diferenţiem nivelul de risc de perceperea sa, de repercusiunile
sale? Să credem oare că părinţilor în risc le corespund de facto
61
copii în risc? Despre ce fel de risc vom vorbi? Risc pentru copil,
pentru părinţii săi, pentru societate?
Termenul de parentalitate ca simptom al unei noi

probleme sociale
Larga întrebuinţare a noţiunii de parentalitate pare hazar-
dată în anumite situaţii, deoarece declanşează o stare generală de
suspiciune faţă de părinţi. Ea produce şi confuzie, pentru că
multe din intervenţii se prezintă drept intervenţii de susţinere a
parentalităţii pentru a obţine credit de funcţionare, adevărul
fiind că ele ar putea să se numească altfel şi că de fapt urmăresc
alte obiective. Trebuie însă să renunţăm la a o folosi? Sau trebuie
să fim ceva mai riguroşi atunci când o definim? Abandonarea
unui nume nu rezolvă problema. Dacă are un asemenea succes şi
îi pune în mişcare atât pe specialiştii în problemele copilului cât
şi pe politicieni, asta se întâmplă pentru că ea răspunde, chiar
dacă cu stângăcie, la întrebarea: într-o lume care se schimbă în
permanenţă, cum am putea să reperăm şi să desemnăm părintele
şi să asigurăm viitorul copilului? Focalizarea pe parentalitate
trebuie interpretată ca un simptom de decodat, de analizat; ca o
nouă angoasă. Societatea noastră nu mai crede în capacitatea
adulţilor de a umaniza copiii, ea se îndoieşte de familie ca celulă
integratoare. De unde şi o alunecare spre părinţi, ca indivizi fără
îndoială autonomi, însă responsabili dincolo de configuraţia
familială aleasă.
Această alunecare corespunde unei schimbări de para-
digmă care ne face să trecem de la familiarism la parentalism. În
timpul celor trei decenii glorioase1, spiritul natalist a dominat, iar
familia a avut drept stâlp tatăl şi o ordine ierarhică morală.

1 Les Trentes Glorieuses = interval de trei decenii (1945-1975) în care
majoritatea ţărilor dezvoltate au cunoscut o puternică creştere econo-
mică (n.trad.).
62
Analiza categorială diferenţiază familiile numeroase de celelalte,

copiii rezultaţi dintr-o căsătorie de cei născuţi în afara căsătoriei,
numiţi mai întâi „bastarzi” apoi copii nelegitimi. Anii ’70 şi
următorii aduc o schimbare, odată cu ascensiunea feminismului.
Începe o nouă eră a politicii familiale, mai preocupată la con-
diţiile de viaţă ale femeii, de drepturile ei. În sânul familiilor se
instaurează ceva ce seamănă a egalitate, revizuind raporturile
între sexe şi între generaţii. Începând din anii ’90, odată cu ero-
darea formelor tradiţionale de familie, atenţia se mută asupra
copilului. El este cel care pare în pericol. Copilul devine de-acum
înainte unitatea de referinţă care redefineşte politicile familiale.
Toate politicile de intervenţie actuale se axează pe relaţia dintre
copil şi părinţi. Şi-a făcut apariţia parentalismul, ca doctrină ce
vizează să protejeze copiii de despărţirea părinţilor lor. Indivizii
sunt de-acum înainte consideraţi prin prisma statutului lor de
părinte. Societatea inventează de altfel noi categorii de analiză
pentru a interpreta cotidianul. Drept dovadă, notăm apariţia
unei categorii foarte recente, aceea a timpului parental, a cărui
cuantificare era de neconceput, acum câţiva ani.
Parentalismul şi noile sale categorii de analiză

Vreme îndelungată, problema însăşi a coparentalităţii (în cadrul
unei familii complete) nu s-a pus în termeni de comparaţie a
aportului tatălui ori al mamei. Astfel, în 1947, revista Population
publică în premieră un buget de timp al femeilor. Din cauza
lipsei dotărilor casnice, o mamă casnică cu doi copii munceşte 80
de ore pe săptămână, iar una cu trei copii, 86 de ore. Mamele
care au un serviciu şi se ocupă şi de menaj muncesc 84 până la 86
de ore pe săptămână. Poate vă întrebaţi: iar taţii? Răspunsul este:
nu se ştie. În anii ’50, nici nu se putea pune problema de a
măsura participarea lor, treburile astea nu-i priveau. Ar fi un
sacrilegiu să subliniem nişte diferenţe care la vremea respectivă
63
n-aveau nici un sens. Abia în anii ’70 INSEE a început să se

preocupe de măsurarea împărţirii treburilor domestice între cei
doi soţi. Aceste studii vor veni să ne îmbogăţească analiza asupra
familiei şi cunoştinţele despre repartizarea sarcinilor, dar nu se
vorbeşte încă despre timpul parental. Se vorbeşte mai degrabă
de timp domestic, ceea ce trimite la celula familială, la casă
(domus).
Ce aflăm din studiile ceva mai serioase pe această temă?
Că există trei tipuri de sarcini domestice:
‐ sarcinile îndeplinite aproape exclusiv de femei, includ tot
ceea ce ţine de îmbrăcăminte (spălat, călcat, cârpit), dar şi
curăţenia băilor. Bărbaţii nu se ocupă de aceste treburi
decât în mai puţin de 5% din cazuri, dar pot să dea o mână
de ajutor în 10% până la 20% din cazuri;
‐ sarcinile bărbăteşti, îndeplinite cel mai adesea de bărbaţi,
se referă la transport, la întreţinerea maşinii (spălat,
reparaţii) şi la meşterit; femeile preiau totuşi mult mai ade-
sea aceste treburi (în 10% până la 20% din cazuri) decât
preiau bărbaţii sarcinile femeii;
‐ cât despre sarcinile care pot fi negociate, care sunt încă
îndeplinite mai ales de femei, dar la care participă mai
mult de o treime din bărbaţi, iar uneori chiar mai mult de
două treimi... (Zarca, 1990), ele cuprind în principal cumpă-
răturile, gătitul, spălatul vaselor, menajul... „Aceste treburi
pot fi egal împărţite într-un număr destul de mare de
cazuri: până la 10,6% în cazul cumpărăturilor”, în vreme ce
pentru sarcinile masculine sau feminine procentul este
infim (2% până la 3%). Rezultatele sunt aproape identice cu
cele obţinute cu doisprezece ani înainte de o anchetă simi-
lară. Doar anumite sarcini negociabile (spălatul vaselor,
cumpărăturile, gătitul) par să fie îndeplinite de un procent
mai mare de bărbaţi.
64
Această împărţire se bazează pe câteva opoziţii pertinente

care vehiculează o imagine extrem de convenţională a atributelor
şi a calităţilor care se presupune că sunt eminamente masculine
sau feminine. Femeilor le revin treburile uşoare (care nu necesită
forţă fizică), dar care presupun stăpânirea unor priceperi tradi-
ţionale, esenţialmente legate de curăţenie (a casei, a hainelor).
Bărbaţilor le revin treburile grele, care presupun îndemânare în
mânuirea obiectelor şi a aparaturii tehnice moderne, treburi
realizate mai ales în afara casei. În vreme ce sarcinile feminine
sunt mai degrabă reproductive, implicând repetarea periodică
(zilnic, săptămânal, lunar, sezonier) a aceloraşi gesturi şi a acelo-
raşi operaţiuni, cu toată rutina pe care o implică, cu plictiseala
lor şi chiar cu sentimentul inutilităţii, adevărată muncă de Sisif,
luată mereu de la capăt, sarcinile masculine ţin mai mult de
productiv, chiar de creativ, atrăgând mândria de sine şi laudele
celorlaţi. Rezultatul unei meştereli iscusite este mai vizibil şi
poate fi mai mult timp admirat decât un vraf de lenjerie călcată
sau o curăţenie temeinic făcută. Jean Claude Kaufmann notează
că, tocmai, curăţenia atrage privirile atunci când nu e făcută sau
nu e bine făcută...
Evident, în funcţie de mediul socio-cultural, împărţirea
treburilor casnice este mai mult sau mai puţin accentuată. Pon-
derea bărbaţilor care efectuează o sarcină feminină sau una
neutră variază de la o categorie socio-profesională la alta. Ea este
cea mai scăzută în cazul independenţilor (agricultori, meşteşu-
gari, comercianţi şi mici întreprinzători, cei cu profesiuni libe-
rale) şi cea mai ridicată în rândul cadrelor superioare. Doar 1%
dintre primii fac treburi femeieşti, în vreme ce pentru ceilalţi
procentul este de aproximativ 6%. Dacă mai puţin de unul din
zece (9,4%) dintre cei dintâi consimt să efectueze sarcini nego-
ciabile, în cea de-a doua categorie ei sunt de trei ori mai
numeroşi (30,3%).
65
Nu va fi surprinzător aşadar nici să constatăm că intensi-

tatea acestei diviziuni a muncii variază şi în funcţie de nivelul de
educaţie al soţilor. Cu cât nivelul este mai ridicat, cu atât bărbaţii
acceptă să participe la treburile feminine sau la cele negociabile,
neîndoios deoarece nivelul pretenţiilor de egalitate în împărţirea
treburilor casnice este mai ridicat la femeile cu studii, şi pentru
că acestea fac parte din medii sociale cu o situaţie financiară mai
bună şi îşi permit să angajeze un ajutor în casă. În medie, femeile
care au un serviciu reuşesc mai adesea ca soţii lor să-şi asume
sarcinile feminine decât femeile casnice. Studiind gestionarea
îngrijirii rufăriei la mai multe tinere cupluri care împărtăşesc
ideologia progresistă a egalităţii sexelor în toate privinţele, Jean-
Claude Kaufmann a evidenţiat perpetuarea în sânul acestor
cupluri a repartizării tradiţionale a treburilor casnice (Kaufmann,
1992). Într-o primă fază, sub impulsul pretenţiei egalitariste,
aceste treburi au fost îndeplinite pe rând de cei doi soţi. Însă,
după scurt timp, a intervenit o redistribuire, fiecare din soţi
delimitându-şi un teritoriu propriu, un ansamblu de treburi
casnice pe care şi le asumă: unul găteşte, celălalt face curat. Tre-
cerea de la o repartizare la alta are loc sub presiunea diferenţelor
de disponibilitate a soţilor într-un moment sau altul al zilei sau
al săptămânii, dar şi, mai ales, în funcţie de inegalitatea compe-
tenţelor şi a exigenţelor fiecăruia privind îndeplinirea treburilor
casnice, aşa cum ele au fost moştenite din trecut. Or, aceste
moşteniri nu sunt aceleaşi pentru bărbaţi ca pentru femei. Prin
educaţie, o femeie este în general mai capabilă decât un bărbat să
îndeplinească majoritatea treburilor casnice, iar aceste treburi îi
par mai importante şi mai urgente decât soţului său. Prin urma-
re, apare încetul cu încetul o distribuire diferenţiată a treburilor
casnice. Această distribuire diferenţiată poate fi, bineînţeles,
considerată ca inechitabilă, dar bărbaţii nu sunt singurii respon-
sabili, femeile contribuie şi ele la acest fapt, prin maniera lor de a
face, de a-şi asuma şi chiar de a le transmite copiilor lor modele
66
de viaţă care vor fi parţial reproduse. Toate acestea sunt şi ele o

parte componentă a parentalităţii.
Îngrijirea copiilor este un alt factor de diferenţiere. Prin

îngrijire înţelegem nu doar atenţia acordată bebeluşilor, ci şi
şederea cu copiii, verificarea temelor şi a lecţiilor când sunt la
şcoală, participarea la jocurile din casă şi de afară, plimbările şi
ieşirile cu ei. Acest timp, care până în prezent era un timp diluat
în timpul domestic, devine o categorie separată de analiză în
1999, cu ocazia anchetei grupului pentru diviziunea familială a
muncii a laboratorului Matisse (CNRS). Măsurarea timpului
parental, asta înseamnă şi posibilitatea comparării cu celelalte
timpuri (timpul de lucru, timpul personal...). Dar înseamnă şi
identificarea modului în care se face repartizarea în funcţie de
sex şi de mediul social. „Putem astfel contribui la construirea
parentalităţii în toate domeniile, nu doar în calitate de categorie
juridică, dar şi drept categorie de timp şi categorie de lucru”
(Barrère-Maurisson, 2004).
Totalitatea sarcinilor parentale reprezintă în medie 39 h şi
17 min pe săptămână, împărţite după cum urmează: timpul de
socializare parentală este de 19 h 56 min; timpul parental
domestic de 10 h 12 min; timpul parental-taxi de 5 h 20 min;
timpul parental şcolar de 3 h 9 mn. „Norma de timp parental
total (ansamblul tuturor sarcinilor parentale) este deci aproxi-
mativ egală cu unitatea de timp de lucru. Totuşi, acest timp îi
include pe ambii părinţi, deoarece unele sarcini sunt împărţite
înre tată şi mamă”. În vreme ce taţii dedică mai mult timp
timpului personal şi timpului profesional, mamele se consacră
mai mult timpului domestic şi timpului parental. De aceea,
atunci când se vorbeşte despre parentalitate, trebuie precizat cine
ce face. Dacă un bărbat activ petrece 8% din timpul său
îndeplinindu-şi obligaţiile de părinte, o femeie activă îşi dedică
12% din timp pentru asta. Dacă lucrează cu jumătate de normă,
67
mama va dedica 13% timpului parental, treburile casnice mân-

cându-i timpul profesional care rămâne. Copilul nu iese
întotdeauna direct câştigat din reorganizarea vieţii profesionale a
părinţilor. În cazul unei mame casnice, timpul parental va fi de
18%. Aceste cifre sunt importante pentru oricine vrea să defi-
nească o politică familială şi să măsoare timpul câştigat doar din
punctul de vedere al copilului. Parentalitatea înseamnă şi asta,
acest echilibru în permanenţă căutat, în permanenţă revizuit,
impus sau ales, între viaţa profesională, personală, maternă sau
paternă. De la naşterea copilului şi până când părinţii mor, se
vor derula multe episoade, într-o dinamică pe care unii ar vrea s-
o vadă delimitată, asistată, dacă nu chiar controlată.
Nu pentru a termina odată cu ambiguitatea termenului de

parentalitate şi a termenilor asociaţi, ci pentru a-i (de)limita
măcar contextele de utilizare, propunem următoarele definiţii, şi
ele discutabile. Acestea ne vor servi drept principii de analiză
pentru observarea intervenţiilor asupra parentalităţii:
‐ Parentalitatea reprezintă ansamblul drepturilor şi al înda-
toririlor, al mutaţiilor psihice şi afective, al practicilor de
îngrijire şi de educaţie, realizate pentru un copil de către
un părinte (de drept sau electiv), indiferent de configuraţia
familială aleasă.
‐ Parentalismul afirmă supremaţia funcţiei parentale asupra
tuturor celorlalte funcţii cuvenite unui individ. Parenta-
lismul corespunde unui transfer al exigenţei normative de
la familia bună (familiarism) – cuplul căsătorit şi stabil –
spre părinţii buni, cei care le vor asigura copiilor lor o bună
educaţie şi integrare, oricare ar fi modalităţile şi întâmplă-
rile din relaţia lor conjugală.
68
Această definiţie a parentalităţii oferă alternativa de a lua

în consideraţie parentalităţile speciale, cele care nu au o aco-
perire în plan juridic, ca de exemplu parentalităţile dezvoltate de
unele familii adoptive sau de unele familii refăcute. Ea nu se
bazează nici pe datele biologice, nici pe sexul părintelui, pentru
a-l desemna pe părinte ca atare. Astfel, termenul de parentalitate
se aplică în egală măsură familiilor adoptive şi familiilor de
homosexuali sau de lesbiene. Am urmărit nu atât recunoaşterea
unui drept la parentalitate (diferit de dreptul la parentate), cât
discutarea organizării sale pe cele trei axe care îl constituie.
Anumiţi părinţi acoperă cele trei axe şi nu se îndepărtează prea
mult de norma „părintelui bun” – despre aceştia nu prea se
vorbeşte. Alţii întâmpină dificultăţi pe una sau pe mai multe axe,
iar alţii nu au un fundament pe axa exercitării parentalităţii, nu
posedă oficial nici un drept asupra copilului, ceea nu înseamnă
însă că nu au obligaţii faţă de acesta din urmă. Vom studia în
capitolul al 3-lea aceste ipoteze, iar capitolul al 4 - lea va fi
consacrat intervenţiilor asupra familiei, ceea ce noi am numit
parentalism.
69
3
Studiul clinic al parentalităţii
Plânge. Copilaşul plânge.

Un plâns în noapte.
Nu vei mai putea nicicând
să dormi fără grijă.
Nathalie Azoulai
Cele trei axe ale parentalităţii pe care le-am definit anterior ne

vor servi drept cadru pentru abordarea situaţiilor mai complexe
în care cele trei axe pot fi separate, ocupate parţial şi asumate pe
deplin, ori deficitare.
Clinica axei exercitării parentalităţii
Desemnarea ca părinte, un act din ce în ce mai complex

Axa exercitării parentalităţii, a drepturilor şi a îndatoririlor este,
fără îndoială, cel mai uşor de observat pentru că este axa cel
maiuşor de supus unor criterii obiective. Acceptarea copilului
sau refuzul ideii constituie cel dintâi act care-i angajează pe
părinţii biologici în tabăra parentalităţii. O abandonare a nou-
născutului imediat după naştere închide poarta parentalităţii,
inclusiv pentru tată, care poate nici n-a fost informat în privinţa
sarcinii. Parentalitatea este un proces, nu devii părinte doar dând
naştere unui copil. Procreările asistate medical nu fac din do-
nator un părinte, decât dacă i se atribuie biologicului capacitatea
de a întemeia el singur filiaţia. Asemenea deviaţii pot apărea, aşa
după cum dovedeşte episodul macabru al dezgropării lui Yves
71
Montand. Acesta ar fi putut fi tată, cu titlu postum, însă dovada

unei filiaţii biologice n-ar fi făcut din el un tată în sensul propriu,
ci doar un nesperat donator testamentar. Dicţionarul etimologic
nu greşeşte atunci când spune că termenul „tată” (pater)
„exprimă nu atât paternitatea fizică, pe care o indică acela de
genitor, cât o valoare socială. Tată este acela care acţionează ca un
tată, acela care manifestă sentimente paterne”. La fel este şi
pentru mamă. În majoritatea cazurilor, tatăl şi tatăl biologic,
mama şi mama biologică sunt una şi aceeaşi persoană, însă am
greşi confundând noţiunile. Parentalitatea are două dimensiuni
fundamentale, cea a investiţiei psihologice şi cea a legăturii
sociale. În unele familii, problema este că aceste două dimensiuni
pot să fie inegale. Un bărbat sau o femeie pot să dezvolte foarte
bine o parentalizare psihologică, fără însă a putea să dezvolte şi
o parentalizare socială completă. Prin parentalizare socială
completă înţelegem certificatul juridic care-i conferă părintelui o
serie de drepturi, dar care implică şi obligaţiile corespunzătoare
faţă de acest copil. Or, unele persoane, puternic prezente în viaţa
cotidiană a copilului, nu sunt legitimate pe această axă a exer-
citării parentalităţii. Ne gândim de exemplu la părinţii vitregi, la
tatăl biologic prezent, dar care nu şi-a recunoscut copilul de
teamă ca mama să nu piardă alocaţia pe care o primesc părinţii
singuri, la cuplurile de homosexuali... În viaţa reală, aceste
situaţii nu sunt uşor de trăit, mai ales în raporturile cu instituţiile
de primire a copiilor. În general, directoarele creşelor îşi mani-
festă ezitarea în materie de responsabilitate: pot să încredinţeze
fără niciun risc copilul celui care vine să-l ia, care nu-i este tată
legitim însă îi ţine loc de tată? În practicile intervenţioniste, ce loc
îi acordăm acestui partener al părintelui legitim, care înlocuieşte
părintele absent? Specialiştii ezită în mod vădit, bâjbâie în
reperarea apropiaţilor copilului. Am fost surprinşi, cu ocazia
unui studiu efectuat pe 400 de copii plasaţi, ai căror părinţi, în
proporţie de o treime, trăiesc în familii refăcute, să constatăm cât
72
de puţin se ţinea seama de partenerul mamei sau al tatălui, ca şi

cum acesta n-ar avea nici un rol în viaţa copilului, în condiţiile în
care unul dintre părinţii legali lipsea cu desăvârşire. Recunoaş-
terea sau nerecunoaşterea pe această axă a exercitării parenta-
lităţii are un impact asupra celorlalte două axe. Formulăm ipo-
teza că o fragilizare a parentalităţii pe această axă are repercusi-
uni asupra poziţionării pe axa experienţei subiective a parentalităţii
şi de asemenea pe axa practicării parentalităţii. Sylvie Cadolle
(2007) ne oferă o ilustrare a acestui lucru distingând mai multe
grade posibile ale investirii tatălui vitreg într-o familie refăcută.
Ea notează că, pentru ca tatăl vitreg să-şi dobândească locul (în
absenţa unui temei legal), trebuie întrunite mai multe condiţii:
acesta trebuie să vrea, mama trebuie să-i permită, copilul trebuie
să şi-o dorească, tatăl legitim trebuie să lase locul liber. Sylvie
Cadolle diferenţiază patru tipuri de tată vitreg: tatăl vitreg „ca
un tată adevărat”; tatăl vitreg respins ca fiind un intrus; tatăl
vitreg ca tovarăş de viaţă al mamei; tatăl vitreg opţional şi
neimportant. Am vrea să adaugăm la această listă „tatăl vitreg,
tată al copiilor” născuţi din noua uniune, ca să reluăm formu-
larea unui copil intervievat, care, vorbind despre tatăl său vitreg,
ne spunea: „tatăl copiilor”, făcând aluzie la fraţii săi vitregi. Unii
încearcă să joace şi rolul „tatălui vitreg, prieten”, atât este de
dificil de negociat sau chiar de inventat respectiva poziţie.
Cea dintâi întrebare pe care o punem asupra axei exerci-
tării parentalităţii este aşadar aceea despre temeiurile juridice ale
parentalităţii şi a incidenţei unei fragilizări a acesteia. Chiar dacă
nu trebuie confundate, parentatea şi parentalitatea sunt legate.
Atunci când legătura de sânge este de necontestat, e mai uşor de
creat o parentalitate recunoascută ca atare. Cea de-a doua între-
bare se referă la drepturi şi la îndatoriri. Cum se exercită ele? În
mod continuu, discontinuu, locuind împreună, în custodie
comună, de la distanţă? Sunt ele exercitate total, parţial, în mod
73
discriminatoriu sau echitabil faţă de copii? Sunt uitate unele

îndatoriri, sunt exagerate anumite drepturi?
Parentalitate şi responsabilitate
Discursurile actuale despre parentalitate insistă asupra
acestei dimensiuni a drepturilor şi a îndatoririlor părinţilor, vor-
bind despre responsabilitatea acestora. Dacă ne oprim asupra
etimologiei termenului (Sellenet, 2004), constatăm că noţiunea de
responsabilitate îşi are originea în verbul respondare, care
înseamnă „a se angaja”, „a-şi lua un angajament solemn”. A fi
responsabil înseamnă deci în primul rând a fi capabil de a face
promisiuni şi de a le îndeplini. Cel de-al doilea sens al responsa-
bilităţii a fost introdus de Nietzsche, într-un text intitulat
Genealogia moralei (1887). Nietzsche pleacă de la ideea că respon-
sabilitatea nu este proprie fiinţei umane în mod natural. A fi
responsabil nu este ceva înnăscut. El consideră că societatea,
printr-un perfect dresaj, îi impune omului, prin excelenţă negli-
jent, disciplina datoriei, şi îi face comportamentul previzibil. În al
doilea rând, a fi responsabil ar deveni deci „a răspunde de”. În
secolul al XVI-lea acest adjectiv califică persoana care trebuie să
dea seama de faptele sale şi de acelea ale celor pe care-i are în
grijă, iniţial în faţa legii iar apoi în virtutea moralităţii (Sellenet,
2004). În sfârşit, în sens juridic, responsabilitatea înseamnă posi-
bilitatea de a-i imputa ceva cuiva, capacitatea de a fi pedepsit
pentru propriile fapte sau pentru ale cuiva avut în grijă. Respon-
sabilitatea poate fi aşadar văzută ca un angajament personal, ca o
interiorizare a obligaţiei, subiectul voindu-se responsabil şi
declarându-se ca atare. Ea mai poate fi concepută şi ca o
constrângere pe care mulţimea o exercită asupra individului,
acesta fiind făcut responsabil de către societate, dator faţă de
aceasta pentru purtarea şi pentru faptele respective. Vom găsi
ilustrarea acestei interpretări a responsabilităţii în termeni de
obligaţie juridică în următoarea rubrică clinică (Sellenet, 2000),
74
care prezintă eşecul unei parentalităţi forţate. Reluăm acest

exemplu pentru că ni se pare elocvent pentru o interpretare
esenţialmente juridică, care ignoră axa psihologică. Neluarea în
consideraţie a celor trei axe ale parentalităţii poate conduce la
erori de diagnosticare.
Clara şi Hugo sunt doi fraţi gemeni născuţi în anul 1988,

ambii purtând numele tatălui. Părinţii nu sunt căsătoriţi, mama
mai are un copil născut (în 1981) dintr-o primă căsătorie.
Domnul a avut doi copii, faţă de care a eşuat ca părinte, lucru
despre refuză să vorbească. Cuplul a avut ulterior patru copii:
unul născut în 1987, gemenii în 1988 şi cel mai mic în 1992.
Sarcina cu gemenii a fost una nedorită, neobservată, neasistată
medical şi nedeclarată. Aşa că, atunci când aceştia s-au născut
înainte de termen, în august 1988, sarcina a fost vehement
negată. Amândoi copiii prezentau insuficienţă respiratorie şi o
infecţie care a necesitat internarea lor, în două spitale diferite.
Patru luni mai târziu, copiii ajung acasă, fără nicio monitorizare
din afară. În 1991, copiii sunt înscrişi la grădiniţă şi are loc o
primă sesizare a unei abateri, aparent izolată. În 1995, părinţii se
mută într-un cartier dintr-un oraş din sud, iar în mai 1996 este
înregistrată o a doua reclamaţie pentru maltratare de minori.
Tatăl afirmă atunci că a lovit-o pe Clara, în vârstă de şapte ani,
pentru că aceasta-i cerea fratelui său să-i pipăie sexul. Cei doi
părinţi se declară depăşiţi de problema gemenilor şi recunosc că
au recţionat prin violenţă. Psihiatrul notează că părinţii prezintă
incompetenţe parentale clare pentru aceşti doi copii şi mai
consemnează existenţa unor traume morale şi dificultăţi de
comunicare la Clara şi Hugo. Aceştia prezintă un blocaj mental
întrerupt de manifestări greu de înţeles şi de anticipat. Psihiatrul
se pronunţă pentru o separare forţată şi imediată. Părinţii sunt
de acord şi cer plasarea celor doi copii în două familii diferite,
ţinându-se cont de problemele pe care, susţin ei, le au gemenii.
75
Se dă curs solicitării lor, fără ca în indicaţia de plasament să fie

luate în calcul şi evaluate legăturile gemelare, legăturile
orizontale de afinitate între fraţi. Dosarul nu se referă deloc la
dezvoltarea copilului născut cu un an înaintea Clarei şi a lui
Hugo. Dacă această omisiune înseamnă că nu exista nicio pro-
blemă, avem atunci confirmarea faptului că fiecare parentalitate
este diferită, unică, că fiecare copil ocupă un loc care nu se poate
raporta la ceilalţi. Pentru Clara şi Hugo se pare că problemele au
plecat de la contextul în care s-au născut.
Aşa se termină primul episod şi putem trage o primă

concluzie: a trebuit să treacă opt ani până ca cineva să se
intereseze de problemele acestui cuplu şi până la a le propune un
ajutor, şi cinci ani între prima sesizare şi cea de-a doua. Mai
putem nota şi că nu a existat un proces psihic de parentalizare în
timpul sarcinii şi că se ridică nişte întrebări pe axa experienţei
subiective a parentalităţii. În iulie 1997 măsura de plasament este
menţinută, iar în 1998 Protecţia Copilului face o sesizare la
judecător legată de dezangajarea părinţilor. Mai au loc doar
vizitele de week-end, şi acelea neregulat, iar după fiecare vizită
copiii prezintă tulburări de comportament şi se plâng că au fost
bătuţi. Părinţii îi văd ca pe nişte persecutori, mama afirmă că
copiii n-o întreabă nimic, însă o pândesc. La mamă se observă o
mai mare disponibilitate pentru exprimarea sentimentelor, tatăl
însă e total impenetrabil. Clara începe să-l pipăie pe băieţelul
familiei adoptive. Atunci când este chestionată, declară că a
văzut casete pornografice la părinţii săi, lucru pe care aceştia îl
neagă. În ianuarie 1999, judecătorul îi convoacă pe părinţi. În
timpul acestei audieri, mama declară că nu-şi suportă copiii, că
„nu poate să-i vadă în ochi şi nu poate să le fie mamă”. În urma
acestei audienţe, judecătorul le acordă serviciilor sociale un
termen de şase luni pentru a pregăti reîntoarcerea copiilor la
domiciliu. Fără a ţine cont de experienţa relatată de părinţi,
76
judecătorul susţine ideea menţinerii legăturii, şi mai ales merge

pe următorul principiu: părinţii trebuie să-şi asume responsabili-
tatea şi să-şi îndeplinească sarcinile educative. În faţa destrămării
relaţiilor pe care o observă, el le impune părinţilor să-şi asume
parentalitatea. Din acest moment, copiii nu mai vorbesc despre
ce se întâmplă în week-enduri, nici despre ce îndură. Hugo se
agaţă de tatăl său, îi cere stăruitor ceva ce acesta nu înţelege, cu
atât mai mult cu cât copilul are apucături de fată pe care tatăl le
respinge. Părinţii se confruntă cu serioase probleme financiare,
agravate şi mai mult de perspectiva întoarcerii copiilor. Când
aceasta are loc, în iulie 1999, mama declară: „dacă trebuie, mă voi
strădui”. Este instituită o supraveghere la domiciliu şi în 2000
judecătorul face un bilanţ. În timpul acestei audieri, mama
susţine: „nu-i mai suport pe copii, nu mai pot s-o văd pe Clara în faţa
ochilor, nu mai e fiica mea, o urăsc. N-o să mă răzgândesc, n-am nici
un plan în privinţa lor, nu sunt copiii mei. O să mă gândesc la ei, dar
nu vreau să am grijă de ei în fiecare zi. Asta n-o să se schimbe
niciodată, eu i-am adus pe lume dar aşa nu mai merge”. Tatăl adaugă
„nu este dragoste în inimă, e doar un gol”. Toate acestea au fost
spuse de faţă cu copiii, aparent impasibili, despre care lucrătorii
sociali afirmă: „copiii sunt căliţi, astea nu-i mai afectează”.
La 12 ani, Clara este elevă în clasa a şasea şi prezintă o
inteligenţă normală dar şi un total dezinteres pentru şcoală, ea se
plânge mereu, iar cei de la şcoală semnalează comportamente
patologice. Hugo este un băieţel cu comportamente feminine rău
văzute de cei din jur, el este şcolarizat în cadrul SEGPA1. Copiii
nu mai vorbesc despre un posibil viitor şi nici despre ceea ce
simt. La şase luni după încercarea de revenire în sânul familiei,
Clara şi Hugo vor fi din nou daţi în plasament din cauza

1 SEGPA (sections d’enseignement général et professionnel adapté)
sunt instituţii şcolare ai căror elevi prezintă dificultăţi de învăţare
grave şi pe termen lung (n.trad.).
77
maltratării de către părinţi. Ideea unei parentalităţi forţate,

impuse, bazată doar pe principiul responsabilităţii parentale care
trebuie asumată, a dat greş. Această rubrică clinică propune mai
multe direcţii de reflecţie pe care le putem sistematiza în cinci
puncte:
‐ Prima observaţie: acest caz ne arată că trebuie făcută
distincţia între legătura biologică, legătura de filiaţie,
legătura juridică şi legăturile afective create sau nu în sânul
familiei. Dacă în cele mai multe cazuri aceste legături
funcţionează armonios, pot exista însă şi grave distorsiuni.
‐ A doua problemă pe care o ridică situaţia de faţă: aceea a
creării legăturilor afective şi a unei posibile explicaţii
pentru absenţa acestora din interacţiunea părinte-copil, în
aşa măsură încât părinţii nu se mai simt responsabili faţă
de copii;
‐ Se poate fundamenta educaţia copiilor şi îngrijirea lor
afectivă pe un imperativ de responsabilizare, pe invocarea
drepturilor şi a îndatoririlor?
‐ Există vreun alt răspuns decât „totul” sau „nimic”, adică se
poate concepe existenţa unei parentalităţi parţiale?
‐ Şi dacă da, cum se organizează delegarea?
Povestea Clarei şi a lui Hugo este exemplară pentru o
abordare a parentalităţii conform celor trei axe definite anterior.
Naşterea acestor copii începe cu o negare a sarcinii, fără a per-
mite vreun proces de parentalizare sau un ajutor din partea
specialiştilor. Studiile psihologice ne-au învăţat că această negare
constituie un posibil factor de risc. Gemelitatea, naşterea prema-
tură, separarea precoce sunt şi ele semnale de alarmă pentru
declanşarea acţiunilor de prevenire. În cazul Clarei şi al lui Hugo,
toţi factorii de risc sunt prezenţi de la bun început, dar, din
motive necunoscute, nu se face nimic în privinţa prevenirii.
Negarea sarcinii constituie fără îndoială primul semn al unei
probleme de parentalizare. Dacă vrem să credem că parentalitatea
78
este un proces care poate sau nu să aibă loc, perioada sarcinii

este o perioadă de tranziţie esenţială. Într-un articol intitulat
processus de parentalité: parenter le bébé imaginaire, Joshua Sparrow
pune accentul pe funcţionarea copilului imaginar ca „proces prin
care viitorii părinţii şi-l închipuie pe copil şi se închipuie ei înşişi
părinţi”. Autoarea arată cum fiecare îşi va construi un anume tip
de copil imaginar, şi cum această proiecţie va fi hotărâtoarea în
interacţiunea cu copilul real. Pe de o parte, notează ea, „avem
părinţii care n-au ştiut să-şi creeze un copil imaginar, e posibil ca
acestora să le lipsească energia şi empatia necesare ataşamen-
tului. De cealaltă parte, îi avem pe părinţii al căror copil imaginar
este rigid proiectat, plecând de la frustrările propriei lor copilării,
aceştia vor fi insensibili la influenţa nou-născutului... Între aceste
extreme, avem o gamă foarte diversă de părinţi care reuşesc să-şi
construiască copii imaginari fluizi şi flexibili. Atunci când fetusul
sau copilul real se manifestă, imaginaţia lor le furnizează energia
necesară pentru a cunoaşte şi pentru a-şi asuma copilul real, fără
a-i obtura orizontul”. În povestea lui Hugo şi a Clarei negarea
înlocuieşte crearea acestui copil imaginar. Iar acest fenomen
persistă şi poate fi sesizat atunci când mama spune că „nu are
nici un plan” în ceea ce-i priveşte. Suntem aici cât se poate de
aproape de primul sens al termenului responsabilitate, această
mamă afirmă clar că nu se poate implica în viitorul copiilor săi,
iar această deresponsabilizare îşi are originea în conceperea
nedorită. În acest sens, această mamă este incapabilă să răspundă
celor trei principii ale responsabilităţii definite de către filosoful
Hans Jonas, conform cărora:
‐ Responsabilitatea parentală este totală: protecţie, educaţie,
conduită...
‐ Responsabilitatea parentală este un proces neîntrerupt,
care se desfăşoară de-a lungul întregii vieţi a copilului.
Chiar dacă atingerea majoratului marchează finalul
79
responsabilităţii parentale din punct de vedere juridic,

responsabilitatea morală rămâne...
‐ Responsabilitatea parentală se proiectează spre viitor, într-
un orizont temporal nedeterminat, până când copilul are
capacitatea de a-şi construi un proiect de viaţă propriu.
Nu toţi părinţii sunt în stare să atingă acest ideal al respon-
sabilităţii totale, neîntrerupte şi atemporale, iar cazul de faţă stă
mărturie. Judecătorul aderă la acest ideal de responsabilitate, îl
interpretează cu stricteţe şi îi cheamă pe părinţii Clarei şi ai lui
Hugo să-şi asume prezenţa copiilor, să nu se lepede de obligaţia
lor, lucru pe care, de altfel, mama îl înţelege foarte bine atunci
când spune „dacă trebuie, mă voi strădui”. Însă a deveni părinte
nu vine de la sine şi mai ales nu poate fi hotărât prin lege, oricât
ar fi ea de coercitivă. Legea poate să protejeze legăturile familiale
care există, poate să invoce dreptul şi obligaţia vizitării de către
părinţi, poate să stabilească întâlniri, însă nu le poate statua
obligativitatea, decât sub forma materială a pensiei alimentare.
Legăturile afective se sustrag oricărei sentinţe, sentimentul de
responsabilitate nu poate fi impus doar printr-o chemare la
ordine, cu toate că legea poate să contribuie la asta în anumite
cazuri. Ar trebui să existe o delimitare clară a situaţiilor în care
părinţii au într-adevăr nevoie de această chemare la ordine şi a
situaţiilor care implică disfuncţionalităţi pe axa experienţei
subiective a parentalităţii, pe axa trăirilor. Dacă reluăm cele trei
axe ale parentalităţii: axa exercitării, guvernată de drepturile şi
de îndatoririle parentale, axa experienţei parentalităţii care pune
în joc subiectivitatea oricărui părinte şi axa practicii cotidiene a
îngrijirii, vedem clar că noţiunea de responsabilitate se declină
diferit în funcţie de axă. Pe prima axă, legea poate, desigur, să le
reamintească părinţilor ce obligaţii au, dar dacă nu sunt activate
şi celelalte două axe, invocarea responsabilităţii rămâne la un
nivel formal.
80
Aplicarea riguroasă a articolului 227-17 din Codul Penal,

care prevede o pedeapsă de maxim doi ani de închisoare şi o
amendă de 30.940 de euro pentru „faptul de a se sustrage obliga-
ţiilor de părinte într-atât încât să compromită grav siguranţa,
sănătatea, integritatea fizică şi psihică ori educaţia copilului său
minor” nu rezolvă problema de principiu. Cu titlu informativ,
consultarea ultimelor sentinţe date în baza articolului 227-17 ne-a
lăsat perplecşi... Pe lângă cazurile în care acest articol folosit cu
justeţe (părinţi complici sau instigatori la furturi comise de
copii...), găsim cazuri de sărăcie extremă, de izolare, care nu vor
fi soluţionate prin măsuri judiciare. Să cităm, de exemplu, hotă-
rârea dată de Curtea de Apel din Versailles care l-a condamnat
pe Makan Cissé, un tată de 49 de ani originar din Mali, şomer de
doi ani, la o lună de închisoare cu suspendare (23/11/1999)
pentru că nu a reuşit să-şi impună autoritatea în faţa celor doi fii
ai săi, în vârstă de 14 şi respectiv 17 ani, autori a mai multor
furturi. Aceeaşi pedeapsă a fost pronunţată şi la Roanne, în cazul
unei mame de 39 de ani, care a luat două luni cu suspendare
pentru că fiul său chiulea de la şcoală. La audiere, mama a
declarat: „fiul meu se tăvălea pe jos ca să nu meargă la şcoală, bunicul
lui infirm nu avea întotdeauna curajul să-l ducă cu forţa, iar eu trebuia
să plec la fabrică ca să nu-mi pierd slujba”. Această pedeapsă,
exemplară din punct de vedere al dreptului şi al societăţii, al
apelului la responsabilitate, îi ajută cu ceva pe părinţi? Nu riscă
ea oare să-i discrediteze şi mai tare în ochii copiilor lor, o dată ce
societatea i-a considerat în mod categoric incompetenţi şi
iresponsabili? Pentru cei care fac uz de acest articol, ideea este de
a le reaminti părinţilor ce drepturi şi ce îndatoriri au, de a
interveni în numele „interesului copilului”, de „a-i face pe
părinţi conştienţi asupra acestei noţiuni de responsabilitate...”,
dar este oare vorba de fiecare dată despre o lipsă de conştienti-
zare a responsabilităţilor, sau despre imposibilitatea de a le pune
în practică? Lipsa de autoritate observată şi denunţată la această
81
mamă şi la acest tată şomer va fi rezolvată prin pedepsirea

părinţilor? În multe cazuri, problema e mai complicată, părinţii
reuşesc să-şi asume o parte din sarcinile educative şi afective, dar
nu pe toate, şi atunci se vorbeşte despre parentalitate parţială şi
de o delegare mai mult sau mai puţin semnificativă.
Axa exercitării parentalităţii este, după cum tocmai am văzut,
una complexă, dar această complexitate nu înseamnă nimic faţă
de axa experienţei subiective a parentalităţii. Această axă este,
fără îndoială, cea mai greu accesibilă din cauza caracterului său
intimist dar şi, totodată, deosebit de proiectiv. Trăirile părinţilor
nu sunt întotdeauna uşor de exprimat în cuvinte, ele sunt de
ordinul secretului, al nespusului, al indicibilului. Ele rezonează
adesea cu sentimentele profesionistului care intervine, cu expe-
rienţa sa trecută sau prezentă. Periculoasă şi periclitată, această
axă domină în prezent grupurile de discuţii, cu sau fără efecte
pozitive (Sellenet, 2004).
Studiul clinic al exerciţiului subiectiv al parentalităţii

