ASTA-I ROCHIA ALBASTRA

Nu i-am vorbit nevesti-mi o saptam�na.

Am m�ncat singur �n birou. Peste c�teva zile, la masa la prieteni, mi
s-a parut �nsa ca rezerva mea nu mai are sens, si am staruit toata seara
pe l�nga o femeie frumoasa, aproape tot at�t de �nalta ca mine. C�nd spun "am
staruit" e un fel de a vorbi. Dupa un usor �nceput, ea, dezlantuita, m-a
coplesit cu prietenia ei. Tot ce a facut nevasta-mea la tara, aci s-a reeditat
�ntr-o singura seara. G. nu era acum de fata. Ca sa nu para prea suparator,
femeia a dat o nuanta de gluma lucrurilor. A declarat ca daruieste pe barbatu-sau
nevestei mele, ca ma iubeste, a facut scandal c�nd mi-a luat cineva locul
de l�nga ea. Am vorbit despre femeile grase si slabe si, ca sa-mi arate ca ea e
numai �nselator slaba, �n fata tuturor, mi-a luat m�na si mi-a pus-o, apasat,
pe soldul ei plinut... Str�nge!... Eu, uluit, aveam aerul ridicul al lui Iosef �n
casa lui Putifar. Cum ma lasa un moment liber fugeam, dar ma cauta si
ma aducea �napoi. S�c�ita, dezorganizata, nevasta-mea era v�nata, glumea galben,
iar de c�te ori �mi aduceam aminte de ea si o priveam, �i �nt�lneam ochii
mari si �ndurerati asupra mea.
Noua mea entuziasta m-a silit sa dansez cu ea, desi dansam prost. Pe
urma m-a luat de m�na si m-a dus �ntr-un salonas cu divanuri: "Hai, sa
fim singuri".
Eram st�njenit de parca numai �n strachini calcam. Ne-am rezemat,
lungiti unul l�nga altul si m-a �ntrebat tot soiul de prapastii. C�nd s-a
abatut din �nt�mplare cineva pe la noi s-a �nfuriat, s-a dus la birou, a luat un
toc si h�rtie, a scris un afis: "Intrarea oprita... pereche amoroasa!"
Cei care veneau, citeau, r�z�nd ca de o gluma buna, si plecau, cer�ndu-si scuze
ipocrit. Glumea, fireste, dar asta n-a �mpiedicat-o sa-si fram�nte s�nii
de coastele mele si sa ma sarute, c�nd i se parea ca nu vine nimeni.
I-am spus ca trebuie sa fim cuminti, m-am smucit si am plecat. Mi-era
rusine de rolul grotesc, de siluit de o femeie, si ma g�ndeam la situatia
delicata �n care sotia asta vulgara - cu gluma ei menita sa mascheze abil o purtare
mai precisa - �si punea barbatul. Nu mi se parea suficienta scuza ca
e vinovat ca nu stie sa-si stap�neasca nevasta si nici nu mi se parea ca "trenurile
nu trebuie lasate sa treaca" sau ca trupurile "sarmante", care se doresc
si se �ntind, sunt deasupra oricarei "ridicole filozofii". Dealtminteri, ca sa se
poata trece puntea periculoasa, se face aci un cadril de naivitati. Femeile,
ca sa poata realiza toata aventura, se prefac ca o socotesc ca pe un joc naiv, dar
�n acelasi timp barbatul serios "care nu stie sa profite" e acuzat,
el, de "naivitate".
La ele �nsa naivitatea, prefacuta si cu scop precis, e dintre acelea pe
care o practica unii escroci, �n primele momente, "fac�nd pe prostii"
�n fata unui judecator de instructie, declar�nd ca au �ncasat cecul fals la banca,
�n gluma, ca sa faca o farsa unui prieten de la Hamburg. Dar judecatorul,
stiutor, cu privirea rece, pune z�mbind lucrurile la punct.
Fara grija de spectacol, ca un animal ranit, nevasta-mea se tr�ntise
�ntr-un fotoliu si nu vorbea cu nimeni. Noua mea amica a venit dupa mine:
"Esti un caraghios", si mi-a fixat o �nt�lnire �n oras.
Cealalta era geloasa si suferea. Simteam acum ca e o jucarie �n m�na
mea. Ca puteam s-o umilesc, s-o fac sa sufere si mai mult, dar la ce folos?
�mi venea sa-i spun: uite ce ai facut din dragostea noastra, din bietul nostru
trecut. Acesta e idealul tau de iubire, acest continuu asasinat?
Acasa, furioasa si �ndurerata, mi-a spus:
- Acum cred ca ai sa-mi dai dumneata explicatii mie.
I-am aratat ca n-am facut nimic mai mult dec�t ea la Odobesti.
- Da? Eu nu m-am proclamat flirt cu G., nu m-am pipait cu el, nu m-am
�nfundat, cu anunturi obraznice, �ntr-o camera cu divanuri.
E adevarat ca p�na acolo nu ajunsese, dar nu e mai putin adevarat ca
tot eu ma simteam �n paguba.
 A tinut sa-mi plateasca �nsa, cu v�rf si �ndesat, �nt�ia data c�nd ne-
am gasit iar �n "banda" cu el. A stat mereu, aproape �n bratele lui. �mi
spuneam ca nu e dec�t o pedeapsa si ca, daca vrea sa ma pedepseasca, �nsemna ca nu-
i era indiferent ca eu preferasem alta femeie, deci ma iubea. Cu toate
astea, fizic ... spectacolul mi-era de ne�ndurat. Nu aveam taria sa vad, orice mi-
as fi spus, cum femeia pe care o iubesc e tinuta �n brate de un barbat,
si i-am spus-o vecinei mele de r�ndul trecut si de data asta, care ma urmarea
z�mbind.