„De când i s-a născut primul copil, noaptea şi-a schimbat culoa-
rea, pierzând din obscuritate pentru a câştiga în fluiditate; nopţi
în acelaşi timp albe şi întunecate care încadrează un culoar fără
de sfârşit şi ale căror umbre unduiesc într-atât încât fac să se
clatine lumea şi orice speranţă pentru ziua de mâine. N-o să mai
poţi niciodată să dormi pe amândouă urechile1 – ca şi cum
anatomia ar permite asta! – a pufnit ea ironic pentru întâia dată,
înainte de a recunoaşte în această sumbră previziune o poruncă,
o linie de conduită pentru a fi o bună mamă. Să ciuleşti urechea
ca să distingi eventual durerea, frica de dincolo de perete; să-ţi
întinzi gâtul, ridicând un cap greu, ca să ghiceşti chemarea, s-o

1 În franceză, „dormir sur ses deux oreilles” = a dormi dus, fără nici o
grijă (n.trad.).
82
anticipezi... În multe nopţi, se gândeşte c-a dat naştere unui

monstru”. Nathalie Azoulai (2002), cu măiastrul ei condei, poate
să-şi permită să-şi exprime emoţiile (contraditorii), ambivalenţa,
respingerea, oboseala, bucuria, îndoiala. Statutul său şi măiestria
în mânuirea cuvintelor îi asigură distanţarea necesară pentru a
nu se teme de părerea celorlalţi şi pentru a putea vorbi despre
asta. Dar nu toţi părinţii au această capacitate, nu toţi pot spune
cum li s-a clătinat lumea la naşterea copilului lor.
O parentalitate delirantă şi monstruoasă

Cea despre care vom vorbi în continuare, să-i spunem
Louise, e una din acele femei care au luat-o razna în timpul
sarcinii. Fiica Louisei a fost încredinţată, încă de la naştere, unei
asistente maternale. În prezent, un astfel de fapt este o excepţie,
ceea ce a însemnat că au trebuit organizate vizite supravegheate
la mamă şi la copil, frecvente şi regulate. Alice are acum 18 luni
şi Louise solicită revenirea ei definitivă la domiciliu. Pe axa
exercitării parentalităţii, avem o mamă care este pe poziţii şi care
nu renunţă la a-şi exercita drepturile. Axa experienţei subiective
a parentalităţii ridică însă mari probleme, deoarece Louise crede
că a dat naştere „unui monstru”. Louise a dezvoltat un delir
propriu: îşi închipuie că a fost violată de un „extraterestru”, că
vergeturile de pe corpul ei sunt urmele ghearelor „extrateres-
trului”. Alice este copilul unui monstru, ea s-a născut în urma
unui act monstruos, ea este un monstru care trebuie făcut să
dispară. Au trecut optsprezece luni, timp consacrat acceptării
copilului real, dar oare pe acesta îl cere Louise? Se efectuează o
evaluare psihologică, folosind ca suport fotografiile copilului, iar
observaţiile vizitelor supravegheate sunt sistematizate şi anali-
zate. Din păcate, toate datele culese au indicat o persistenţă a
delirului, chiar dacă mascat de medicamente. Louise este capa-
bilă să vadă în Alice un copil, copilul său, dar numai episodic.
Alteori, delirul este mai puternic şi Louise vede „spermă în gura”
83
copilului care de fapt mănâncă o banană. Simbolismul fructului

provoacă verbalizarea delirului, greu mascat şi înfrânat.
Atunci când Benedek şi Racamier evocau transformările
psihice necesare pentru a trece de la a fi femeie la a fi mamă,
poate aveau în minte asemenea situaţii dramatice. Ele sunt rare,
dar trebuie depistate de timpuriu, pentru a evita expunerea
copilului. Mai puţin complexe şi mai bine cunoscute sunt aşa-
zisele situaţii de fuziune sau de respingere. Atât literatura cât şi
medicina clinică abundă în astfel de interacţiuni patologice de pe
urma cărora rămân ori capodopere literare, ori cicatrici de
neşters. În literatură, să amintim, în registrul respingerii, cartea
lui Hervé Bazin, Vipère au poing, şi pe aceea a lui Yann Queffelec
Les noces barbares. Cazul clinic pe care îl prezentăm mai jos nu
este nici unul de respingere, nici unul de fuzionare, însă el
ilustrează limitele şi dificultăţile unei evaluări a afectelor. Am
numit acest caz „copilul tânăr şi neliniştit”, făcând trimitere la
contextul evaluării.
Copilul „tânăr şi neliniştit”

Domnul H., născut în 1953 şi Doamna M., născută în 1958,
alcătuiesc un cuplu de bunici oarecum neobişnuit. Cei doi bene-
ficiază de RMI1. Domnul H. a făcut puşcărie pentru conduită
imorală, are o fiică născută în 1982, dată în plasament la moartea
mamei. La ieşirea din închisoare, domnul H. se căsătoreşte cu
doamna M., mamă a trei copii: Aline, născută în 1981, Camille,
născută în 1984, Gabrielle, născută în 1986. Alţi patru copii se vor
mai naşte din noul cuplu, care funcţionează ca un clan, necesi-
tând mai multe acţiuni de ajutorare şi intervenţii, din cauza
alcoolismului şi a carenţelor educative dovedite. PMI se vede din
nou solicitată pentru Aline, 17 ani, care tocmai a născut un
băieţel pe nume Didier. Lucrurile decurg ca şi cum intervenţiile

1 RMI (revenu minimum d'insertion) = venit minim garantat (n.trad.).
84
serviciilor sociale nu ar fi avut niciun efect asupra acestei familii.

Începând din ianuarie 1997, sesizări repetate alertează serviciile
sociale referitor la alcoolismul cuplului, la desele certuri şi la
lipsa de igienă a copiilor. PMI intervine pentru copilaşul Alinei
în acest context în care familia nu cere ajutor. Maternitatea a
găsit necesar să le semnaleze naşterea văzând „slaba interacţiune
între mamă şi copil, şi anturajul suspect”. Tatăl băieţelului are 23
de ani, vine adesea, dar dispare atunci când asistenta de
puericultură e prezentă. La întrebările puse de aceasta răspund
mai adesea bunicul şi bunica, mama raportându-se la judecata şi
la părerea lor. Aline a abandonat şcoala în 1996, se crede că ea a
fost internată atunci pentru acte de violenţă (faptele nu sunt
sigure, informaţiile sunt vagi) şi pentru o tentativă de sinucidere.
În timpul primei sale vizite, asistenta de puericultură constată
slaba interacţiune mamă-copil. Mama susţine că totul e bine, nu
pune întrebări, nu dă atenţie manifestărilor copilului. Pe de altă
parte, bebeluşul se dezvoltă normal şi nu prezintă niciun semn
de maltratare.
Asistenta de puericultură însărcinată cu evaluarea parenta-
lităţii (în special pe axa experienţei subiective a parentalităţii)
rămâne cu o mulţime de întrebări, care nu sunt noi, ci cronice în
cazul acestei familii:
‐ Care sunt obiectivele intervenţiei şi ce metodă trebuie
aleasă pentru a reuşi?
‐ Cum se poate pătrunde în această structură de tip clan şi
individualiza relaţia dintre tinerii părinţi şi copil?
‐ Cum să gestioneze faptul că orice intervenţie a sa este
organizată sistematic în jurul celor două axe: o nouă
naştere care legitimează intervenţia PMI, intervenţie care
se presupune că este de susţinere şi o sesizare care intro-
duce noţiunea de control?
85
‐ Cum se poate interveni într-un mediu alunecos, imperme-

abil la intervenţii, fie ele din partea serviciilor sociale sau a
altor servicii?
‐ Cum pot fi abordate, fără a leza familia, problemele referi-
toare la igienă, la alcoolism şi cum poate fi evaluat
ataşamentul mamei faţă de copilul său?
În această situaţie, toate axele parentalităţii pun probleme, într-o
măsură sau alta. Într-adevăr, axa exercitării parentalităţii pare să
fie slab asumată de către tinerii părinţi, hotărârile importante
sunt luate de către bunici, tatăl nu a recunoscut copilul şi se face
nevăzut la fiecare vizită a specialistului. Axa experienţei subiecti-
ve a parentalităţii rămâne neexplorată, cei care intervin au
impresia că mamei îi lipseşte căldura faţă de copil, dar cine poate
şti cu adevărat? Cel care intervine nu este oare pe cale de a-şi
proiecta propriile coduri, propriile aşteptări? Se poate oare
măsura ataşamentul? Trebuie el să se exprime în manifestări
recunoscute social şi cultural? În fine, axa practicării parenta-
lităţii, în afara igienei deficitare, nu pare să pericliteze dezvol-
tarea imediată a copilului, dar asta ajunge oare pentru a anticipa
asupra viitorului acestuia? Pe ce bază ar putea asistenta de
puericultură să-şi închipuie că procedează mai bine decât toţi
colegii dinaintea ei?
Toate aceste întrebări sunt frecvente în PMI, însă rezol-
varea este de fiecare dată o provocare pentru cel care intervine,
mai ales când copilul este un bebeluş ale cărui mesaje sunt greu
de descifrat. Ne vedem siliţi să recunoaştem că ne lipsesc
instrumentele de măsurare a interacţiunii părinte-copil. Chantal
Zaouche-Gaudron a întocmit un inventar al instrumentelor de
evaluare validate în Franţa şi în străinătate. Ea observă că primii
ani ai copilăriei reprezintă perioada de viaţă pentru care deţinem
cele mai puţine instrumente de evaluare (21 de instrumente). Iar
aceste instrumente pentru copiii de sub 6 ani se referă mai ales la
dezvoltarea generală a copilului, la comportamentele sale
86
adaptative. Există o scară a competenţelor educative parentale

(Terrisse, 2000) însă ea îi cuprinde pe copiii de grădiniţă şi din
ciclul primar. Această scară măsoară caracterul mai mult sau mai
puţin stimulativ al interacţiunilor părinţi-copii, în contextul
socializării. Acest instrument este de origine quebecheză şi nu
este cunoscut de către specialiştii francezi, mult mai reticenţi de
altfel faţă de utilizarea cuantificării ca element de cunoaştere.
Asistenta de puericultură vine încă de la prima vizită cu
obiective precise, definite de grupul de analiză a practicilor. Ea
trebuie să lucreze pe axa experienţei parentalităţii, să ştie cum îşi
percepe şi cum îşi asumă mama copilul. În timpul acestei vizite,
la televizor se difuzează serialul „Tânăr şi neliniştit”. Întrebările
puse de asistentă se lovesc de răspunsuri evazive: cu cine
seamănă copilul? Poate are ceva dinspre bunic, poate din ambele
părţi... Ce va deveni copilul? Poate tâmplar, spune bunicul, sau
mecanic, activităţi pe care el însuşi le practică; tânăra mamă însă
este tăcută, ceea ce nu înseamnă neapărat şi neimplicată... Poze
cu bebeluşul? Avem, i se spune, însă ele nu-i sunt arătate... Şi
tatăl? Tăcerea ţine loc de răspuns. Asistenta de puericultură se
întreabă atunci care este eficacitatea intervenţiei sale, în vreme ce
pe micul ecran se desfăşoară „viaţa adevărată”, aceea care tre-
zeşte interesul familiei. Ea se îndoieşte în sinea ei de legitimitatea
prezenţei sale, de eficienţa întrebărilor. Televiziunea, rivală
impasibilă, îşi râde de frământările ei şi focalizează toată atenţia
familiei. Totuşi, cu această ocazie, mama face o afirmaţie
importantă: „copilaşului îi place «Tânăr şi neliniştit», plânge la ora
la care se difuzează ca să fie adus să se uite, şi se linişteşte de îndată ce
recunoşte muzica de generic”. Chiar dacă întrebările asistentei,
privitoare la investirea acestui copil, nu-şi află răspuns în forma
aşteptată (poze cu copilul, discuţii despre copil, speranţe legate
de el...), putem să ne întrebăm dacă nu cumva e şi acesta un
început de răspuns. Copilul face parte din familie, el îi împărtă-
şeşte, potrivit spuselor mamei, gusturile, are aceleaşi repere
87
temporale, îi place „Tânăr şi neliniştit”! Viitorul lui este măcar

anticipat de bunic. Să ne imaginăm un copil nesincronizat
ritmului mamei, plângând atunci când aceasta se înflăcărează
pentru povestea care se desfăşoară sub ochii ei. Nu încape nicio
îndoială că atmosfera ar fi mai tensionată. Chiar dacă activitatea
nu e în sine una pedagogică, cel puţin ştim că acest timp este
petrecut împreună, alături, dacă nu faţă în faţă. Un moment de
răgaz, pe care instrumentele noastre de evaluare, concepute
pentru părinţi anonimi şi abstracţi, nu permiteau să-l avem în
vedere. În general, e nevoie de o anumită tărie sau de o anumită
inconştienţă pentru a îndrăzni să spui ce nu merge în relaţia cu
copilul. Orice părinte, în faţa cuiva care intervine din afară,
rămâne pe poziţii defensive înainte de a-şi mărturisi emoţiile cele
mai intime. A fi o bună mamă rămâne visul oricărei femei, iar a
recunoaşte că nu se ridică la înălţimea cerinţelor este un lucru
greu, chiar şi pentru cele mai bine pregătite să înfrunte privirea
societăţii. Pentru a ne convinge, să ne întoarcem la frumoasa
carte a lui Nathalie Azoulai. Autoarea evocă un model de mamă
perfectă, cu care se compară, chinuitor:
„De fiecare dată când o întâlneşte, o găseşte radioasă,
destinsă, bine îmbrăcată. Într-un cuvânt, perfectă... Ele două nu
sunt la fel mame, punct! Faţă de ea, se simte ca o cerşetoare, ca şi
cm n-ar avea niciodată timp să se aranjeze, în vreme ce celeilalte
totul îi iese de minune; se simte mai grăbită, mai stresată, dar şi
cu mai puţină autoritate în faţa copiilor. Cealaltă îşi păstrează
calmul în orice împrejurare, în vreme ce ea are accese de tandreţe
sau de furie...”. Uneori comparaţia e brutală, dură, periculoasă,
mai ales dacă este făcută după standardele unei specialiste în
copii. Calmul, aplecarea înspre sine, refuzul de a se face de râs,
toate acestea valorează mai mult decât încrederea într-un profe-
sionist recunoscut. Specialiştii numesc această postură „refuzul
de a cere” sau „cea mai rea dintre rezistenţe”.
88
Rubrica clinică ce urmează este, dimpotrivă, expresia unei

parentalităţi numite fuzională. Prea mult ori prea puţin, excesele
sunt întotdeauna periculoase pentru copil?
Pierre, copilul din marsupiu

Pentru doamna C., mamă a doi copii dintre care o fetiţă
dată în plasament, e vorba de prea multă implicare, de un
ataşament excesiv, într-atât încât tot ceea ce ar putea deranja sau
interveni în sfera mamă-copil este imediat înlăturat: începând de
la tată şi până la personalul specializat de la creşă. Afirmaţiile
doamnei C. dovedesc amploarea acestei fuziuni cu fiul său
Pierre, în vârstă de 18 luni; acestuia îi este interzis orice act de
distanţare şi de autonomizare. Mărturia de faţă a fost prezentată
în lucrarea noastră Animer des groupes de parole de parents. Îl
reluăm aici pentru a degaja elementele clinice în planul expe-
rienţei subiective a parentalităţii: „E copilul meu, carne din carnea
mea, nici taică-său n-are voie să se-atingă de el! Am fost atât de lipsită
de afecţiune când eram copil, încât copii mei... în fine! Chiar şi soţul
meu îmi spune: nu poţi să te gândeşti puţin şi la mine? Îi spun niet, am
doi ţânci care-s mai importanţi, (râde), nu că nu mi-ar păsa de el, dar
asta e, şi el ştie! I-am spus că, dacă e gelos pe copiii lui, uşa e deschisă!
Ştie, s-a împăcat cu ideea, chiar dacă la început a fost mai greu. Dacă
copilul cade, îl ia în braţe, dacă are un coş, îl doftoriceşte, eu sunt
înnebunită de grijă, noroc că e doctorul acolo să-mi spună că nu-i nimic
grav. Soţul meu e un tată bun, pot să plec, casa o să fie în regulă şi
copiii la fel. Dar eu am o problemă mare, sunt foarte nervoasă, chiar
dacă nu se vede, totul se întâmplă înlăuntrul meu, sunt foarte stresată.
El ar vrea să ieşim singurei, dar eu nu pot, nu pot să-l las pe mititel.
Am mai dat-o o dată în bară, atunci a hotărât judecătorul să stea la
creşă cu program prelungit. Nu pot face nimic... Pierre e un copil
hiperactiv, câteodată mă sleieşte de puteri, se caţără peste tot, e mai rău
ca taică-său. Când nu-l aud, înseamnă că face vreo prostie, trebuie să
mă duc să-l verific. Dacă nu-s atentă, ia mergătorul, se urcă pe măsuţa
89
de înfăşat, şi eu vreau să stea locului! Am pus zăvoare peste tot, până şi

la WC, pentru că bagă mâna în apă, e ceva de groază, la fel şi la debara,
are cârlig, nu vreau să se bage pe-acolo, se caţără peste tot, e prea iute.
De două luni nu mai merge la creşă şi se ţine scai după mine! Nu ştiu
dacă o să se însoare vreodată! Vine după mine la baie, dacă închid uşa
de la duş loveşte cu picioarele în ea, dacă-i spun că n-are voie se
tăvăleşte pe jos. E de-a dreptul o lipitoare. Taică-său nu poate să mă
giugiulească oleacă, e gelos tot timpul. Când spăl vasele se bagă între
picioarele mele, se ţine după mine mai rău decât un căţel! Dar nu-i
decât un copil care vrea ca mămica lui, nimeni altcineva, să se ocupe de
el 24h/24. Nu vrea să vadă pe altcineva decât pe... MINE! (râde)”.
Pe planul exercitării parentalităţii, Pierre este în întregime
asumat şi recunoscut de ambii părinţi. Pe planul practicării
parentalităţii, nu e nimic deosebit, copilului nu-i lipseşte nimic.
El suferă mai degrabă de un ataşament exagerat şi de o lipsă de
individualizare care provoacă hiperactivitate şi angoasă imediat
ce figura privilegiată lipseşte, oricât de puţin. Pierre este un copil
în marsupiu, sau gravitând pe orbita maternă, o orbită pe care
nu o lărgeşte, înlăturând orice obstacol fizic (uşile) sau afectiv
(tatăl). Nevoia de autoritate se exprimă prin privire, constantă,
circulară. Nevoile cognitive ale copilului, nevoi de a experi-
menta, de a deveni autonom, nu sunt îndeplinite, într-atât îl
sufocă mama şi îi controlează gesturile. Mama intuieşte cu iscu-
sinţă problema: fiul ei este băieţelul mamei şi, cu puţin noroc, aşa
o să şi rămână, evitând un mariaj încă îndepărtat şi nesigur.
Luciditatea doamnei C. în privinţa cauzelor acestui tip de
comportament este relativă, dar ea oferă totuşi o cheie de
interpretare: Pierre este „carne din carnea ei”, este un apendice
care vine să compenseze „lipsa de afecţiune din copilăria ei”; el
ar trebui să vindece vechile răni şi-şi consumă energia pentru a
satisface această mamă vampirică, pe care la rândul lui o
tiranizează. Iar ei asta îi place teribil, dacă ne luăm după chico-
tele de satisfacţie pe care le scoate în timp ce, , „se plânge” de
90
comportamentul copilului. , Pentru a putea lucra pe această axă

a parentalităţii, va trebui introdusă o distanţare, una care să fie
suportabilă pentru ambele părţi, o distanţă care să nu fie o
amputare ci o eliberare.
A lucra pe axa experienţei subiective a parentalităţii este o
întreprindere dificilă, pentru că profesioniştilor le lipsesc meto-
da, instrumentele, timpul pentru a analiza în profunzime sensul
interacţiunilor. Atunci când axa exercitării parentalităţii nu este
deloc acoperită, specialiştii apelează la adopţie, la delegarea
autorităţii parentale. Atunci când deficitară este axa practicării
parentalităţii, există soluţii precum intervenţia TISF1, plasamen-
tul maternal, instituţiile aşa numite de supleanţă. Dar atunci
când este afectată axa experienţei subiective a parentalităţii, sub
forma respingerii şi/sau a fuziunii, specialiştii se declară lipsiţi
de instrumentele cu care să lucreze în profunzime pe afecte atât
de complexe. În ceea ce ne priveşte, considerăm că axa experien-
ţei subiective a parentalităţii este cumva dirijoarea parentalităţii,
deoarece ancorajul său temporal îl întrece pe al tuturor celorlalte.
Temporalităţi diferite pentru fiecare dintre axele

parentalităţii
Atunci când copilul este foarte mic, axa practicării parentalităţii,
asupra căreia vom reveni, se află în prim-plan. De la ea se trage
tot oprobriul. Fragilitatea copilului scoate foarte repede la iveală
punctele slabe ale părinţilor pe această axă. Datorită ei, din cauza
ei, sunt decise numeroase intervenţii. Însă, pe măsură ce copilul
creşte, această axă se relativizează încetul cu încetul. În general,
un preadolescent sau un adolescent este în stare să-şi îndepli-
nească singur nevoile (să se îmbrace, să se hrănească... chiar dacă

1 TISF = Technicien de l’intervention sociale et familiale. Echivalentul
asistentului social din România (n.trad.)..

91
nu perfect). Acest lucru este valabil şi pentru axa exercitării

parentalităţii, confruntată cu drepturile copilului, care, din vir-
tuale, devin din ce în ce mai reale pe măsură ce se apropie vârsta
majoratului. Un copil mic demască deficienţele pe axa practicării
parentalităţii, un adolescent îşi provoacă părintele pe axa exer-
citării parentalităţii, punând faţă în faţă drepturile sale şi pe cele
ale părintelui, până când, în decursul timpului, această axă de
dependenţă dispare. Spre deosebire de primele două, axa expe-
rienţei subiective a parentalităţii nu încetează să-şi sporească
posibilităţile. Fără îndoială, şi această axă evoluează de-a lungul
timpului, trecând de la parentalitatea anxioasă (ca de exemplu
„preocuparea maternă primară”) la o parentalitate mai raţională,
mai reţinută, atunci când copilul creşte şi pleacă de-acasă. Însă
axa experienţei subiective a parentalităţii nu dispare, ea doar se
schimbă o dată cu trecerea timpului şi cu îndepărtarea. În prin-
cipiu, axa experienţei subiective a parentalităţii este o construcţie
de durată, cel puţin în cultura noastră, cu excepţia cazului când
părintele hotărăşte altceva şi iese din viaţa copilului. În imagi-
narul nostru social, această legătură este indefectibilă, ceea ce
explică încetineala sau dificultatea cu care serviciile sociale
recunosc un abandon efectiv. Ne vine greu să înţelegem refuzul
sau incapacitatea anumitor persoane de a ocupa această axă, de
unde şi practicile inadecvate de menţinere a legăturilor efective,
precum şi prejudecata că părintele absent este neapărat un
părinte care suferă. Absenţa este greu de judecat în termeni de
pur dezinteres. Există totuşi două posibile scenarii: părintele nu
poate fi părinte, sau nu este dispus să fie.
Studiul clinic al practicării parentalităţii

Lucrurile vor fi oare mai simple pe axa practicării parentalităţii?
Iată-ne în sfârşit pe un teren concret, acela al faptelor, unde
evaluarea ar trebui să aibă un plus de obiectivitate. Infirmarea
92
nu va întârzia să vină, pentru că, dacă actele sunt obiectivate, ele

nu pot fi analizate decât în raport cu o normă, cu o idee despre
nevoile copilului, în funcţie de efectele produse de comporta-
mentul părintelui. Mai mult, evaluarea este tributară idealelor,
referinţelor, modelelor existente la un moment dat. Un singur
exemplu din domeniul educaţiei este elocvent. O asistentă
socială care-şi împărtăşeşte experienţa de asistare a parentalităţii
evocă înfiinţarea unei structuri „portal” care găzduieşte copii de
doi ani. Scopul acestei structuri, afirmă ea, este acela „de a-i face
pe copii să socializeze, de a facilita învăţarea din şcoală”. Copiii
sunt obligaţi să o frecventeze cu asiduitate iar părinţii trebuie să-
şi consacre zece jumătăţi de zi ca să-şi însoţească copiii. O bunică
nu poate ţine locul unei mame, deoarece „structura doreşte ca
părintele să-şi recapete rolul de părinte”. Se constată că „copiii
vorbesc stâlcit, se culcă târziu şi că există un decalaj între mediul
şcolar şi valorile părinţilor. Cu alte cuvinte, părinţii nu înţeleg că
şcoala este o treabă serioasă”. Această scurtă experienţă, redată
în cuvinte simple, scoate la lumină obiective explicite şi presu-
poziţii implicite. Obiectivele sunt limitarea deficitului cultural al
acestor copii, prin şcolarizarea lor precoce, conform unei logici
compensatorii. În privinţa acestui obiectiv de „discriminare
pozitivă”, nu mai avem nimic de adăugat decât că efectele sale ar
trebui evaluate. Sunt însă alte implicituri care ne atrag atenţia. A
spune că şcoala urmăreşte să-i socializeze pe copii înseamnă a
presupune că în sânul familiei nu există deloc socializare,
presupoziţie destul de şocantă. Există o socializare bună şi o
socializare rea? Suntem încă atât de aproape de opinia unui
filosof ca Alain, care afirma că „familia educă rău şi chiar creşte
rău pentru că e prea dominată de sentimente”? Oare perspectiva
asupra familiei a evoluat atât de puţin în ultimele secole? Atunci
când notează că familiile nu au înţeles cât de serioasă este şcoala,
această asistentă reia fără să ştie poziţia lui Kant (1724-1804) din
Über die Pädagogik, care afirma: „Educaţia privată este dată sau de
93
părinţi înşişi, sau – când din întâmplare aceştia nu au timpul,

capacitatea sau gustul –, de către alte persoane care le servesc ca
ajutoare în schimbul unei retribuţii. Dar această educaţie dată astfel de
nişte ajutoare prezintă inconvenientul foarte grav că autoritatea se află
împărţită între părinţi şi învăţători. Copilul trebuie să se poarte după
recomandările învăţătorilor săi, dar trebuie să mai îndeplinească şi
capriciile părinţilor. Într-o educaţie de acest fel, este nevoie ca părinţii
să acorde toată încrederea lor învăţătorilor…. În genere educaţia
publică pare mai avatajoasă decât educaţia casnică. Educaţia casnică,
departe de a îndrepta defectele familiei, le sporeşte”1.
Ideea lui Kant este clară, delegarea trebuie să fie absolută.
Epoca noastră este mai complexă, pentru că ea mânuieşte cu
uşurinţă paradoxul, cuvintele cu două înţelesuri. Le spunem
părinţilor că sunt cei dintâi responsabili, că trebuie să-şi asume
rolul, deci să nu delege prea mult. Dar, în acelaşi timp, le arătăm
că nu se descurcă şi că un bun părinte este în primul rând acela
care se pliază normelor elaborate de experţi, inclusiv cei din
Educaţia naţională. Astfel, faptul că copiii „vorbesc stâlcit” la doi
ani nu are nimic şocant, decât dacă vrei să faci din ei mari
lingvişti. Însă implicitul discursului este conţinut în faptul că,
dacă copiii vorbesc „stâlcit”, e fără îndoială din cauză că familia
le vorbeşte aşa şi îi menţine într-o ignoranţă şi într-un stadiu
considerat infantil. În sfârşit, obligaţia de asiduitate impusă
părinţilor sub pretextul că trebuie să-şi „recapete rolul” presu-
pune că l-au pierdut, că l-au delegat prea mult, că şi-au părăsit
oarecum funcţia fundamentală. Această obligaţie infantilizantă
nu ţine cont de solidarităţile intrafamiliale, importante totuşi
pentru asumarea parentalităţii.

1 Immanuel Kant, Tratat de pedagogie. Religia în limitele raţiunii. Traducere
de C.V. Butureanu şi C. Rădulescu-Motru. Iaşi, Agora, 1992, pp. 22-23
(n.trad.).
94
Acest exemplu este unul dintre multele care demonstrează

că orice evaluare a practicării parentalităţii se bazează pe o repre-
zentare a nevoilor copilului şi a competenţelor parentale. Nici o
evaluare nu este neutră, orice evaluare pune în joc o reprezentare
asupra lumii. În exemplul de mai sus, limbajul părinţilor, modul
în care ei li se adresează copiilor, sistemele de delegare care sunt
folosite, ritmul de viaţă sunt rău văzute şi sunt considerate
incompatibile cu o carieră de viitor elev. Axa practicării parenta-
lităţii este circulară, fiecare părinte devine un învăţăcel care
trebuie să-şi asume noua funcţie: aceea de părinte de elev. În
această privinţă, specialiştii au avut dreptate, e nevoie de mult
efort pentru a învăţa să te comporţi ca părinte de elev, pentru a
avea o bună imagine. Să vedem din nou prin ce a trecut Nathalie
Azoulai şi amuzanta sa relatare:
„La intrare, înghesuială mare. Părinţii îşi aşteaptă rândul
ca să-i spună câte ceva profesoarei: un sfat, un orar, o boală,
prenumele noii bone. Nu mai mult de două vorbe, ca să nu treacă
drept părinţi din aceia stresaţi, băgăcioşi, pe care nimeni nu-i
suportă. Apoi îi vine şi ei rândul. Ea n-are nimic de zis în dimi-
neaţa asta, dar profesoara îi face semn s-aştepte. Şi, bineînţeles,
timp de câteva minute, îşi închipuie ce-i mai rău: copilul ei nu e
atent, îi bate pe ceilalţi, nu se integrează...”.
Acest scurt fragment din Nathalie Azoulai ne permite să
abordăm problema articulării axelor şi să arătăm cum acţionează
intervenţiile din afară asupra parentalităţii. Vom discuta aici
despre ceea ce formalizasem în schema din capitolul I.
Articularea axelor şi impactul intervenţiilor asupra

parentalităţii
Să intrăm şi noi în povestea lui Nathalie Azoulai şi să continuăm
scenariul. Profesoara are într-adevăr ceva de zis despre micuţul
Paul: „n-are stare deloc”. Această observaţie aparent banală va
95
provoca diverse reacţii în funcţie de starea psihică a părintelui.

Dacă mama este în largul ei pe axa experienţelor parentale, dacă
micuţul Paul este un copil care o răsplăteşte, cuvintele profesoa-
rei nu vor avea un impact prea mare. E un copil ager, şi-ar putea
spunea mama. Profesoara n-are decât să se descurce, asta e
treaba ei... Dar dacă din motive personale (singurătate, monopa-
rentalitate, probleme financiare...) sau de relaţie problematică cu
copilul (o dezamăgeşte, interacţiunile sunt complicate...) mama
se îndoieşte de propriile capacităţi sau de cele ale copilului său,
cele câteva cuvinte vor căpăta o altă tonalitate. Axa experienţei
subiective a parentalităţii va fi afectată, stima de sine ştirbită,
ceea ce va conduce pe axa practicii la atitudini şi practici
reactive. De exemplu, un comportament de control a activităţii
motoare a copilului, ordine de genul „stai locului!”...
Orice intervenţie poate schimba cursul parentalităţii,
inclusiv în timpul sarcinii. Să luăm de exemplu ecografia, numită
de unii IVF, întrerupere voluntară a fanteziei. Noi considerăm,
dimpotrivă, că dacă ecografia distruge imaginarul referitor la
sexul copilului, ea poate da naştere altor închipuiri atunci când
intervenţia medicului este stângace. Este şi cazul Jacquelinei,
aflată la prima sarcină, care face o ultimă ecografie înainte de
naştere, asistată de soţul său. Doctorul spune că totul merge bine
şi îşi încheie examinarea cu cuvintele „are capul mare”. Moni-
torul ecografului se stinge, imaginarul îşi reintră în drepturi.
Jacqueline este o tânără optimistă şi spune că, într-o primă fază,
aceste cuvinte au fost interpretate pozitiv: „are capul mare”
devine „are multă minte”. Intervenţia specialistului orientează
procesul de parentalizare spre o poveste excepţională, aducerea
pe lume a unui copil-minune. „Vei fi un om mare, fiule!” Însă
stările de spirit ale unei femei însărcinate sunt schimbătoare, şi
mica frază capătă perfid o turnură îngrijorătoare, orientând
imaginarul spre handicap. Capul mare devine encefalită. Abia
mult mai târziu Jacqueline va îndrăzni să-şi exprime temerile, iar
96
reacţia soţului său demonstrează în ce măsură o aceeaşi inter-

venţie poate produce efecte contrarii. Trecutul lui Gilles explică
interpretarea pe care el a dat-o acestor cuvinte. Gilles s-a născut
acasă şi la naşterea sa tatăl lui a alergat după moaşă ca s-o
întrebe despre diametrul cranian al copilului. Era normal, un cap
aşa de mare? Când familia îşi deapănă amintirile, acest eveni-
ment provoacă râsete şi bună-dispoziţie. De aceea, atunci când
Gilles a auzit cuvintele doctorului, şi-a spus în gândul lui
„copilul îmi seamănă!” Departe de a afecta procesul de parenta-
lizare, afirmaţia medicului i-a întărit tatălui sentimentul paterni-
tăţii. Aceleaşi cuvinte, două interpretări, două efecte antago-
nice... acest exemplu ne permite să reafirmăm că rareori inter-
venţiile sunt neutre şi că impactul lor este greu de estimat, mai
ales că efectul nu este neapărat unul imediat, ci uneori se
produce tardiv. O interpretare pe două axe, sau chiar trei per-
mite înţelegerea nuanţelor parentalităţii şi poate şi stabilirea
domeniului de intervenţie. O axă, două axe, un demers pe o axă,
două axe... delimitarea modalităţilor de intervenţie ar duce fără
îndoială la evitarea intervenţiilor prea târzii. Nu ajunge să vor-
bim despre sprijinirea parentalităţii, despre lucrul cu părinţii
atâta vreme cât zonele care vor fi în centrul intervenţiei nu au
fost clar precizate. Nu se pune problema de a-i schimba pe
părinţi, de a transforma în totalitate activitatea lor parentală, însă
e obligatoriu să recunoaştem că mulţi părinţi nu ştiu ce se urmă-
reşte, cum se poate ajunge acolo, la ce se „munceşte” în interven-
ţiile al căror obiect îl fac.
Articularea axelor între ele explică de ce nu avem deloc
încredere în stagiile de parentalizare, în week-endul pentru
„părinţi depăşiţi”. Aceste seminarii constituie o piaţă înflori-
toare, dar în 48 de ore nu poţi să revoluţionezi parentalitatea,
decât dacă crezi în minunile comportamentalismului.
97
Parentalitatea şi contextul ei
În fine, pentru o mai bună înţelegere a funcţionării acestor axe,
reamintim că acestea sunt influenţate de contextul economic şi
socio-cultural (schema Sellenet). Dacă să fii părinte e greu, să fii
părinte atunci când eşti sărac e şi mai greu. Or, prea adesea,
evaluările nu ţin cont de această dimensiune. De asemenea, orice
evaluare a parentalităţii ar trebui să aibă în vedere universul de
referinţă al părinţilor. Fiecare societate îşi elaborează o concepţie
proprie despre copil, despre nevoile sale, despre rolul părinţilor.
Părinţii imigranţi au alte repere, or, parentalitatea lor este eva-
luată în funcţie de referinţe, de modele elaborate de specialişti
marcaţi de propria lor cultură, ceea ce poate provoca neînţele-
geri. Vom ilustra acest decalaj prin trei exemple. Cel dintâi se
bazează pe lucrările lui Smeralda Ruspoli (1996), referitoare la
practicile maternale tunisiene şi la cum evoluează ele după
imigrare. Autoarea constată că anumite practici dispar odată cu
imigrarea, dar că altele se păstrează. Ele s-au transmis şi sunt
menţinute şi în ţara gazdă. Altele, dimpotrivă, sunt considerate
învechite, şi poate că nu trebuie să ne pară rău după ele, ca şi
cum orice lucru ar trebui păstrat, într-o viziune idealizată şi
mitică a unei vârste de aur. Printre practicile materne care s-au
păstrat, autoarea evocă credinţa în „deochi”. Mamele tunisiene
cred că micuţul poate atrage invidia, sursă a tuturor relelor.
Pentru a-l apăra de acest pericol, ele sunt în stare să neglijeze
curăţenia copilului, pentru ca acesta să atragă cât mai puţin
privirile. Această măsură de protecţie, de neînţeles pentru o
asistentă de puericultură din Franţa, va fi interpretată drept un
semn vădit de neglijenţă. Mamele tunisiene au şi obiceiul de a-i
da zilnic copilului o linguriţă de miere, încă de când acesta e
foarte mic. În societatea noastră care ridică în slăvi dietetica, care
se teme de carii, de colesterol şi de obezitate... această practică
este inexplicabilă, nepotrivită şi chiar nocivă. În mentalitatea
98
mamelor tunisiene această practică are însă un sens: ea urmă-

reşte „ca mai târziu copilului să-i fie vorba dulce”. O înduioşă-
toare intenţie educativă pe care am putea să ne-o însuşim şi noi.
În aceeaşi ordine de idei putem cita reproşurile pe care le
auzim adesea la adresa felului cum merg copiii. „Mamele nu-şi
ţin copiii de mână, nu se preocupă de siguranţa lor”, ne spune o
femeie din mediul urban care lucrează ca animator socio-edu-
cativ. Sunt aceste mame neglijente? Raportat la concepţia noastră
despre educaţie, da. Nu şi dacă ne plasăm în logica acestor
mame. Ele nu sunt mai neglijente decât mamele franţuzoaice,
însă au o altă concepţie despre autonomizarea copilului.
Psihologul algerian Tchirine Mekideche (1996) ne descrie spaţiul
„zanka”, spaţiu pus la dispoziţia copiilor. În Algeria, copilul este
un actor în spaţiul public încă de la vârsta de cinci ani. El e trimis
să facă comisioane, este îndemnat să se detaşeze de adulţi, să
devină independent. Părinţii le atribuie celor de-o seamă un rol
central în socializare, educaţia este transversală şi nu verticală,
aşa cum o vedem noi. Astfel, micuţul, înainte de a merge, este
pus pe un covoraş sau într-o cutie de carton aproape de casă.
Acest spaţiu aşa-zis de „zanka” este considerat un spaţiu central
al auto-organizării, al auto-socializării copiilor. Famiile din
Franţa, slab aculturate, păstrează aceste repere educative. Putem
să ne închipuim cu uşurinţă cât de neînţelese sunt aceste practici
în Franţa şi ce reprezentări negative produc, în termeni de
„copil-pubelă” (într-o cutie de carton), copil neglijat, abandonat.
Orice intervenţie poate da naştere acestui decalaj, inclusiv atunci
când cel care intervine aparţine unei alte clase sociale decât cea
în care intervine. Considerarea anumitor comportamente drept
ciudate nu este doar un fenomen legat de imigraţie, ea poate
interveni şi între diferite medii sociale. Prin urmare, orice
intervenţie asupra parentalităţii trebuie să analizeze
reprezentările, codurile, valorile educative ale fiecăruia. Or, cel
mai adesea, asta rămâne de domeniul implicitului, ca şi cum
99
aceste valori ar fi unanim împărtăşite. Vom reveni la acest aspect

în contextul familiilor cu copii plasaţi de protecţia copilului.
Să rezumăm cele spuse mai sus. Parentalitatea este orga-
nizată pe nu mai puţin de trei axe. Trei axe articulate între ele,
trei axe influenţate de cultural, de juridic, de economic. Inter-
venţia asupra parentalităţii nu poate fi improvizată fără o
cunoaştere teroretică a organizării acesteia. În încheierea acestui
capitol, ni se pare necesar să semnalăm două impedimente
observate în practică. Cea dintâi problemă se referă la a forţa o
persoană să ocupe terenul parentalităţii. Pe vremuri, pentru a
stimula instinctul matern, un bebeluş era aşezat pe burta femeii
care avea de gând să renunţe la copil. Astăzi această practică a
dispărut, dar a fost înlocuită de altele, aşa după cum am putut
vedea din povestea Clarei şi a lui Hugo. Cea de-a doua problemă
este în sens invers, ea constă în a sta în calea parentalităţii,
substituindu-se masiv părinţilor, cu riscul de afecta competenţele
existente. În cartea noastră, Avoir mal, faire mal (2001), am
semnalat acest risc, redând mărturiile câtorva mame de copii daţi
în plasament, care se plângeau că au fost fizic deposedate de
copilul lor, în beneficiul familiei de plasament. Într-adevăr, cel
mai adesea asistenta maternală este cea care merge cu copilul la
doctor, ea îi cumpără haine. Or, unele mame au şi ele capacitatea
de a face aceste lucruri şi îşi revendică această parentalitate par-
ţială. Propunem, aşadar, să includem această idee de parenta-
litate parţială, ca şi pe aceea de parentalitate adiţională, drept
viitoare perspective utile unei interpretări a situaţiilor particulare.
Acest corpus teoretic, care se constituie încetul cu încetul,
deschide căi pentru munca în teren. Este el însă cunoscut de
către cei care intervin masiv asupra parentalităţii? Este folosită
abordarea clinică a celor trei axe, pe care tocmai am descris-o,
sau intervenţiile se desfăşoară după o altă logică? Intensificarea
acţiunilor întreprinse în numele parentalităţii conduce la între-
barea: sunt părinţii chiar atât de incompetenţi? Pe care dintre
100
axe? Să lăsăm deoparte abordarea clinică şi să trecem la abor-

darea discursurilor şi a motivaţiilor statului de a interveni în
acest spaţiu privat.
101
4
Parentalitatea ca suport al acţiunii
publice
Cuvintele potrivite,
găsite la momentul potrivit,
înseamnă acţiune.
Hannah Arendt
În acest capitol va fi vorba despre parentalism, pentru că, s-o

spunem clar, formulăm în prezent ipoteza că am intrat în era
„părintelui pe deplin”, a părintelui „oriunde şi oricând”. Părin-
tele este obligat să fie participativ, mobilizat, creativ, cu riscul de
a fi bănuit de indiferenţă în caz contrar. Un bun părinte este
acela care se face auzit, un părinte responsabil este acela care îşi
dedică timp structurilor în care intră copilul său, care participă la
grupuri de discuţie, care pune întrebări şi îşi manifestă interesul,
care se gândeşte la funcţia sa de părinte. Un bun părinte are un
proiect parental sau nu există... Cum am ajuns la o atât de
intensă preocupare şi la un asemenea nivel de exigenţă?
Părinţi sub strictă supraveghere

Diversitatea modelelor familiale nu putea să lase Statul indife-
rent. La „insuportabila uşurătate a fiinţei” şi a familiilor lăsate în
voia lor acesta răspunde prin noi procedee de intervenţie şi de
reglementare. Familia nu e singură, nici pe departe, şi parenta-
litatea nu poate să nesocotească opinia experţilor de tot felul care
103
vin să-i dea sfaturi. La pretenţia familiilor de a se erija în bastion,

societatea replică încercând să le ordoneze, sau să le pună „pe-o
direcţie”, după expresia unui ales politic. În numele sprijinirii
parentalităţii, statul ia iniţiative în încercarea de a rezolva
problemele pe care le implică difuzarea noilor modele, reflectate
şi în dezbaterile parlamentare. Fără a ne întoarce prea mult în
urmă, să notăm că în 1995 a apărut un nou instrument de
reglementare: conferinţele familiei.
Conferinţele familiei, un nou instrument de guvernare

Legea din 25 iulie 1995 privitoare la familie, numită legea Veil,
prevede că „guvernul organizează în fiecare an o conferinţă
naţională a familiei la care sunt invitate mişcarea familială şi
organismele calificate” (articolul 41). Această conferinţă a avut
loc anual începând cu anul 1996. Ea a devenit încetul cu încetul o
autoritate de prim ordin, la îndemnul guvernului de uniune a
stângii. Conferinţa familiei nu este doar un instrument pentru
guvern de comunicare a politicii sale; ea reprezintă şi o formă de
guvernământ mai degrabă inovatoare graţie procedurilor şi a
mecanismelor de luare de decizii pe care le instituie. Fiecare
conferinţă a familiei este însoţită de un ceremonial pregătitor
care reuneşte UNAF1 şi asociaţiile familiale mari, sindicatele,
federaţiile aleşilor, asociaţiile părinţilor de elevi, asociaţiile de
caritate, experţii şi cercetătorii recunoscuţi în domeniul familiei
şi al copiilor... Dintr-un simplu loc de discuţii, conferinţa familiei
a devenit un moment obligatoriu de anunţare a măsurilor majore
de politică familială. O politică familială care se vrea parte-
nerială, prin invitarea tuturor asociaţiilor, şi ofensivă, aşa după

1 UNAF (Union Nationale des Associations Familiales) = Uniunea Naţională a
Asociaţiilor Familiale (n. trad.).
104
Parentalitatea ca suport al acţiunii publice
cum dovedesc anunţarea concediului de paternitate, înfiinţarea

reţelelor de consiliere şi de sprijinire a părinţilor...
Interpretarea şi analiza acestor conferinţe ar merita ele
singure o întreagă carte, pentru a descifra tendinţele, tensiunile,
angoasele societăţii. Vechea delimitare între dreapta, suspectată
de familialism şi stânga, centrată pe individ, se estompează.
Astăzi toată lumea este interesată de familie. Bazându-se pe
raporturile solicitate experţilor, socialiştii au înaintat sau au
sprijinit propuneri de reformă: crearea PACS (Pactul civil de
solidaritate), votat de Parlament în 1999, reforma naşterii sub X
(abandonului la naştere), reforma numelor de familie (2001) şi
reforma drepturilor de succesiune (februarie 2001). Nici dreapta
nu rămâne mai prejos şi se declară susţinătoare a natalităţii,
propunând crearea unui „salariu pentru mame”, temă reluată de
Jacques Chirac în 2001 într-un discurs ţinut pe insula Réunion.
Sophie Pennec (2002) consideră că anul 1997 a fost un
moment de cotitură. „În raportul intitulat Oser la famille, rezultat
al lucrărilor pregătitoare conferinţei, au fost propuse nu mai
puţin de 140 de măsuri privitoare la familie, cu un cost total
evaluat la 80 de miliarde de franci (12,2 miliarde de euro)”. Chiar
dacă multe dintre aceste măsuri nu au fost puse în practică, ele
demonstrează că problema familiei a fost îndelung analizată.
Statul nu este lipsit de imaginaţie în această privinţă. „Reformu-
larea politicii familiale se face în jurul a trei mari repere, care
reprezintă valori unanim împărtăşite în cadrul societăţii fran-
ceze: universalitatea, solidaritatea şi egalitatea între bărbaţi şi
femei, atât în exercitarea rolului de părinte cât şi în activitatea
profesională sau casnică. Aceste principii de acţiune au constituit
cadrul pentru principalele măsuri de guvernare din ultimii cinci
ani: reforma dreptului familiei, reforma modalităţilor de primire
a copiilor mici, susţinerea parentalităţii, lupta împotriva margi-
nalizării şi a inegalităţilor”. Nu vom relua în detaliu toate aceste
teme, dar trebuie să consemnăm efectele concrete ale fiecărei axe.
105
În privinţa solidarităţii, este acceptată ideea unui ajutor în

direcţia familiilor care au mai multă nevoie de el decât altele. În
ceea ce priveşte egalitatea (între bărbaţi şi femei, tată şi mamă,
filiaţii), „axele principale sunt: dreptul soţului supravieţuitor;
stabilirea numelui de botez; afirmarea autorităţii parentale, orga-
nizarea şi simplificarea procedurii de divorţ”. Astfel, în timpul
conferinţei din 12 iunie 1998 au fost delimitate trei priorităţi: „În
primul rând este vorba despre a face să evolueze sistemul de
asistenţă pentru familii în sensul unei justiţii sociale superioare,
apoi despre a uşura viaţa de zi cu zi a familiilor, şi în sfârşit de a-i
încuraja pe părinţi să-şi îndeplinească rolul lor de educatori”. Ne
vom opri asupra acestui ultim punct. Într-o primă fază, susţi-
nerea parentalităţii este subtilă. Verbul cel mai utilizat este „a
facilita”. Este vorba despre „a facilita împlinirea dorinţei de a
deveni părinte, despre a susţine apariţia unei autorităţi parentale
împărţite efectiv, despre a facilita împărţirea echitabilă a
responsabilităţilor părinteşti între tată şi mamă pentru a stimula
o veritabilă coparentalitate, şi, în cele din urmă, despre a facilita
efectiv echilibrul între viaţa de familie şi viaţa profesională,
elaborând strategii de îngrijire pentru copiii mici şi făcând din
asta treaba tuturor, nu doar a femeilor”.
De la parentalitate la responsabilitate, o trecere de

siguranţă
Într-o a doua fază, discursul devine mai ferm iar tonalitatea
abordărilor se modifică major. Campania pentru alegerile prezi-
denţiale şi legislative din 2002 a reprezentat momentul de vârf,
accentul fiind pus pe problema delincvenţei, care ar avea drept
principală cauză, aşa cum a reieşit din discuţii, incompetenţa
şi/sau iresponsabilitatea părinţilor. Câţiva ani mai târziu,
raportul înaintat de către Evelyne Sullerot (2005) confirmă
această schimbare de registru. Citim în el: „familia nu este doar o
106
chestiune privată care îi priveşte exclusiv pe părinţi. Părinţii au

responsabilităţi de asumat, reguli de educaţie de respectat şi
obligaţii de îndeplinit. Dacă nu se întâmplă aşa, întreaga socie-
tate este în pericol şi trebuie să se recurgă la măsuri represive,
pentru că cele preventive nu au fost aplicate. Un context familial
în care părinţii sunt atenţi la dezvoltarea personalităţii şi la
formarea civică, acesta este avantajul decisiv pentru reuşita în
viaţa particulară şi în cea profesională. În schimb, părinţii rataţi
poartă o grea răspundere pentru neîmplinirile pe care unii le
acumulează de-a lungul vieţii. Atunci când părinţii, din diverse
motive, nu sunt capabili să ducă o viaţă de familie şi să-şi asume
responsabilităţile faţă de copii, societatea intervine, sau ar trebui
să intervină. Dacă familia care se destramă aparţine unei cate-
gorii sociale modeste, are mulţi membri şi este afectată de şomaj
sau de o problemă de altă natură (alcoolism, un accident), atunci
şansele copiilor de a reuşi profesional sunt reduse şi depind
adesea de o minune a voinţei...”.
Indiscutabil, discursul despre parentalitate devine unul
public. Discursurile politice, emisiunile TV sau radio, articolele
din presă exploatează această temă, stigmatizând diminuarea
rolului părinţilor în socializarea copiilor. Brusc, copilul devine
un motiv de teamă, pentru că se bănuieşte că el nu a moştenit
codurile culturale care să-i permită să se comporte adecvat în
societate. Această temere nu este nouă, vânătoarea de copii exista
deja, aşa după cum dovedesc cele câteva versuri din frumosul
poem al lui Prévert:
Bandit! Hoţ! Pungaş! Golan!
Deasupra insulei vulturi se rotesc...
Dar urletul acesta de unde se arată?
E a oamenilor cinstiţi gloată
Hăituindu-l pe copil, înfuriată!
107
În aceeaşi ordine de idei, vom cita instituirea orei stingerii,

decretată de unii primari pentru copiii minori. Prin ce diferă
această decizie de discursul ţinut în 1816 de prefectul Parisului
(Muchielli), pe care îl reproducem pentru a semnala analogia
scopurilor urmărite: „Noi, prefectul Poliţiei, considerând că pe zi ce
trece în Paris şi în jurisdicţia Prefecturii creşte numărul de copii pe
care părinţii lor îi lasă să hoinărească şi să se adune pe drumurile
publice, unde capătă obiceiul de a trândăvi şi de a vagabonda, dăunează
libertăţii, împiedică circulaţia şi sunt adesea victimele accidentelor;
Considerând că această neglijenţă din partea părinţilor este cu atât mai
condamnabilă cu cât aceştia au la dispoziţie aziluri şi şcoli municipale
unde copii lor, primiţi gratis, sunt îndrumaţi pe calea cea bună şi pot fi
educaţi întru iubirea religiei şi a muncii, devenind astfel oameni morali
şi utili societăţii... Prin urmare, le interzicem taţilor şi mamelor să-şi
lase copiii să alerge şi să hoinărească pe străzi. Le ordonăm să-i
strunească, să-i ţină în frâu şi să-i împiedice să insulte în vreun fel
trecătorii, în caz contrar fiind pasibili de pierderi, cheltuieli, daune şi
despăgubiri şi chiar de amenzi arbitrare aplicate numiţilor taţi şi mame,
şi de pedeapsa cu închisoarea pentru copiii care vor fi prinşi în flagrant
delict” (articolul 471 citat mai sus şi articolul 138 din codul lui
Napoléon).
Azilurile au fost înlocuite de centre sociale, religia şi mo-
rala au lăsat locul noţiunii de spirit civic, cuvintele s-au schimbat,
nu însă şi acuzaţia care a rămas aceeaşi. Cu aproape două secole
mai târziu, istoria se repetă, acuzaţiile sunt aceleaşi, la fel şi
soluţiile politice. În această privinţă, politica securitară nu aduce
nimic nou într-o chestiune care pare recurentă de-a lungul
timpului şi care nu este specifică zilelor noastre, aşa cum suntem
lăsaţi să credem. Or, în 1816, nici nu se punea problema că un
tată n-ar fi suficient de autoritar. În prezent, interpretarea
autorităţii este implicită, ea este scoasă în evidenţă doar atunci
când lipseşte, şi părinţii sunt singurii acuzaţi că ar fi responsabili
pentru o escaladare a violenţei care ar fi efectiv o consecinţă a
108
eşecului lor în educarea copiilor. Această acuzaţie rămasă

constantă nu poate să nu surprindă, având în vedere că părinţii
nu sunt singurii care asigură socializarea copilului. De la cea mai
fragedă vârstă există intermediari, creşe, adăposturi, instituţii
unde copiii sunt şcolarizaţi în procent mare începând cu vârsta
de doi ani (35%, adică un copil din trei) sau de trei ani (aproape
100%). Aceste structuri nu au şi ele partea lor de responsa-
bilitate? De exemplu, se ştie că un copil în vârstă de trei până la
cinci ani petrece între 12 şi 13 ore în afara casei, cu personalul
specializat în copii. Problema autorităţii depăşeşte deci sfera
familiei, ea pune în discuţie societatea în ansamblul ei şi raportul
pe care îl întreţinem cu copilul. Însă toate aceste date nu schimbă
cu nimic perspectiva, spaima reapare, iar politicile, atât cele de
dreapta cât şi cele de stânga, sunt de această dată de acord să
denunţe unanim diminuarea autorităţii parentale, pierderea
responsabilităţilor şi a valorilor asociate funcţiei de părinte. Orice
abatere a unui copil este mediatizată, orice infracţiune este
imediat legată de climatul familial, imediat judecat drept nociv,
mai ales dacă, aşa după cum notează Evelyne Sullerot, este vorba
despre „o familie modestă, cu mulţi membri şi care este afectată
de şomaj sau de o boală”. Familiile înstărite îşi pot permite să
divorţeze şi să aibă mulţi copii, dar pentru celelalte, e oare
potrivit? După clasele sociale cu risc, apar părinţii cu risc.
Moralizarea şi învinuirea părinţilor, acestea sunt axele noului
discurs asupra parentalităţii.
Veşnica întoarcere la deficienţele socializării parentale

Această opinie este, după cum tocmai am văzut, cronică. În
Franţa, începând cu anii 1950, este ridicată problema demisiei
parentale, care priveşte, la modul eventual, toate familiile. Mai
mulţi martori din acea perioadă îşi manifestă îngrijorarea pentru
epuizarea unei autorităţi parentale care n-a fost înlocuită de un
109
nou model pedagogic şi care degenerează în laxism (Fize, 1990).

„În anii ’80 şi ’90, după pauza care a urmat mişcării anarhiste din
1968, în timpul căreia « nterdicţiile trebuiau interzise», experţii
îşi reiau criticile la adresa laxismului părinţilor. Ei se tem din nou
ca acesta să nu provoace efecte nocive la scară macro-socială.
Ideea demisiei parentale este atât de răspândită încât ea consti-
tuie una dintre temele majore extrase din analiza a o mie de
proiecte de ficţiune trimise la France-Télévision în cadrul unui
concurs de scenarii (Chalvon Demersay, 1994). Se pare că părinţii
tinerilor n-ar mai constitui un zid în calea greutăţilor vieţii,
pentru că sunt incapabili să ofere repere sau să întruchipeze
modele stabile. Ei nu mai sunt „cei care fac regulile” ”(Vincenzo
Cicchelli, 2001). Această pierdere a statutului de părinte are, cred
unii, mai multe cauze. Victime sau vinovaţi, victime şi vinovaţi,
„responsabili dar nevinovaţi”… fiecare din aceste posibilităţi îl
situează pe părinte pe o treaptă diferită de responsabilitate.
Există un adagiu care spune „acuzaţi-i, ceva tot va ieşi la iveală”.
Se pare că acest adagiu este valabil pentru toţi părinţii asupra
cărora planează suspiciunea.
Părintele victimă a lecturilor psihologice

Pentru unii, părinţii sunt victimele unei psihologii de
popularizare care introduce o dublă constrângere. Dr. Virginie
Granboulan, pedopsihiatru, susţine această opinie. „Pe de o
parte, părinţii se tem să nu fie sufocanţi, iar de cealaltă parte ei
au impresia că-şi abandonează copiii”. Ea consideră că această
contradicţie a luat naştere dintr-o popularizare greşită a culturii
psihologice, care generează o „culpabilizare” a părinţilor. Astfel,
afirmând că nu este de competenţa psihologiei să dicteze norme
general valabile, ci „să înţeleagă ceea ce este unic în suferinţa
fiecăruia”, Dr. Granboulan îi îndrumă pe părinţi spre responsa-
bilităţile lor, cerându-le să-şi recapete autoritatea, acest atribut
specific al rolului lor. Rezultatul demisiei parentale este clar
110
pentru ea : „tinerii de azi nu sunt socializaţi prin interdicţii, aşa

că nu au norme” (Vincenzo Cichelli, 2001). Deşi nu suntem de
acord cu ideea că tinerii nu mai cunosc interdicţiile, ipoteza
dublei constrângeri produse de revistele „psihologice” ni se pare
valabilă. Monitorizarea grupurilor de discuţie ale părinţilor
(Sellenet, 2004) a evidenţiat clar constrângerea impusă de artico-
lele citite. Analiza conţinutului acestor reviste pentru femei oferă
o mulţime de exemple de răspândire a reperelor contradictorii
oferite părinţilor. Pentru a ilustra acest aspect, vom lua două
exemple clasice din viaţa zilnică a părinţilor: ora de culcare şi
ritualul adormirii. Primul exemplu pune problema primirii
copilului în patul părinţilor. Această temă este tratată în numărul
din ianuare 2001 al revistei Prima magazine. În revista respectivă
există o pagină dublă intitulată „pro” şi „contra”, care abordează
subiecte spinoase privind educaţia copiilor, lăsându-l însă pe
părinte să aleagă între cele două opinii sau să facă o sinteză a lor,
ceea ce presupune anumite competenţe deloc neglijabile. Tema
numărului din ianuarie 2001 se referea la somnul copiilor şi dacă
ei trebuie primiţi sau nu în patul părinţilor. Sunt puse faţă în faţă
două opinii, cea a lui Edwige Antier, pediatru, care se pronunţă
în favoarea primirii copilului în patul părinţilor până la vârsta de
trei ani şi care notează că „copiii încurajaţi de afecţiunea pe care
o primesc şi ale căror sentimente sunt respectate devin mai uşor
autonomi”. La polul opus, Harry Ifergan, psiholog şi psihanalist,
nu este de acord cu această practică, pentru că „obişnuinţa cu
patul familial poate crea la copil o dependenţă. Acestuia îi va
veni greu să capete o conştiinţă clară asupra propriei persoane”.
Între aceste două opinii nu se face nicio sinteză, părintelui îi
revine să-şi facă o părere proprie, dar el va fi judecat de orice
profesionist în funcţie de reperele teoretice ale acestuia.
Atitudinea pentru care părintele a optat riscă să intre în
contradicţie cu interpretarea celui care intervine. La extreme
(caricaturizând un pic), părintele poate fi perceput ca puţin
111
empatic faţă de copilul său, puţin sensibil la emoţiile acestuia,

dacă îl trimite în patul său; sau, dimpotrivă, prea fuzional dacă îl
primeşte. Părintele riscă aşadar să greşească mereu, după cum
alege în speţă cunoaşterea medicală în defavoarea celei psiho-
logice, sau invers. Să mergem mai departe cu acest exemplu al
prezenţei copilului în patul părinţilor, ce se întâmplă cu cuplul,
cum se împacă parentalitatea şi conjugalitatea? Din partea
psihanalistului, răspunsul este tranşant: „sexualitatea părinţilor
nu trebuie să depindă de copil”, din partea lui Edwige Antier
răspunsul este mai complex formulat. Autoarea cărţii Mon bébé
dort bien spune următoarele: „dacă copilul nu intră în camera
părinţilor până pe la două dimineaţa, intimitatea cuplului este
păstrată. Trebuie să i se acorde prioritate cuplului, însă progresiv,
pentru acesta să nu aibă de suferit”. Înainte de ora două
primează cuplul, după două primează parentalitatea şi în ambele
cazuri, dacă copilul are de suferit, avem prioritate a parentalului
asupra conjugalului. Acest scurt exemplu ne arată cum sunt
cântărite în prezent echilibrele între parental şi conjugal, cât de
greu e de spus ce e cel mai bine pentru dezvoltarea copilului.
Aceşti doi specialişti se contrazic nu doar în privinţa metodelor,
ci şi asupra locului copilului, a nevoilor sale. Pentru cea dintâi,
primează nevoia de siguranţă, copilul este reprezentat ca un
copil vulnerabil, în vreme ce pentru cel de-al doilea prioritare
sunt nevoia unui cadru şi deprinderea autonomiei, iar imaginea
copilului este aceea a unui adult în devenire. Cui trebuie să-i
dăm crezare, ce trebuie să facă un „părinte destul de bun”? Fără
îndoială, nu de lipsa reperelor suferă părinţii, ci de o inflaţie a
reperelor.
A fi un părinte „destul de bun”, înseamnă, aşa după cum
am putut vedea, a fi în stare să dezvolţi capacităţi de ascultare şi
de înţelegere a copilului, înseamnă şi să contribui la emanciparea
copilului, însă, atenţie, fără a-l forţa. Sfaturile de acest gen ali-
mentează revistele de popularizare care înfloresc. Toate propun
112
anumite ipostaze parentale, nu le impun, însă contribuie la

trasarea unor imagini ale părintelui ideal. Ca să fim mai aproape
de prezent, să vedem ce scrie într-o altă revistă, Enfant magazine
din octombrie 2003. Aflăm de aici cum să ne purtăm cu un copil
care muşcă, cum să împiedicăm gelozia dintre fraţi şi surori,
găsim secretele de a face un copil să fie sociabil şi calităţile
nemaipomenite ale poveştilor cu zâne. Ne vom opri asupra
acestui ultim punct. În ziua de azi, dă bine părintele care spune
poveşti. Iată o „bună practică”! Însă priceperea nu poate fi
improvizată, ea presupune o prealabilă instruire a părintelui, sub
forma câtorva precepte bine alese. Prima indicaţie: „păstraţi
poveştile pentru seară, căci copilul s-ar putea să fie întrucâtva
neliniştit că rămâne singur peste noapte şi materializarea fricilor
sale printr-o poveste îi permite să le exorcizeze”. A doua indi-
caţie: „daţi frâu liber imaginaţiei, ca orice povestitor aveţi dreptul să
înfloriţi, puteţi să vă prefaceţi vocea, să punctaţi acţiunea cu
gesturi sau cu onomatopee... Dar aveţi grijă să nu adăugaţi prea
mult”. A treia indicaţie: „respectaţi detaliile, sunt liniştitoare”. A
patra indicaţie: „diversificaţi-vă repertoriul, vedeţi şi alte poveşti
ale fraţilor Grimm sau ale lui Perrault, ori alegeţi dintre poveştile
africane, ruseşti ori orientale”. A cincea indicaţie: „povestiţi-i
despre viaţă, asta îi va ajuta să-şi exploreze sentimentele (tristeţe,
dezamăgire) şi îi va aduce o rază de speranţă...”. Concluzia vine
de la sine: „poveştile au avantajul de a-l face pe copilul vostru să
crească.... ascultându-vă îşi construieşte imaginarul, cea mai
bună metodă de apărare împotriva trecerii la fapte violente şi a
frustrării. Un copil hrănit cu poveşti este mai pregătit să înfrunte
viaţa”. Aceste lecţii ne sunt date de doi autori, un pedopsihiatru
şi un psihanalist, aşa ca trebuie să le dăm crezare. Dar să ne
distanţăm puţin ca să putem descifra imaginile parentale pro-
puse. Nu orice părinte se poate recunoaşte în obiectivele fixate:
să-şi ajute copilul să crească, să-l apere împotriva pornirilor de
violenţă şi împotriva frustrării, ce poate fi mai nobil. Nimeni nu
113
vrea să fie moştenit de un „Tanguy”1 care nu iese niciodată din

casă, şi nici chiar de un copil antisocial şi violent. Dar pentru a
reuşi, câtă disponibilitate îţi trebuie, şi cât talent... A fi părinte
presupune să spui poveşti (nu e obligatoriu, dar e mai bine să o
faci). Însă arta de a spune poveşti îşi are regulile sale, naraţiunea
trebuie să fie dublată de voce, de gesturi, de imaginaţie. Trebuie
să ştii să improvizezi, dar fără să baţi câmpii. Exerciţiul presu-
pune un anumit control asupra imaginaţiei, trebuie să nu deli-
rezi, să fii atent „să nu pui prea mult de la tine”, şi aici intervine
dozarea. Un dram de exotism, în pană de imaginaţie, este indi-
cat, părintele trebuie să fie cultivat şi să deschidă mintea copilu-
lui său către lume. Dar în cele din urmă nimic nu se va compara
cu povestea al cărei erou este copilul. Nu este el un copil subiect?
Un copil care are dreptul la această plăcere de seară. În fine, a-i
povesti despre viaţa adevărată „pentru a-i aduce o rază de
speranţă” va solicita multă imaginaţie pentru a nu-i face noaptea
un coşmar. Titlul articolului era „e moartă după Albă-ca-Zăpada,
nu o lipsiţi de această plăcere”.
Sunt mulţi autori care fredonează cu uşurinţă cupletul
demisiei parentale, însă cercetările noastre indică, dimpotrivă, o
hiper-responsabilizare a părinţilor. Aceştia sunt învinovăţiţi de
toate relele, solicitaţi din toate părţile, inclusiv în acele domenii
în care până mai ieri nu erau atât de necesari: joaca copilului,
momentele de trecere, de separare. Fără a fi împotriva partici-
pării părinţilor în calitate de povestitori patentaţi, am vrea numai
să punctăm riscurile unei tiranii a modelului. Atunci când „bunele
practici” sunt astfel formulate, ele vizează o modelare a compor-
tamentelor. Modelul este pretenţios, normativ, câţi părinţi pot

1 Protagonist al filmului cu acelaşi nume (producţie Franţa, 2001).
Tanguy este un tânăr de 28 de ani, singur la părinţi, care refuză să
părăsească casa părintească, iar atunci când este obligat să o facă,
cade pradă anxietăţii (n.trad.).
114
rezista fără să greşească şi fără a fi judecaţi în raport cu ceea ce li

se cere? Revistele de popularizare le transmit părinţilor infor-
maţii utile despre creşterea copiilor, dar în acelaşi timp propun
modele de părinţi exemplari. Nu se vorbeşte niciodată despre
părinţi obosiţi, aflaţi în impas, din motive personale, culturale,
profesionale. În exemplul cu povestea, se aşteaptă ca părintele să
se transforme într-un psiholog, capabil să interpreteze emoţiile
copilului său, într-un terapeut care să propună metode de
depăşire a momentelor dificile. Nu i se cere oare prea mult?
Părintele care refuză să îmbătrânească

Tony Anatrella, în cartea sa, Interminables adolescents, pro-
pune o nouă interpretare a demisiei parentale. Văzuţi ca nişte
adolescenţi mari, părinţii nu-şi mai îndeplinesc rolul de edu-
catori, sunt susceptibili de a demisiona, de a minimaliza legătura
de filiaţie şi de a o confunda cu o legătură frăţească, prietenească
chiar. În numele unui egalitarism la modă, generaţiile nu mai
sunt clar delimitate. Relaţia de educaţie devine „o simplă relaţie
de atragere a simpatiei” şi ierarhia generaţiilor este răsturnată.
Această analiză îl denunţă pe părintele-prieten, şi nimeni nu se
îndoieşte că această postură există, dar nu trebuie să facem din
asta un principiu universal valabil, suspectându-i pe toţi părinţii
că încurcă rolurile. Preot şi psihanalist, consultant la Consiliul
pontifical pentru Familie, şi însărcinat cu drogurile şi toxico-
mania pe lângă Consiliul pontifical al Sănătăţii de la Roma, Tony
Anatrella critică această situaţie fără a ţine seama de contextul
general al societăţii care pune preţ pe tinereţe, inclusiv în reclame.
Schimbarea rolurilor este sesizabilă şi în modelele de identificare
pe care societatea le propune adulţilor care o compun.
Părintele care greşeşte

Acuzaţia de demisie parentală atinge un nou grad atunci
când parentalitatea este asociată chestiunii delincvenţei. Părinţii
115
ar fi marii vinovaţi pentru abaterile copiilor. Este întemeiată

această acuzaţie? Mucchielli publică, în 2001, un articol intitulat
„La dissociation familiale favorise-t-elle la délinquance? Des
arguments pour une réfutation empirique”. Titlul este inspirat,
fără îndoială, din statisticile care arată că nu există o legătură de
cauzalitate între divorţul părinţilor şi creşterea delincvenţei
juvenile. În mecanismul delincvenţei, Mucchielli pune accentul
mai ales pe factorii socio-economici, însă demonstraţia este
repede uitată în favoarea căutării de vinovaţi. Nici nu e nevoie să
cauţi prea mult, părinţii sunt nişte ţapi ispăşitori perfecţi, iar
acuzele de deresponsabilizare, de demisie se impun foarte repede
drept evidenţe. Atacaţi din toate părţile, părinţii au şi apărători,
însă vocile acestora sunt prea slabe pentru a schimba datele.
Când ajutorul se transformă în sancţiune

De aici nu mai e decât un pas până la transformarea ajutorului în
pedeapsă, a ajutorului oferit în ajutor impus. Bunăvoinţa devine
repede dictatură. Un control al familiilor, sub pretextul sprijinirii
parentalităţii, apare din ce în ce mai des la căpătâiul micuţului.
În mulţimea de rapoarte redactate în acest sens, raportul Bénisti
(2004) ocupă un loc central, pentru că el a inspirat parţial legea
din 2007 asupra prevenirii delincvenţei. Extrem de criticat, acest
raport merită câteva rânduri, în măsura în care el nu este decât
reflectarea exacerbată a unor poziţii abil mascate. Dorind să
repună „familiile în centrul dispozitivului”, Bénisti elaborează o
curbă de delincvenţă similară curbei de greutate pe care o găsim
în carnetul de sănătate al fiecărui copil. Acest procedeu încearcă
să introducă ceea ce Bénisti urmează să demonstreze. Parcursul
copilului apare ca ineluctabil, predestinat, iremediabil deviant.
Autorul explică prin legenda de sub schemă cum fiecare copil
„se abate de la drumul drept” şi care sunt cauzele. Schema
începe de la naştere (faza 1), iar grădiniţa (faza a 2-a) scoate la
116
iveală primele semne ale unei cariere de delincvent. Dificultăţi

de comunicare şi purtări indisciplinate punctează viaţa institu-
ţională de zi cu zi a copilului nostru de grădiniţă. Apoi, în faza a
3-a (7-9 ani), apare, potrivit lui Bénisti, o accentuare a proble-
melor datorate demisiei parentale sau neglijării educaţiei, absenţei
activităţilor pre- şi post-şcolare. Faza a 4-a (10-12 ani) va fi
marcată de violenţa la şcoală, de repetenţie, de mici furtişaguri,
de conflicte accentuate între părinţi şi de adâncirea margi-
nalizării. Faza a 5-a (13-15 ani) va semna intrarea în categoria
delincvenţilor, cu furturi din buzunare, începerea consumului de
droguri uşoare şi absenţe repetate de la ore. Faza a 6-a (16-18 ani)
anunţă consumul de droguri puternice, spargerile, viaţa de
noapte şi folosirea de arme albe. În sfârşit, faza a 7-a, care începe
de la vârsta de 19 ani, marchează intrarea în delincvenţa severă,
traficul de droguri, jaful armat.
Frumos parcurs şi frumoasă ilustrare a ceea ce psihologii
numesc o anticipare proiectivă negativă! Concluzia lui Bénisti se
impune ca o evidenţă, trebuie intervenit de timpuriu, încă din
leagăn, dacă in utero nu se poate. Parentalitatea va trebui pe
viitor să fie strict monitorizată iar propunerile lui Bénisti îi
vizează clar pe părinţii imigranţi. Ca să nu ne lungim, vom cita
numai primele propoziţii care dau tonul:
‐ Între 0 şi 3 ani: „Numai părinţii, şi în special mama, intră în
contact cu copiii. Dacă acestea din urmă sunt de origine
străină, ele vor trebui să vorbească în franceză acasă pentru
a-i obişnui pe copii să nu se exprime decât în franceză”.
Acest imperativ al lui Bénisti este însoţit de acţiuni care
trebuie efectuate. Astfel, „reuniunile organizate de către
asociaţiile de mame de altă etnie, finanţate de F.A.S.1 le pot