- Dar daca ai iubi o actrita, care, pe scena, ar trebui sa-si
�mbratiseze patimas partenerul, sa-l sarute lacom pe gura?
I-am lamurit, cutremurat, cu cea mai simpla sinceritate:
- Cred ca niciodata n-as putea iubi o actrita.
M-am apropiat de divanul din colt unde se gasea nevasta-mea si i-am
spus ca plecam acasa.
- A! Cum asa devreme? Nu; mai ram�nem.
- Trebuie sa plecam neaparat, am de lucru m�ine.
- Nu... asta nu se poate... nu... mai stam... se supara oamenii daca
plecam asa de repede. E nepoliticos. Scosese oglinjoara din poseta si-si
pudra obrajii.
- Cu neputinta.
Si totusi am mai asteptat un sfert de ora. Era �n mine ca o spaima viu
graita.
- Draga, nu mai pot ram�ne nici un minut.
- Ei nu... trebuie sa mai ram�nem... vreau sa mai stam putin, si-si
desena acum cu ros buzele.
- Eu plec.
- Pleci fara mine.
Am privit-o, acum linistit, ca un mort.
- Ela, �ti dai tu seama de ce spui?
- Te rog... vreau sa mai stam.
- Nu se poate... sub nici un cuv�nt, nu se poate sa mai stam.
Avea ochi mari, stersi si o cuta �ntre spr�ncene.
- Ei bine, nu merg.
- Ela, te �ntreb �nca o data...?... G�ndeste-te bine ce faci. Daca ma
duc singur acasa, �nseamna ca am pornit pe un drum de pe care nu ne mai
putem abate.
G�ndul ca nevasta-mea ar putea veni singura, �n zorii zilei, acasa, mi
se parea o monstruozitate rece.
Am mai privit-o �nca o data, ca �n clipa semnarii unei sentinte, si am
plecat. Am asteptat �n strada zece minute si n-a venit. Cunosteam la
unul dintre hotelurile mici o cocota destul de frumusica, voinica si nespus de
vulgara. I-am spus sa se �mbrace, am luat-o cu mine, am dus-o acasa, am
pus-o sa scoata tot de pe ea si am culcat-o �n patul tuturor durerilor, nebuniilor
si lacrimilor iubirii mele.
Nevasta-mea a venit peste vreo doua ore. Nu stiu daca servitoarea i-a
spus totul, dar c�nd a �nteles, s-a �ngrozit, si nu-i venea sa creada.
A cazut moale �ntr-un fotoliu. S-a �nfuriat apoi si a vrut sa se repeada asupra
femeii, care nu prea avea de ce sa se teama.
- �n patul meu, o adunatura de pe strada?
Si cealalta, cu o imensa si triviala doza de bun-simt:
- N-ai dec�t sa dormi �n el, madam, nu sa umbli noaptea teleleica.
Vedeam, uimit si cu sufletul gol, unde ajunsesem.
I-am explicat ca daca face scandal si se afla despre �nt�mplare, eu o
sa trec drept nebun, dar pe socoteala ei are sa se r�da ca de o paparuda.
A plecat tr�ntind usa, cu o energie pe care nu i-o banuiam.
Am fram�ntat �ntreaga noapte trupul femeii straine, cu o furie
deznadajduita, ca sa-mi demonstrez ca tot ce ofera una, �ti poate oferi si cealalta
si ca nu merita, ca e ridicul sa suferi at�t de mistuitor, pentru at�t de putin
lucru. Si parca am gasit adevarata parerea. Primele trei-patru zile, dospind
de m�nie, nu mi-a fost greu sa �ndur absenta nevesti-mi. Pe urma �nsa, am �nceput o
serie de ipoteze, �n toate sensurile, ca sa vad ce g�ndeste si ce simte
acum. Cum stiam ca iubeste pe altul, nu-mi �nchipuiam ca �ndura prea greu purtarea
mea si-mi recunosteam dreptul, si ma felicitam chiar, pentru ideea buna
de a-mi crea ultimul cuv�nt. Ma �ntrebam vag daca ne vom mai vedea, daca ne vom
revedea, vreau sa spun, �n continuarea liniei trecute, asa cum, c�nd te
destepti dupa un vis atroce, reiei viata ta �ntrerupta seara. Si simteam ca nu,
adica nu mai aveam reprezentarea unei viitoare �mpacari, cum nu-mi pot
�nchipui azi �n ce fel as putea deveni presedinte de republica �n America Centrala.
Dupa o saptam�na am simtit neaparat nevoia s-o vad, dar mi-am refuzat
cu �ncapat�nare orice prilej. Am cautat �nsa pe o prietena a ei, ca sa
aflu, prin ocol, ce g�ndeste, ce face, daca �nt�mplarile acestea de rasturnare si
eveniment egal cu miscarea planetelor, pentru mine, aveau pentru ea vreo
importanta. Nu mi-a fost cu putinta sa aflu ceva. Fiindca pe strada n-o �nt�lneam
ca sa-i cunosc noul sur�s, am �nceput sa colind restaurantele, cu batai
de inima �nca din strada, cu examinari usoare a tuturor femeilor la �nceput, cu
reveniri insistente apoi, de teama sa nu ma fi �nselat din cauza palariilor
mari si cu o tristete de moarte, cu impresia ca totul e gol, c�nd trebuia sa
constat ca ea nu e acolo. As fi vrut sa vad capul acela mic de statuie greaca,
blond, cu ochii albastri, cum e acum �n forma noua, sa vad daca ma priveste cu ura,
cu indiferenta. Printr-o fatalitate de ne�nteles n-am �nt�lnit-o nicaieri.