1 F.A.S. (Fonds d'Action Sociale pour les travailleurs immigrés et leurs
familles) = Fondul de Acţiune socială pentru muncitorii imigranţi şi
117
încuraja pe acestea în acest sens. Dacă e în interesul

copilului, mamele vor intra în joc şi îşi vor asuma această
obligaţie. Însă în unele cazuri, când ele întâmpină reticenţă
din partea taţilor, care vor ca acasă să se vorbească în limba
ţării de origine, vor da înapoi. În consecinţă, trebuie
întreprinse acţiuni şi în direcţia tatălui. În al doilea rând,
trebuie să aibă loc regulat controale sanitare şi medicale în
instituţiile care găzduiesc copii mici, pentru a-i depista şi a
se ocupa, de la cea mai fragedă vârstă, de cei care mani-
festă tulburări de comportament. Serviciile de Protecţie a
mamei şi copilului (PMI) pot atunci să intre în acţiune”.
‐ Între 4 şi 6 ani: „de obicei, aceşti ani sunt petrecuţi la
grădiniţă şi aceasta este perioada când pot apărea primele
probleme. Probleme din cauza limbii, dacă mama nu a
urmat recomandările din faza 1. Educatorul va trebui în
acest caz să discute cu părinţii ca singura limbă vorbită
acasă să fie franceza. Dacă problema persistă, educatoarea
va trebui să apeleze la un ortofonist, dându-i copilulului
posibilitatea de a recupera repede instrumentele de expri-
mare şi de limbaj indispensabile evoluţiei sale şcolare şi
sociale. Serviciile de asistenţă socială vor fi puse la curent
cu demersul propus şi vor trebui să-i urmărească desfă-
şurarea. Dacă respectivul copil este indisciplinat şi creează
probleme în clasă, cadrul didactic va putea să recurgă la o
structură medico-socială (un pedopsihiatru, o asistentă so-
cială, un pediatru) care va numi un raportor pentru copil,
special desemnat de către minister pentru respectiva
şcoală, care va avea drept misiune să încerce, în măsura
posibilităţilor, să rezolve aceste abateri de comportament.
Aceste controale sociale regulate vor trebui şi să-i permită

familiile lor. Principalele sale obiective sunt susţinerea integrării şi
lupa împotriva discriminării (n.trad.).
118
copilului să crească într-o atmosferă sănătoasă, cu baze

solide de educaţie, întemeiate pe respect, şi cu afirmarea
autorităţii parentale”.
Pentru Bénisti, delincvenţa are o cauză principală, şi anu-
me bilingvismul. Punem pariu că va exista şi un bilingvism cool,
dar acela la care el se referă îi vizează pe părinţii care se opun
oricărei aculturaţii, părinţii imigranţi care nu vor să renunţe la
„graiul lor”, la ceea ce n-ar merita nici măcar numele de limbă.
Raportul Bénisti, prin abordarea sa caricaturală, nici n-ar fi
meritat luat în seamă dacă n-ar fi alimentat dezbaterile despre
noua lege de prevenire a delincvenţei. Nu ne propunem s-o pre-
zentăm aici, însă o trecere rapidă în revistă ne arată că sprijinirea
parentalităţii a devenit noua faţadă a unei politici familiale.
Ajutorul nu mai este doar o ofertă, el devine o sabie a lui Damocles.
A refuza ajutorul propus înseamnă a risca o pedeapsă mai gravă.
Această nouă concepţie asupra sprijinirii parentalităţii se traduce
prin anumite măsuri. Dintre acestea, cităm noul rol atribuit
primarului. Acesta devine pivotul acţiunii, la nivel informativ,
pentru că orice educator va trebui să-l informeze asupra
agravării uei situaţii familiale. Dar şi la nivel decizional, pentru
că primarul va avea dreptul să desemneze un coordonator (cu
acordul prealabil al autorităţii de care ţine) care să vegheze la
eficienţa şi la continuitatea unei acţiuni sociale întreprinse pe
lângă o familie. Primarul va prezida consiliul pentru drepturile
şi îndatoririle familiilor (CDDF), o structură nouă pe cale de
apariţie, şi va putea propune o măsură de asistenţă parentală.
Acelaşi consiliu pentru drepturile şi îndatoririle familiilor va
putea fi informat despre încheierea unui contract de responsa-
bilitate parentală (Art. L.222-4-1 din codul acţiunii sociale)
semnat de părinţi în cazul în carecopilul lor lipseşte de la şcoală,
împiedică buna funcţionare a şcolii sau provoacă orice altă pro-
blemă legată de carenţele de autoritate parentală. În fine, CDDF
are dreptul să-i propună primarului sesizarea preşedintelui
119
consiliului general în vederea instituirii unei măsuri de inter-

venţie în economia socială şi familială. Familiile cărora le vine
greu să-şi administreze veniturile, pentru că sunt insuficiente,
vor avea de câştigat din întoarcerea la clasicii literaturii şi reme-
morarea moralei din Greierele şi furnica a lui Jean de La Fontaine.
Bineînţeles, crearea unui CDDF nu pare să devină obligatorie, ea
va depinde de voinţa politică a primarilor, dar ne putem închi-
pui cu uşurinţă care ar fi inegalităţile pe plan local şi care pot fi
întrebuinţările şi chiar abuzurile acestei măsuri. Privită astfel,
sprijinirea parentalităţii este o noţiune deviată de la obiectivele
sale iniţiale. Profesioniştii din teren nu-şi proiectaseră interven-
ţiile în aceşti termeni. De unde şi o oarecare stinghereală
perceptibilă la profesioniştii cei mai expuşi devierii misiunii lor.
Delegarea suspectată
Această concepţie vizând siguranţa este alimentată de un alt
aspect, acela al delegării parentale. Auzim adesea spunându-se
că părinţii deleagă prea mult. Fie din individualism, fie dintr-un
simplu reflex de consumator, se pare că părinţii preferă să-şi lase
responsabilităţile în sarcina diverşilor specialişti din şcoli, cămine,
creşe, centre de agrement... Chestiunea merită o paranteză, pentru
că ea tinde să pună faţă în faţă două figuri parentale: părintele-
consumator şi părintele-actor. Cel dintâi ar dezvolta comporta-
mente utilitariste, ar abuza de delegare. Cel de-al doilea ar fi un
părinte implicat, participativ. În discursul public, primul părinte
întruchipează răul, cel de-al doilea este mult-lăudat. Dar oare a
fost dintotdeauna aşa? Graniţa dintre cei doi este chiar atât de
clară?
Delegarea, un dat inevitabil

Toată lumea deleagă, nici un copil nu este crescut şi educat
de o singură persoană, şi nici măcar de o singură instanţă
120
educativă. Statul, cel dintâi, a făcut în aşa fel încât să-i determine
pe părinţi să delege şcolii instruirea copiilor lor. Nu spunea oare
filosoful Alain că: „şcoala este făcută pentru a-i elibera pe copii
de dragostea părinţilor, este un dispozitiv de luptă împotriva
dulcegăriei sentimentale a familiei”?. Delegarea parentală tre-
buia să fie totală pentru a nu împiedica misiunea civilizatoare a
şcolii. Un bun părinte era acela care ştia să delege. Astăzi
discursul s-a schimbat, cadrele didactice doresc o revenire a
părinţilor, o complementaritate, o împărţire a sarcinilor educa-
tive. Dorinţa lor este legitimă însă mai mult sau mai puţin uşor
de interiorizat şi de realizat pentru o parte a populaţiei,
neobişnuită să fie solicitată în acest sens. Mai ales că această
solicitare este adesea ambiguă. Prea multă delegare din partea
părinţilor în acest domeniu şi educatorii se simt părăsiţi de
părinţii aşa-numiţi demisionari; prea puţină delegare, şi şcoala se
simte ameninţată de părinţi prea implicaţi, prezentaţi drept
consumatori pretenţioşi. Neînţelegerea este absolută şi scoate la
iveală una dintre mizele delegării, mai precis delimitarea sa.
Cine are grijă de cine? Claude Martin (2003) este pe deplin
îndreptăţit când pune în discuţie lipsa unei cercetări în acest
sens: „decât să vorbim despre această parentalitate, aşa cum s-ar
vrea să fie, ni se pare mai degrabă că un studiu sociologic ar
putea să reflecteze la modul în care părinţii îşi definesc ei înşişi
rolul şi îşi clădesc treptat un sentiment de competenţă sau de
responsabilitate parentală. Să ia în serios punctul de vedere al
părinţilor, nu să enumere ceea ce ei ar trebui să fie ori să facă”.
Claude Martin propune abordarea parentalităţii plecând de la o
serie de întrebări: „Ce consideră efectiv un părinte ca fiind
specific domeniului său de responsabilitate şi cum evoluează
acest sentiment în funcţie de schemele familiale sau de mediul
social? Ce este el gata să delege, să subcontracteze, cu sau fără
control, unor agenţi-substituţi şi pe ce bază ori în funcţie de ce
raţionamente şi principii?” Aceste întrebări ni se par, într-adevăr,
121
esenţiale, le-am atins şi noi în treacăt cu ocazia unei cercetări

efectuate asupra părinţilor dintr-un cartier HLM1 (Sellenet, 2000)
din Nantes. Această cercetare demonstrase importanţa pentru
părinţi a reuşitei şcolare, citată în topul speranţelor şi al
preocupărilor. Cu cât greutăţile din viaţa de zi cu zi sunt mai
mari, cu atât părinţii îşi pun speranţele în şcoală şi pun accentul
pe învăţarea unei meserii. Atunci când părinţii beneficiază de o
poziţie socială şi de un venit satisfăcător, ei îşi doresc mai
degrabă fericire şi de bunăstare, proiectele de viitor vizează mai
puţin reuşita şcolară care se presupune că este uşor de atins şi
mai degrabă acumularea unui bagaj de relaţii şi a unui echilibru
psihic („să fie împlinit”, „să se simtă bine”). Pentru ca acest
imaginar să prindă contur, unii părinţi nu au altă soluţie decât
delegarea. Paradoxul este că această încredere manifestată faţă
de şcoală, că această şcolaritate suplimentară pe care o implică
prezenţa copilului la meditaţiile de seară sunt adesea inter-
pretate de către cadrele didactice ca o demisie, ca o abandonare a
copiilor la şcoală. Or, dacă este luat în calcul capitalul de
cunoştinţe al părinţilor, ruptura lor de mediul şcolar, suntem
obligaţi să constatăm că pentru unii părinţi nu există altă
variantă decât să încredinţeze şcolii pregătirea copilului lor:
„Copiii mei rămân la meditaţii în fiecare seară, eu nu le verific temele
pentru că plec de la principiul că învăţătoarea e acolo ca să-i ajute,
trebuie s-o facă, ăsta e rolul ei. Şi apoi copiii mei ştiu că am încredere în
ei în privinţa temelor, eu nu pot să-i ajut, n-am făcut decât un an de
profesională. Asta e marele meu regret, dac-ar fi s-o iau de la capăt, mi-
aş continua studiile...”.
„La cursul pregătitor o să fie tare greu! Abia dacă am cunoştinţe
de a cincea, la împărţirimă mai descurc cât de cât, dar tabla înmulţirii
am uitat-o. Când o să-mi ceară ajutorul, o să-l duc musai la lecţiile de

1 HLM (Habitation à loyer modéré) = locuinţă cu chirie modică, acordată
de către primărie şi subvenţionată de stat(n.trad.).
122
seară. Taică-său nu ştiu cât ştie, dar eu una n-am nici o diplomă”.
Delegarea este evidentă, obligatorie, inevitabilă, dar ea nu este
rău văzută de către cei care intervin din afară. Delegarea nu este
totuşi absolută, căci pentru părinţii chestionaţi există domenii în
care ea este de neconceput şi unde ideea unei delegări către
şcoală este refuzată.
Şcoală, părinţi: domenii rezervate sau împărţite

Orice şcoală îndeplineşte trei funcţii esenţiale: distribuirea
competenţelor (îi repartizează pe elevi pe piaţa calificărilor),
integrarea socială (îi integrează pe copii într-o cultură comună) şi
educaţia (contribuie la formarea personalităţii elevilor). Dar în
raport cu aceste trei funcţii pe care şcoala le îndeplineşte,
părintele se pronunţă pentru o repartizare diferenţiată. Astfel, în
aşteptările lor vis-à-vis de şcoală, marea majoritate a familiilor
obişnuite exploatează încă destul de intens distincţia dintre
instruire şi educaţie. Ceea ce în ochii lor ţine de şcoală, ceea ce ei
chiar doresc să delege este în primul rând instruirea, pentru care
mulţi părinţi recunosc că nu au competenţele necesare. În această
privinţă ei acceptă să se încreadă în dascăli. Părinţii consideră
însă că anumite aspecte ale educaţiei depind în primul rând de
familie, aşa după cum arată lunga listă de domenii rezervate,
unde ei nu doresc ca şcoala să intervină. Printre acestea: morala,
pedeapsa, educaţia religioasă sau cea politică, viaţa de familie în
sens larg (ritmuri, alegeri în viaţă, gusturi...) în care orice
intruziune a şcolii este neavenită. În lista domeniilor împărţite
găsim învăţarea respectului, a politeţii, a civismului. Domeniile
atribuite şcolii nu sunt de neglijat. Printre ele: emanciparea
copilului, programele şcolare, dobândirea de cunoştinţe, verifi-
carea temelor, gestiunea violenţei la şcoală, deprinderea traiului
în comunitate... Această repartizare a delegărilor este cea făcută
de părinţii din respectivul cartier HLM, dar ar fi oare aceeaşi în
alte medii sociale, cu alt nivel de cultură? Părinţii din mediile
123
modeste au încredere în şcoală, ei delegă şi nu discută

programele, în schimb nu vor ca şcoala să se amestece în viaţa
lor personală şi de familie. În aceste răspunsuri regăsim ideea
„fiecare să-şi vadă de-ale lui”, atât de răspândită la oamenii
obişnuiţi. Aceşti părinţi nu sunt demisionari, nici pe departe,
însă ei propun în cele din urmă o diviziune a muncii, discutabilă,
dar care nu este discutată la faţa locului. Această diviziune
implicită a sarcinilor care trebuie îndeplinite, a sferelor de putere
care trebuie împărţite, devine motiv de conflict atunci când
părintele sau educatorul intră pe terenul celuilalt: când dascălii
intervin asupra ritmurilor familiale depăşindu-şi astfel domeniul
de intervenţie; când părinţii pun întrebări despre programele
şcolare, despre gestionarea grupelor sau a etapelor şcolare. În
lipsa definirii sarcinilor ori din cauza suprapunerii lor, fiecare dă
vina pe celălalt pentru problemele apărute. Este vorba în prezent
despre redefinirea frontierelor dintre domeniul familial şi cel
public, a ceea ce trebuie asumat de familie şi a ceea ce trebuie sau
poate fi delegat instituţiilor. În acest sens şi numai în acest sens
se poate vorbi de re-parentalizare, de redefinirea rolurilor părin-
ţilor, cu condiţia însă de nu aştepta ca totul să vină de la părinţi,
care fac deja destul, şi de a nu încuraja astfel o dezangajare a
statului care face din ce în ce mai mult apel la solidarităţile
familiale, mai puţin costisitoare pentru societate, fără îndoială,
însă inegal active în funcţie de grupurile sociale. Delegarea
sarcinilor familiale, externalizarea lor au stat la originea unui
formidabil curent de creare de locuri de muncă. Tocmai datorită
acestei externalizări au fost create noi profesiuni, printre care
cele legate de îngrijirea copiilor mici. În mod ciudat, tocmai
aceste profesiuni se plâng de delegarea al cărei rezultat sunt,
reclamând în gura mare implicarea părinţilor.
124
Moda părintelui implicat

Părintele este obligat să se implice, dar va putea fi măsurată
această implicare prin gradul de participare la întruniri, la acti-
vităţile propuse de instituţiile structurile de primire a copiilor?
Implicarea va fi redusă la componenta sa vizibilă, cuantificabilă
în acţiuni întreprinse? Se poate măsura ceea ce ţine de implicarea
afectivă, psihică? Care vor fi indiciile unei implicări suficiente a
părintelui? Întrebarea se pune, pare-se, încă de timpuriu. Într-un
articol intitulat „Les projets d’implication paternelle à l’épreuve
de la première année”, Sylvie Bigot (2004) îşi propune să
definească şi să analizeze implicarea taţilor la apariţia unui copil.
Autoarea indică de la bun început o contradicţie majoră: exis-
tenţa unui discurs al taţilor care-şi revendică un loc pe lângă
copil, şi statisticile care notează că nu se întâmplă nimic în acest
sens şi că angajarea taţilor se limitează la îndatoririle părinteşti.
Cum poate fi interpretată această contradicţie? Trebuie ea văzută
ca un semn de rea-credinţă din partea taţilor? Diferenţa trebuie
analizată în termeni de decalaj între dorinţă şi realitatea vieţii
cotidiene? Oare chiar trebuie măsurată? Implicarea se poate
reduce la „a face pentru”? Nu cumva aceste două noţiuni apro-
piate sunt confundate: implicare şi angajare?
În anii ’70 apare, în studiile autorilor nord-americani, con-
ceptul de increased involvement (implicare sporită). Acest concept
era utilizat pentru a reda o creştere a investirii emoţionale şi
practice a taţilor, numiţi la acel moment new nurturant fathers în
Statele Unite şi noii taţi în Franţa. La sfârşitul anilor ’90, noţiunea
devine mai precisă şi se vorbeşte despre tată implicat şi diferenţiat.
Tatăl nu este doar un copărinte, ci mai ales celălalt părinte,
diferenţiat prin apartenenţa la sexul opus, strategiile sale
educative şi modurile sale specifice de angajare în caregiving. În
vreme ce termenul de parentalitate este asexuat, studiile
efectuate asupra taţilor arată că există diferite tipuri de taţi şi
125
moduri diverse de concepere a paternalităţii (Sellenet, 2005) şi

chiar a implicării sale în creşterea copilului. Scopul articolului lui
Sylvie Bigot este de a arăta că implicarea nu depinde de simpla
voinţă, ci este condiţionată de un ansamblu de factori. Sylvie
Bigot reperează trei factori cheie pentru implicarea taţilor: expe-
rienţele anterioare ale viitorului tată, structura cuplului, aşteptă-
rile mamei. Noi am adăuga la acestea factorii profesionali, mai
mult sau mai puţin constrângători. Experienţele anterioare orga-
nizează viitoarea poziţie a tatălui în jurul reproducerii (va face
aşa cum a făcut tatăl său), al negării (nu va face tocmai ce a făcut
tatăl său) sau al adaptării (crearea unui patchwork propriu).
Structura cuplului (femeie activă sau nu, părinţi care formează
un cuplu sau nu) va influenţa şi ea gradul de implicare. De ase-
menea, aşteptările femeii, reprezentările sale asupra rolului
tatălui vor conduce la un grad mai ridicat sau mai scăzut de
implicare paternă. Cu alte cuvinte, nu oricine vrea este implicat.
Modurile de angajare nu sunt lăsate la liberul-arbitru al indivi-
dului. Implicarea se negociază, atât în sânul familiei cât şi cu
structurile de primire a copilului. Sylvie Bigot notează: „Pentru cei
mai mulţi dintre taţii aflaţi la primul copil, faza prenatală consti-
tuie o perioadă de negocieri destul de intense cu partenera, şi
pentru unii, pe termen lung. Subiectele de negociere nu lipsesc:
numele şi prenumele pe care le va purta copilul, amenajarea spa-
ţiului destinat bebeluşului, participarea tatălui la sarcină şi la
naştere, repartizarea sarcinilor domestice... Bineînţeles, toate aceste
aspecte care fac obiectul negocierilor reprezintă semnele unei
reconfigurări a cuplului conjugal gata să devină un cuplu parental”.
Definirea implicării parentale

Înainte chiar de a vorbi despre implicarea taţilor sau a
mamelor, ni se pare oportun să definim acest faimos termen de
implicare. Cele mai multe reflecţii le-am găsit în lucrările
sociologilor şi ale psihologilor, ceea ce ne-ar împinge să afirmăm
126
că poziţia de părinte este din ce în ce mai mult văzută ca o

meserie ale cărei reguli şi limbaj sunt împrumutate din domeniul
întreprinderilor. Să ne bucurăm că parentalitatea este abordată în
termeni de implicare, de competenţe? Va fi ea cândva măsurată
în funcţie de performanţe? Lăsăm chestiunea deschisă pentru toţi
şi încercăm să ne axăm pe o definiţie a termenilor. Implicarea a
avut şi mai are încă o mulţime de definiţii, întemeiate pe diverse
fundamente teoretice. Sprijinindu-ne pe conceptualizările cele
mai cunoscute, putem deja să distingem implicarea de angajare.
Lucrarea lui Beauvois şi Joule (1987) face diferenţa între impli-
care şi angajare. Implicarea se referă la atitudini în componentele
lor afectivă şi cognitivă, în vreme ce angajarea se referă la fapte.
Aşadar, când măsurăm participarea părinţilor la reuniunile
parentale, le măsurăm angajarea, şi nu implicarea. Implicarea
este o noţiune care explicitează relaţia dintre persoană şi obiectul
vizat, în cazul de faţă copilul. În ceea ce priveşte natura acestei
implicări, sociologii şi psihologii muncii disting trei mari forme
de implicare: implicarea psihologică sau afectivă; implicarea
cognitivă sau calculată; implicarea normativă. Aceste diferite for-
me de implicare ce pot fi articulate între ele au dat naştere unor
unităţi de măsură în domeniul muncii. Putem însă transpune
aceste grile în lumea familiei? Cu siguranţă, doar parţial, pentru
că dacă sectorul muncii îşi are unităţile sale de măsură pentru
implicare, lumea interacţiunilor familiale le are şi ea pe ale sale.
Implicarea afectivă reprezintă emoţiile şi sentimentele pe care
persoanele le trăiesc. În sectorul muncii, grilele lui Porter şi Cook
(1974-1980) evaluează ataşamentul angajatului faţă de firmă. Dar
nu s-ar putea zice că la fel este şi pentru grilele de măsurare a
ataşamentului, pentru unii itemi din ghidul lui Steinhauer care
urmăreşte să măsoare gradul de sensibilitate a mamelor la
manifestările copilului? Implicarea cognitivă se bazează pe ideea
de calcul, individul investeşte, dar aşteaptă şi un profit de pe
urma acestei investiţii. Implicarea rămâne chiar dacă persoana se
127
teme să nu piardă acel lucru căruia i-a dedicat din timpul său.
Formula: „după tot ce-am făcut pentru el” rostită de unii părinţi
dezamăgiţi că investiţia lor nu le-a fost întoarsă ar putea fi o
reflectare a acestei forme de implicare. În sfârşit, implicarea nor-
mativă reprezintă totalitatea presiunilor interioare care deter-
mină acţiunile într-un sens sau altul. Implicarea parentală redusă,
de exemplu, la recunoaşterea copilului şi la plata pensiei alimen-
tare („pentru că trebuie”) ar putea traduce interiorizarea normei
părintelui responsabil din punct de vedere legal. A spune dacă
părintele este sau nu implicat se dovedeşte de acum înainte
insuficient pentru a caracteriza implicarea dominantă şi locul pe
care vine să-l ocupe copilul în relaţia cu părintele. Declanşarea
implicării parentale ar putea fi deci să fie privită ca multiplă şi să
acopere diferite forme/dimensiuni ale implicării.
Studiile efectuate în ştiinţele educaţiei asupra implicării
părinţilor au luat o altă întorsătură. În majoritatea studiilor, con-
ceptul de implicare parentală trimite la amestecul sau la partici-
parea activă a părintelui (părinţilor) în activităţile, sarcinile,
serviciile şi deciziile luate pe parcursul întregii intervenţii (Saint-
Jacques, Lessard, Beaudoin, Drapeau, 2000). Cei care intervin
urmăresc implicarea părinţilor, în ideea că aceasta este una
dintre verigile majore ale unui proces de intervenţie care vizează
empowerment-ul familiilor. Respectiva noţiune de empowerment
se defineşte ca „un proces prin care o persoană, ale cărei condiţii
de trai sunt mai mult sau puţin descurajante, dezvoltă, prin
intermediul acţiunilor concrete, sentimentul că este în stare să
exercite un control superior asupra aspectelor realităţii psiholo-
gice şi sociale care sunt importante pentru ea şi pentru cei
apropiaţi”. În sectorul protecţiei copilului, lucrătorii sociali
visează un părinte implicat, în stare să-şi ia destinul în mâini.
Vom vedea în capitolul consacrat protecţiei copilului că acest
scop atribuit implicării este puţin probabil, având în vedere
condiţiile de trai ale familiilor vizate de intervenţii. Cercetătorii
128
canadieni disting două timpuri de implicare parentală: impli-

carea afectivă faţă de copil, părintele continuând să-şi asume
rolul în ciuda contextului de plasament; implicarea în inter-
venţie, părintele contribuind la intervenţie şi urmărind aceleaşi
obiective ca specialiştii.
Dacă abandonăm domeniul protecţiei copilului în favoarea
aceluia, mai larg, al parentalităţii în general, vom observa că
implicarea îmbracă diverse nuanţe în funcţie de axele de
parentalitate. Atunci când termenul de implicare este utilizat pe
axa exercitării parentalităţii, el este sinonim cu responsabilitatea
(aşa cum cineva este „implicat” într-un dosar penal). Pe axa
experienţei subiective a parentalităţii, implicarea înseamnă iubire
necondiţionată. În fine, pe axa practicării parentalităţii, avem
senzaţia că termenul de implicare se referă la o totală disponibi-
litate perfectă, la o intensificare a actelor manifeste în favoarea
copilului. Această chestiune a implicării parentale invadează
toate sferele, de la creşe până la şcoli, şi chiar şi în domeniul
îngrijirii (semnalăm apeluri repetate la implicarea părinţilor în
spitale, clinici de recuperare...). În timp ce scriem aceste rânduri,
actualitatea vine să ni se alăture şi să ne ofere o ilustrare a unor
intervenţii asupra parentalităţii. În numele responsabilizării
părinţilor, primăria din Maincy le-a tăiat câtorva copii raţia de la
cantină (a grădiniţei), pentru neplata anticipată pentru luna
aprilie. În marea sa generozitate, primăria le-a acordat în schimb
copiilor pâine şi apă la discreţie. Fără să calculeze efectul stigma-
tizării, şi folosindu-i pe copii drept ţapi ispăşitori, primarul crede
că a avut un rol moralizator asupra părinţilor care şi-au uitat
îndatoririle de părinte. După cum se poate vedea, conceptul
generează crearea de noi proceduri de primire a părinţilor,
crearea de noi structuri care ar trebui să favorizeze implicarea
părinţilor, dar şi apariţia noilor metode de represiune. Rămâne
de văzut dacă această amplă mişcare a parentalismului produce
efecte pozitive sau negative.
129
5
Sprijinirea parentalităţii, noul credo al
specialiştilor
Am avea copii gata educaţi,

dacă părinţii ar fi ei înşişi educaţi.
Johann Wolfgang Goethe
Entuziasmul din practică

Profesioniştii au primit cu entuziasm ideea sprijinirii parenta-
lităţii, însă acest entuziasm ascundea, fără îndoială, motivaţii
diverse. Ideea de ajutor acordat părinţilor se poate impune ca: o
exigenţă democratică de reabilitare a rolului familiilor; ca o
perspectivă umanistă mobilizată în scopul căutării bunăstării; ca
o ieşire de siguranţă prin care li se pasează părinţilor suprave-
gherea acestor tineri din ce în ce mai dificili; ca o lipsă de impli-
care, dovadă a unei neputinţe a specialiştilor; ca un parteneriat
bazat pe valorile comunitare („E nevoie de un sat întreg pentru a
creşte un copil”)1; ca o nouă concepţie a raporturilor părinţi-
profesionişti; ca o nouă politică familială... Politica de sprijinire a
parentalităţii se adaptează oricărei ideologii, apare în toate
curentele politice. În consecinţă, toate lumea s-a reclamat de la ea
cu voce tare. Nu există un singur departament, o singură
structură pentru copii care să nu aibă sectorul său de susţinere a
parentalităţii. Să vedem însă ce ascunde această avalanşă de
iniţiative demarate în numele parentalităţii. Dificultatea va

1 Proverb african.
131
consta doar în a alege din acest labirint de structuri, planuri,

proiecte. Lista este lungă, cu riscul de a-i supăra pe cei care au
conceput un proiect sau altul, vom alege să ne referim la cele mai
cunoscute, la cele care au făcut obiectul unor studii sau al unor
evaluări.
Discursuri şi practici „inovatoare”?
Principiile de acţiune ale REAAP

Reţelele de consiliere, de sprijin şi de asistare a părinţilor vor fi
citate în primul rând, nu pentru că sunt cele mai vechi sau cele
mai performante, ci pentru că traduc voinţa statului de a ocupa
un loc în acest domeniu. Statul redescoperă cu bucurie forţa
grupurilor, împărtăşirea micilor probleme, binefacerea gându-
rilor exprimate cu voce tare. Am prezentat aceste experienţe în
cartea Animer des groupes de parole (2004), analizând, din inte-
riorul acestor grupuri, discursurile ţinute de părinţi şi practicile
de animare a grupurilor de discuţii. A venit timpul să ne
îndepărtăm de formarea acestor grupuri şi să ne concentrăm pe
difuzarea şi implementarea lor în rândul populaţiei. Reţelele de
consiliere sunt recunoscute de către părinţi? Aceasta este
întrebarea esenţială, pentru că nu e suficient să creezi oferta
pentru ca ea să găsească şi cerere. În 1998 Conferinţa familiei
lansează ideea reţelelor de sprijinire a parentalităţii. Statul revine
astfel în forţă într-un domeniu pe care îl abandonase în 1982 prin
legile descentralizării. În 1999 a fost elaborată o cartă care punea
accentul pe efectele nefaste ale birocraţiei, pe greşelile făcute în
privinţa părinţilor, pe subestimarea acestora. Carta face apel la o
nouă poziţie profesională, recunoscând întâietatea părinţilor dar
acordându-le sprijin într-o misiune care se dovedeşte dificilă.
Mai mult organizând decât prescriind, statul doreşte să încu-
rajeze toate iniţiativele concrete, cu condiţia ca acestea să reflecte
o colaborare cu părinţii. Construirea dispozitivelor trebuie
132
Sprijinirea parentalităţii, noul credo al specialiştilor
obţinută prin mobilizarea profesioniştilor şi a părinţilor. Dialo-

gul şi parteneriatul sunt obligatorii. În principiile proclamate de
această cartă este vorba în primul rând de respectarea şi de
punerea în valoare a rolului şi a competenţelor părinţilor. Reţe-
lele se vor deschise tuturor părinţilor, fără deosebire, asigurând
egalitatea claselor, adică adresându-se şi părinţilor care nu sunt
vizaţi de obicei de acţiunile sociale. Autorităţile publice stimu-
lează structurile să dezvolte proiecte în care părintele are un rol,
participă la elaborarea proiectului şi la realizarea sa. Din această
perspectivă, circulara încurajează în special dezvoltarea grupu-
rilor de discuţie sau a centrelor pentru copii şi părinţi, insistând
pe caracterul subsidiar al intervenţiei specialiştilor. Aceştia sunt
îndemnaţi în mod explicit să ocupe un loc modest şi să cola-
boreze cu părinţii. Un alt principiu constă în obligaţia de a crea
legături între specialişti. Circulara precizează că DDASS1 trebuie
să regrupeze în administrarea structurii anumiţi factori locali
(consiliul general, CAF2, municipalităţile, asociaţiile). Dialogul la
nivel regional devine condiţia sine qua non a dezvoltării locale a
programului. O cultură comună a parentalităţii trebuie, pe
termen lung, să fie rezultatul acestei interconectări a factorilor.
Acţiuni în decalaj cu principiile

REAAP au suscitat o intensă mobilizare şi au fost sprijinite
numeroase acţiuni, a căror contabilizare se dovedeşte astăzi
aproape imposibilă. Iniţiativele sunt din ce în ce mai numeroase,
însă cel mai adesea ele pleacă de la specialişti, nu de la părinţi,
ceea ce marchează un prim decalaj în raport cu concepţia iniţială.
Propunerile de sprijinire a parentalităţii cunosc ele cu adevărat

1 DDASS (Direction Départementale des Affaires Sanitaires et Sociales) =
Direcţia Judeţeană pentru probleme de sănătate şi sociale (n.trad.).
2 CAF (Caisse Nationale des Allocations Familiales) = Casa Naţională de
Alocaţii Familiale (n.trad.).
133
un succes? Nu avem de-a face în multe cazuri cu ofertă

nemotivată de vreo cerere? Întrebarea este pusă fără rea intenţie,
însă unele bilanţuri arată că există un decalaj net între proiect şi
concretizarea sa. Raportul zilei naţionale a REAAP din 2005, care
înfăţişează realizările diferitelor departamente, prezintă un
bilanţ nuanţat. În cifre (pe anul 2003), REAAP arată un dinamism
real, înregistrându-se „peste 4800 de acţiuni întreprinse pe
întregul teritoriu, în vreme ce la lansarea structurii nu erau decât
circa 1500”. Departamente precum Loire-Atlantique şi cel de
Nord şi-au organizat un calendar de acţiuni; altele, ca Manche,
Creuse şi, mai recent, Haute-Vienne, şi-au construit site-uri pe
internet; iar altele au dorit să-i sprijine pe intervenienţi şi pe
voluntari în misiunea lor de sprijinire a parentalităţii prin cursuri
de formare. Reţeaua manifestă un real dinamism, propunerile
făcute părinţilor sunt consistente, dar le iau aceştia în consi-
deraţie? În această privinţă, cifrele suscită controverse, se vor-
beşte de 0,2% până la 0,5% din populaţie care beneficiază, ceea ce
este puţin, dar, în opinia unora dintre specialişti, nu reflectă
deloc calitatea serviciului oferit. Se ştie totuşi că în:
‐ 22% din cazuri, acţiunile se axează pe prevenţie şi pe
asistenţa acordată famiilor cu probleme (1.080 de acţiuni);
‐ 12% din cazuri ele sunt destinate sectorului copii mici şi
viitori părinţi (adică 632 de acţiuni);
‐ 11% din cazuri, sunt derulate în domeniul relaţiilor
familie-şcoală (510 acţiuni);
‐ 11% din cazuri, sunt orientate în direcţia părinţilor de
adolescenţi (498 de acţiuni);
‐ 9,5% din cazuri a fost aleasă categoria „altele” (adică 451
de acţiuni). Poate fi vorba de exemplu despre acţiuni de
menţinere a legăturilor cu părinţii aflaţi în închisoare sau
acţiuni privitoare la locul bunicilor.
În total, pentru anul 2003, au fost folosiţi 30,387 milioane
de euro (dintre care 10 de la stat) pentru 4.557 de acţiuni. Se pare
134
că două dintre principiile conţinute în cartă sunt puţin respec-

tate, acela al egalităţii sociale şi acela al colaborării cu părinţii.
Bineînţeles, intervenţiile vizează în special familiile vulnerabile.
Şi, la capătul a şase ani de funcţionare, totul arată că „profesio-
niştii au luat frâiele. Părinţii devin spectatori şi nu actori, aşa
cum era prevăzut iniţial”. Părerile în această privinţă sunt împăr-
ţite, unii regretă absenţa părinţilor ca iniţiatori de proiecte, alţii
pleacă de la principiul că „această intervenţie a profesioniştilor
poate permite rezolvarea unor probleme la care familiile nu
găsiseră până atunci rezolvare”.
Experţi în nevoile copilului

Credem că discuţia despre locul specialiştilor în aceste
acţiuni de sprijinire a parentalităţii este abia la început. Ideea de
sprijin nu intră ea din principiu în contradicţie cu ideea unei
redistribuiri de forţe între specialişti şi părinţi? Profesioniştii ar
trebui să fie modeşti şi să lase întâietatea părinţilor, dar în acelaşi
timp ei animă activităţi numite de sprijin. Cine spune sprijin
spune ajutor, suport, reazem, protecţie... şi deci dezechilibru în
relaţie, unul fiind în poziţie vulnerabilă iar celălalt în poziţie
forte. Multe dintre aceste acţiuni, şi mai ales cele legate de şcoală,
reflectă acest dezechilibru. Părintele este, de exemplu, obligat să
respecte normele de prezenţă fixate de specialişti. Or, părinţii se
împotrivesc normei impuse. În departamentul 52 s-a constatat,
legat de acest tip de acţiuni: „scăderea frecvenţei în anul 2003 ne
reaminteşte că acţiunea pe care o întreprindem nu corespunde cu
adevărat solicitării părinţilor: cu unele excepţii, şi chiar dacă
participanţii se declară mulţumiţi, (ceilalţi) părinţi, într-o covâr-
şitoare majoritate, doresc mai întâi ca cineva să se ocupe în
totalitate de copiii lor, iar apoi ca aceştia să-şi facă temele. De aici
şi succesul atelierelor unde copiii sunt ajutaţi la lecţii, ateliere
care nu impun prezenţa părinţilor şi care, pe de altă parte, se
ocupă de copii tot timpul anului, inclusiv în timpul vacanţelor
135
şcolare, antrenându-i în alte tipuri de activităţi”. În numele

implicării, specialiştii vor părinţi peste tot, ca martori la legi-
timitatea iniţiativelor lor, însă părinţii sunt prea puţin dispuşi să
dea curs ofertei atractive care apare în toate domeniile. Dacă
vorbim despre parentalism, este pentru că, începând de la
sarcină şi până la adolescenţă, nimic nu este lăsat la o parte. În
2002 de exemplu, într-un departament din vestul Franţei, au fost
înregistrate 22 de propuneri de asistare a parentalităţii. Structu-
rile se adresează tuturor momentelor din viaţa unui părinte:
pentru a se pregăti de sarcină; pentru a pregăti copilul să devină
autonom; pentru socializarea copilului în prezenţa părinţilor;
pentru schimbarea rolurilor între părinţi; pentru părinţii de
adolescenţi; pentru ca părinţii să înveţe să se joace cu copiii lor;
să înveţe să cânte împreună cu aceştia; pentru a descoperi
plăcerea cititului... Obsesia satisfacerii presupuselor nevoi ale
copilului îl reduce pe părinte la o poziţie de auxiliar al educaţiei.
El trebuie să concureze cu alţii pentru creşterea copilului, aşa
cum este ea în prezent definită de legile armoniei şi de noţiunea
de bine al copilului. Alain Bouregba (2002), psihanalist, este
îngrijorat de această imixtiune a profesioniştilor care se presu-
pune că sunt garanţii interesului superior al copilului. „Se
presupune că specialiştii ştiu care sunt nevoile copilului. Ei au
misiunea să se asigure că nevoile sale şi drepturile care decurg
de aici sunt avute în vedere de toţi părinţii. Specialistul este
învestit în mod implicit cu sarcina de a reprezenta copilul în
confruntarea democratică ce-l opune, în sfera familială, părinţilor
săi... Această poziţie are câteva efecte iatrogene de care ar fi mai
prudent să se ţină cont. În primul rând, ea stă adesea la originea
unei subevaluări a practicilor şi a normelor educative ale părinţi-
lor, şi chiar, în unele cazuri, a unei îndoieli sporite faţă de
legitimitatea parentală. Transformarea survenită în importanţa
intervenţiei specialistului are o implicaţie primejdioasă. În epoca
oficiilor de caritate ale spitalelor din Paris, specialistul era
136
substitutul părintelui absent sau incapabil, în prezent el este

garantul intereselor copilului şi se asigură că, oricare ar fi situaţia
familială, condiţiile necesare bunei sale dezvoltări sunt întrunite.
Schimbarea produce şi o redistribuire a alianţelor. Profesionistul
este aliatul copiilor, aşa cum altădată era al părinţilor. El nu-l
înlocuieşte total sau parţial pe părinte, ci îl protejează pe copil de
carenţele părinţilor. De aceea, intervenţia sa riscă să erodeze
legăturile de familie...”. Împărtăşim această opinie a lui Alain
Bouregba care evidenţiază riscurile unei solicitudini excesive. Nu
se pune problema negării interesului sincer al unora dintre aceste
structuri, ci este vorba de a analiza răspândirea lor, finalităţile şi
consecinţele implicite pe care le presupune crearea lor.
Părinţi, vă vin în ajutor!