Am reluat legaturile cu toate prietenele ei, mi-am facut dintr-una amanta ca sa-mi
dea stiri despre ea, dar cum venea vorba despre ea, totusi, de teama
ca "nu se stie cum se �ntorc lucrurile", nu-mi spuneau o vorba, evitau orice
discutie, iar detaliile pe care eu le ceream, dealtfel cu un ton vag indiferent,
caci altfel n-as fi avut nici o sansa sa le am, mi-erau totusi, firesc parca,
refuzate. Am cautat sa stie ca petrec, ca ma simt foarte bine, dar aceste
gesturi ostentative erau ca niste scrisori �ncredintate unei poste lamentabile. Nu
stiam nici daca le-a primit si mai putin puteam sti ceea ce g�ndeste
aceea care le-a primit.
Sa ma duc acasa la matusa ei, nu putea fi vorba. Nu mi-as fi iertat
niciodata slabiciunea asta si nici n-ar fi fost posibil, at�t eram de definitiv
�n g�ndul meu. Am �nceput sa caut invitatii �n casele �n care stiam ca ar putea sa
mearga, dar am nimerit-o mereu prost. Acum, toata nevoia de ea, comprimata
�n mine, se rezolva �ntr-o otrava a �ntregului organism, �nauntru. N-am mai putut
m�nca aproape nimic. O rochie la fel cu a ei �ntrezarita pe strada �mi
punea un pietroi �n stomac si un nod �n g�t. Slabisem si-mi era teama acum sa nu
afle ca am slabit din cauza ei. Eram alb ca un om fara globule rosii.
Am sporit petrecerile, ca sa afle, sa creada ca sunt slab din cauza orgiilor. �n a
patra saptam�na, un prieten doctor si un profesor consultant au fost
de parere ca s-ar putea sa am un ulcer al esofagului. Si n-o vedeam nicaieri, parca
disparuse �n pam�nt.
Am �nt�lnit-o totusi, �n penultima zi de curse. Era zapuseala, lume
multa, si un suflu de oboseala nadusita l�ncezea �n atmosfera prafuroasa
si �ncinsa. Am vazut-o �nainte ca ea sa ma vada. Tot trupul mi s-a �nfierb�ntat
brusc, am cautat numaidec�t una dintre acele nenumarate femei echivoce,
dar nu declarate, care tapeaza, cer�nd barbatilor sa le ia bilete pe cai, fireste
fara sa dea bani, si am trecut vesel, radios si absent, pe l�nga nevasta-mea.
Era rezemata de grilajul alb din dreptul pariului mutual. C�nd am trecut din nou,
�napoi, sta pe un scaun ca si c�nd era fr�nta de mijloc, privindu-ne
cu ochi �ndurerati. �ndura parca o suferinta peste puterile ei. Nu mai voia, se
vede, nici s-o ascunda, caci totul �i era indiferent acum. A fost o bucurie
care m-a iluminat �nauntru ca un soare. Am mai vazut-o acolo nemiscata, trista,
p�na aproape de sf�rsit. Si pentru �nt�ia oara cineva mi-a vorbit de ea.
O prietena comuna m-a �ntrebat cum pot fi at�t de lipsit de inima... Si eu, care m-
as fi dus s-o �mbratisez, s-o �ntreb cu o nemarginita patima: de ce?
de ce ai �nceput toate astea? am trecut din nou, am salutat-o foarte prietenos, mi-
a raspuns doar privindu-ma �n ochi, fara un sur�s, fara nici o miscare
a muschilor fetei, ca o caprioara blonda, �njunghiata.
 Peste c�teva zile am �nt�lnit-o �n fata chioscului de ziare de la
Independenta. Ceruse o revista de mode si tocmai o platea, c�nd a dat cu ochii
de mine si a �nteles ca o asteptam, oprit mai sus, la c�tiva pasi. A avut o clipa
de placere, nu de bucurie. Si-a muscat, cu o satisfactie vulgara, buza
de jos, ca si c�nd ar fi spus, c�stig�nd prinsoarea: "A, domnule, �n sf�rsit!"
Altfel �ntrevederea a fost frumoasa, cu lunecusuri de ironie voit banala
si superficiala, ca sa para tandra si indiferenta: "Speram ca ai sa te faci mai
ur�ta, departe de mine." "A... da... am avut eu azi-dimineata o presimtire
buna". "Ti-ai oxigenat parul? Sau, nu, e din pricina soarelui." "Dupa c�t stiu, nu.
Se vede ca e tot soarele". "A reaparut si el numai din cauza dumitale."
"Ce vrei, c�nd �nt�lnim �ncapat�nati care vor sa reziste, cautam si noi complici."
Dar, spre mirarea mea, tot ea vrea sa stie: "Ai mai sedus pe cineva?"
si �i tremura vocea de parca era o actrita la �nt�iul pas pe scena... "Vreau sa iau
o trasura". Era ora 12 si jumatate poate. Matusa ei sta pe strada Olari.
Am pornit-o alaturi pe jos; �n dreptul Universitatii, la statia de trasuri, am fost
bucuros ca nu era nici una. Mi-a spus ca are de g�nd sa se �nscrie
din nou pentru licenta la Universitate, ca a fost plecata la Vaslui, la bunica ei,
trei saptam�ni. Prin fata Ministerului de Domenii, am avut oarecare
teama, caci venea agale o trasura goala, pe care ea n-a observat-o �nsa. "Asta-i
rochia albastra? dar parca era mai putin vie?" "Vai, mi-ai uitat rochiile?"
Si sufletele noastre pluteau deasupra cuvintelor, �n ezitari, f�lf�iri, fixari, si
iar mici zboruri, ca un roi de fluturi deasupra unei plante, care ar
fi �ncet transportata pe drum. La Rosetti, despartirea era inevitabila. Era statie
mare de trasuri si automobile. S-a oprit pe trotuar... si �n mine totul
s-a oprit... dar a lasat, fara s-o vada, o trasura, a strigat prea �ncet alta si pe
urma a �ntors capul sa-mi spuie ceva. Am ajuns, poate pe la doua, �n
fata casei matusii ei... dar parca n-ar fi observat ca am ajuns, am trecut �nainte,
apoi, de vreme ce se crease un precedent, dupa vreo suta doua de pasi
ne-am �ntors, si pe urma iar, p�na la ceasul trei si ceva. Poate ca nici unul,
pentru nimic �n lume, nu ar fi cerut �nsa celuilalt sa mai ram�ie. Eram
asa de grabiti si ne vedeam �n treacat numai.
- Ah, de tine nu se �ndura cineva sa se desparta, si era profund
adevarat, dar o spuneam cu un sur�s, ca sa para abia ceva mai mult dec�t o
gluma indiferenta... sarut m�inile.
- Vai! o sa ma ocarasca matusa-mea. Dar putin �mi pasa. �si trecea
limba peste buzele arse parca, si sur�dea cu ochii albastri, plini de suflet
ca de roua.
Ma �ntorceam, �n dupa-amiaza inundata de caldura uscata, chinuit de
foame, ad�ncindu-ma ca �n cauciuc �n asfaltul �ncins, privind caii obositi
ai trasurilor, storurile trase pentru siesta la mai toate casele, dar era �n mine o
tristete usoara si placuta. Simteam ca femeia aceasta era a mea �n
exemplar unic, asa ca eul meu, ca mama mea, ca ne �nt�lnisem de la �nceputul lumii,
peste toate devenirile, am�ndoi, si aveam sa pierim la fel am�ndoi.
Eram ca �ntr-o zi imensa si �nt�mplarile acestea mici, amanuntite p�na
�n fractii de impresie, erau printre cele mai importante �n viata mea.
Astazi, c�nd le scriu pe h�rtie, �mi dau seama, iar si iar, ca tot ce povestesc nu
are importanta dec�t pentru mine, ca nici nu are sens sa fie povestite.
Pentru mine �nsa, care nu traiesc dec�t o singura data �n desfasurarea lumii, ele
au �nsemnat mai mult dec�t razboaiele pentru cucerirea Chinei, dec�t
sirurile de dinastii egiptene, dec�t ciocnirile de astri �n necuprins, caci singura
existenta reala e aceea a constiintei. Si, �n organizarea si ierarhia
constiintei mele, femeia mea era mai vie si mai reala dec�t stelele distrugator de
uriase, al caror nume nu-l stiu.
Ne-am �mpacat peste o luna, c�nd a venit cu bratele pline de crini
t�rzii, ca o amanta, si am fost �mpreuna toata luna august la Constanta.
Locuinta tihnita, plimbari seara pe dig, �mpreuna cu o familie cunoscuta, aperitive
�n Piata Ovidiu, �ntesata de lume, si uneori, �n gluma, joc la bula,
c�nd pierdeam regulat. Bine�nteles, �n dimineata �nsorita eram si noi, ca toata
lumea, �ncarcatura de tineri �n pijamale si haine albe usoare, �n trenul
de Mamaia. Pe plaja, ea era �nca extrem de frumoasa, mai ales c�nd tot corpul i se
facuse ca gr�ul copt. Aproape �nalta, cu talia subtire si soldurile
v�njoase, cu s�nii razbind ghiciti ca merele prin maioul negru (str�ns pe ea cum e
un sarpe �n pielea lui), aduna toate privirile. Putin prea �nalt pentru
subtirimea bratelor si coapselor, faceam totusi, cred, o pereche potrivita cu ea.
C�nd, legata la cap cu un tulpan albastrui, cum e uneori cerul senin,
care �i iradia lumina ochilor si-i limpezea liniile desenate, pure, punea apoi pe
umeri un fel de pelerina, usoara de tot, poroasa si albastra, tare ca
vopseala, parea �ntreaga zugravita pe smalt, cu fata aurie.
�n septembrie, �ntorsi �n Bucuresti, am avut o cearta din cauza
copilului asteptat. N-a vrut sa-l aiba si a trebuit sa stea �n sanatoriu vreo
doua saptam�ni. S-a facut bine abia pe la Sf�ntul Dumitru.
A fost un timp destul de linistit si am putut sa fac vreo doua drumuri
la o padure, care facea parte din mostenire, pe l�nga Curtea-de-Arges.
Era un sf�rsit de toamna de o frumusete larga si potolita, si priveam de la
fereastra vagonului dealurile lenevoase cu paduri �ndesate, cu acea felurime
de colorit care arata cresterile. Daca vara e greu de osebit toate apele si
asemuirile de verde, acum gama vestejitului cuprinde toate culorile tari. C�ta
vreme unii copaci sunt �nca verzi, altii au frunzele, pe negrul cracilor, galbene
ca niste caise stravezii. Unele frunzisuri sunt rosii s�ngerat, altele
violete, caramizii, albe chiar. Cerul e imens, si departe peste umerii dealurilor,
peste sate, are un fel de maiestate senina, careia lumina vie, dar galbuie
�n culoare si potolita �n caldura, �i da o liniste melancolica.
Nu pot sta linistit pentru ca �n compartimentul de alaturi (sunt
vagoane vechi, clasa I-II) se aud hohote de r�s, comentarii, aprobari calduroase.