Alte structuri nu au aşteptat apariţia conceptului de parentalitate
pentru a inventa, în felul lor, structuri de ajutorare a părinţilor.
Ne gândim aici, concret, la centrele de primire pentru copii şi
părinţi, la casele verzi inspirate de curentul teoretic al lui Françoise
Dolto1, la locurile de întâlnire din cartiere şi la Popasurile2
părinţi-copii. Dominique Fablet a urmărit cu interes experienţele
de supleanţă, dar şi intervenţiile aşa-numite revoluţionare. Acestea

1 Françoise Dolto (1908-1988), pediatru şi psihanalist francez, fonda-
toare a primei Maison Verte la Paris, în anul 1979. Ea a proiectat
această „casă verde” ca un „loc de întâlnire şi de petrecere a timpului
liber destinat tuturor micuţilor şi părinţilor lor”. Proiectul s-a bucurat
de un mare succes, în prezent existând numeroase structuri de acest
gen, atât în Franţa cât şi în Rusia, Spania, Elveţia, Argentina şi Canada
(n.trad.).
2 Săli de vizită din penitenciare destinate copiilor. Scopul lor este
protejarea legăturii afective între un copil şi părinţii săi, în condiţiile
în care aceasta este periclitată, şi menţinerea unui echilibru psihic
(n.trad.).
137
sunt prezentate în cartea sa, Suppléance familiale et interventions

socio-éducatives (2005). Ne interesează mai ales structura Enfant
Présent care şi-a început activitatea în 1987, cu mai mult de zece
ani înaintea iniţiativelor REAAP. Dominique Fablet arată cât de
inedită este formula, „asociind o formă de primire educativă
(creşa familială), destinată familiilor cu probleme sociale, cu o
găzduire educativă pe timpul nopţii”, dacă problemele se agra-
vează. Formula este inovatoare în concepţie, dar şi în filosofie,
pentru că se desfăşoară plecând de la două axe complementare:
prevenţia şi limitarea măsurilor de plasament; şi un demers de
asistenţă propus familiilor, ţinând cont de mediul lor social.
Aceeaşi filosofie nu se regăseşte oare şi în alte departamente,
precum Nîmes sau Nantes, cu serviciile lor de plasament judiciar
la domiciliul părinţilor? Formulele vor fi diverse, fiecare inven-
tând o altă soluţie, însă aceste noi structuri prezintă două
avantaje: că au fost concepute la faţa locului, şi nu decretate; că
introduc „o trecere de la sfera supleanţei familiale la aceea mai
amplă a intervenţiei socio-educative...” (Fablet, 2005).
Cine este sprijinit de fapt?

Sprijinul oferit parentalităţii se vrea flexibil, complex, oferit
tuturor şi nu doar celor mai neajutoraţi. Tuturor, bărbaţilor şi
femeilor, taţilor şi mamelor. Însă aceştia neglijează grupurile de
discuţii, trec doar pentru puţin timp pe-acolo unde sunt atât de
aşteptaţi. Fiecare grup îşi numără taţii. Acolo unde sunt unul, doi
într-un grup, e un fel de minune care trebuie trâmbiţată.
Eşecul în privinţa taţilor

Nu încape îndoială că orarul încărcat, obligaţiile profe-
sionale îi împiedică să fie prezenţi, dar sunt şi alţi factori care
intervin, mai degrabă de ordin cultural, în termeni de ethos
masculin. REAAP nu au reuşit să cucerească teritoriul bărbaţilor,
138
însă profesioniştii nu se consideră neapărat învinşi. Se cuvine să

semnalăm aici o experienţă originală, căci este realizată prin
colaborarea a două ţări: Franţa şi Canada, într-un proiect de for-
mare intitulat „Pères en mouvement, pratiques en changement”
(„Taţi în mişcare, practici în schimbare”). DDASS, CAF, oraşul
Marseille şi MSA1 s-au mobilizat pentru a elabora un program
destinat taţilor. Din treisprezece acţiuni de sprijinire a parenta-
lităţii, autorităţile din Bouches-du-Rhône constată că doar două îi
vizează pe taţi: una îi priveşte pe taţii deţinuţi, iar cealaltă pe taţii
divorţaţi. Drept pentru care întrebarea următoare a dat mult de
gândit: cum pot fi atraşi taţii, mai ales cei din familiile de
imigranţi şi cei din mediile foarte sărace? Canada pare să fie cu
un pas înainte în această privinţă (Bizot, 2007) şi urmează să
formeze cincisprezece stagiari francezi provenind din structuri
diverse (trei stagiari de la CAF, trei de la Consiliul regional, trei
din Ministerul Educaţiei Naţionale, trei din serviciul pentru
drepturile femeilor al oraşului Marseille, trei intervenienţi din
REAAP). Una dintre reuşitele REAAP este, fără îndoială, că a
permis acest dialog transdiciplinar, semn că parentalitatea este
un subiect transversal al preocupărilor.
Ce ne învaţă despre paternalitate aceste experienţe cana-
diene? Plecând de la constatarea că în prezent paternitatea este
redefinită, Dominic Bizot (2007) prezintă soluţiile pe care
serviciile sociale le oferă taţilor pentru a-i sprijini în îndeplinirea
rolului lor. Apar două axe de mobilizare în jurul taţilor: prima se
concretizează în organizaţiile de bărbaţi (religioase, politice sau
sociale) în care figura tatălui deţine un loc central, cea de-a doua
se organizează în domeniul intervenţiei sociale şi comunitare, în
jurul proiectelor de educaţie parentală sau a acţiunilor care
favorizează o dinamică de ajutor reciproc. Pe prima axă găsim

1 MSA (Mutualité Sociale Agricole) = Asociaţie Agricolă de Ajutor Reciproc
(n.trad.).
139
„un curent minoritar reprezentat mai ales de Colectivul

Masculin Împotriva Sexismului (CMCS). Altele câteva sunt
implicate în grupuri de discuţii şi de analiză a masculinităţii. În
Canada, Réseau Hommes Québec (RHQ), înfinţată în anul 1994
la iniţiativa lui Guy Corneau, autor al best-sellerului Père
manquant, fils manqué se înscrie în acest curent... În cadrul acestor
grupuri, figura tatălui deţine un loc central. Integrându-se în
acest curent, bărbaţii îşi asumă noi forme de apropiere de copiii
lor şi, adesea, îşi îmbunătăţesc relaţia cu propriul lor tată” (Bizot,
2007). Alţi taţi se organizează în asociaţii de apărare a drepturilor
taţilor divorţaţi. Să notăm că acest fenomen există şi în Franţa.
Cea de-a doua axă este iniţiată de către serviciile publice care
„creează mecanisme în direcţia familiilor, în care taţii devin
obiectul prioritar al intervenţiilor”. Inventarul acţiunilor realizat
de Dominic Bizot arată că există un decalaj între intenţii şi
realitate şi scoate în evidenţă două defecte majore. Cel dintâi se
referă la principiile de acţiune: când o acţiune le este dedicată
bărbaţilor, ea imită cel mai adesea felul în care se procedează cu
mamele. În plus, cercetătorii notează că activităţile care îi aduc
împreună pe taţi şi pe copiii lor sunt extrem de rare. Anul 2003 şi
următorii vor înregistra o intensificare a demersurilor centrate pe
taţi, de două tipuri: crearea grupurilor de educaţie parentală
(programe, ateliere, cursuri sau conferinţe) şi crearea grupurilor
de sprijin. Dintre primele vom cita programul „pères présents,
enfants gagnants”(„când tatăl se implică, copiii au de câştigat”),
binecunoscut în Canada; este vorba despre formarea tatălui
pentru rolul său prin dobândirea cunoştinţelor şi a compe-
tenţelor. Grupurile de sprijin sunt mai degrabă grupuri de
discuţie care urmăresc să încurajeze angajarea tatălui. Să
menţionăm programul cel mai cunoscut, „cœur des pères”, care
convoacă câte nouă taţi pe săptămână, timp de opt săptămâni.
Bilanţul rămâne totuşi foarte discutabil. Este clar că taţii nu sunt
pregătiţi să-şi deschidă sufletul în cadrul grupurilor de discuţie,
140
considerând acest gest ca fiind propriu femeilor. Grupurile de

discuţie ale taţilor nu ridică doar problema paternităţii ci şi pe
aceea a masculinităţii şi a modurilor sale de exprimare.
Lăsaţi tăticii să vină la noi

Ce va trebui să născocim pentru a-i atrage pe taţi? Trebuie
să ne sprijinim pe acţiuni concrete? Să propunem activităţi de
mediere ca suport al discursurilor? Marie Pierre Mackiewicz
(2003) arată cum „un atelier pentru taţi” îi poate reabilita pe
aceştia, cu ajutorul artei fotografice. Autoarea arată în ce măsură
rolul taţilor a fost subminat din cauza prăbuşirii economice a
regiunii. În această regiune din Nord, unde „a lucra înseamnă a
continua frumoasa lucrare începută de tată şi transmisă din tată
în fiu”, închiderea minelor a antrenat o adevărată pierdere a
demnităţii şi apariţia unui sentiment de inutilitate. Aşadar prin
„faptă”, prin producerea frumosului vor putea aceşti taţi să fie
din nou mobilizaţi şi puşi în valoare. A fotografia şi, mai mult, a-
i fotografia pe copiii de care sunt despărţiţi, a expune foto-
grafiile, îi va mobiliza pe aceşti taţi luni bune, într-o recucerire a
paternităţii şi a masculinităţii lor. Sprijinirea parentalităţii, atunci
când ţine cont de context, de modul de a fi, de reprezentările
unora şi ale altora, nu poate da greş. Atunci când impune, mode-
lează, instrumentalizează, sprijinirea parentalităţii riscă să nu
aibă nici un ecou în afara ambiţiei personale a intervenienţilor.
„Jocul gâştei”1 al parentalităţii

Tot despre sprijin va fi vorba şi în rândurile care urmează, şi
acesta ne-a suscitat multe întrebări. Belgian sau francez, belgian

1 În franceză jeu de l’oie. Joc de societate în care pionii sunt deplasaţi
prin 63 de căsuţe, dispuse în spirală, în funcţie de rezultatul zarurilor.
Câştigă cel care ajunge primul la ultima căsuţă (n.trad.).
141
şi francez? Am regăsit acest model în ambele ţări, fără a putea

spune dacă este vorba despre o coincidenţă, un împrumut, o
concordanţă a punctelor de vedere... Obiectul este unul neobiş-
nuit, este vorba despre un „joc al gâştei” al parentalităţii, dar un
joc pe al cărui parcurs nu întâlnim nici o închisoare, nici un puţ
adânc în care se poate cădea. Cea dintâi menţiune a jocului gâştei
vine de la curtea de la Florenţa a familiei Medicis, în jur de anul
1580. Se vorbea atunci despre nobilul joc al grecilor, redescoperit.
Jocul gâştei a inspirat o mulţime de jocuri educative şi morale.
Este aşadar vorba, sub o formă ludică, de a-i educa şi a-i
moraliza pe părinţi? În plan simbolic, gâsca este un animal care
vesteşte o primejdie1. Se crede că acest cuvânt (fr. oie) are aceeaşi
rădăcină ca „oreille” (ureche) şi „entendre” (a auzi, a înţelege).
Jocul gâştei ar permite prin urmare o mai bună înţelegere a
lumii. Parcursul său în formă de spirală sugerează labirintul care
trebuie străbătut pentru a ajunge la această cunoaştere. Podul,
puţul, închisoarea, moartea sunt tot atâtea puncte de pe tablă
care fac trimitere la mitologie şi care îşi au corespondentul
ezoteric în cărţile de tarot. Inventat în timpul războiului troian,
jocul gâştei reprezintă un adevărat labirint iniţiatic unde destinul
şi zeii stabilesc evoluţia jucătorului. Acesta înaintează în funcţie
de rezultatul zarurilor. Totodată distractiv şi simbolic, jocul
gâştei este universal. Prezent în mormintele egiptene, el duce cu
gândul şi la labirintul Minotaurului, şi la pădurile întunecoase
unde oficiau druizii. Prin urmare fiecare jucător reface, înaintând
căsuţă după căsuţă şi etapă după etapă, drumul parcurs de eroii
mitici, de la Tezeu la Perceval. Nu poţi ieşi victorios din tenebre
decât prin lumina cunoaşterii. Simbolistica jocului gâştei este mai
mult decât pertinentă pentru parentalitate ca parcurs iniţiatic de

1 Referire la legenda conform căreia gâştele sacre care erau adăpostite
în Capitoliu au salvat Roma (390 î. Hr.), vestindu-i prin ţipete pe
locuitorii ei de pătrunderea în cetate a duşmanilor (n.trad.).
142
înţelegere a lumii interacţiunilor, de conştientizare a pericolelor,

de anticipare a întâmplărilor sorţii, cu ajutorul cunoştinţelor
împărtăşite. Dar care sunt deci aceste piedici care trebuie evitate
pentru a deveni erou? Ne-o vor spune cărţile de joc. Analiza lor
ne va dezvălui multe despre muncile herculeene care-l aşteaptă
pe orice părinte, despre misterele care trebuie dezlegate, dar şi
despre angoasele societăţii noastre, şi chiar şi despre intenţiile
celor care-au conceput jocul.
Jocul belgian al gâştei: gândire reflexivă şi dezbatere

Versiunea belgiană a jocului se cheamă: Felix, Zoe, Boris şi-
ai voştri. Jocul conţine 75 de cărţi cu întrebări despre relaţiile
interfamiliale, 34 de cărţi cu întrebări despre relaţiile cu lumea
din afară, 41 de cărţi despre igienă, creşterea copilului şi sigu-
ranţa sa, şi, în sfârşit, 30 de cărţi albe. Fiecare jucător primeşte un
pion-copil pe care trebuie să-l facă să înainteze. La începutul
jocului fiecare jucător trebuie să enunţe un obiectiv pe care
trebuie să-l atingă pionul-copil (exemple: aş vrea ca copilul meu
să fie independent; ca fiica mea să aibă rezultate mai bune...),
parcursul reprezentând împlinirea traseului său educativ indi-
vidual. Aruncarea zarurilor şi ajungerea într-o căsuţă determină
tipul de întrebări la care părintele trebuie să răspundă, ştiind că
nu-şi poate folosi decât o dată jokerul. Unele căsuţe marchează,
ca în orice joc al gâştei care se respectă, opriri, întoarceri sau
înaintări spectaculoase. Pentru fiecare întrebare, întâi răspunde
părintele, apoi se angajează o discuţie cu ceilalţi părinţi, în ideea
că acest schimb de replici este formativ şi încurajează sau
antrenează schimbări de comportament. Acest joc al gâştei
insistă pe ideea că nu există „răspunsuri bune” şi că criteriile
depind în mare parte de animatorul grupului şi de poziţia sa. Nu
toate răspunsurile sunt corecte, dacă am crede acest lucru ar
însemna să nu ţinem seama de presiunea societăţii, fie că ea se
exprimă prin reprezentări, prin vocea animatorului sau prin
143
presiunea grupului. Să recunoaştem totuşi că s-a acordat o atenţie

specială redactării întrebărilor care să nu direcţioneze discuţia.
La sfârşitul jocului, animatorul îi pune fiecărui părinte întrebări
despre obiectivul iniţial ales pentru copilul său. Regulile jocului
fiind prezentate, să analizăm câteva din aceste cărţi. Prezentarea
este făcută sub forma unei enigme care trebuie rezolvată:
‐ Anne este un copil adorabil. În curând vă va părăsi pentru a
merge la grădiniţă. Despărţirea va fi dureroasă, atât pentru
dumneavoastră cât şi pentru ea. Cum puteţi face mai uşoară
această despărţire?
‐ Aţi auzit vorbindu-se că elevii din şcoala fiului dumneavoastră
(12 ani) se droghează. Care este reacţia dumneavoastră?
‐ Aurélie (6 ani) şi vecina ei, Émilie, sunt nedespărţite. Émilie vine
la voi în fiecare după-amiază. Câteodată vă deranjează aceste
vizite. Vorbiţi despre asta cu părinţii lui Émilie, cu copilul...?
Analiza parentalităţii şi a neliniştilor pe care le provoacă se
poate face plecând de la o analiză tematică a întrebărilor puse.
Presupunem că aceste întrebări nu au fost alese la întâmplare şi
că ele reflectă un ansamblu de situaţii, care, potrivit specialiştilor,
ar putea să le creeze probleme părinţilor. Dacă lăsăm deoparte
cărţile cu întrebări de igienă, rămân 100 de cărţi care sondează
relaţiile, dintre care 15 cu referire la părinţii despărţiţi (recăsă-
toriţi sau nu). Sunt abordate chestiunile pensiei alimentare,
poziţia problematică a tatălui vitreg sau a mamei vitrege, distri-
buirea sarcinilor în custodia alternativă... teme care într-adevăr
populează cotidianul relaţiilor. La acestea se adaugă conflictul de
valori cu bunicii şi cărţile despre definirea rolurilor tată-mamă
(14 cărţi). Vom da un exemplu care ilustrează tonalitatea acestor
cărţi: „De la naşterea lui Benjamin, în vârstă de şase luni, soţul
dumneavoastră n-a pus încă mâna să-l hrănească cu biberonul, să-l
schimbe... Ce credeţi despre asta? Cum reacţionaţi?” Un al treilea vector
ocupă şi el o mare parte a scenei, acela al limitelor şi al încălcării
lor de către copii: furturi, tabagism, minciuni, droguri, atracţie
144
pentru violenţă, şmecherii, limbaj grosolan... toate aceste situaţii

necesită anumite răspunsuri din partea părinţilor, despre care ei
vor discuta. Adolescenţa şi riscurile ei de ieşire din matcă
creează îngrijorare. În ceea ce-i priveşte pe copiii mici, se contu-
rează patru mari teme: problema separării şi riscul de ataşament
exagerat; autonomizarea treptată a copilului şi eventuala împo-
trivire a părinţilor; situaţiile de pierdere a stimei de sine prin care
trec copiii; rivalităţile între copii. Mai apar, marginal, fricile
copilăriei şi întrebările legate de sexualitate. Perioada 7-14 ani
este puţin prinsă, ca şi cum cei care au redactat întrebările ar fi
plecat de la ideea că există o perioadă de latenţă. În mod surprin-
zător, nu vedem nici o aluzie la entuziasmul copiilor de această
vârstă pentru mărcile vestimentare, pentru privitul la televizor...
Ultima categorie de întrebări evocă aşteptările părinţilor faţă de
profesionişti, ceea ce s-ar putea numi mizele co-educaţiei, inclu-
zând o confruntare a valorilor educative. Formularea răspun-
surilor este în general una deschisă şi permite luări de poziţie
diverse. S-ar putea crede că respectiva metodă dă frâu liber
expresiei parentale, oricum, ea este foarte interactivă şi îl situea-
ză pe părinte pe o poziţie reflexivă, ceea ce-l fereşte să se impreg-
neze în mod pasiv de replici „corecte”. Situaţiile propuse nu sunt
situate într-un context socio-economic, părintele este un părinte
„obişnuit”, uneori divorţat, dar aceasta este singura particula-
ritate prezentată. În rest, situaţiile sunt generalizante, aproape
banale şi scrise fără vreo nuanţă particulară.
Versiunea franceză prezintă diferenţe? Ea a fost concepută
în 2002 de un grup de părinţi din zona Nantes-ului, care locuiesc
într-un cartier HLM, cu ajutorul profesioniştilor.
Jocul francez al gâştei, rezolvare a problemei şi „bună

practică”
Lucrurile se schimbă o dată cu varianta franceză, atât în
formă cât şi în fond. În formă pentru că în Franţa, în funcţie de
145
răspunsurile date, vor exista învingători şi învinşi. În fond,

deoarece e vorba despre reperarea „bunelor practici” şi a
valorilor care trebuie promovate. Animatorul trebuie să repete că
nu există o singură soluţie la problema pusă, însă totul în
desfăşurarea jocului dezminte acest principiu. Numele dat
acestui joc al gâştei este „parents en jeu” (părinţi în joc), un nume
ce nu poate să nu atragă comentariile psihanaliştilor, care ştiu că
inconştientul nu ţine seama de ortografie („parents enjeu” =
părinţi-miză). Tabla de joc este formată din 36 de cărţi împărţite
în cinci teme (fiecare cu o altă culoare): violenţă, consecvenţă,
respect, comunicare, autoritate. Alegerea acestor valori indică o
primă abordare normativă care se detaşează de abordarea
belgiană ce vorbea despre „relaţii intrafamiliale, relaţii cu cei din
afară”. Aici valorile sunt alese şi considerate ca centrale. Jocul
este considerat pedagogic şi detaliază pentru animator fiecare
din teme. Astfel, tema autorităţii părintelui trebuie să respecte
zece principii: acesta trebuie să prescrie interdicţii în interesul
copilului; să asigure respectarea regulilor în viaţa de familie; să-
şi păstreze autoritatea fără a recurge la violenţă; să ridice vocea;
să fie un model; să impună limite; să se facă ascultat de către
copiii săi; să stabilească o relaţie de încredere; să se considere cel
mai puternic; să atribuie responsabilităţi. Un ghid al părintelui
perfect se regăseşte în fiecare din tematici, iar în repertoriul
termenilor utilizaţi recunoaştem pedagogia practică a specia-
liştilor. În ce măsură părinţii au participat şi au asimilat această
filosofie? Jocul este prezentat drept o creaţie a părinţilor, însă
structura sa dezvăluie influenţe majore ale domeniului asistenţei
sociale. Jocul pune faţă în faţă două echipe de părinţi. Fiecare
echipă alege o întrebare, se pune de acord în privinţa răspun-
sului ales şi argumentează. Restul jucătorilor hotărăsc dacă să i
se acorde sau nu un punct. Citim în instrucţiuni că „dacă răspun-
sul este greşit”, cealaltă echipă poate să răspundă şi să câştige
jetonul. Aşadar există totuşi răspunsuri corecte şi răspunsuri
146
greşite, şi modul în care sunt formulate variantele propuse nu-i

lasă nicio îndoială unui profesionist în privinţa alegerii corecte.
Iată câteva exemple care vin să ilustreze această afirmaţie:
‐ „Miguel, 25 de ani, este un tânăr fără slujbă, fără ambiţie, fără
un scop în viaţă. El locuieşte încă împreună cu părinţii, care
lucrează pentru a acoperi toate nevoile familiei. Tatăl nu mai
poate suporta să-şi vadă fiul în această stare. Voi ce aţi face în
situaţia de faţă?” (Carte autoritate). Variantele propuse sunt
următoarele: „Tatăl îi spune că ar trebui să se gândească serios
la viitor” sau „îi spune că el n-o să trăiască o veşnicie şi nu va fi
mereu acolo să-l ajute”; sau „vorbeşte cu soţia lui ca să-l alunge
de la ei”, sau „îi propune să-l ajute să-şi găsească de lucru”.
‐ „Tatăl lui Maximilian, în vârstă de 10 ani, care locuieşte cu
mama sa, observă că fiul său, pe care-l vede o dată la
cincisprezece zile, are vânătăi pe braţe şi pe spate. Ce-aţi face în
această situaţie?” (Carte violenţă). Variantele propuse sunt:
„tatăl îşi întreabă fiul, care îi spune că a căzut pe când se bătea la
şcoală cu colegii săi” sau „tatăl îi cere explicaţii fostei soţii” sau
„tatăl nu spune nimic, el crede că fiul lui a căzut sau că s-a bătut
iar” sau „tatăl îl duce la medic ca să-l examineze”.
‐ „Mamei lui Rachid, 4 ani, i se pare că băieţelul e cam obosit şi nu
prea are poftă de mâncare de o săptămână, şi îi atrage atenţia
soţului său. Ce aţi face în această situaţie?” (Carte respect)...
„Părinţii îi explică lui Rachid că sâmbătă şi duminică vor sta toţi
acasă să se odihnească. De data asta n-o să meargă ca de obicei să
facă turul lacului” sau „mama lui Rachid este îngrijorată şi îl
duce la medic ca să-i prescrie nişte vitamine, pentru ca Rachid să
mănânce mai bine” sau „tatăl îşi linişteşte soţia şi îi spune că
poate e din cauza lunii. Rachid o să se simtă mai bine în două-
trei zile, trebuie dus mai devreme la culcare”.
‐ „Hassan, 7 ani, bate mingea ziua în amiaza mare sub geamurile
bătrânicii de la parter. Aceasta îi cere să plece de-acolo. Mama e
pe-aproape. Ce-aţi face în această situaţie?” (Carte portocalie de
147
comunicare)... Aveţi de ales între: „Ţi-a spus să pleci, du-te şi

joacă-te în altă parte” sau „abia a ieşit din spital, e obosită,
trebuie să avem răbdare cu ea, dar nu ţi-a zis-o cu răutate” sau
„Ce-ar fi să lăsăm mingea şi să mergem să-i facem o scurtă
vizită”.
Aceste câteva exemple, luate din fiecare temă, arată că nu
există cale de ieşire, soluţia, „soluţia bună” se impune, asociată
unei încercări de a modela comportamentele şi de a promova
sentimentele pozitive care favorizează traiul în comunitate, ca în
ultimul exemplu. Recurgerea la terţul specialist (adesea medicul)
este puternic sugerată ca reflex. Acest joc al gâştei conţine şi
cărţi-ghicitoare, al căror conţinut nu lasă nici o îndoială în pri-
vinţa mesajelor subliminale transmise. De exemplu, dacă trageţi
cartea „Ghiciţi persoana” iar primul indiciu e „pentru copil”, al
doilea „însoţitor”, al treilea „în cartier”, răspunsul câştigător este
„educator”... Tocmai aţi câştigat cu uşurinţă un punct. „Ghiciţi
locul”, care trebuie găsit pe baza indiciilor va fi „planning fami-
lial”; răspunsul la „Ghiciţi structura” va fi „medicii lumii” sau
„SOS femei”. Acest joc poartă amprenta specialiştilor chiar dacă
el este prezentat ca o creaţie a părinţilor şi aceştia au participat
efectiv. Însă aici se reflectă o întreagă viziune a cartierelor, o
viziune populistă (existenţa credinţelor naive), unde adulţii nu
iau în seamă semnele emise de copii, amână pe mâine ceea ce
poate face azi, îşi schimbă atitudinea şi sunt deci inconsecvenţi.
Alegerea prenumelor marchează integrarea în cartier, prenumele
străine sunt foarte frecvente, segmentul vizat este în principal cel
al imigranţilor. Ştim foarte bine care sunt limitele lecturii critice
pe care o facem, însă considerăm că acest instrument ar fi mult
mai interesant fără alegerea răspunsurilor posibile. Situaţiile
abordate sunt concrete, vii, actuale, ele vin în mod plauzibil de la
părinţi şi corespund unor experienţe trăite, însă deschiderea dată
de întrebarea „cum aţi proceda?” îşi este suficientă, doar dacă nu
îmbrăţişăm ideea că parentalitatea trebuie să se desfăşoare
148
conform normelor stabilite de experţii în parentalitate. Eşanti-

onul de variante propuse este poate emanaţia directă a anumitor
grupuri, însă scoase din context ele capătă o conotaţie diferită.
Nu ştim, de altfel, ce argument a stat în spatele alegerii unuia sau
altuia dintre răspunsuri. Ni se va putea replica, bineînţeles, că
părinţii nu sunt constrânşi de aceste formulări, însă asta ar
însemna să nu ţinem seama de apăsarea normei (concretizată
prin punctul câştigat), iar dacă recunoaştem că aceste răspunsuri
nu constituie o referinţă, atunci de ce să le mai propunem?
Părinţii n-ar putea să găsească ei singuri răspunsuri, fără o
structură-cadru, fără o soluţie prestabilită? Au ei chiar atât de
mult nevoie să fie ghidaţi, dirijaţi în concepţiile lor?
Normalizare şi bune practici parentale

Trecerea de la susţinerea parentalităţii la ideea de „bune practici
parentale” ridică o dublă întrebare: aceea a enunţării a ceea ce
este bun (chiar dincolo de normă); şi aceea a evaluării acestor
bune practici pentru a le eticheta ca atare. Ce este norma? Ce este
o „bună practică”? În definiţia dată de dicţionare, norma (din lat.
norma care înseamnă echer, iar ulterior riglă) este starea obişnu-
ită, conformă cu majoritatea cazurilor (definiţia din Petit Robert).
Prin voinţa anumitor factori, sau pur şi simplu prin educaţie şi
din obişnuinţă, fiinţa omenească este înclinată să proclame nor-
me care să precizeze ce este aşteptat în mod normal şi ce nu.
Aceste norme diferă mult în funcţie de epocă, de indivizi şi de
societate. A urma norma însemnă a se plia respectării unei po-
ziţii unanim împărtăşite la un moment dat. Norma subînţelege o
noţiune de putere. Într-adevăr, pentru ca o normă, o regulă de
viaţă să intre în vigoare într-o societate, ea trebuie să fie accep-
tată de cei mai mulţi (legea majorităţii) sau să fie impusă de o
autoritate. Cât despre subiectul care ne interesează, adică educa-
ţia copiilor, este evident că şcoala şi PMI au dictat norme
149
privitoare la copil. Să luăm, de exemplu, somnul copiilor, astăzi

se obişnuieşte ca aceştia să fie culcaţi pe spate, pentru a evita
moartea prin sufocare a sugarului. După decenii de tatonări,
această nouă normă se impune şi înlocuieşte norma culcatului pe
burtă. Vedem deci că normele nu sunt statice, ele fac obiectul
unei permanente construiri, reconstruiri, însă la un moment dat
se impun ca fiind comportamentul aşteptat. Dacă reluăm exem-
plele noastre din jocul gâştei în varianta franceză, norma maternă
aşteptată vrea ca mama să se interpună între copilul său şi bă-
trâna doamnă deranjată de zgomot, să-i dicteze copilului său o
atitudine de respect faţă de adult. Abaterea de la normă ar fi să-l
lase pe copil să se joace sub geamurile doamnei, sau, mai rău, să-i
spună acesteia că copiii au dreptul să se joace şi să facă gălăgie
ziua.
Aţi spus „bună practică”?

După părerea noastră, trecem de la ideea de normă la ideea
de bună practică atunci când apare o ierarhie a normelor. Norma
aşteptată este, după cum tocmai am văzut, aceea a intervenţiei
mamei; „buna practică” este inclusă în ideea că asta nu ajunge şi
că răspunsul potrivit constă în inculcarea unui comportament
anume, socotit drept ideal: „Ce-ar fi să lăsăm mingea şi să mergem
să-i facem o scurtă vizită”. Buna practică constă în a-l încuraja pe
copil să lase joaca şi să adopte un comportament mai responsa-
bil, matur, civic (aşa se spune în prezent), gândindu-se la faptul
că bătrânii se simt singuri. În toate domeniile suntem copleşiţi de
ghiduri de bune practici: sănătate, turism, sport, bune maniere,
educaţie... Am păşit în era atitudinii corecte. „Nu e lucru uşor să
definim conceptul de bună practică, pentru că el suprapune mai
multe realităţi” (Abdoulaye, 2003). S-a putut spune că bunele
practici erau de fapt exemple de procedee şi de conduite care au
deschis perspectiva unor reuşite: „bune practici” va fi atunci
apropiat de „cele mai bune practici” (best practices), termen foarte
150
în vogă în ţările anglo-saxone, şi mai ales în Statele Unite, unde

este definit pur şi simplu ca ceva care funcţionează. Se consideră
că aceasta este, în cazul respectiv, cea mai bună practică posibilă.
În alte părţi, o bună practică a fost definită, mai amplu, ca o abor-
dare, adesea inovatoare, care a fost experimentată şi evaluată şi
care se presupune că va avea succes şi în alte contexte. Este
inovaţia care permite îmbunătăţirea prezentului şi care, graţie
acestui lucru, are (sau poate avea) valoare de model sau de
standard într-un sistem dat. De fapt, există o oarecare apropiere
între bună practică şi inovaţie, care face ca ele să fie asimilate în
multe programe. Conceptul de bună practică pare să se apropie
de acela de model. Nu e nimic suprinzător în promovarea
calităţii educaţiei ca scop, în faptul că specialiştii sunt însufleţiţi
de căutarea unei ameliorări continue a luării în grijă a copiilor.
Aceasta a fost perspectiva din care UNESCO a iniţiat campanii
de strângeri de fonduri şi de difuzare a bunelor practici în
materie de educaţie, pentru perioada 2001-2007. „Se pune totuşi
problema contextului global de punere în faptă a practicilor: de
exemplu, care este ponderea culturii, a economicului şi a soci-
alului în reuşita sau în eşecul practicilor? La fel, se poate pune şi
problema referenţilor pentru evaluarea practicilor analizate:
aceste practici sunt cele mai bune pentru cine? Şi în raport cu ce
criterii? Cine stabileşte aceste criterii şi pe ce baze? Sunt tot
atâtea întrebări care permit, o dată lămurite, conştientizarea posi-
bilelor deformări, legate de judecăţile de valoare, care pot falsifi-
ca rezultatele scontate, dar şi, eventual, evitarea lor. În cele din
urmă, se ajunge la a pune întrebări despre reprezentarea con-
cretă a acestor practici pe care o au cei care le încurajează, despre
criteriile de selecţie sau de evaluare pe care le avansează şi
despre justificarea pe care o dau alegerii făcute”. Dacă aceste
întrebări se pun în privinţa educaţiei şcolare, ele vor fi reluate şi
în ceea ce priveşte educaţia familială. Cum se va face evaluarea
pertinenţei şi eficacităţii bunei practici propuse părinţilor? Sub
151
pretextul bunelor practici, nu asistăm oare pur şi simplu la o

încercare de moralizare a familiilor?
Dacă ne întoarcem la jocul nostru francez al gâştei legat de
parentalitate, observăm că părinţii sunt stimulaţi să dezvolte
bune practici în cinci domenii: reperarea violenţei, căutarea unei
consecvenţe în educaţie, respectul, calitatea comunicării, folosi-
rea autorităţii. Principiile care se desprind din ghidul animato-
rului de grup enunţă aceste bune practici la care trebuie să se
ajungă. Să le reluăm pe scurt, căci ele pun în discuţie legătura
dintre obligativitatea educaţiei şi drepturile copilului, legătură
pe care se bazează, pare-se, contemporanii noştri, profesionişti
sau părinţi.
‐ În domeniul autorităţii, ghidul pedagogic proclamă un
ansamblu de bune practici pentru părinte, printre care: să
prescrie interdicţii în interesul copilului; să asigure respec-
tarea regulilor în viaţa de familie; să-şi păstreze autoritatea
fără a recurge la violenţă; să ridice vocea; să fie un model;
să impună limite; să se facă ascultat de către copiii săi; să
stabilească o relaţie de încredere; să se considere cel mai
puternic; să atribuie responsabilităţi.
‐ Respectul presupune ca părintele: să recunoască nevoile
copilului; să accepte diferenţele de opinie; să-i lase copi-
lului spaţiu să se desfăşoare; să vegheze la evoluţia copi-
lului; să conteze pe celălalt.
‐ Comunicarea, considerată esenţială pentru buna funcţio-
nare a familiilor, implică ca părintele: să vorbească cu
copilul pentru a încerca să-l înţeleagă; să-i ofere tandreţe,
alinturi, pupici, afecţiune, atenţie; să-şi justifice atitudinile;
să reacţioneze, să nu rămână indiferent; să găsească cuvin-
tele potrivite pentru a-i conferi un sentiment de siguranţă.
‐ Reperarea violenţei este considerată o sarcină a părinţilor,
care trebuie să-i recunoască semnele. Violenţa înseamnă,
conform autorilor acestui ghid: a nu-i păsa nimănui de
152
tine; a nu avea vreo importanţă; a abuza de forţă; a fi

victima agresiunilor; a lovi, a plesni, a închide în casă.
‐ În fine, acest ghid dă sfaturi pentru atingerea unei consec-
venţe în educaţie. Părinţii trebuie: să definească între ei
nişte reguli în privinţa copiilor şi să le respecte; să nu
spună ceva ca apoi să se contrazică în secunda următoare;
să se pună de acord, adulţii din preajma copilului; să nu
spună una şi să facă alta (Sursa: ghidul pedagogic „părinţi
în joc”).
A fi un bun părinte presupune aşadar să recunoşti nevoile
copilului, să-i laşi spaţiu să se desfăşoare, să vorbeşti cu el, să
accepţi diferenţele de opinie, dar şi să impui interdicţii, să faci ca
regulile să fie respectate, să impui limite, să te consideri cel mai
puternic, să fii un model... Ciudat exerciţiu care asociază contra-
riile, care încearcă să împace, pe de o parte recunoaşterea şi
emanciparea fiecăruia, egalitatea dintre părinţi şi copii, cu o
postură educativă care presupune un soi de diferenţă de nivel
între generaţii, între cel care educă şi cel care este educat. Pentru
a le putea propune contemporanilor noştri bune practici de
educaţie, ar mai trebui şi să aflăm care este tipul de educaţie care
poate fi răspândit în contextul actual, în care vedem apărând noi
drepturi ale copilului.
Meseria de părinte: caut echilibrist cu experienţă

Cultura noastră democratică afirmă egala demnitate a tuturor
fiinţelor umane şi face ca copilul să fie considerat drept un
„seamăn”, mai ales după convenţia din 1989 care îi atribuie
copilului noi drepturi. Aceste noi drepturi sunt mai ales noi
libertăţi (dreptul la opinie, dreptul de asociere, dreptul de acces
la informaţie, dreptul la corespondenţă privată...), care pot intra
în conflict cu drepturile protective. Cum se poate împăca elibe-
rarea de constrângeri cu consolidarea protejării copilului, care
153
presupune ca părintele să se situeze pe o poziţie de autoritate?