S�c�it, renunt sa mai privesc carele, care se departeaza domol pe drumuri albe, si
trec si eu dincolo. Un domn, sa tot aiba cincizeci de ani, cu g�tul
�n piele moale si rosie, ca al curcanului, cu ochii vii si mustata mare, pe figura
pentagonal osoasa, explica de ce trebuie sa intram �n razboi. Dealtminteri,
cam asta se discuta pe tot cuprinsul tarii rom�nesti, c�nd afacerile si placerile
lasau timp liber.
E de o verva �ndracita, gesticuleaza convins, bat�nd aerul cu am�ndoua
m�inile. Esentialul, dealtfel, �n replicile lui tumultuoase, sunt interjectiile.
- Ee! ee...! Pai vezi! C�nd spun eu? si se scoala iar de pe fotoliul de
piele. Cum o sa reziste, domnule?... cum o sa reziste? Vino-ncoa. Daca
eu pun aici o armata? si arata Orsova, iar aici alta? si arata la Sibiu, aici �nca
una? acum la Brasov.
Dar cineva obiecteaza:
- Bine, domnule Predescu... tocmai acum c�nd nemtii au terminat cu
rusii, de au ajuns �n inima Rusiei?
- Pai tocmai d-aia - raspunse domnul Predescu deznadajduit si scrijelat
- tocmai d-aia... Dumneata nu vezi cum vine planul? Eu �ncep asa - si
�ncepu sa urce pe harta care indica statiile, deasupra canapelei - si hai-hai, si
hai-hai... A?... merge? si-asa mereu... si-asa mereu (�n timpul acesta
legan�nd urca si ocolea cu m�inile pe harta, de la Arad spre Cluj, pasc�nd parca
din urma)... Ei, asa-i ca i-am luat ca din oala?
- Domnule Predescu, dar Mackensen ala si Hindenburg pretind ca ei o sa
c�stige razboiul, adaose unul, nu pentru ca ar fi crezut, dar mai mult
ca sa dea replica, si asa, ca sa-l �ntar�te pe domnul Predescu.
- Daa? si �si potriveste tigara rasucita, �n tigaretul de trestie... O
sa c�stige asta - iar aici face un gest foarte explicit, v�r�nd degetul
mare, printre aratator si mijlociu - auzi? O sa c�stige asta. Eu fac "pari",
domnule, ca Hindenburg ala al dumitale - si-si lateste buzele - daa, sa vie
el la mine... fac "pari" cu el... ca man�nca bataie... pe oric�t... Hei? se pune el
cu mine?... Domnule, portar de hotel o sa-l facem dupa razboi. Ceilalti
aveau aerul ca se mira de �ndrazneala lui Hindenburg de a se pune cu noi si cu
domnul Predescu, iar unul sincer nu se mai putu stap�ni privindu-l si privindu-se
parca:
- Domnule, rom�nii e destepti... Ti-o spun eu...
 - Pai bine, domnule Predescu, atunci de ce nu intram? Ca eu nu cred ce
sustin unii, ca nu suntem pregatiti...
- Ce pregatire, domnule? - si ridica ochii disperat �n tavan - ce
pregatire...? ca ma omori cu zile. Ce sa te mai pregatesti?
- N-avem tunuri... cine stie?
Domnul Predescu r�de acum indulgent si cu pielea de curcan a g�tului
g�lg�ind:
- N-ai tunuri? da intra-n razboi, domnule, si-ti da frantuzul c�te
tunuri vrei: vrei o mie? �ti da o mie... vrei zece mii, �ti da zece mii.
Si ridica bratele, apoi le lasa sa cada, uimit si dezgustat. Dar de asta e vorba
acum...? Ce nevoie ai de tunuri, domnule? si �ntorc�ndu-se sur�zator spre
ceilalti, care ascultau mereu, cu interes (ca acum venise si seful de tren, mustata
ciupita): Auzi, tunuri? Bine, domnule, de asta are nevoie neamtul si
frantuzul ala, ca sunt crescuti �n puf - si, brusc furibund: Dumneata stii cum e
rom�nul, domnule? Nadejdea lui e baioneta, domnule, baioneta, �ntelegi
dumneata?... Ca o v�ra p�na �n prasele... si daca se rupe, da cu patul armei...
uite-asa... uite-asa - si lovea �nd�rjit si imaginar, �nspre toate colturile
compartimentului, �n timp ce ascultatorii �l urmareau, ferindu-se �nc�ntati.
- Zi, baioneta si patul armei, domnule Predescu?
- Pai, sigur, domnule, exclama �ngaduitor... Asta-i arma rom�nului...
As vrea sa vad eu pe neamtul ala care sa stea la baioneta... si se �ntoarce
triumfator si d�rz �n dreapta si �n st�nga. Domnule, c�nd or intra ai nostri cu
patul armei printre tunurile lor, o sa fie jale, ca ai nostri numai la
scaf�rlie trag.
Domnul Predescu nu era de meserie, cum crezusem, nici c�rciumar, nici
comis-voiajor, ca am �ntrebat pe urma pe seful de tren.
- Nu-l cunosti pe domnul Predescu? se mira ceferistul meu si avea
dreptate, caci pe liniile astea secundare calatorii se cunosc �ntre ei cum
se cunosc clientii aceleiasi cafenele. Domnul Predescu e de la Pitesti, avocat... a
fost si deputat o data... merge la Curtea-de-Arges ca are o chestie
acolo; si resemnat de admiratie: Destept om, domnule. Eu �l stiu de pe linie. C�nd
ti-o explica el ceva... Nu zic, mai e si domnul Adamici... dar parca
tot domnul Predescu e mai destept.
M-am plictisit si m-am �ntors la locul meu, ca sa privesc mai departe
�ntinderile de porumbiste uscata, satele pe sub dealuri si sur�sul melancolic
al cerului �nalt de toamna �n asfintit.