Cum poate fi copilul considerat un seamăn, recunoscând în
acelaşi timp că el este cineva diferit? Cum poate fi el văzut şi ca
subiect al legii şi ca obiect al bunăvoinţei? În centrul nehotărârii
părinţilor şi a îngrijorării lor se află problema articulării dintre
aceste două tipuri de drepturi: drepturile-libertăţi şi drepturile
protective. Unii părinţi nu mai reuşesc să găsească calea de
mijloc, aşa după arată foarte bine mărturiile următoare:
‐ „Iniţial îi spun nu, nu poţi face asta, şi atmosfera se încinge, şi
eu strig şi el strigă din ce în ce mai tare... şi atunci mă întreb,
care-i diferenţa dacă-l cert sau dacă-i explic cu frumosul? Nu
mai ştiu cum să fac să fie mai bine pentru el, nu vreau să fiu o
mamă rea, dar îmi spun că nu sunt o mamă bună pentru el. Aş fi
curioasă ce fac ceilalţi părinţi, dacă există vreo reţetă”.
‐ „Nu ştiu dacă e un moft sau chiar are nevoie, am refuzat ce-mi
cerea, dar în cele din urmă mi-am zis, pe ce temei pot să-i impun
părerea mea?”
Să asculţi, să înţelegi, să auzi dar şi să călăuzeşti, să serveşti
drept model. Părinţii nu mai ştiu până la ce punct copilul le
poate fi egal. Din lipsă de ceva mai bun şi pentru că nu pot
inventa o nouă practică a autorităţii, ei vin să caute reţete, „bune
practici”, cum ar spune specialiştii. Însă aceiaşi specialişti, care
proclamă uneori o întoarcere în trecut (la „Nu”), neputând să
inventeze prezentul, au probat ei oare practicile pe care le
propun? Bruno Bettelheim (1987), în cartea sa Pour être des
parents acceptables afirma: „Părinţii trebuie să se dezbare de ideea că
există metode verificate, în stare să dea rezultatele scontate dacă sunt
corect aplicate. Tot ceea ce ei fac împreună cu şi pentru copilul lor
trebuie să ţină cont de specificul situaţiei şi de relaţia pe care vor s-o
aibă cu acesta... Creşterea copiilor este o întreprindere creativă, o artă
mai degrabă decât o ştiinţă”.
Se pare că această atitudine este depăşită, vedem apărând
un nou discurs care elogiază „bunele practici”, spunându-le
154
părinţilor că totuşi ei sunt aceia „care ştiu cel mai bine ce este
bine pentru copilul lor”. Nu cumva acest dublu discurs e disonant?
Conceptul de parentalitate pozitivă

Canadienii sunt cei care au inventat termenul de parentalitate
pozitivă (Daly, 2006), dintr-o perspectivă de optimizare a paren-
talităţii. Pentru economia textului, nu vom relua decât partea
consacrată primilor ani ai copilăriei. Găsim, în documentele
redactate de experţii europeni în probleme de familie şi de
miniştrii europeni de resort, o schiţă a ceea ce ar trebui să fie o
parentalitate pozitivă. Parentalitatea pozitivă pentru copiii sub
trei ani se articulează în jurul a patru procese:
‐ efectivitatea şi autenticitatea părinţilor;
‐ sensibilitatea părinţilor;
‐ sincronizarea şi practicarea interacţiunii eficiente în mod
repetat;
‐ calitatea afectivă a schimburilorinteracţiunilor.
„Ideea majoră a principiului efectivităţii şi a autenticităţii
părinţilor este de a depăşi noţiunea de ataşament descrisă pe larg
în lucrările de psihologie infantilă, pentru a se apleca mai mult
asupra înţelegerii pe care părinţii o au asupra rolului lor în
dezvoltarea copilului. Sinceritatea ataşamentului este esenţială şi
se manifestă prin intermediul atitudinilor de interes faţă de copil
şi de dirijare a atenţiei către acesta... Sensibilitatea reprezintă
capacitatea părinţilor de a percepe şi de a interpreta semnalele şi
intenţiile copilului, de a reacţiona prompt şi corespunzător...
Conceptul de sincronie vine în prelungirea celui de sensibilitate.
Interacţiunile între părinte şi copil vor fi cu atât mai puternice cu
cât ele vor ţine seama de o relaţie contingenţială temporală foarte
precisă. Acest concept se bazează pe atenţia manifestată de
părinţi cu privire la copil şi pe practicarea sistematică a interacţi-
155
unii eficiente repetate”. Respectivul principiu se fundamentează

pe două aspecte teoretice:
‐ copilul, chiar dacă foarte mic, este o fiinţă activă, evoluând
prin sine, eficient, iar dezvoltarea sa este strâns legată de
capacitatea de a acţiona asupra mediului în care trăieşte;
‐ mediul fizic şi social face parte integrantă din dezvoltare,
graţie rolului său de filtru al modurilor de comportament.
Cel de-al patrulea factor – calitatea afectivă a interacţiu-
nilor – a fost deja descris pe larg în psihologia copilului. Anumite
interacţiuni între părinţi şi copii sunt favorabile calităţii afective:
‐ exprimarea emoţiilor clar destinate copilului şi adaptate la
purtarea sa, cum ar fi: mulţumirea, nemulţumirea, îndoiala
sau nelămurirea, prin mimică, cuvinte şi gesturi;
‐ bucuria resimţită şi clar exprimată, ca răspuns direct pentru
copil;
‐ căldura afectivă, o atitudine pozitivă manifestată faţă de
copil prin mângâieri, prin îmbrăţişări, săruturi, prin adop-
tarea unui ton al vocii şi a unui vocabular care exprimă
tandreţe;
‐ atitudinile afective de protejare (alinarea plânsului, pro-
tecţie împotriva stimulilor anxiogeni, controlarea fricilor)
evitând cât de mult se poate atitudinile punitive stricte şi
violente şi reacţiile de respingere.
Capitolul consacrat primilor ani ai copilăriei se încheie
astfel: „optimizarea parentalităţii prin tratamentul corespunzător
al copiilor înseamnă deci integrarea activă şi globală a acestor
patru procese”.
Toate etapele copilăriei expun astfel preceptele a ceea ce
trebuie să fie o „parentalitate pozitivă”, fiind vizate cu precădere
două categorii: familiile care prezintă un risc de tratament
necorespunzător şi familiile cu risc de marginalizare socială. În
acest raport copilul este prezentat ca o fiinţă activă şi capabilă,
actor în lumea care-l înconjoară. Trebuie deci făcut tot posibilul
156
pentru a-i conferi o autoritate şi a condamna metodele educative

coercitive. „În privinţa a ce înseamnă părinţi buni, cercetătorii au
lansat, de-a lungul timpului, forme de parentalitate autoritare,
apoi mai permisive, pentru a ajunge în prezent să laude un
echilibru între aceste două poziţii. Cercetarea contemporană
tinde să preconizeze la părinţi o atitudine autoritară în sensul
bun al termenului, descrisă ca receptivă şi totodată exigentă,
afectuoasă dar coerentă în modul de a stabili şi de a face să fie
respectate direcţiile, limitele şi aşteptările corespunzătoare. Este
recunoscut în prezent faptul că mai importantă este comunicarea
între părinţi şi copii decât ţinerea în frâu a copiilor. Una dintre
ideile centrale din zilele noastre este aceea că copiii ar trebui să le
vorbească părinţilor despre activităţile lor zilnice. Atitudinea
afectuoasă şi recunoaşterea sentimentelor copilului de către
părinte constituie verigi importante dintr-un proces în care
părinţii acţionează, copiii reacţionează şi părinţii reacţionează la
rândul lor”.
A luat naştere lumea bunelor sentimente, a bunei comu-
nicări, a bunei înţelegeri între părinţi şi copil. La acest Eden
familial n-ai cum să nu aderi. Rămâne de aflat cum poate fi el
creat şi dacă acest ideal în funcţie de care vor fi evaluaţi efectiv
părinţi în carne şi oase nu riscă să instaureze o tiranie a
modelului.
157
6
Parentalitatea şi protecţia copilului
Pentru a străbate lumea,

oamenii trebuie să aibă
hărţi ale lumii.
Walter Lippmann
În căutarea competenţelor parentale

În domeniul protecţiei copilului, problema competenţelor paren-
tale, sau mai degrabă lipsa acestora, domină practica, pentru că
orice intervenţie ar trebui să se bazeze pe o evaluare a deficien-
ţelor sau a riscurilor pe care le prezintă mediul familial. Când
spunem că interesul pentru acest subiect este mare, asta nu
înseamnă însă că instrumentele de evaluare sunt explicite. De
unde şi problema etalonului pentru parentalitate, chestiune din
ce în ce mai prezentă în textele de lege. Articolul 19 din legea din
6 martie 2007 care reformează sistemul de protecţie a copilului
prevede că „oferirea unuia sau mai multor servicii prevăzute în
legea de faţă este precedată de o evaluare a situaţiei, care ia în
calcul starea minorului, situaţia familiei şi sprijinul pe care-l
poate solicita apropiaţilor”. În articolul 2 din aceeaşi lege se
precizează că „minorii vizaţi sunt aceia a căror sănătate, sigu-
ranţă, moralitate riscă să fie periclitate, sau a căror educaţie ori
dezvoltare afectivă riscă să fie grav compromise”. În sfârşit,
articolul 14 face referire directă la evaluarea competenţelor în
aceşti termeni: „Cu toate acestea, atunci când părinţii prezintă
dificultăţi relaţionale şi educaţionale grave, severe şi cronice,
159
evaluate ca atare conform cunoştinţelor actuale, care le afectează

pe termen lung capacităţile de exercitare a responsabilităţii paren-
tale, poate fi instituită o măsură de încredinţare a copilului unui
serviciu sau unei instituţii, pe termen mai lung, spre a-i permite
copilului să beneficieze de o continuitate relaţională, afectivă şi
geografică în locul unde trăieşte, din momentul în care este
adaptat nevoilor sale imediate şi de viitor”. Folosirea repetată a
termenilor de măsură, evaluare, competenţe arată în ce măsură
ideea se dezvoltă şi se impune ca un imperativ. Însă elementele
care ar permite măsurarea nivelului de dezvoltare al copilului,
fie înainte, fie în timpul unei eventuale măsuri educative, rămân
să fie furnizate. Aşa cum lipsesc şi elementele care ar permite
stabilirea momentului precis în care un părinte îşi pune copilul
în pericol din acest punct de vedere şi care sunt competenţele
parentale minime cerute. Franţa este extrem de reticentă în
această privinţă în a formaliza instrumentele de evaluare. Ca să
ne convingem e suficient să le propunem intervenienţilor un
sondaj pentru a măsura reticenţa globală à propos de acest
subiect. Două axe de respingere se conturează cu uşurinţă: cea
dintâi se referă la unicitatea fiecărui caz, ireductibilă oricărei
grile de analiză; cea de-a două evocă riscul de etichetare a indi-
vizilor. Lucrătorii sociali se tem ca nu cumva, folosind astfel de
grile, să categorisească în mod arbitrar şi normativ familiile, şi
această temere trebuie să rămână, pentru a evita orice abatere.
Cu toate acestea, o judecată există, în surdină, subiectivă şi
inefabilă, şi n-avem nici o garanţie că această metodă nu este la
fel de periculoasă ca nişte itemi clar enunţaţi, care ar putea astfel
să fie contrazişi. Evaluarea implicită, prezentă în rapoarte sub
forma prudentă a observaţiilor personologice, este oare mai puţin
arbitrară şi normativă? Să luăm câteva exemple de formulări
luate din rapoarte. Putem citi:
‐ „Doamna este labilă, nu este în stare să-şi administreze banii”;
160
‐ „Doamna X susţine că familia o dă la o parte. Ni s-a adus la

cunoştinţă că această impresie a ei nu este întemeiată şi că
Doamna X este o persoană foarte încăpăţânată, face numai cum o
taie capul”;
‐ „Doamna Z vrea să pară încrezătoare, arătând că lucrurile stau
mai bine cu fiul ei, atitudine care confirmă faptul că refuză să
vadă situaţia”;
‐ „Doamna este foarte apropiată de fiul ei, această relaţie cu
caracteristici fuzionale a început cu siguranţă de când copilul era
foarte mic şi pune la îndoială dezvoltarea individualităţii acestuia”.
Aceste scurte observaţii care împănează rapoartele îi
menajează mai mult pe subiecţi decât o listă de puncte critice?
Nimic mai îndoielnic, căci principiul contradicţiei este mai greu
de aplicat atunci când subiectul nu ştie ce înseamnă termenii de
fuziune, individuaţie, denegare, sau când propriile sale senti-
mente sunt contestate de persoane menţionate dar neidentificate.
Comentariile aluzive, conţinuturile implicite sunt la fel de
invalidante ca şi criteriile utilizate ad literam, în spiritul unei
logici de cuantificare excesivă. Michel Huyette, magistrat, într-un
articol intitulat „le contenu des écrits” (2001) dă câteva exemple
de lipsă de claritate a unor rapoarte şi de probleme pe care acest
stil i le pune în ceea ce priveşte înţelegerea:
‐ „Domnul V este internat într-o clinică de psihiatrie unde o va
cunoaşte pe noua sa tovarăşă”. Nu ne îndoim de asta, dar de
ce a fost internat domnul la psihiatrie? Cine a hotărât să fie
internat? A fost dorinţa lui sau a fost forţat? Ce patologie
are? Lucrătorul social nu oferă [nu a căutat?] nici o
precizare, deşi copilul aflat eventual în pericol şi care face
obiectul investigaţiei trăieşte alături de domnul V.
‐ „Pe tot parcursul acţiunii, bunicul apare ca personajul principal
al familiei. Intervenţiile sale pot fi autoritare şi violente”.
În ce privinţă este el autoritar? Cum se manifestă violenţa
sa, verbal, fizic? Împotriva cui se îndreaptă? Au existat incidente
161
recente? dacă da când, cu ce urmări? Din lectura raportului nu

aflăm nimic despre asta. Şi nici judecătorul, ceea ce l-ar putea
determina să umple lacunele din evaluare cu ceea ce-şi închipuie
el. Că intervenientului îi displace să reducă un individ şi
interacţiunile sale la o simplă listă de indicatori, asta ni se pare
îndreptăţit şi benefic, dar că el se amăgeşte în privinţa garanţiei
oferite de neutilizarea aceloraşi grile, asta ni se pare totuşi un
lucru negativ. Orice evaluare a parentalităţii evocă „adesea fără
să recunoască o antropologie (concepţia avută despre om, despre
normă şi abaterile de la normă, despre handicap, despre boală...),
o concepţie despre educaţie, despre indivizi şi grupuri, despre
politici şi acţiuni sociale, despre poziţii ideologice... şi lista
continuă” (Lesain-Delabarre, 2007). Indicatorii subtili, atunci
când sunt enunţaţi, au cel puţin meritul de a scoate la lumină
prejudecăţi, stereotipuri, valori, priorităţi subliminare. Enunţarea
lor poate să permită îmbunătăţirea, criticarea şi chiar renunţarea
la aceia dintre ei care nu sunt deloc adecvaţi la un moment dat
(„conform cunoştinţelor actuale”, spune articolul 14 mai sus
citat) şi într-o anumită cultură.
Înainte de a prezenta şi de a analiza câteva grile de eva-
luare a parentalităţii, să spunem câteva cuvinte despre noţiunea
de competenţă parentală. Noţiunea este recent introdusă în
domeniul social, mai obişnuit să scoată în evidenţă eşecurile,
lipsurile decât să aprecieze competenţele. Cu termenul de
competenţă este la fel ca şi cu cel de parentalitate, face parte
dintre acele cuvinte la modă care trebuie să fie incluse în vocabu-
larul lucrătorului social ideal. A pune accentul pe competenţele
parentale, a le aprecia, a le sprijini şi chiar a face cunoscute,
acestea sunt obiectivele fixate în prezent pentru revalorizarea
acelora care, ani de zile, au făcut obiectul unui fel de discreditare.
Carta din 1999, elaborată de către delegaţia interministerială
pentru familie, enunţă cu claritate principiile de acţiune şi de
dinamizare şi reaminteşte, încă de la început, care este obiectivul
162
urmărit: „este vorba despre a valoriza prioritar rolurile şi

competenţele părinţilor: responsabilitate şi autoritate, încredere
în sine, transmiterea tradiţiei familiei, stabilirea reperelor,
ocrotirea şi creşterea copilului”. Dacă rolurile părinţilor sunt
precizate, în schimb despre noţiunea de competenţă nu se spune
mare lucru, ca şi cum sensul său ar fi clar pentru toţi. Să zăbovim
totuşi asupra acestei întrebări: ce înseamnă a fi competent? Să
posezi aptitudini speciale de părinte, dar care sunt acestea şi cum
pot fi căpătate? Sunt ele înnăscute sau dobândite? Înseamnă să fii
calificat, avertizat, cunoscător, expert? Sau înseamnă să ştii să te
adaptezi, să exploatezi valori comune, unanim recunoscute, care
ar exprima excelenţa funcţiei parentale? Cine va stabili, cine va
evalua competenţele necesare? După cum vedem, noţiunea de
competenţă, departe de a fi o noţiune consensuală, ridică între-
bări care rămân fără răspuns. Noţiunea de competenţă este
complexă, instabilă. Utilizarea sa în domeniul social corespunde
apariţiei unui nou model de intervenţii axate mai puţin pe
depistarea disfuncţionalităţilor familiale şi mai mult pe punctele
tari care trebuie susţinute. Totuşi, noţiunea de competenţă merită
să fie demontată pe plan teoretic pentru a afla unde ne duce ea.
Or, în domeniul social, există puţine reflecţii teoretice asupra
utilizării acestei noţiuni. Ea este consacrată în sectorul muncii şi
al resurselor şi este frecvent utilizată din 1986 încoace, data la
care a apărut. Ea a ajuns să fie folosită pe scară largă începând cu
anul 1989, prin intermediul raportului profesional de compe-
tenţe, conceput ca un demers inovator care încearcă să concilieze
drepturile individuale ale salariatului şi o administrare în
perspectivă a locurilor de muncă şi a carierelor de către anga-
jator. Legea din 31/12/1991 a oferit raportului de competenţe un
cadru legislativ strict şi protector. Aşadar, în acest domeniu al
experimentării regăsim cele mai multe lucrări teoretice despre
noţiunea de competenţă. Dicţionarul Larousse defineşte cât se
poate de simplu competenţa, drept „capacitatea recunoscută
163
într-un domeniu sau altul, şi care dă dreptul de a emite judecăţi

în acest domeniu”. Competenţa înseamnă deci a fi capabil,
capacitate care se exprimă într-un domeniu anume. Dar ea este şi
cea care oferă acces la o autoritate, aceea de a aprecia justeţea
alegerii de a acţiona într-un sens sau într-altul. Autori precum
Yatchinovsky şi Michard adaugă şi un al treilea element: noţi-
unea de acţiune, notând că „competenţa defineşte capacităţile
necesare pentru exercitarea unei activităţi”. Este evident că
noţiunea de competenţă este o noţiune complexă şi le sugerează
specialiştilor mai multe tipuri de abordare, pe care le-am putea
expune în cinci puncte. Tipologia este cea clasică, însă permite
dezvoltarea unei problematici.
O abordare a competenţei prin cunoştinţele puse în

practică
„Considerăm, în mod convenţional, că, cu cât un individ
ştie mai multe, cu atât el este mai competent. Dacă adoptăm
această abordare prin prisma cunoştinţelor, devine posibilă o
ierarhizare a competenţelor în funcţie de nivelurile absolvite,
diploma certificând atunci dobândirea unei competenţe la un
anumit nivel”. Acest punct de vedere, exprimat de un psiholog
al muncii, se regăseşte în întregul nostru sistem educativ, care-l
creditează cu un plus de competenţe pe acela care posedă o
diplomă. Să transpunem această abordare în domeniul social şi
să ne întrebăm în privinţa competenţelor parentale. Nu există
vreun act de studii, un brevet sau un BAC pentru părinţi, dar
trebuie oare să-i evaluăm pe părinţi în funcţie de cunoştinţele
dobândite despre creşterea copilului? Nu vom fi oare tentaţi să-i
considerăm competenţi pe părinţii care se apropie cel mai mult
de propriile noastre referinţe teoretice? Acest nivel de conceptua-
lizare, deşi interesant, este insuficient, pentru că ştim şi că
dobândirea unor cunoştinţe nu implică automat punerea lor
adecvată în practică. O avem drept mărturie pe această femeie,
164
mamă a cinci copii, care, participând la un grup de discuţii,

afirmă: „Ştiu foarte bine că bătaia la fund este inutilă, că pedeapsa
trebuie să fie pe măsura poznei făcute, a vârstei copilului, că ea trebuie
să fie precedată de un avertisment, dar în practică, în ceea ce mă
priveşte, dau fără să mă gândesc. Copilul întrece uneori măsura în aşa
hal încât nu mă mai controlez. Se alege praful de frumoasele mele
principii educative. Asta depinde şi de copil, fetiţa mea Lisa n-a luat
niciodată bătaie, e foarte cuminte. Cealaltă fiică îmi seamănă mie, e
foarte iute, şi atunci mă înfurii repede, şi la un moment dat nu mai
găsesc altă soluţie decât bătaia”. Această mărturie ne reaminteşte
că, fără îndoială, funcţia parentală implică anumite cunoştinţe,
dar competenţele nu se limitează la cunoştinţe. Ele sunt cunoştinţe
aplicate, iar cunoaşterea nu trebuie niciodată confundată cu
performanţa.
Abordarea exclusiv prin priceperi

Competenţa ar fi ea mai degrabă o treabă de pricepere?
Problema este că priceperea nu prea poate fi redată prin cuvinte.
Este greu de exprimat, de exemplu, îndemânarea olarului,
mirosul oenologului, ca şi priceperea asistentei maternale, clădită
în tăcere zi cu zi. Din această perspectivă, competenţele parenta-
le nu pot fi cuprinse în simplele vorbe ale cuiva. De unde şi
această problemă de fond: cum vor aprecia evaluatoriiiaceste
competenţe parentale discrete, cum vor facilita ei apariţia lor,
exprimarea şi concretizarea lor pentru a le putea evalua? Un
mare număr de intervenţii sunt făcute numai pe baza discuţiilor
şi nu prin observaţii in situ. Riscul este de a confunda verbali-
zarea, sau precaritatea verbalizării cu competenţele propriu-zise.
Abordarea exclusiv prin capacitatea de a rezolva eficient

problemele
Competenţă nu înseamnă şi capacitatea de a rezolva pro-
blemele? „Această abordare preferată de autorii de lucrări de
165
specialitate se situează pe versantul cognitiv al noţiunii de com-

petenţă. Este vorba despre a înţelege strategia de rezolvare de
care cineva se foloseşte înainte de a trece la fapte. Această abor-
dare nu este lipsită de interes pentru domeniul parentalităţii,
ştiut fiind că copilul îl surprinde adesea pe părintele său şi că
educaţia necesită atunci soluţii particulare. Numeroşi autori, printre
care A. D’Iribarne (1989) reperează trei niveluri de competenţă:
‐ Competenţele de imitare, care permit reproducerea fidelă a
acţiunilor fără a le înţelege principiile. Acestea sunt compe-
tenţe care fac posibilă realizarea activităţilor de execuţie,
repetitive, automate, conform unor proceduri prestabilite.
‐ Competenţele de transpunere, care-i permit părintelui,
plecând de la o situaţie dată, să facă faţă situaţiilor nepre-
văzute dar asemănătoare, raţionând prin analogie. În acest
caz este vorba de adaptare, ajustare.
‐ Competenţele de inovaţie, care-i permit să facă faţă unei
probleme noi, fără un model de referinţă, dar căutând o
soluţie plecând de la analiza problemei.
În cadrul grupurilor de discuţie ale părinţilor, este relativ
uşor de reperat aceste niveluri de competenţe. Unii părinţi, aflaţi
în mare dificultate, nu pot decât să reproducă faţă de copilul lor
gesturile simple învăţate de la asistenta de puericultură. Orice
situaţie neaşteptată îi dă peste cap, pentru că nu pot găsi soluţii.
Alţii se miră şi nu înţeleg rezultatul obţinut atunci când
competenţa a fost imitată întocmai la alt copil şi răspunsul a fost
unul diferit: „Nu înţeleg, la fel făcusem şi cu cel mai mare şi nu
merge”. În sfârşit, alţii inventează şi analizează situaţia în funcţie
de fiecare copil în parte: „Câteodată stau în pat şi mă gândesc, eu mă
culc foarte devreme, copiii dorm, în afară de cel mare care se uită la
televizor. Cum nu pot să dorm, mă gândesc la ce am făcut ziua. Şi
câteodată îmi zic, poate că Maxime mi-a zis acel lucru pentru că voia să
se alinte... De obicei nu-mi dau seama pe moment. A doua zi, după ce
m-am gândit, încerc să mă revanşez”.
166
În lipsa unei corecte evaluări a competenţei parentale,

există un ridicat risc de a aştepta de la unii părinţi mai mult
decât pot ei da. De exemplu, a-i face pe părinţi să reflecteze („ce
propuneţi?”) apare ca o capcană atunci când aceştia nu posedă
elementele cunoaşterii sau mijloacele de reflecţie suficiente.
Modelul părintelui reflexiv, autonom şi responsabil se loveşte de
unele realităţi subestimate.
Abordarea exclusiv prin aptitudini

Competent este şi acela care posedă aptitudini. Aptitu-
dinile sunt dimensiuni subiacente individuale, care nu pot fi
observate direct. Atptitudinile se deosebesc de cunoştinţe în
sensul că ele nu depind de nicio cunoaştere specifică prealabilă.
Ele i se dezvăluie individului în momentele de cotitură. Printre
aceste aptitudini am putea cita, bineînţeles „preocuparea mater-
nă primară” descrisă de Winnicot, această stare particulară de
sensibilitate maternă la stimulii infantili. Dar trebuie să remar-
căm cât de în urmă sunt lucrările referitoare la aptitudinile
tatălui şi la cele ale mamei în etape mai puţin cruciale.
Abordarea exclusiv prin „savoir-être”

A fi competent înseamnă, în fine, pentru alţi autori, a face
dovadă de un „savoir-être”, un fel de competenţă intersubiec-
tivă. Pentru profesiunile comerciale este vorba de exemplu de a
dovedi abilităţi relaţionale, calităţi de negociator. În ceea ce
priveşte prima copilărie vor fi privilegiate calităţile de ascultare,
de empatie, de răbdare... Dar pentru părinţi în ce vor consta
aceste calităţi (inter)personale: încredere în sine, autoritate, res-
ponsabilitate, aşa după cum pare să sugereze Carta ministerială?
Aceste diferite abordări ale noţiunii de competenţă nu sunt

suficiente luate izolat, fiecare fiind complementară celorlalte.
Fără a face din noţiunea de competenţă un fel de „de toate
167
pentru toţi”, va trebui totuşi să avem o definiţie plurală. Cea

propusă de Maurice de Montmollin este o sinteză a celorlalte:
„competenţele sunt ansamblurile stabile de cunoştinţe şi de
priceperi, de conduite-tip, de proceduri standard, de tipuri de
raţionament care pot fi utilizate fără a fi învăţate în prealabil”.
Ne vom rezuma la a aplica această definiţie părinţilor recu-
noscuţi de acum înainte ca fiind competenţi. Aceştia posedă
cunoştinţe, priceperi, capacităţi de a-şi rezolva problemele,
aptudini înnăscute sau dobândite, un savoir-être. Dar întregul
comportă diverse grade, variabile în funcţie de individ, variabile
chiar şi în funcţie de copilul vizat în interacţiune. Să nu pierdem
din vedere faptul că un părinte poate fi competent cu un copil şi
să aibă mari probleme cu altul. O dată formulată această definiţie
a competenţelor parentale, trebuie să reamintim câteva caracte-
ristici ale competenţelor. În multe rapoarte putem citi că părinţii
sunt competenţi, fără să se precizeze care sunt competenţele.
Aceeaşi lacună apare şi în formularea „sunt ataşaţi de copilul
lor”, unde nu este caracterizat tipul de ataşament (sigur, nesigur,
evitant...). Or, competenţele sunt delimitate, eşti competent în
ceva anume. Evaluarea competenţelor parentale presupune
identificarea lor în prealabil. Această identificare ar ajuta poate la
evitarea ştergerii lor în cazul unui plasament familial. Şi în
această privinţă, un studiu efectuat pe intervenienţi a dezvăluit
amploarea confuziei. Profesioniştilor le vine foarte greu să
numească competenţe parentale, să spună ce aşteaptă în mod
concret, şi cu toate acestea ei fac zilnic evaluări. Un alt aspect
important care trebuie reamintit este acela că în mare parte
competenţele sunt învăţate. Nu te naşti competent, ci devii, ceea
ce ar trebui să-i facă pe intervenienţi să se gândească la mijloa-
cele acestei învăţări, acestei transmiteri. În sfârşit, competenţa
este o noţiune abstractă şi ipotetică, ea este inferată plecând de la
competenţa observată. Ceea ce pentru parentalitate ar presupune
reperarea sarcinilor aşa-numite parentale şi observarea compe-
168
tenţei într-o situaţie concretă. Nu se poate face o evaluare a

competenţelor parentale doar pe baza a ceea ce spun părinţii,
este nevoie şi de observarea lor. Pentru a încheia această
reflecţie, să adăugăm lucrul cel mai important, şi anume că
competenţa are nevoie de recunoaştere. J. Mechiers şi P. Pharo
(1992) notează: „nu ajunge să te declari competent ca să şi fii.
Pentru a putea vorbi de competenţă, ea trebuie să fie recunoscută
public”. Competenţa nu este un dat, ci rezultatul unei perma-
nente negocieri sociale.
În privinţa acestui ultim aspect, acela al recunoaşterii
competenţei, este evident că schimbarea de direcţie pe care cu-
nosc în prezent serviciile sociale contribuie major la o revalori-
zare a familiilor. În discursul depreciativ care a predominat
multă vreme, nu prea era loc pentru recunoaşterea acestor
competenţe, ceea ce nu înseamnă că ele nu existau. Nu există
competenţă fără succes public, fără recunoaştere socială, compe-
tenţa este înainte de toate o chestiune de cum văd ceilalţi, aşa
după cum aminteşte acest părinte: „nu se vede decât ce merge rău,
ce nu iese, niciodată ce reuşim cu copiii noştri, şi totuşi nu greşim
întotdeauna”.
Într-adevăr, competenţa este în aşa măsură o chestiune de
perspectivă încât poate exista un decalaj între o evaluare obiecti-
vă a competenţelor (enumerate ca atare) şi o percepţie subiectivă
care interzice, potrivit specialiştilor, orice întoarcere în familie a
unui copil dat în plasament. Vom reveni asupra acestui aspect
pentru că analiza acestor decalaje ni se pare esenţială pentru
evaluări. În plan imediat, pentru practica profesională, să atra-
gem atenţia asupra riscurilor de a confunda teoria şi practica.
Poţi fi un părinte care ştie multe, dar nu se descurcă în practică.
Discursul ţinut despre copil şi nevoile sale, chiar dacă este
important, nu ajunge pentru a face din părinte un părinte
competent. S-ar cădea să fie reperate şi posibilităţile părinţilor,
pentru a nu ridica din start ştacheta prea sus. Unii părinţi nu pot
169
să dezvolte decât capacităţi de imitare; alţii vor folosi competenţe

de transpunere, alţii în sfârşit vor putea inventa, inova, lipsindu-
se de ajutorul specialiştilor. Toate acestea ne fac aşadar să reafir-
măm că sprijinirea parentalităţii nu se improvizează, ea necesită
o vigilenţă sporită în privinţa practicilor de intervenţie şi o
permanentă autocritică asupra finalităţii intervenţiei pe lângă
familii, asupra metodelor folosite, a justeţii lor şi a gradului lor
de nocivitate.
De la evaluarea implicită la grilele de competenţe, un

traseu cu hopuri
Fie că vrem sau nu, cu toţii avem în minte modele de familie pe
care le-am trăit, toţi avem despre familie cunoştinţe, idei
prestabilite, valori la care ţinem şi care ne servesc drept cadru de
referinţă, drept filtru pentru lectura şi interpretarea atitudinilor
părinţilor. Acest model de referinţă al familiei, nu ideală, dar
„destul de bună”, pune la originea intervenţiilor asupra fami-
liilor prevenirea. A preveni înseamnă a anticipa, a acţiona cel
dintâi, a o lua înainte pentru a împiedica un pericol mai mult sau
mai puţin distinct. Dar înseamnă şi, al doilea sens al cuvântului
prevenire, starea de spirit a cuiva care are idei preconcepute,
prejudecăţi. Nu strică să reţinem ambele sensuri ale termenului,
pentru că oricui i se poate întâmpla să treacă fără să-şi dea seama
de la sensul pozitiv la cel negativ, de la prevenirea ca ajutor la
prevenirea ca prejudecată împotriva unei persoane. Dificultatea
oricărei intervenţii asupra familiei constă în mare parte în
păstrarea unei poziţii obiective în ţinerea cât de cât sub control a
inevitabilei subiectivităţi. Nimeni nu este la adăpost de o lectură
univocă a situaţiilor, aşa după arată exemplul care urmează. Este
vorba despre o tânără femeie, mamă la 17 ani, care, după ce a
fost primită în centrul maternal împreună cu bebeluşul său, a
părăsit instituţia abandonându-şi copilul acolo. Bebeluşul a fost
170
încredinţat de urgenţă unei familii de plasament. Câteva luni

mai târziu, tânăra femeie îşi găseşte un nou partener şi dema-
rează atunci un proces de refacere a legăturilor şi de stabilire a
unui program de vizite. În anul 1990, mama are un alt copil,
cuplul se mută şi solicită reprimirea definitivă a copilului plasat.
Ce putem citi în dosar? Asistenta de puericultură notează:
„Această tânără familie trece prin multe schimbări: mutarea la
începutul verii, naşterea celui de-al doilea copil, tăierea alocaţiei
de părinte singur, care a condus la o lipsă de cooperare a
cuplului cu PMI, dorinţa celor doi de a se muta din nou până în
iarnă. Toate aceste elemente ne fac să considerăm că întoarcerea
copilului este prematură şi că s-ar cădea să fie menţinut plasa-
mentul copilului”. Dacă analizăm pe scurt această concluzie,
vedem că respectiva evaluare scoate la lumină un număr de
presupoziţii, de valori, care influenţează decizia finală a asisten-
tei. Primul item citat relevă opinia că o familie recent întemeiată
ar avea nevoie de stabilitate geografică. Mai apare şi ideea că
naşterea unui alt copil nu poate decât să-l destabilizeze negativ
pe primul. În fine, evaluarea subliniază importanţa factorului
cooperare-lipsă de cooperare a familiei cu serviciile sociale. Dar
nu este nicidecum evaluată parentalitatea, calitatea interacţi-
unilor cu copilul, progresul lor în timp. Competenţele parentale,
relaţiile copil-părinţi nu sunt descrise, ca şi cum decizia finală nu
de ele ar trebui să ţină seama, ci de datele contextuale situate în
marginea problematicii familiei.
Pentru a ne distanţa puţin de emoţii, de idei preconcepute,
ar trebui poate să reamintim că o evaluare trebuie să fie un
proces continuu şi dinamic, că ea este întotdeauna provizorie. A
evalua, din lat. Valere, înseamnă a determina valoarea, preţul,
importanţa a... A evalua înseamnă deci a aprecia, a face o
aproximare, o estimare a situaţiei. Prin urmare, evaluarea des-
chide un câmp speculativ care nu e lipsit de riscuri. Există
anumite condiţii care mai atenuează din pericolul utilizării sale,
171
printre care trecerea de la o evaluare de unul singur la una

negociată, pluridimensională şi pluridisciplinară; trecerea de la o
anumită clandestinitate a judecăţii la o transparenţă a criteriilor
utilizate; în sfârşit, trecerea de la o judecată maniheistă la o
evaluare care evidenţiază contradicţiile şi ambiguităţile situaţiei.
Aceste condiţii sunt rareori respectate. Adesea specialistul este
singur şi poartă povara riscului. De evaluarea pe care el o face
singur va depinde rămânerea sau nu a copilului în sânul familiei.
Criteriile utilizate depind în parte de formarea primită, de
modelele intrinseci ale fiecăruia, de poziţiile contra-transferen-
ţiale pe care le generează situaţiile. În sfârşit, pentru a-l deter-
mina pe judecător să ia decizia dorită, multe rapoarte omit să
semnaleze elementele contradictorii, ezitările, aspectele pozitive.
Tabloul înfăţişat este, dacă nu caricatural, în orice caz deformat.
Grilele sau ghidurile de competenţă permit ele o evaluare în
siguranţă? Pentru a răspunde la această întrebare, să facem un
mic tur printre acelea cunoscute de noi, fără a avea vreo
pretenţie de exhaustivitate.
Ghidul de evaluare a capacităţilor parentale al lui