Dealtfel, si la Camera chiar, dupa c�te reiesea din ziare, discutiile
nu depaseau mult ad�ncimea celor din tren. Se anuntase o mare sedinta
de rafuiala, �ntre cei care cereau "intrarea �n actiune" si partizanii
"neutralitatii espectative". Am avut prilejul sa asist la una dintre sedintele
importante,
c�nd tribunele erau �nca de cu vreme �ntesate de public, caci se stia ca guvernul
va fi luat �ntre doua focuri. Partizanii Puterilor Centrale aveau sa
interpeleze banca ministeriala "pentru ce lasam prilejul acesta extraordinar, c�nd
nemtii sunt dincolo de Varsovia si aproape de Salonic, fara sa intram
alaturi de ei?" Dimpotriva, reprezentantii curentului antantist aveau sa �ntrebe de
ce nu intervenim sa salvam pe cei �nvinsi?
Sala, cu sugestii de interior de teatru prin arhitectura, de club prin
verdele fotoliilor si al draperiilor, de catedrala prin lumina de vitraliu
galben, venita din luminatorul imens de deasupra, avea un aer solemn. Incinta era
la �nceput numai pe jumatate plina. Unii deputati �si citeau gazetele,
abia aparute de dupa-amiaza, altii faceau cerc, discut�nd �n fata vreunui personaj
important. Pe banca ministeriala numai doi ministri care scriau absorbiti.
Din c�nd �n c�nd, c�te un deputat venea �n dreptul celui care scria si �i soptea
ceva, sau �i da vreo h�rtie pentru aprobat.
Pe urma au �nceput soneriile, s-a marit lumina, toate locurile de jos
s-au ocupat. Presedintele, suit ca pe o scena sau catedra, a batut din
ciocan si un domn a citit, probabil, sumarul zilei. Anisoara a descoperit cea
dint�i, cu un fel de bucurie, ca poate stabili o legatura �ntre ea si aceasta
incinta inabordabila, pe Nae Gheorghidiu, asezat pe bancile opozitiei (asa, din
cochetarie politica), obosit si preocupat.
Interpretarea deputatului "nemtofil", facuta, de altfel, cu un fel de
servilitate intelectuala si intentie de reactiune mediocra, a provocat
numai sur�suri ironice. Profunda impresie a st�rnit �nsa discursul celui care cerea
intrarea imediata �n razboi. Pronuntata rar, cu vocea �nfiorata, fraza:
"Si veti lasa acest popor erou, care e poporul s�rb, sa fie zdrobit, fara sa faceti
sa cada �n balanta palosul rom�nesc, hotar�tor, �n aceasta mare, �n
aceasta neasemanata clipa istorica?" a plutit sub vasta cupola, �ncremenind
privirile, dar entuziast aplaudata numai de opt sau zece deputati, pe care
nu-i vedeam, dedesubt, sub tribuna prezidentiala �n care ne gaseam noi.
Celalalt deputat interventionist a interpelat guvernul pe chestia
�narmarii. A declarat ca stie ca atelierele militare nu lucreaza, ca nu s-a
facut nimic pentru echiparea armatei, ca s-au cumparat zeci de mii de bocanci cu
talpa de carton. Si el e impresionant:
- N-avem artilerie, domnilor... Ce-ati facut ca sa dam admirabilei
noastre infanterii artileria grea de care are nevoie?
Aici, unchiu-meu, care se plimbase �n timpul discursului prin fata
primelor banci, a �ntrerupt pe orator. Cum era cunoscut ca om de spirit,
c�nd a ridicat m�na, oratorul s-a oprit si privirile s-au �ntors spre Nae
Gheorghidiu, care a declarat cu o falsa gravitate:
- Gasesc, domnilor, ca �ngrijorarea dumneavoastra din cauza ca ne
lipseste artileria grea e putin exagerata. Cred ca, la nevoie, va fi suficient
sa punem �n baterie pe onoratul nostru coleg de la Romanati, domnul Cot�rcea, ca sa
reducem toate tunurile nemtesti la tacere. Si la vorbele astea, arata
cu degetul �nspre capatul r�ndului din dreapta, iar toate privirile s-au �ntors
spre banca �n care de-abia �ncapea o namila de o suta cincizeci de kilograme
poate, cu m�inile at�t de scurte ca abia �i ajungeau pe p�ntece.
A fost o ilaritate imensa. A r�s si banca ministeriala, a r�s si
oratorul �nsusi. Tribunele �ntesate - �n cele rezervate doamnelor unele elegante
stau chiar pe trepte, nemaigasind alt loc, iar �n cele ale barbatilor unii se
sufocau, at�rnati chiar de st�lpi - au rasunat si ele de hohote.
Nae Gheorghidiu, simpatizat si de opozitie pentru spiritul lui si
pentru "largimea de vederi" care �l caracteriza, pentru aerul lui "frondeur",
revoltat parca, desi militant liberal, era foarte apreciat pentru "destinderile" pe
care le provoca �ntre guvern si opozitie. Azi, de pilda, partida era
ca si c�stigata pentru guvern, numai prin aceasta simpla gluma.
De pe banca ministeriala a raspuns la urma unul dintre membrii
importanti ai guvernului.
S-a sculat grav si cu ochii putin contractati, de pe banca ministeriala
si s-a dus, �n tacerea �ntinsa ca �ntr-un aer tare, spre tribuna. Are
fruntea �nalta, piezisa, ca de poet, ochii mari nu privesc pe nimeni, obrajii cu
doua cute, mustata de fante �mbatr�nit. Acum, dupa un timp, �si plimba
ochii, privind si inspect�nd parca incinta. Tine m�na dreapta �nainte, cu doua
degete �n buzunarul de jos al vestei. �ncepe �ncet dar sigur de ceea ce
spune:
- Mi-ar fi foarte usor, domnilor, daca as alerga dupa succese facile,
sa relev inconsecventa acestei opozitii, care pe de o parte ne reproseaza
ca nu intram �n actiune, iar pe de alta se pl�nge ca armata nu e pregatita. Dar tin
sa raspund fiecaruia dintre onoratii oratori care m-au precedat, �n
parte.
Peste partizanul Puterilor Centrale a trecut �nsa repede. Pe urma:
- Domnilor, dati-mi voie sa va �ntreb: Ce �nseamna aceasta lipsa de
�ncredere �n guvernul tarii? Ati monopolizat singuri toata iubirea de neam?
Credeti dumneavoastra ca pe aceste banci nu bate o inima rom�neasca? si arata acum,
emotionat si solemn, banca ministeriala si bancile majoritatii. Credeti
dumneavoastra ca viitorul acestui neam numai dumneavoastra va provoaca nopti de
insomnie?... (aplauze puternice) ca numai dumneavoastra va cutremurati
la g�ndul ca ceasul sf�nt al realizarii nationale ar putea sa bata, fara ca noi sa
ne gasim acolo unde trebuie sa ne gasim? si fraza spusa raspicat, cu
vocea larg �nfiorata, cu m�na dreapta ridicata, cu pumnul str�ns, iar cu aratatorul
�ntins, cu m�na indicatoare de pe afise, e urmata de aclamatii si aplauze
furtunoase. Domnilor, un orator al dumneavoastra a declarat saptam�na trecuta aci
ca daca ar avea doisprezece copii, pe toti i-ar trimite sa lupte pentru
tara. Ei bine, domnilor - si ridica tonul - eu declar ca daca as avea douazeci si
patru de copii, n-as tine nici pe cel mai mic l�nga s�nul mamei lui acasa...
pe toti i-as trimite �n foc, �n prima linie.
Si trec�nd mai t�rziu la cel de al doilea orator al opozitiei, a
schimbat iar tonul, ca un acar abil al oratoriei.
- Domnilor, ati discutat si despre pregatirea militara a tarii (si
scazut, prietenos) cred ca a fost o mare greseala. (Iar energic, viu.) Nu
poate fi pusa �n discutie, si mai ales �n discutie publica, pregatirea armatei
rom�nesti (aplauze furtunoase). Domnilor, eu at�t pot sa va spun: ca suntem
gata. Si aci ram�ne �ndelung nemiscat... (Adunarea aplauda �n picioare, aplauda si
tribunele.) A continuat pe acest ton c�tva timp, pe urma iar: Las�nd
la o parte gluma, at�t de amuzanta, a colegului nostru, domnul Nae Gheorghidiu, si
(aci urca vocea, �ntr-un crescendo alarmant si intens, si scanda fraza
cu m�na �ndoita paralel cu pieptul, cu cotul ridicat, dar zv�cnind aratatorul
intens, �n afara) las�nd deoparte aceasta actiune condamnabila de a strecura,
de la tribuna Camerei, �n sufletul ostenilor nostri, �ndoiala �n �nzestrarea
armatei (aplauze puternice, strigate de bravo), va �ntreb, de unde aceasta
pretuire exagerata, dovada de vulgar materialism, aceasta supravalorizare a rolului
jucat de armament �n razboi, c�nd e stiut ca marile victorii se c�stiga
numai prin moral? (aplauze). O armata care vrea, �nvinge fara tunuri, fara
mitraliere si fara cartuse (aplauze furtunoase). Si eu va spun ca armata noastra
vrea sa �nvinga si va �nvinge! (aplauze entuziaste). �ntrebati pe acesti
conducatori ai ostirii, �n care nu aveti totusi �ncredere (si aci arata,
silabisind,
cu degetul, �napoi, ca si c�nd comandantii ar fi cam �n laturi si la spatele lui)
si ei va vor spune: Vom �nvinge pentru ca soldatii nostri se vor lupta
cu baioneta - si nu e tun care sa reziste baionetei rom�nesti - �mpotriva oricarui
armament, iar c�nd baioneta se va fi rupt, cu pumnii, cu unghiile, cu
dintii... (aplauze delirante). Domnilor, �ncrederea mea �n viitorul mare al acestui
neam e neclintita (aci deveni solemn), si-mi iau, �mpreuna cu colegii
mei, asa cum v-am spus de at�tea ori, raspunderea celor ce vor veni.
S-a asezat jos, parca fara sa observe aclamatiile delirante.
Desi �n ultimul timp se vorbea de oarecare afaceri, pe socoteala
statului, facute de acest membru important al guvernului, succesul i-a fost
imens si s-a vorbit de el zile �ntregi.
�n masina cu interiorul de bomboniera cafenie, �n timp ce claxonul �si
cerea drum printre vehicule si pietoni, cele doua femei fierbeau de admiratie.
Le era, fireste, mai aproape succesul unchiului. Niciodata n-am avut o
prea buna parere despre asa-zisii oameni de spirit (nu vorbesc despre
umorul inerent g�ndirii juste), care de cele mai dese ori sunt simpli nerozi vioi.
Caci "spiritul" presupune lipsa de sensibilitate si un profund dispret
pentru oameni, cel putin �n clipa aceea. Chiar �n formele lui superioare, ca uneori
Anatole France, spiritul da adesea o impresie de rece imbecilitate.