Steinhauer
Paul Durning (2002, p. 33) a schiţat o tipologie a instru-
mentelor rezervate evaluării situaţiilor familiale (assessment în
engleză). El a arătat că abordările sunt multiple, mergând de la
privire la ascultare, de la cercetarea faptelor la cercetarea urme-
lor, a semnelor, a atitudinilor chiar. Abordările pot fi proiective,
bazându-se pe scenarii care trebuie completate (Ercilia Palacio-
Quintin; Attachment Story Completion Task de Bretherthon şi
Cassidy); pe discuţii (genograma lui Francis Alföld; The Working
Model of the Child Interview a lui Zeanah; Experiences of
Motheing Interview de George şi Solomon...); pe chestionare
(Chestionar de ataşament al părintelui faţă de copil, de Condon
şi Corkindale...); pe observaţii (H.O.M.E al lui Bradley şi
172
Caldwelle). Şi persoanele chestionate variază: demersurile sunt

centrate ba pe mamă, ba pe interacţiunea diadică („Q sort” al lui
Pederson; Parent-Child Early Relationnal Assessment al lui
Clark...), rareori pe copil (Teaching Task Coding scheme a lui
Egeland). Acest inventar incomplet al instrumentelor utilizate
indică slaba contribuţie a cercetătorilor francezi în acest dome-
niu. Cu excepţia „jaloanelor de evaluare” stabilite de Maurice
Berger pentru situaţiile de eşec parental (2002), aproape toate
producţiile sunt de origine nord-americană sau din Statele Unite.
Unele au fost preluate şi validate de către cercetătorii francezi. O
comparaţie între aceste diferite grile ar fi de cel mai mare folos
pentru a evidenţia elementele de consens între cercetătorii din
diferite ţări şi sensibilităţile culturale diferite. Pentru economia
textului, vom aminti doar unul dintre ele, ghidul de evaluare a
capacităţilor parentale al lui Steinhauer, care datează din 1993. A
fost redactată o adaptare a acestui ghid pentru copiii între 0 şi 5
ani, iar versiunea din 2006 poate fi uşor găsită pe internet.
Ghidul lui Steinhauer din 1993 este destinat evaluării
competenţelor parentale ale oricărei familii. El poate fi aplicat
copiilor de orice vârstă. În acest ghid sunt propuse nouă jaloane
de evaluare, grupate în cinci secţiuni. În secţiunea A este realizat
un examen al contextului în care este înscrisă familia. Factori
precum imigrarea, sărăcia, problema unei locuinţe, şomajul...
sunt identificaţi ca posibili factori de stres parental. În secţiunea
B, atenţia se îndreaptă către copil şi dezvoltarea sa. Secţiunea C
propune examinarea relaţiilor între copil şi cel care are grijă de
el. Caracteristicile acestei relaţii sunt stabilite în urma obser-
vaţiilor. Secţiunea D focalizează pe părinte, pe controlarea
impulsurilor, pe acceptarea responsabilităţii şi pe integrarea în
colectivitate... În sfârşit, secţiunea E se interesează de tipul de
competenţă parentală a familiei. Principalul merit al acestui
instrument este de a defini mai multe domenii de interes şi de a
se baza pe observarea neintermediată a atitudinilor parentale şi a
173
funcţionării familiei. În plus, acest instrument permite confrun-

tarea punctului de vedere al copilului cu cel al părintelui (printr-
un protocol de întrebări de tipul: „Cu cine te simţi tu bine? Când
îţi este frică, cu cine vorbeşti?”, care permit receptarea percepţiei
pe care copilul o are asupra vieţii de familie). Bineînţeles, acest
instrument de evaluare nu este perfect, însă corespunde în mare
parte exigenţelor pe care le atribuim unui demers de evaluare.
Orice evaluare a parentalităţii ar trebui, în opinia noastră, să
cuprindă trei niveluri strâns corelate între ele:
‐ un nivel macroscopic, acela al comportamentelor prescrise
de către societate şi anunţate public (cu alte cuvinte, rolul
părintelui);
‐ un nivel microscopic, acela ar interacţiunilor care pot fi
observate, repertoriate, comportamentul, practicile paren-
tale cotidiene legate de respectivul copil;
‐ un nivel endoscopic, acela al efectului prezenţei părinţilor
asupra dezvoltării copilului mic, ceea ce implică o axare a
evaluării pe copil. De exemplu, care sunt reacţiile copilului
faţă de o mamă cu depresie severă: este pasiv, absorbit în
universul său lăuntric, sau dimpotrivă este activ, vigilent,
gata să sesizeze orice oportunitate de apropiere, ori este
ultra-vigilent, semn al unei încercări de controlare precoce
a labilităţii mamei?
Numai respectând aceste trei niveluri de evaluare se poate
spera atingerea unei anumite credibilităţi. Evaluarea nu este
niciodată „decât un proces de înţeleaptă acomodare” (Gronbach,
1980) între diverşi parteneri sociali, ea nu este infailibilă însă
trebuie să le ofere cât mai multe garanţii beneficiarilor. Ghidul
lui Steinhauer a fost revăzut de o echipă de la Centrul pentru
tineret al institutului universitar din Montréal. Dincolo de itemii
care ar putea, toţi, să fie puşi în discuţie (asta şi urmărim), acest
ghid are avantajul de a propune o lectură plurală, în linia lucră-
rilor lui Bronfenbrenner. Se reaminteşte faptul că intervenientul
174
trebuie „să facă o judecată clinică” plecând de la informaţiile

adunate. Nu este vorba deci despre a bifa căsuţe, a măsura lipsu-
rile, ci de a ajunge la o înţelegere obiectivă a situaţiei. Schema
următoare ilustrează mai bine decât un lung discurs demersul şi
poziţia de evaluare pe care trebuie să se situeze intervenientul.
(Schema de evaluare din ghidul capacităţilor parentale,

versiune adaptată pentru segmentul de vârstă 0-5 ani,
centrul pentru tineret din Montréal, p. 2)
175
Fiecărui domeniu îi corespunde un număr de itemi. De

exemplu, în zona a 4-a de analiză a competenţelor parentale,
găsim o listă a competenţelor aşa-zis generale: satisfacerea nevo-
ilor de bază (hrană, somn, igienă...), oferirea unui răspuns şi a
unui angajament afectiv, o atitudine pozitivă faţă de copil,
tratarea acestuia ca pe o entitate distinctă, exercitarea rolului
parental, stabilirea unui cadru de viaţă, favorizarea socializării...
Competenţe specifice vin să completeze expectanţele, ele vizează
copiii de la 0 la 3 luni, de la 3 la 10 luni, apoi de la 10 la 24 de
luni. O scară indică tipurile de interacţiune şi ajustările dorite.
Orice item, reamintim, poate fi discutat şi controversat, însă
formalizarea sa permite purtarea acestei discuţii în plan concret
şi evitarea unei percepţii intuitive ori a stereotipurilor, dacă
această evaluare este reluată în echipă. Să luăm un singur
exemplu de posibilă analiză în jurul itemului: disponibilitatea
părintelui. Problema plânsetelor şi a echilibrului intern al
bebeluşului este dată drept exemplu concret de observaţie. Scara
merge de la un comportament inadecvat de lipsă de reacţie la
plânsete la o atitudine contrară de protejare excesivă care nu
permite manifestările emoţionale. În centru, poziţia „ideală” este
descrisă în aceşti termeni: „părintele reuşeşte de obicei să-l
liniştească pe copil, el se apropie de acesta atunci când trebuie”.
Poziţia mediană nu atenuează cu nimic subiectivitatea observa-
torului, căruia reacţia poate să i se pară prea lentă sau prea
promptă. Însă itemul astfel numit permite relativizarea obser-
vaţiei, introducerea, dacă este nevoie, a dimensiunii culturale. Se
ştie, de exemplu, că plânsetul a fost diferit interpretat în funcţie
de ţară şi chiar de epocă. În Franţa s-a crezut multă vreme că un
bebeluş care plânge este un „bebeluş care-şi dezvoltă plămânii”,
de unde şi lipsa de reacţie. Dacă în prezent concepţia s-a
schimbat, impunând noi norme, se poate crede că unele familii
rămân înrădăcinate în vechile precepte. Analiza intervenientului
va trebui să facă distincţia între o lipsă de reacţie datorată
176
indiferenţei şi una care pleacă de la o diferenţă de concepte.

Fiecare item din aceste grile este o portiţă de analiză cu condiţia
ca intervenientul să nu transforme în fetiş instrumentul propus,
şi să nu uite distorsiunile fireşti legate de orice evaluare.
O evaluare mereu imperfectă

Se spune că „un om prevenit face cât doi”; este necesar deci să
scoatem la iveală imperfecţiunile oricărei evaluări, nu pentru a-i
descuraja pe intervenienţi, ci pentru a-i face să fie mai vigilenţi.
Lectura cărţii Connaître et juger autrui scrisă de Vincent Yzerbyt şi
Georges Schadron este o încercare incomodă, dar benefică.
Eroarea fundamentală de atribuire

Aflăm de aici cum funcţionează procesele de atribuire,
adică judecăţile pe care le facem în mod spontan despre celălalt.
Procesele de atribuire îndeplinesc o funcţie esenţială, aceea de a
controla şi de anticipa ceea ce se întâmplă în jur. Nu ne putem
sustrage acestui proces care constituie un factor de confort
psihic. Să ştim repede şi, credem noi, bine, cine este celălalt, e o
componentă inevitabilă a raportului nostru cu lumea. Însă cerce-
tătorii au scos repede în evidenţă erorile pe care le conţin aceste
fenomene de atribuire. Plecând de la experimente ştiinţifice
validate, Ross (1977) a putut să evidenţieze o greşeală numită
„eroare fundamentală de atribuire”. El înţelege prin asta o
tendinţă generală a observatorilor de a subestima rolul cauzelor
situaţionale în explicarea comportamentelor, în favoarea cau-
zelor dispoziţionale. Cu alte cuvinte, în interpretările pe care le
facem, acordăm mai puţină importanţă situaţiei decât trăsătu-
rilor de personalitate ale unui individ. În explicarea unui
comportament anume dăm o foarte mare importanţă caracte-
risticilor persoanei şi o minimă pondere contextului în care se
găseşte. Fără îndoială, această eroare explică, în parte, statisticile
177
pe care le vom prezenta mai târziu, arătând că educatorii

motivează situaţia familiilor prin trăsături de personalitate, prin
alegeri de viaţă, dar că minimalizează importanţa condiţiilor de
trai – sărăcie, lipsuri, şomaj... „Într-un capitol apărut în 1986,
Zukier apreciază că eroarea fundamentală de atribuire este
rezultatul unei tendinţe generale de a prefera explicaţiile care
sunt legate de factorul uman” (Yzerbyt).
Sistematizarea recurgerii la o lectură psihologică, predo-
minantă în cultura noastră, nu s-ar datora aşadar numai impor-
tanţei psihanalizei în Franţa. Ea n-ar fi decât o confirmare a unei
tendinţe mai generale de a prefera atribuirile personalizante.
Acestea fiind spuse, meseria practicată accentuează această
dimensiune. „S-ar putea spune că psihologii profesionişti sunt
impregnaţi de o cultură care privilegiază excesiv explicaţia
internă, ei sunt mai înclinaţi decât alţii să comită această eroare
fundamentală de atribuire” (Leyens şi Fiske 1994). Nu toate
culturile au aceeaşi abordare. „Într-un studiu recent, Morris şi
Peng (1994) arată că stilurile atribuţionale ale subiecţilor ameri-
cani şi ale subiecţilor chinezi sunt foarte diferite. Dacă americanii
şi chinezii percep la fel cauzalitatea atunci când este vorba
despre evenimente fizice (obiecte în mişcare pe un ecran), acest
lucru nu este valabil şi pentru evenimentele sociale. În acest din
urmă caz, atribuirile americanilor (societate individualistă) se
dovedesc mai interne decât cele ale chinezilor (societate colecti-
vistă)”. Să luăm un exemplu simplu: în cazul unei crime, jurna-
liştii americani vor da explicaţii dispoziţionale despre autorul
crimei („era violent...”). Chinezii vor pune mai degrabă accentul
pe elementele contextuale care ar putea explica fapta. Propria
noastră cultură ne educă social pentru a privilegia o interpretare
dispoziţională uzând de noţiunile de „greşeală”, „merit”,
„eşec”... Nu este deci de mirare că, în domeniul protecţiei
copilului, acordăm mai multă atenţie trăsăturilor de caracter ale
persoanelor şi că minimalizăm impactul mediului. Gilbert (1989)
178
consideră că procesul inferenţial comportă trei etape succesive.

Prima etapă de categorizare ar consta pentru observator în a
determina ce face subiectul. Apoi, indivizii ar caracteriza
subiectul în mod dispoziţional, căutând trăsătura de caracter
legată de acţiune. În sfârşit, ei şi-ar corecta inferenţele încercând
să afle ce constrângeri situaţionale ar fi putut să provoace
acţiunea. Posibilitatea de a reveni asupra concluziilor iniţiale
există, bineînţeles, însă ea vine abia în rândul al treilea şi necesită
un plus de atenţie din partea subiecţilor.
Povara stereotipurilor
Mai mult, toate studiile despre observatorul social „avan-
sează imaginea unui avid de cunoaştere care, pentru a admi-
nistra fluxul de informaţii sociale, utilizează stereotipurile ca
scurtături”. Este uşor de vorbit despre cazuri sociale, cazuri fără
ieşire, cazuri limită, pentru a se referi la persoane. Prezentarea
lor în detaliu ar lua mai mult timp. Studiile arată că stereoti-
purile sunt mai rar folosite în anumite condiţii: dacă obser-
vatorul are suficient timp, dacă va trebui să-şi justifice decizia
faţă de celălalt. Accesul beneficiarilor la dosarul lor înaintea
audierii este, în acest sens, o garanţie pentru diminuarea utili-
zării stereotipurilor. Vincent Yzerbyt notează că „aceşti doi
factori ar trebuie să-i încurajeze pe judecători să acorde mai
multă atenţie informaţiilor şi să-şi depăşească lăcomia de a
cunoaşte. În asemenea situaţii nu ar trebui folosite stereotipuri”.
Acest mesaj ar trebui să ajungă la toţi judecătorii care cer
raporturi de evaluare reduse la câteva puncte, câteva pagini
„care să surprindă esenţialul”, esenţialul putând să devină o
imagine rigidă sau chiar o caricatură. Orice context problematic
de evaluare (grabă, număr prea mare de dosare) măreşte
riscurile de recurgere la stereotipuri.
179
Viaţa şi realităţile parentale în cazul în care copilul este

dat în plasament
Presupunând totuşi că parentalitatea a fost corect evaluată,
ce ne învaţă studiile efectuate pe părinţii copiilor plasaţi? Ce
devine parentalitatea în caz de plasament? Noţiunea de parenta-
litate parţială sau de parentalitate adiţională intră ea în orizontul
teoretic al specialiştilor în copii? Pentru a ne referi la efectele
unei separări asupra parentalităţii, vom pleca de la un studiu
efectuat pe un eşation de 200 de copii încredinţaţi unor familii de
plasament. Acest studiu efectuat pe bază de chestionare ilus-
trează punctul de vedere al educatorului referent (ajutat adesea
de asistentul maternal). Nu vom relua în lucrarea de faţă itemii
legaţi de parentalitate. Bazându-ne pe o lectură ecosistemică,
putem observa în ce măsură predomină abordările psihologice,
în detrimentul unei lecturi sociale. Tocmai am evidenţiat
subestimarea explicaţiilor contextuale. Acest fenomen iese la
lumină dacă observăm situaţia acestor părinţi pe axa integrării şi
pe axa familială.
O parentalitate disociată, precarizată, monitorizată

Parentalitatea este cel mai adesea o parentalitate disociată,
82% dintre părinţi sunt despărţiţi, cifră cu mult superioară
procentului naţional. Recompunerile familiale, care cuprind o
treime dintre mame, nu sunt evaluate, în chestionare apar puţine
elemente despre tatăl vitreg. Acesta este marele absent, ca şi cum
protecţia copilului n-ar fi estimat posibila sa influenţă. Neavând
oficial vreun drept, el lipseşte adesea de la audierile care hotă-
răsc soarta copilului. Atenţia este fixată asupra mamelor, mult
mai puţin asupra taţilor, aproape deloc asupra taţilor vitregi. În
planul integrării sociale, o treime dintre taţi şi 20% dintre mame
au un loc de muncă. De aici se vede în ce măsură statutul
parental este, pentru aceste familii, singurul statut recunoscut. În
180
fine, parentalitatea care se structurează ulterior plasamentului

este monitorizată. Dacă ne referim la mame, mai prezente în
viaţa copiilor daţi în plasament, putem nota că 21% dintre ele nu
mai aunici un contact cu aceştia, 42% contacte regulate, şi 18%
contacte sporadice (7% dintre mame au murit , 12% nu au un
domiciliu stabil ori sunt spitalizate). 40% dintre aceste contacte
sunt monitorizate de către un educator (vizite supravegheate sau
în cadru instituţional).
O parentalitate fixată
Când spunem contact nu spunem totuşi reluare a parenta-
lităţii la domiciliu. Pentru că, dacă-i întrebăm pe specialişti
despre perspectivele de viitor: 52% dintre răspunsuri indică
faptul că o întoarcere nu poate fi avută în vedere, 17% o întoar-
cere care pare problematică, 24% sunt în expectativă. Doar 7%
din situaţii merg spre o întoarcere în sânul familiei. Parenta-
litatea întreruptă de un plasament prezintă toate caracteristicile
unei parentalităţi parţiale, înscrisă într-o durată lungă. Nu vom
încerca să discutăm despre pertinenţa acestor proiecţii în viitor,
nici despre cauzele lor: dificultăţi în schimbarea direcţiei, familii
prea dezorganizate, copii prea mari , o şedere deja îndelungată
în familia de plasament... Dar, în oricare din aceste situaţii,
statisticile ridică întrebări în privinţa practicilor aşa-numite
supleative: cum să fie organizată în timp parentalitatea parţială a
părinţilor copiilor? Ce loc să ocupe parentalitatea singulară a
familiilor de plasament care se înscrie, dimpotrivă, în durata
cotidiană? Înainte de a răspunde la această ultimă întrebare, am
dori să le dăm cuvântul şi părinţilor şi să oferim câteva piste de
înţelegere a percepţiei lor despre parentalitate.
181
Viaţa pusă în cuvânt şi fapt de către părinţii copiilor

plasaţi
Pentru a culege mărturiile acestor părinţi, am iniţiat, în
2003, o cercetare pe această temă (Sellenet, Dayan et alii). Efectuat
pe un număr de 204 părinţi, cu ajutorul unui chestionar, acest
studiu urmărea să le permită părinţilor să sintetizeze educaţia
primită în cursul copilăriei lor şi să se pronunţe faţă de această
moştenire culturală, morală şi ideologică. Pe ce poziţii se vor
părinţii în acest bilanţ retrospectiv, vor aprecia educaţia primită,
o vor critica, o vor detalia? Cea de-a doua parte a chestionarului
se referea modelele educative actuale, acelea care servesc drept
suport pentru practicile parentale, ştiut fiind că există mereu
decalaje între teorie şi practică, între modelul de referinţă şi
actele concrete. Studiul nostru se va axa pe reprezentări, nu pe
practicile efective cotidiene. Să prezentăm pe scurt profilul
părinţilor care au participat la această anchetă. Răspunsurile au
fost date în majoritate de femei (76%), dar şi de bărbaţi (24%).
Chiar dacă problema educaţiei rămâne o treabă a femeilor, taţii
nu au fost lăsaţi la o parte în acest studiu. Peste jumătate (55%)
dintre copiii vizaţi de această anchetă au sub cinci ani, vârstă
crucială în educaţie, ceea ce explică poate mobilizarea acestor
părinţi. Studiul mai include copii de 6-11 ani (31%) şi adolescenţi
între 12-15 ani (14,7%), iar restul de 8,8 % aparţin categoriei 16-18
ani şi mai mult. Majoritatea acestor copii au fost daţi în plasa-
ment de mai puţin de trei ani (84%), ceea ce ar putea explica
faptul că părinţii nu au renunţat încă să joace un rol pe lângă
copiii lor şi că au fost dispuşi să dea răspunsuri. Era foarte impor-
tant pentru ei să se facă auziţi ca părinţi. Majoritatea părinţilor
care au participat la studiu sunt francezi (81%). Mulţi dintre
părinţi, adică 46%, trăiesc singuri. Ceilalţi (54%) trăiesc în cuplu.
Profilul socio-economic este mediu, puternic marcat de lipsuri.
În faţa acestor părinţi care au probleme cu copilul lor, cel
dintâi reflex este de a spune că poate ei nu împărtăşesc aceleaşi
182
repere educative ca restul populaţiei. Răspunsurile primite

infirmă în mare parte această ipoteză. Părinţii de copii plasaţi au
asimilat stereotipurile şi valorile timpului nostru. Afirmaţiile lor
nu diferă prin nimic de opinia comună, chiar dacă între repre-
zentări şi practici apar evidente discrepanţe, care au condus la
decizia de plasament. Au fost puse în discuţie mai multe axe,
precum afecţiunea, autoritatea, autonomia, recompensele, pe-
depsele. Atitudinile sunt cel mai puternic marcate în privinţa
autorităţii şi ele se detaşează de tendinţa anilor Dolto. Două
treimi dintre părinţi consideră că un ordin nu se discută, faţă de
o treime care negociază cu copilul. În ansamblu, părinţii din
acest eşantion nu au asimilat noile norme educative, mai flexibile
decât odinioară. Reprezentarea pe care o au ei este mai degrabă
aceea a unei autorităţi incontestabile. Un ordin este un ordin.
Concepţia despre educaţie rămâne strictă, pentru a creşte un
copil este nevoie de reguli, 66% dintre părinţi cred asta. În sfârşit,
aceşti părinţi nu sunt departe de un anumit discurs care reapare
şi care consideră că educaţia a fost într-o vreme excesiv de
tolerantă. Pentru 51,4% din părinţi, „a reveni asupra deciziei
înseamnă a-şi pierde din autoritate”. Pierderea autorităţii repre-
zintă un risc considerabil pentru aceşti părinţi, a căror stimă de
sine a suferit deja de pe urma intervenţiilor judiciare. Dacă
educatorii trebuie să lucreze cu părinţii în domeniul co-educaţiei,
iată o pistă care ar trebui reluată. Căci această chestiune de
pierdere a autorităţii îi determină pe o treime din părinţi să se
gândească la „a-l pedepsi pe copil până acesta cedează”. În
această confruntare pentru a avea ultimul cuvânt, mamele se
dovedesc cele mai tenace. Parentalitatea poate fi dură atunci
când se simte ameninţată în legitimitatea ei.
Manifestările de afecţiune sunt totuşi acceptate, în această
privinţă, acordul este aproape unanim. Părinţii de copii plasaţi
consideră, la fel ca şi ceilalţi, că educaţia trebuie să fie afectivă
dar şi deosebită, adaptată fiecărui copil, 89% dintre părinţi se
183
pronunţă în acest sens. Pentru 95% dintre ei, copiii trebuie să

poată avea încredere în părinţii lor, ei au dreptul la un colţişor al
lor pentru 91% şi să fie altfel decât doresc părinţii pentru 89%.
Dolto ar fi mulţumită, toate preceptele care au marcat aceste din
urmă decenii sunt asimilate de către părinţi. În plan ideologic,
nimic nu-i deosebeşte pe respectivii părinţi de ceilalţi. Copilul
are de-acum înainte drepturi (90%) care îi sunt, cel puţin teoretic,
recunoscute. Cei câţiva părinţi, în număr de cincisprezece, care
nu acceptă ca copilul lor să fie altfel decât cum l-au visat ei, ca el
să le scape, sunt cel mai adesea taţii. Drepturile care îi sunt
recunoscute copilului sunt de a avea un colţişor al lui şi de a-şi
alege prietenii, însă într-o măsură mai mică (69%), căci părinţii
vizaţi vor, în procent de 27%, să controleze relaţiile copilului lor.
Acestuia îi este recunoscut şi dreptul de a fi recompensat (86%).
Chiar dacă educaţia trebuie să fie singulară, ea nu trebuie să
inducă diferenţe între copii, tratamentul egal pentru toţi consti-
tuie şi el unul din principiile majore. 93% dintre părinţi consi-
deră asta. Ei vor să se detaşeze astfel de propriii lor părinţi, care,
în opinia lor, făceau prea multe diferenţe. Din acest bilanţ, deloc
neobişnuit în definitiv, reies trei atitudini parentale. Pentru
părinţii vizaţi, pentru a creşte un copil trebuie să ai încredere în
el dar şi să-l păzeşti de prietenii periculoase, să-i fii exemplu. În
ceea ce priveşte atributele care trebuie cultivate la un copil,
precum cuminţenia, curiozitatea, independenţa... părinţii copiilor
plasaţi dau răspunsuri similare celor ale lucrătorilor specializaţi.
Calităţile apreciate sunt politeţea, sârguinţa la şcoală, curăţenia.
Minciuna, insolenţa şi obrăznicia sunt dezaprobate. În concluzie,
bilanţul este destul de banal, în afara unei mai mari sensibilităţi
legate de autoritate. O treime dintre părinţi consideră că copilul
lor îi provoacă, că îi sfidează (25,5%), chiar că îi face de râs (13%).
Să notăm şi că 19% dintre părinţi afirmă că le e teamă de copilul
lor, procent deloc neglijabil. Aceste percepţii negative sunt mai
prezente la mame, în ceea ce priveşte registrul provocării, şi la
184
taţi în privinţa sfidării. Punctele sensibile nu sunt deloc aceleaşi.

Să notăm că sentimentul de ruşine este mai resimţit de taţi, ca şi
cel de teamă, ceea ce ne dă de gândit.
Într-o vreme în care orice sector social pune accentul pe
competenţele parentale, nu strică să ştim ce cred despre asta
părinţii în chestiune. O treime dintre părinţi se simt competenţi
în ansamblu şi e posibil să conteste măsura care le-a fost impusă,
27% se simt în stare să fie un „bun părinte”, 18% cred că pot
reacţiona favorabil în plan afectiv, mult mai puţini pe plan strict
educativ (6,6%) iar 11% recunosc că nu ştiu deloc cum să se
descurce. În domeniul educativ, asigurarea hranei îi pune în
dificultate pe 34% dintre părinţi, şcolaritatea pe 44%, igiena pe
42%, sănătatea pe 43%, programul de somn pe 47%. Însă părinţii
se simt cel mai neajutoraţi în privinţa comunicării (58%) şi a
gestionării comportamentelor (63%). Ar fi interesant să compa-
răm aceste rezultate cu cele obţinute pe ansamblul populaţiei,
mai ales pentru a compara stima de sine la nivelul părinţilor.
Această scurtă trecere în revistă ne oferă totuşi câteva piste de
lucru cu părinţii. Dacă îi redăm termenului de co-educaţie sensul
său iniţial, adică acela de acord asupra obiectivelor, scopurilor şi
mijloacelor, această abordare ni se pare obligatorie pentru a con-
feri un sens acţiunilor convenţional numite „lucru cu părinţii”.
Parentalitate singulară şi familii de plasament

Să revenim la familia de plasament şi la copiii primiţi în sânul ei.
Dacă ne uităm la cifrele obţinute în cazul celor 200 de copii din
primul nostru eşantion (Sauvegarde), se impune o primă remar-
că: cu cât copilul este mai mare, cu atât e mai improbabilă revenirea
sa în sânul familiei. La extreme, avem 23% de reveniri improbabile
pentru copiii cu vârste între 2 şi 4 ani, faţă de 54% pentru copiii
de 12 ani şi mai mult. Durata şederii la familia de plasament
joacă un rol deloc neglijabil în percepţia specialiştilor, căci şi aici
185
diferenţele sunt semnificative: procentul de reveniri puţin

probabile este de 24% pentru plasamentele de mai puţin de un
an, dar de 76% pentru cele care datează de mai mult de şase ani
şi de 79 la sută pentru cele mai vechi de zece ani. Credem deci că
suntem aproape de adevăr dacă afirmăm că în sânul familiilor de
plasament se dezvoltă o parentalitate aparte. Chiar dacă această
parentalitate nu are nici un temei pe axa exercitării parentalităţii,
părinţii naturali păstrându-şi autoritatea parentală, nimic nu
împiedică familiile de plasament să investească axa experienţei
subiective a parentalităţii şi axa practicării parentalităţii. Meca-
nismele instituţionale, chiar dacă sprijină ideea păstrării legăturii
cu părinţii, contribuie la excluderea progresivă a acestora. Astfel,
pentru eşantionul nostru de 200 de copii, de obicei familia de
plasament se ocupă de relaţia cu medicul de familie. Părinţii nu
sunt solicitaţi decât pentru vizitele la un medic specialist, care au
loc rareori, sau chiar niciodată. Ideea de păstrare a rolului
părinţilor există, dar ea este secundar definită, ceea ce înseamnă
a miza pe cartea unei co-educaţii mai mult simbolice decât reale.
În ceea ce priveşte şcoala, părinţii sunt ceva mai bine integraţi: ei
îl însoţesc pe lucrătorul social în 11% din cazuri pentru a vorbi
cu cadrul didactic, iar în 7% din situaţii merg chiar singuri. Însă
în 70% din cazuri, asistenta maternală este singura prezentă ca
interlocutoare obligatorie. Am putea crede că este vorba despre o
simplă lipsă de interes din partea părinţilor, însă răspunsurile
specialiştilor relevă adevărul: în 19% din cazuri este într-adevăr
vorba despre un refuz al părinţilor interesaţi, dar în rest pur şi
simplu n-au fost invitaţi să participe. În sfârşit, pentru alegerea
hainelor, lucru important în asumarea îngrijirii corporale a
copilului, în 79% din cazuri asistenta familială este cea care
decide, iar în 11% sunt consultaţi şi părinţii. Doar 6% dintre
părinţi îşi păstrează autoritatea de a-şi impune gusturile
personale. Pe axa practicării parentalităţii se dezvoltă astfel, zi cu
zi, o adevărată parentalitate substitutivă, reprezentând perpetu-
186
area unui stil de viaţă familială. Ce se întâmplă pe axa experien-

ţei subiective a parentalităţii? Familiile de plasament îl consideră
pe copilul care le-a fost încredinţat ca fiind al lor, în ciuda
sfaturilor care le-au fost date? Abordarea din această perspectivă
este într-adevăr mult mai puţin simplă, pentru că nu poate fi
măsurată statistic. Planul practicilor poate fi măsurat prin ches-
tionare şi statistici, în vreme ce acela al sentimentelor şi al
emoţiilor rămâne mai subtil. Nu se pune problema de a supune
familiile de plasament unor teste de ataşament, pentru a verifica
dacă ele păstrează „distanţa corespunzătoare”, formulă simplistă
şi la modă care a făcut mult rău. Doar abordarea calitativă, cu
ajutorul discuţiilor, permite degajarea profilurilor interactive şi
afective, semne ale unei parentalităţi singulare, numită de
Steinhauer „parentalitate împărţită” şi de către Anne Cadoret
„parentalitate plurală”. Natalie Chapon-Crouzet îşi consacră teza
de doctorat studierii familiilor de plasament şi propune o per-
spectivă inedită asupra plasamentului familial, studiind relaţiile
afective care se dezvoltă în cadrul acestuia (2005). Plecând de la
un eşantion de patruzeci de asistente familiale, Natalie Chapon-
Crouzet arată că supleanţa se prezintă ca un continuum care
merge de la substituţie până la o supleanţă numită incertă.
Această tipologie ancorată într-o analiză a discursului asisten-
telor familiale propune diferenţierea modurilor de ataşament şi
de investire în patru grupe. Primul tip de investire este numit
„supleanţă substitutivă”, şi se caracterizează printr-o înlocuire a
părinţilor de către familia de plasament, în cazul unui plasament
de durată. Cel de-al doilea tip de legături prezintă o „supleanţă
împărţită” unde încearcă să se organizeze o dublă afiliere.
„Supleanţa investită” se orientează spre o sprijinire a părinţilor şi
o intervenţie punctuală a familiei de plasament. În sfârşit,
„supleanţa incertă” relevă o situaţie de plasament provizoriu şi
un copil izolat din punct de vedere afectiv. Pentru Natalie
Chapon-Crouzet, orientarea familiei de plasament spre unul sau
187
altul dintre poli este incertă şi se poate schimba în funcţie de

copilul primit spre îngrijire dar şi, pentru acelaşi copil, în funcţie
de cum evoluează povestea sa.
Găsim un exemplu de investire dusă până la ceea ce s-ar
putea numi o parentalitate adoptivă virtuală în mărturia doamnei
G.: „Corinne ne-a fost încredinţată când avea opt zile, mama era
bolnavă mental şi a acceptat să fie dat copilul în plasament, la naştere.
Venea uneori seara s-o vadă, după aceea a dispărut câteva luni după ce
s-a căsătorit cu tatăl Corinnei. Apoi, Corinne o vedea o dată sau de
două ori pe an, până la vârsta de şase ani. După aceea n-a mai dat
niciun semn, noi am propus s-o adoptăm, mama a fost contactată şi a
refuzat. Când Corinne avea cincisprezece ani, am încercat din nou,
judecătorul i-a prevenit pe părinţi că, dacă nu fac nimic, Corinne va fi
adoptată. Şi uite-aşa, după nouă ani de absenţă, au reapărut, o singură
dată. Astăzi Corinne are optsprezece ani şi noi suntem în aceeaşi
situaţie. Pentru noi, ea e fiica noastră, a luat viaţa aşa cum i se oferea
aici, a căpătat obiceiurile noastre, valorile noastre, familia ei suntem
noi”. Iată-ne deci într-o situaţie deosebită, unde cel puţin două
din trei axe sunt investite de către familia de plasament, axa
experienţei şi axa practicii. E suficient pentru a vorbi de paren-
talitate? Bineînţeles, totul depinde de cum sunt folosite cuvintele,
de ce sens li se dă. Însă vom vedea, cel puţin în situaţiile
prevăzute de articolul 350, în ce cazuri copilul plasat devine
adoptabil, cât de uşor se trece de la plasament la o parentalitate
adoptivă. Nu punând în prim-plan familia de plasament i se
propune acesteia să adopte copilul, să acopere şi această ultimă
axă care îi lipsea, aceea a exercitării parentalităţii? Dacă trecerea
este atât de uşoară, asta se datorează, poate, faptului că putem
deja vorbi despre o parentalitate schiţată sau despre o „parenta-
litate plurală”, cum preferă să o numească Anne Cadoret, şi asta
mai ales în plasamentele pe termen lung, acolo unde procesele
de integrare a copilului sunt foarte pronunţate. Să reamintim că
pentru copiii adoptaţi în 2001, 88% au fost luaţi de familii
188
adoptive agreate iar 12% de familiile de plasament în care se

găseau deja. De altfel, copilul are uneori un rol activ în această
schimbare de statut şi cere familiei de plasament să ocupe poziţia
de părinţi, aşa după cum declară mama unui copil dat în plasa-
ment: „Fetiţele mele sunt la aceeaşi familie de şase ani. Aceea e casa
lor, ele zic tot timpul „acasă”, şi nu e la mine. Fiica mai mare mă
sfidează de-a binelea, acum, că tot a plecat, mi-a spus clar, în faţă, că ar
prefera ca asistenta familială să-i fie mamă. Asta m-a durut, m-a durut
tare, dar i-am spus că, fie că vrea, fie că nu, eu rămân mama ei, chiar
dacă n-aş mai vedea-o. Rămân mama ei şi nu poate schimba nimic în
privinţa asta”. Această mamă nu contestâ legăturile care se creează
în viaţa de toate zilele, ea recunoaşte existenţa unei parentalităţi
domestice, efective, manifestată în numeroasele gesturi mărunte
din viaţa de zi cu zi. Dar ea reaminteşte, şi pe bună dreptate, că
genealogic, în planul identităţii ereditare, ea este şi va rămâne
pentru totdeauna mama acestui copil. În planul concret, ea nu
este o rivală, dar în viaţa fiicei sale, ea este şi rămâne pentru
totdeauna un element inconturnabil. Să vedem ce spun despre
asta şi copiii plasaţi din filmul lui Pierre de Fonseca, intitulat Les
marques: „Dacă rămâneam cu maică-mea (spune Cédric), nu ştiu ce s-
ar fi ales de mine. N-avea de lucru, n-avea casă, era beţivă. Dar la
început, când am ajuns la familia de plasament, eram blocat, nu
înţelegeam ce mi se-ntâmplă. Acum eram la mama, şi, dintr-odată, mă
trezeam într-o altă familie. Nu mai eram în stare să comunic, ori mă
retrăgeam în colţul meu, ori plângeam. Mai apoi, am învăţat să-i
cunosc, m-au tratat ca pe un membru deplin al familiei lor, mi-au
dăruit afecţiune, şi azi mi-e dor de tandreţea şi de sfaturile lor”.
Sandrine, de 19 ani, va spune, ca un ecou la afirmaţiile lui
Cédric: „Mama m-a făcut pe când avea şaisprezece ani, şi am fost
crescută de bunica până la şapte luni. Apoi am fost dată într-o familie
de plasament, iar apoi la un cămin. La vârsta de 5 ani am fost
încredinţată domnului şi doamnei X. Eu una spun că viaţa mea de aici
a-nceput. N-am nici amintiri, nici fotografii a ceea ce a fost înainte,
189
nimeni care să-mi poată spune cum eram la doi-trei ani. Aici începe
viaţa mea, ei m-au îngrijit, m-au crescut ca pe fiica lor, şi asta nu se
poate spune în cuvinte. Mama mea nu mi-ar fi putut oferi asta, n-o
judec, pur şi simplu nu era în stare să aibă grijă de un copil”.
Aceste diverse mărturii ilustrează, în opinia noastră, lucră-
rile lui Irène Théry despre pluriparentalitate. Desigur, teoria ei
este cosntruită plecând de la familiile refăcute, însă conţinutul ei
poate fi adaptat şi la situaţiile famillilor de plasament. Irène
Théry notează că „în familiile refăcute, e mare tentaţia de a pune
problema în termeni de alternativă, de părinte adevărat şi fals.
Însă această alternativă este fatală pentru copil întrucât îl pune în
faţa unei imposibile alegeri între identitatea sa iniţială şi reali-
tatea concretă a legăturilor de familie din viaţa de toate zilele”.
Pentru a scăpa de această alternativă e nevoie de un îndoit efort,
de lărgire a parentalităţii şi de reconfirmare a identităţii. Ce
trebuie să înţelegem din această dublă afirmaţie? Lărgirea paren-
talităţii constă în valorizarea caracterului specific al parentalităţii
domestice (care pentru noi reprezintă axa practicării parenta-
lităţii şi cea a experienţei subiective) fără a nega legăturile de
sânge. Asistentul maternal nu este un substitut, ci o figură
aparte, care creează noi legături cu copilul.
Pot fi concepute parentalităţi adiţionale?

Pentru aceşti copii, care fac parte din două familii, exploatarea
parentalităţilor adiţionale este o provocare. Unii reuşesc şi sunt
legaţi de ambele familii. Alţii aleg familia de plasament, precum
Sandrine, în vârstă de 19 ani, ale cărei afirmaţii le-am redat mai
sus. Până în ziua de azi nu există niciun studiu despre experien-
ţele trăite de copiii plasaţi care să prezinte felul cum aceştia
creează legături cu familia de plasament, sau cum le refuză
pentru a rămâne înscrişi în filiaţia părintească, sau cum le
împletesc, acordând fiecărei familii un loc aparte. Parentalitatea
190
adiţională nu este hotărâtă doar de adulţi, şi copiii au un rol aici

investindu-l sau nu ca părinte pe cel care are grijă de el. Atunci
când parentificarea este totală şi condiţiile administrative o per-
mit (părinţi dispăruţi sau decedaţi), copilul poate fi chiar adoptat
de către familia sa de plasament. Din parţială, parentalitatea
acesteia devine absolută. Noua lege privitoare la protecţia copi-
lului, prevăzând în articolul 14 că măsura de plasament „poate fi
instituită pe termen mai lung, spre a-i permite copilului să
beneficieze de o continuitate relaţională, afectivă şi geografică în
locul unde trăieşte, din momentul în care este adaptat nevoilor
sale imediate şi de viitor” ne determină să luăm în consideraţie
parentalitatea dezvoltată de asistenţii maternali. Fără a o numi
explicit, această lege consacră intrarea în familia de plasament, în
caz de eşec parental prelungit. Mai rămâne să fie desfăşurat un
efort intens pentru a evalua şi a asista integrarea copilului în
ambele familii.
Ancorarea copilului în două familii nu este abordată decât
din perspectiva aculturaţiei. Confruntarea este resimţită ca un
rău provocat părinţilor biologici, însă niciun studiu serios nu s-a
oprit asupra schimbărilor produse în familia de plasament prin
luarea în grijă a unui copil. Aceste schimbări sunt însă uneori
semnalate de către asistenţii maternali: propriile lor repere edu-
cative se văd modificate, zdruncinate de prezenţa acestui copil,
de indicaţiile furnizate de către educatori. Parentalitatea familiei
de plasament nu iese neşifonată din această schimbare, atât faţă
de propriii ei copii cât şi faţă de acest copil care stă la masa
familiei. Un simplu exemplu va fi suficient în acest sens: admi-
nistrarea banilor de buzunar, sumele, folosirea lor sunt discutate
cu înverşunare atât de către copiii plasaţi, cât şi de către ceilalţi,
într-un neîncetat proces de comparaţie. Parentalitatea adiţională,
aceea a familiilor recompuse ca şi cea a familiilor de plasament
oferă un laborator de observaţie pe viu pentru cei interesaţi.
191
7
Şi cu copilul cum rămâne?
I-a folosit copilului interesul acordat parentalităţii?

Copilul iese câştigat din acest formidabil curent de parentalism?
Întrebarea nu este deplasată, căci ne putem întreba dacă nu
cumva copilul şi nevoile sale au fost lăsaţi pe planul al doilea în
favoarea susţinerii parentalităţii. Putem să ne întrebăm şi dacă ne
referim la acelaşi lucru cu noţiunea de copil şi de nevoi. Îmbrăţi-
şarea unei definiţii a copilului mic ca „obiect al îngrijirilor
fiziologice şi afective” nu trimite la aceleaşi aşteptări ca definiţia
copilului mic ca „obiect al îngrijirilor pedagogice” (Chamboredon,
1973). Afirmaţia, recentă în definitiv, că „copilul este o persoană”
nu trebuie să ne facă să uităm că nu există o un consens explicit
între nevoile copilului şi interesul său, şi că, de la un mediu
social la altul, persistă diferenţe în privinţa funcţiilor şi a rolu-
rilor scontate, precum şi în privinţa proiectelor ori a principiilor
educative. Pentru a răspunde la această întrebare a câştigurilor şi
a pierderilor în faţa copilului, vom alege la întâmplare câteva
exemple luate din prima copilărie, perioadă în care parenta-
litatea este la apogeu.
Copilul pentru pediatri şi pentru PMI

Vigilenţa faţă de copil sporeşte şi copilul va putea fără
îndoială să beneficieze de o mai mare siguranţă în dezvoltarea
sa. Noua lege oferă un cadru pentru relaţiile cu părinţii încă din
momentul conceperii. Articolul 1 din legea din 6 martie 2007
reaminteşte, în primul său paragraf, că „interesul copilului,
193
considerarea drepturilor sale fundamentale, fizice, intelectuale,

sociale şi afective, precum şi respectarea drepturilor sale trebuie
să ghideze toate deciziile care îl privesc”. Pentru a-i pregăti cât
mai bine sosirea, părinţii vor fi consiliaţi în cadrul unei „dialog
sistematic psihosocial” începând cu a patra lună de sarcină.
Copiii vor beneficia de un control medical la grădiniţă, apoi, „la
vârstele de şase, nouă, doisprezece şi cincisprezece ani, toţi copiii
vor fi în mod obligatoriu supuşi unui control medical, în urma
căruia va fi realizat un bilanţ al sănătăţii lor fizice şi psihice”. La
vârsta de şase ani, va fi organizată „o verificare a problemelor
specifice de vorbire şi de învăţare”. În sfârşit, „legăturile afective
înnodate de copil cu alte persoane decât părinţii săi vor fi
păstrate şi chiar dezvoltate, pentru interesul său suprem”. Dacă
toate acestea ar fi realizate, n-ar trebui să mai avem copii
neglijaţi, prost îngrijiţi, cu probleme nedepistate la timp. Mai
bine îngrijit, mai bine păzit, va fi copilul şi mai bine primit, într-o
lume concepută pentru el? Aici răspunsurile vor fi mai nuanţate,
pentru că interesul copiilor nu este singurul. Interesele părinţilor,
ale instituţiilor unde lucrează pot intra în contradicţie cu
interesele copilului.
Copilul şi încredinţarea multiplă

Parentalismul are mai multe axe, printre care articularea
vieţii profesionale cu viaţa de părinte. Noţiunea de parentalitate
nu este străină de ideea că, pentru ca familia să fie în pas cu
evoluţia societăţii, atât mamele cât şi taţii trebuie să aibă succes
atât în cariera profesională cât şi în viaţa de familie. Tensiunea
muncă-familie este cu atât mai puternică cu cât ethosul datoriei,
care a structurat raportul cu munca în societatea industrială, se
estompează în societatea post-industrială în favoarea unui ethos
al bunăstării. Rezultă că ideea sacrificării vieţii de familie în
favoarea vieţii profesionale (sau invers) este mai greu de acceptat.
La ora actuală, este mai promovat un model „cumulativ” în care
194
responsabilitatea profesională şi cea familială nu sunt consi-

derate incompatibile. Una din condiţiile modelului cumulativ
este flexibilitatea modurilor de încredinţare a copilului. Foarte
bine au înţeles acest lucru municipalităţile, care au transformat
spaţiile pentru copii în spaţii multifuncţionale. Recurgerea la mai
multe moduri de lăsare a copilului în grija altcuiva este din ce în
ce mai frecventă. Ea a progresat în mod evident: în 1996, 72%
dintre cupluri recurgeau la un singur mod de înredinţare a
copilului, iar în 1999 procentul a scăzut la 63%. Conform rezulta-
telor anchetei DREES asupra modurilor de supraveghere a
copilului, 7% dintre copiii sub trei ani cumulează o şedere cu
asistenta maternală sau la creşă şi o îngrijire informală. În ceea
ce-i priveşte pe copiii între trei şi şase ani, deşi şcolarizaţi, s-a
recurs de asemenea la un mod de lăsare în grija altcuiva, formal
sau informal. În total, 14% dintre copiii sub trei ani şi 62% dintre
copiii cu vârste între trei şi şase ani sunt supravegheaţi în cel
puţin două moduri diferite în timpul săptămânii, adică de luni
până vineri. Aceşti copii în transhumanţă, de la un loc la altul,
găsesc reperele necesare pentru a-şi construi un sentiment de
siguranţă? Nimeni n-ar putea spune. Nevoile copiilor şi cele ale
părinţilor nu se sincronizează întotdeauna. Flexibilizarea progra-
mului de muncă (concediu de paternitate, concediu parental),
amenajarea de către unele întreprinderi a unor creşe în interiorul
lor; delegarea anumitor sarcini domestice, încearcă să păstreze
un echilibru între toate nevoile, însă această tensiune este adesea
dublată de un sentiment de vinovăţie din partea părinţilor
dornici să acţioneze corect.
Locul părinţilor în structurile de primire a copiilor mici

Părinţii le vor putea vorbi despre această vinovăţie specia-
liştilor din locurile de primire a copiilor unde de-acum înainte
prezenţa lor este acceptată. Privilegiul acesta a fost greu de
obţinut şi dacă reconstituim etapele principale vom vedea cât de
195
lung a fost drumul parcus până aici. Primele creşe au fost create
în Franţa în secolul al XIX-lea, în folosul mamelor sărace,
obligate să muncească. Igiena şi izolarea îi împiedică pe părinţi
să treacă pragul respectivelor structuri. Copilul este depus la
ghişeu, nici un părinte nu trebuie să pătrundă în acest spaţiu de
purificare care era pe-atunci creşa. Abia în 1975, o circulară ridică
interdicţia ca părinţii să nu circule prin creşă. În 1982 mai este
făcut un pas şi se proclamă o concepţie nouă în privinţa primirii
în creşă. Acest loc nu trebuie să mai fie unul de ruptură cu
domiciliul familial, ci un loc de continuitate a îngrijirii şi a edu-
caţiei. Se recomandă să fie create consilii de creşă la care să
participe şi părinţii. Decretul din 1 august 2000 afirmă deschi-
derea către toţi, o mai bună adaptare la nevoile familiei,
acceptarea copiilor chiar dacă părinţii nu lucrează şi elaborarea
unui proiect educativ. A început o nouă eră, a partenariatului,
însă, aşa după com notează Marie-Laure Cadart (2006) „primirea
nu se stabileşte prin decret... Chiar dacă textele de lege o impun
ca o obligaţie a fiecărui loc, ea este gândită, construită şi
elaborată în cotidian”. Marie Laure Cadart enumeră obiecţiile
profesioniştilor: o insuficientă formare care îi lasă nepregătiţi
pentru a-i primi pe părinţi; argumente centrate pe copil, care
ghidează alegerea unei meserii, şi care nu includ lucrul cu
părinţii. Autoarea concluzionează: „părinţii nu pot ocupa decât
locul care li se oferă, locul pe care sunt invitaţi să-l ocupe”. Am
adăuga că acest loc, chiar dacă este oferit, poate fi investit în
moduri diferite. Catherine Bouve, care se preocupă de reprezen-
tările pe care le au beneficiarii creşelor colective (2001) reperează
şase posibile modele de contact cu creşele:
‐ modelul „consumaţionist” marcat de slabe interacţiuni cu
personalul creşei, compensate de o implicare a părinţilor în
funcţionarea creşei. Părinţii au un contact slab dar sunt au
încredere;
196
‐ modelul cooperării, cel mai bun pentru specialişti, care se

traduce printr-o puternică implicare a părinţilor şi interac-
ţiuni echilibrate;
‐ modelul adaptativ, cu o adeziune ambivalentă şi interacţi-
uni minime;
‐ modelul prin delegare, caracterizat printr-o adeziune
ambivalentă dar interacţiuni echilibrate. Ceea ce nu merge
este discutat;
‐ modelul deziluziei, care constituie punctul de maxim
dezechilibru al acestei tipologii. Adeziunea internă se face
forţat, iar dialogul este aproape inexistent. Părinţii sunt
dezamăgiţi atât în privinţa educaţiei cât şi a posibilităţii de
a dialoga;
‐ modelul distincţiei, este caracterizat printr-o opoziţie
internă dar interacţiuni echilibrate. Aceşti părinţi au un
orizont foarte înalt de aşteptări educative şi controlează
punct cu punct practicile şi concepţiile psihopedagogice ale
creşei.
Aceste două perspective asupra parentalităţii, aşa cum sunt
ele exprimate la creşă, sunt complementare, ele vin să reamin-
tească că locul este rezultatul unei permanente negocieri între
locul oferit şi locul luat, între locul atribuit şi locul revendicat.
Atunci când părinţii îşi câştigă locul cerut, nu e oare în
detrimentul copilului? Unii observatori aşa consideră şi Michel
Chauvière (2001) trage un semnal de alarmă în termenii urmă-
tori: „Trebuie să ne întrebăm ce devine copilul în procesul de
parentalizare. Întrebarea nu este paradoxală. Mobilizând excesiv
funcţia parentală, nu apare riscul de a eclipsa copilul ca atare, în
particularităţile sale care pot fi contrarii atât colectivităţii publice
cât şi propriilor săi părinţi, sau cel puţin de a face din el o
chestiune minoră, din economie sau prin negare?” Copilul devi-
ne un obiect de dispută între familia sa şi creşă, între familia sa şi
şcoală? Ce se alege de copil, ca protagonist, dacă ne ocupăm mai
197
mult de cei care i-au dat naştere? Nu cumva creşa riscă să devină
un serviciu ca oricare altul, oferit părinţilor, uitându-şi misiunea
şi proiectul de socializare a copilului? Cu alte cuvinte, focalizarea
pe părinţi nu riscă ea să ne facă să uităm de copil, în numele
căruia sunt iniţiate toate aceste măsuri?
Aceste posibile derive nu sunt atât de absurde pe cât par.
În domeniul protecţiei copilului, centrarea pe părinţi şi pe
păstrarea legăturilor a dat naştere adesea unor aberaţii. Unii au
ajuns să afirme că „mai bine o familie rea decât deloc”, ceea ce-l
expune pe copil tuturor abuzurilor. Protecţia copilului nu trebuie
să se transforme în protecţia familiei, iar specialistul nu trebuie
să fie exclusiv în serviciul părinţilor. Trebuie găsit un echilibru
între excluderea părinţilor şi „părinte pe deplin”, un echilibru ce
nu poate fi definit decât în afara lor. Frumosul termen de parte-
neriat a venit să exprime această nouă exigenţă sau aspiraţie, fără
ca exigenţa presupusă de folosirea acestui cuvânt să fie evaluată.
În dicţionarul de sinonime, termenul partener este asociat urmă-
toarelor cuvinte uzuale: acolit, adjunct, confident, ajutor, aliat, alter
ego, prieten, asociat, tovarăş, cavaler, coechipier, coleg, companion,
complice, amic, corespondent, secund. Or, nici unul dintre aceste
sinonime nu redă nici aceeaşi postură, nici aceeaşi interacţiune
cu părintele-partener. Acesta va fi un simplu secund al specia-
liştilor sau va fi invers? Nu vom mai face diferenţa între părinţi
„buni” şi „răi” ci între parteneri „buni” şi „răi”?
198
Concluzie
Privirea este cea care defineşte obiectul, ne asigură Ferdinand de

Saussure, ceea ce înseamnă de fapt că nu există privire neutră şi
detaşată asupra unei realităţi construite în afara acestei perspec-
tive. Privirea noastră de-a lungul lucrării de faţă nu a fost una
neutră, chiar dacă am încercat să fim obiectivi în privinţa mizelor
parentalităţii. Deoarece am luat parte mult timp la cercetările
asupra parentalităţii şi am observat efectele sale dinamice, rămâ-
nem ataşaţi de acest concept. Cu toate acestea, imperfecţiunile
sale şi posibilele derive ale utilizării sale nu ne scapă şi le-am
interpretat pe larg. Sprijinirea parentalităţii are două feţe. Una,
întoarsă spre trecut, propune o reîntoarcere la modelul familiei
reglementate, civilizate. Pe ea se bazează toate demersurile de
socializare a copiilor, ea este răspunzătoare pentru toate relele,
toate abaterile, şi ca atare este acuzată, suspectată că e demisio-
nară, pedepsită sau înscrisă din oficiu la stagii de reabilitare
parentală. Cea de-a doua faţetă a sprijinirii parentalităţii este
prospectivă, tatonează, încearcă să găsească noi soluţii la meta-
morfozele familiei şi la noile interacţiuni părinţi-copii. Acest
sprijin presupune o schimbare a perspectivei asupra familiei şi o
colaborare cu părinţii. Între aceste două extreme, apar nume-
roase posturi profesionale posibile pe axa cooperare-impunere.
Campania politică prezidenţială din 2007 a îmbinat constant
aceste două tendinţe, fără a se putea stabili graniţele între stânga
şi dreapta. Cel mai adesea, s-a bătut monedă pe părinţii care
trebuie încadraţi, adunaţi, redresaţi, ca şi cum copilul ar fi deve-
nit un factor de risc social. Dinspre copil vine oprobriul, prin
comportamentul său apare riscul sancţionării în numele unei
parentalităţi aşa-zis eşuante. Nu cumva, punând prea mult
accentul pe această dimensiune, râvnind prea mult excelenţa,
199
perfecţionarea parentalităţii, îi descurajăm pe unii de a mai face

copii? Scăderea demografică din unele ţări ar putea fi parţial
analizată din această perspectivă.
Conceptul de parentalitate a suferit multă vreme de lipsa
unei definiţii, a unui cadru. Termen polisemic, el a fost utilizat
de toate disciplinele, fiecare profitând de ambiguitatea sa pentru
a se reclama parţial de la el. Am încercat în această lucrare să-i
demonstrăm bogăţia şi complexitatea, plecând de la conţinutul
său (axele), de la articularea lor internă dar şi externă, cu socie-
tatea. Parentalitatea nu se desfăşoară în circuit închis, ea suferă
multiple influenţe din partea societăţii prin modelele parentale
pe care aceasta i le propune, de importanţa intervenţiilor profe-
sioniştilor, de contextele economic, social, cultural, juridic în care
ea se desfăşoară.
Tratarea conceptului de parentalitate echivalează, cumva,
cu deschiderea cutiei Pandorei. Găsim aici toate relele umanităţii:
despărţirea, deziluziile, insuficienţele, lipsurile, eşecurile, punctele
slabe... Dar, precum în legendă, ceea ce rămâne pe fundul cutiei
este speranţa.
200
Bibliografie
Abdoulaye, A., (2003), Dezvoltare curiculară şi bune practici în

educaţie. Serie de documente ale BIE, Unesco, 17 p.
Anatrella, T., (1998, 2002), Interminables adolescences, Cerf/Cujas.
Antier, E., (2005), Mon bébé dort bien. Coédition France Info/Jacob-
Duvernet.
Azoulai, N., (2002), Mère agitée. Seuil.
Badinter, E., (1980), L’amour en plus. Paris, Flammarion.
Barrère-Maurisson, M-A., (2004), „Les transformations de la famille” in
Famille(s) et politiques familiales, Cahiers français, p. 22-28.
Beauvois, J.-L., Joule, R.-V., (1987), Petit traité de manipulation à l’égard
des honnêtes gens. Presses Universitaires de Grenoble.
Benisti, J., (2004) raport asupra prevenirii delincvenţei. 60 p.
Bettelheim, B., (1987), Pour être des parents acceptables. Pocket no 11479.
Bigot, S., (2004), „Les projets d’implication paternelle à l’épreuve de la
première année” in Recherches et prévisions no 76 juin 2004.
Bizot, D., (2007), „Les groupes de pères au Québec comme soutien à la
paternité” in Les pères en débat (sub direcţia Sellenet, C.), Paris, Erès.
Boisson, M., Verjus, A., (2004), Parentalitatea, o acţiune civică, raport de
sinteză a lucrărilor recente asupra legăturii de familie şi a funcţiei
parentale (1993-2004).
Bouregba, A., (2004), Les troubles de la parentalité. Paris, Dunod.
Bouve, C., (2001), Les crèches collectives: usagers et représentations sociales.
Paris, L’Harmattan.
Bûttner, O., Letablier, M.-T., Pennec, S., (2002), Acţiunea publică în faţa
transformărilor familiei în Franţa. Raport redactat cu colaborarea
lui Sophie Bontemps et Martine Lurol. 86 p.
Cadart, M.-L., (2006), „Quelle place pour les parents dans les lieux
d’accueil de la petite enfance?” in La parentalité dans les lieux
d’accueil de la petite enfance. Paris, Weka.
Cadolle, S., (2000), Etre parent, être beau-parent, la recomposition de la
famille. Paris, Odile Jacob.
201
Cadoret, A., (1995), Parentalité plurielle,anthropologie du placement familial.

Cadoret, A., (2005), „Constructions familiales et engagement” in Familles en
mouvance, quels ejeux éthiques? Presses de l’université Laval.
Chalvon-Demersay, S., (1994), Mille scénarios. Une enquête sur l’imagination
en temps de crise. Paris, A.-M. Métailié.
Chauvière, M., (2001), „Les parents usagers à la croisée des chemins” in
La lettre de l’enfance et de l’adolescence, no 46, 2001/4.
Cicchelli, V., (2001), „L’éternel retour des defauts de la socialisation
parentale pendant l’adolescence et la jeunesse” in Dialogues, no
153-2001/3.
Cifali, M., (1999), „Métier “impossible”? Une boutade inépuisable?, Le
Portique, No 4 – 1999: Eduquer: un métier impossible?
Clément, R., (1993), Parents en souffrance. Paris, Stock.
Daly, M., (2006), Parentalitatea pozitivă în Europa contemporană.
Comisia de experţi în problemele copilului şi familiei. Conferinţa
miniştrilor europeni, Lisabona 2006. Raport de 110 p.
David, D., Sellenet, C., Thomère, C., (2007), La médiation familiale. Paris,
Belin.
De Ridder, G., Ceroux, B., Bigot., S., (2004), „Les projets d’implication
paternelle à l’épreuve de la première année” in Recherches et
prévisions no 76, p. 39-51.
De Singly, F., (2005), „L’éthique dans une société individualiste” in
Familles en mouvance, quels enjeux, ethiques? Presses universitaires
de Laval.
Dell, F., Legendre, N., (2003a), Raport asupra copiilor săracii, INSEE
no 942.
Dumas, D., Sans père et sans parole. Paris, Hachette.
Durkheim, E., (1892), curs intitulat „La famille conjugale”. Versiunea
digitală 14 p.
Durning, P., (2002), „L’évaluation des situations d’enfants maltraités:
définitions, enjeux et méthodes” in Evaluations des maltraitances.
Paris, Fleurus.
Fablet, D., (2005), Suppléance familiale et interventions socio-éducatives.
Fize, M., (1990), La Démocratie familiale. Paris, Presses de la Renaissance.
202
Bibliografie
Gaulejac (de) V., Taboada, Léonetti, I., (1994), La lutte des places. Paris,
Hommes et perspectives EPI, 287 p.
Godelier, M., (2004), Les métamorphoses de la parenté, Paris, Fayard.
Godet, M., Sullerot, E., (2005), Familia, o chestiune publică. Raport
roneotat.
Herpin, N., Déchaux, J.-H., (2004), „Entraide familiale, indépendance
économique et sociabilité” in Economie et statistique no 373, p. 1-30.
Houzel, D., Les enjeux de la parentalité. Paris, Erès.
Huyette, M., (2001), „Le contenu des écrits” in Journal des Jeunes no 203,
p. 13-17.
Iribarne, A., (1989), La compétivité, défi social, enjeu éducatif. Paris, Presse
du CNRS, 1989.
Jonas, H., (1979), la Frankfurt 1990, 1995, 1998, Franţa ed. a 5-a. Le
Principe Responsabilité. Ed. Champs Flammarion. Traducere din
limba germană de Jean Greisch.
Joyal, R., (2005), „Comment et pour qui modifier les lois, ou l’art
d’oublier le quoi et le pourquoi. L’exemple récent des modifications
au droit québecois de la parenté et de la filiation” in Familles en
mouvance, quels enjeux éthiques? Presses de l’université Laval.
Kant, I., (1967), Réflexions sur l’éducation. Librairie philosophique J. Vrin,
1967 (1993 pentru ediţia de buzunar).
Karsz, S., (2004), L’exclusion, définir pour en finir. Paris, Dunod.
Kaufmann, J.-C., (1992), La trame conjugale, analyse du couple par son
linge, Nathan, collection „Essais & Recherches”, 1992, ediţia a 9-a
2000. Ediţia de buzunar: Pocket, colecţia „Agora”, 1997.
Kaufmann, J.-C., (1996), L’entretien compréhensif. Nathan Université.
Lamour, M., Barraco, M., (1998), Souffrances autour du berceau. Gaëtan
Morin.
Larose, F., Terrisse, B., Lefevre, M.-L., Grenon, V. (2000),”L’évaluation
des facteurs de risque et de protection chez les enfants de maternelle
et du premier cycle de l’enseignement primaire: l’échelle des
compétences éducatives parentales (ECEP)” in la Revue internationale
de l’éducation familiale. Recherche et interventions, 4 (2), (2000),
p.103-127.
Le Gall, D., Bettahar, Y., (2001), La pluriparentalité, Paris, PUF.
203
Lesain-Delabarre, J.-M. (2007), „Problématiques de l’évaluation dans le

champ médico-social” in Les défis de l’évaluation en action sociale et
médico-sociale. Paris, Dunod.
Leyens, J.-P., Fiske, (1994), Stéréotypes et cognition sociale. Liège,
Mardaga.
Mackiewicz, M.-P., (2003), „Requalification paternelle: cadre associatif
et modalités d’intervention pour un atelier pères” in Groupes de
parents (coordonator Tillard, B.). Paris, L’Harmattan.
Marinez, H., (2004), Propunere de lege pentru protecţia copilului,
no 2014.
Martin, C., (2004), Parentalitatea în întrebări, perspective sociologice,
raport, 53 p.
Martin-Papineau, N. (2003),”La construction paradoxale d’un problème
politique: l’exemple des familles monoparentales (1968-1988)”.
Mehl, D., (2003), La bonne parole, quand les psys plaident dans les médias.
Paris, La Martinière.
Mekideche, T., (1996), „La “zanka”: espace d’autonomisation et de
socialisation de l’enfant dans la ville au Maghreb” in Herbaut C.,
Wallet J.W. (sub direcţia), Des sociétés et des enfants, le regard sur
l’enfant dans diverses cultures. Paris, L’Harmattan, p. 49-60.
Merchiers, J., Pharo, P., (1992), „Eléments pour un modèle sociologique
de la compétence d’expert” in Sociologie du travail, no 1/1992,
p. 47-63.
Missonnier, S., (2003), La consultation thérapeutique périnatale. Ramonville
Saint-Agne, Erès.
Missonnier, S., (2000), Dancing baby ou la relation d’objet virtuel. In M.
Soulé, B. Golse, Les neuf derniers mois avant l’an 2000. Paris, ESF.
Montagner, H., (1998), L’enfant acteur de son développement. Documentation
française.
Morris, M.W., Peng, K., (1994), Culture and cause: American and
Chinese attributions for physical and social events. Journal of
Personality and Social.
Muchielli, L., (2000), „Transformations de la famille et délinquance
juvenile” in Problèmes politiques et sociaux, Revue la documentation
française, no 860.
Neirinck, C., (2001), De la parenté à la parentalité. Erès.
204
Bibliografie
Neyrand, G. (2004), „Parentalité, une notion piège ou un concept en

devenir?” in Enfances et psys.
Neyrand, G., (2004), Maternité et parentalité. Paris, ENS.
Nietzsche, W.-F., (1887), Généalogie de la morale. Un écrit polémique (Zur
Genealogie der Moral. Eine Streitschrift).
Olivier, C., (1999), Petit livre à l’usage des pères. Paris, Fayard.
Paugam, S., (2005), Les formes élémentaires de la pauvreté. Paris, PUF.
Philips-Nootens, S., (2005), „De l’enfant conçu à l’enfant programmmé:
quand la liberté s’égare”, in Françoise-Romaine Ouellette, Renée
Joyal şi Roch Hurtubise (dir.), Familles en mouvance: quels enjeux
éthiques?, Sainte-Foy (Québec), Presses de l’université Laval,
2005, p. 177-191.
Poussin, G., (1993), Psychologie de la fonction parentale. Toulouse, Privat.
Raport al zilei REAAP din anul 2005 disponibil pe Internet, 40 p.
Roussel, L., (1989), La famille incertaine. Paris, Odile Jacob, collection
Points, 337 p.
Ruspoli, S., (1996), L’acculturation dans les pratiques de maternage:
quels enjeux dans la relation familles-institution de la PMI. Teză
susţinută în martie 1996, UFR de Paris X Nanterre.
Sellenet, C., (2000), „Les enjeux de la parentalité: responsabilité des
familles et délégation” in Revue Le nouveau Mascaret du CREAHI
d’Aquitaine, p. 28-42.
Sellenet, C., (2000), Etude des représentations et des relations entre
parents et intervenants d’un quartier défavorisé. Comprendre la
famille, 5e symposium québécois de recherche sur la famille. Presses de
l’université du Québec, p. 260-274.
Sellenet, C., (2001), Avoir mal et faire mal. Approche des violences en famille
et en institution. Editions Hommes et perspectives, collection
Pharos, 180 p.
Sellenet, C., (2002), Parents-professionnels: une coéducation en tension,
in lucrare colectivă Titran, F., Hurstel; Ben Soussan; Vaillant, M.,
(2003), Parents-professionnels à l’épreuve de la rencontre. Erès.
Sellenet, C., (2004), Animer des groupes de parole de parents. Silence... on
parle! Paris, L’Harmattan.
Sellenet, C., (2005), Les pères vont bien. Paris, Flammarion.
Sellenet, C., (2006), L’enfance en danger. Ils n’ont rien vu? Paris, Belin.
205
Singly (de), F., (1993), „La construction sociale d’une nouvelle identité
sexuelle”. „Fathers in families of tomorow”, Actes du colloque
international CEE et ministère danois des Affaires sociales, Copenhague,
p. 47-48.
Solis-Ponton, L., (2002), La parentalité, défi pour le troisième millénaire.
Paris, PUF.
Sparrow, J., (2000), „Processus de parentalité, parenter le bébé imaginaire”
in Fonctions maternelle et paternelle (sub direcţia lui) George Greiner.
Erès.
Steinhauer, P., (1996), Le moindre mal. PUM.
Stoleru, S., Morales-Huet, M., (1989), Processus de recherche et processus
psychothérapique in L’évaluation des interactions précoces. Paris,
Eshel.
Sullerot, E., Godet, M., (2005), Familia, o chestiune publică. Raportul
Consiliului de Analiză Economică, roneotat, 198 p.
Versini, D., (2006), Copilul, în centrul noilor parentalităţi. Raport 84 p.
Yatchinovsky, A., Michard, P., (1991), Le bilan personnel et professionnel,
instrument de management. Paris: Edition ESF, Collection Formation
permanente en sciences humaines.
Yzerbyt, V., Schadron, G., (1996), Connaître et juger autrui. PUG, collection
vies sociales.
Zaouche-Gaudron, C., (2007), „Précarité socio-économique: les pères en
risque?” in Les pères en débat (sub direcţia Sellenet, C.). Paris, Erès.
Zaouche-Gaudron, C., (2007), Recensământul critic al instrumentelor de
studiu validate în domeniul francez în psihologia dezvoltării:
Bilanţ pe 10 ani (1995-2005). Raport.
Zarca, B., (1990), „La division du travail domestique” in Economie et
statistique no 228, p. 29-40.
206
În colecţia OBSERVATORUL SOCIAL au apărut:
La mobilité des élites. Reconversion et circulation internationale,

Mihai Dinu Gheorghiu (éditeur)
Seria TEXTE FUNDAMENTALE
Societatea de curte. Sociologia monarhiei şi a aristocraţiei de curte,

Norbert Elias
Apariţia scriitorului în literatura română,

Leon Volovici
Despre câmpul politic,

Pierre Bourdieu
Ghetoul,
Louis Wirth
Oameni ai ideilor,
Louis Coser
Fascişti, comunişti şi ţărani.

Sociologia mobilizărilor identitare româneşti (1921-1989),
Antoine Roger
Seria ANCHETĂ DE TEREN / CERCETARE ACŢIUNE
Dezvoltare comunitară şi incluziune socială în perspectivă socioeconomică,

Mihai Dinu Gheorghiu, Daniela Gîfu (editori)
Fondurile structurale în Consorțiul Universitaria,

Geta Mitrea
Parentalitatea pe înţelesul tuturor. Pertinenţa şi derivele unui concept,

Catherine Sellenet

Seria ARHIVA SOCIALĂ – STUDII, DOCUMENTE, MĂRTURII
Parcours d’une sociologue, figures d’un engagement.

De la sociologie des élites à la transmission des savoirs.
Hommage à Monique de Saint Martin,
édité par: Mihai Dinu Gheorghiu, Pascale Gruson, Daniella Rocha
Povestirile vieţii. Teorie şi documente (ediţia a doua),

Dan Lungu
Construcţia identităţii într-o societate totalitară.

O cercetare sociologică asupra scriitorilor (ediţia a doua),
Dan Lungu

Parentalitatea Catherine Sellenet - Final PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Parentalitatea Catherine Sellenet - Final PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cuprins

Ştiinţa nu va avea altceva de făcut decât să

În Franţa, parentalitatea, fiind atât de vehiculată în platfor-

ferarea termenului nu face, la urma urmei, decât să reflecte o

pe care le suferă familia şi de aşteptările avute de la părinţi.

de supleanţă? Este o întrebare care merită pusă. În final, vom

Cuvintele, aceşti sâcâitori tovarăşi

Inventarea unui neologism

1980). El o delimitează şi de o lectură strict juridică şi le conferă

inconştiente) privitoare la embrion şi apoi la fetus”. În opinia lui

ori al mamei ideale. Dorinţa individualistă de a avea copii se

Reaproprierea conceptului de către sociologi

în termeni de sărăcire, de pierdere a reţelelor relaţionale, de

termenul de homoparentalitate este vorba de gen. Perspectiva se

parentalitate le oferea o posibilă interpretare. Ei şi-au însuşit

condiţii de viaţă pentru dezvoltarea copilului. Privilegiindu-l pe

obiective pe care le vom analiza mai târziu: consolidarea poziţiei

Parentalitatea, o miză interdisciplinară

tatălui s-a fisurat încetul cu încetul. Consecinţele sunt grave. Un

ţinut departe de frageda copilărie şi socotelile în privinţa

evidente. Ea ne obligă să reconsiderăm frontierele dintre disci-

Parentalitatea, un obiect de studiu promovat de

copiilor despărţiţi de familie condiţii mai bune de viaţă, prin

nepermiţând toate subtilităţile teoretice, dar el a şi făcut ca gru-

Dorinţa de a avea copilul respectiv, fără a garanta neapărat o

problema în termenii următori: cum se construieşte pe sine tatăl

sau absentă va reprezenta mijlocul de evaluare, de monitorizare

Contribuţia grupului condus de Didier Houzel

logică „de neobosiţi promotori ai unui tratament corespunzător

Axa exercitării parentalităţii

autoritate precizată de exemplu în articolul 371-1 din Codul

anterior celui de parentalitate. Între aceşti doi termeni există

Axa experienţei subiective a parentalităţii

introduce cele trei axe în cartea sa, Les troubles de la parentalité.

Axa practicării parentalităţii

înţelege la ce se referă noţiunea de parentalitate. Definiţiile nu

care trebuie respectate, al conduitelor, al atitudinilor, al

Domeniul parentalităţii propus apoi de Maurice Godelier

Criticile pe care le aducem acestei enumerări privesc urmă-

interdicţiile ei. Definiţia lui Godelier prezintă avantajul de a

asta, dacă părinţii nu şi-au alimentat dorinţa de a avea copii,

redescoperim cu plăcere poziţia lui Durkheim şi extrema

dacă nu cumva, printr-un fel de miracol imprevizibil şi aproape

faţă de ceilalţi”. Dacă afirmaţiile lui Durkheim trebuie reaşezate

revelaţie aproape asupra sinelui. Acest nou model de familie

există legi etern valabile. Această credinţă, trecutul a dezminţit-o

Europene, iar jumătate din ei nu au nici o calificare”. Dacă

obezităţii la copiii săraci. „Copiii provenind dintr-un mediu

Familia cu susul în jos

eliberat de constrângerile formale ale căsătoriei şi-ar fi găsit în

Cadolle (2000) operează o primă distincţie între parentalitatea

voci, (despre) La médiation familiale (David, Sellent, Thomère,

parentalităţii pe care le-am definit mai înainte. Pe axa exercitării

unui risc? Putem accepta pluralitatea modelelor? Anumite „aran-

drept”. Relaţiile astfel protejate nu-i mai privesc doar pe bunici, ci

mai trebuie adăugată şi custodia ocazională. Atunci când părinţii

Cum ne descurcăm cu ambiguitatea conceptului

Termenul de parentalitate ca discurs al riscului

„Într-o stare bună de sănătate” nu are sens decât prin raport cu

„fiecare din ele, poţi fi sigur de la bun început că reuşita va fi una

până la nebunie. Asta ne obligă să-i postulăm ireductibilitatea, ca

clinicii ataşamentului. Această teorie, cunoscută din anul 1969 şi

Termenul de parentalitate ca simptom al unei noi