Ce sa mai spun de Nae Gheorghidiu, al carui spirit nu era dec�t o forma de
lichelism, caci nu "facea spirite" dec�t pe socoteala celor mai slabi ca el,
ca sa amuze pe cei tari, de care avea nevoie? Era un fel de clovnerie obraznica,
menita sa mascheze un egoism vulgar. Dar nevoia, acum mai mult ca oric�nd,
sa tin sub �nr�urirea mea sufletul si convingerile nevestei mele, si pentru ca
aceasta protestare retorica nu e suficienta ("draga, orice ai spune, e destept"),
am oprit masina si am intrat, invit�ndu-le staruitor, �n librarie. Am cerut un
dictionar medical strain si, la pagina stiuta, am citit, subliniind cu vocea:
"IMBECILITATE (fig. 1 100). - Imbecilul e un tip degenerat,
caracterizat prin anomalii fizice, dar mai ales prin tulburari intelectuale si
morale.
Inteligenta lui e marginita, totusi are calitati de memorie, de imitatie si
oarecare vivacitate de spirit. Mai ales simtul moral �i e atins... Revoltat,
nedisciplinat, mincinos si laudaros, imbecilul cauta totdeauna sa faca vreo farsa
neplacuta, sau sa traga pe sfoara pe unul sau pe altul. Camaraderia cu
indivizii de teapa lui e totdeauna suspecta. Imbecilii sunt cele mai adeseori
pederasti, sau nu se �nteleg dec�t ca sa puie la cale infamii. Chiar prinsi
asupra faptului, mint cu un aplomb uimitor. Numarul imbecililor internati e infim,
�n comparatie cu acela al imbecililor care circula liberi si care traiesc
ca vagabonzi, hoti si pezevenghi."
... Sau "oameni politici" �n Rom�nia, ar fi putut sa adauge acest
dictionar. Daca "vivacitatea de spirit", memoria si capacitatea "de imitatie"
sunt calitatile esentiale ale desteptaciunii, atunci trebuie sa recunoastem, le-am
spus femeilor, ca ea e cam cuprinsa �n explicatiile clinice ale dictionarului
si ca Nae Gheorghidiu e �ntr-adevar destept, "pezevenghi", cum zice el cu oarecare
orgoliu national.
Dar n-am convins, poate, pe nici una dintre ele, pe nevasta-mea acum
mai putin dec�t pe cealalta.
- Extraordinar cum exagerezi, mi-a spus Anisoara, privind indiferenta
cu lornionul o mica vitrina de creioane de metal si de agende.
Iar nevasta-mea, grabit, ca sa nu creada Anisoara ca e de alta parere
dec�t ea:
- Asa e totdeauna... pune �n toate o patima, iar catre mine: Nu se
poate vorbi uneori cu tine.
- Un filozof ar trebui sa fie mai calm, zau, a �ntregit-o, sur�z�nd,
bruna mea verisoara, cu oval desav�rsit de Elvira romantica, dar cu simt
practic si apropiat actualitatii, de nevasta de om de afaceri. �mi spunea "filozof"
caci stia ca asta mi-e dezagreabil si ea o voia chiar ca insulta.
- Cum calm? De ce sa nu pun patima?... Numai imbecililor le e
indiferent ce opinie au. Obiectivitatea e necesara numai �n actul judecatii, cere
adica sa nu ai interese contrare si sa iei toate masurile de precautie
intelectuala. Dar astea sunt de domeniul inteligentei si al onestitatii, nu al
indiferentei
sufletesti. Un om poate sa fie prost sau interesat, lipsit de luciditate, dar nu de
"obiectivitate". Si, �n orice caz, dupa ce, judec�nd calm, ai ajuns
la o opinie, esti dator s-o sustii cu hotar�re si �nd�rjire, c�t mai expresiv.
Chiar oamenii de stiinta, dupa ce, pasionati si cu grija adevarului - caci
nimic nu se poate face fara pasiune - au ajuns la o descoperire sau la o concluzie,
o sustin cu tenacitate si cu dorinta de a face sa triumfe, chiar daca
ar fi amenintati cu rugul sau cu ocna. Entomologul �si apara g�ndacii lui cu
patima. Nu se poate sustine stupiditatea ca nu exista cauze si adevaruri care
sa merite sa te pasionezi pentru ele, ca totul e relativ si indiferent, �n raport
cu... eternitatea. Totdeauna indiferenta asta ideologica si amabila,
prezentata sub unghiul vesniciei, ascunde mici aranjamente facute sec, sub unghiul
actualitatii si cu caracter strict personal. Sa te consideri spectator
indulgent si amuzat al lumii acestia plina de infamie si de prostie e sa faci parte
din ea, sa beneficiezi de infamiile ei, av�nd aerul ca-i esti deasupra.
- Obiectivitate �nseamna sa recunosti ca si adversarul are dreptate,
uneori cel putin, �mi replica ironic si suficient, din nou Anisoara, duc�nd,
mioapa, cu gratie, aproape de lornion si de punctul negru de frumusete, din obraz,
o agenda dintre cele de dinainte.
- Alta aberatie... Raportate la acelasi punct nu pot sa existe doua
adevaruri, opuse, �n acelasi timp. Daca adversarul meu are dreptate, nu
uneori, ci foarte adeseori, atunci renunt eu la opinia mea - si pentru asta �nca
�ti trebuie curaj - si o �mpartasesc pe a lui, dar tot cu pornire si hotar�re.
Indiferenta nu poate fi �n nici un caz, caci exista o pasiune a adevarului �nsusi.
Au z�mbit si una si alta, cu �ngaduinta, si am �nteles, melancolic, ca
nevasta-mea nu mai are �ncredere �n judecata mea, ca steaua mea continua
sa se raceasca. Anisoara trimisese masina, si s-au departat am�ndoua, pe jos, prin
multimea din care faceau parte acum, dar nu erau la fel cu nimeni, �n
rochiile lor de stofa de culoarea migdalei, pe care cautau sa le ajunga, la
jumatatea pulpei tulburator str�nsa �n ciorapul de matase, cizmulitele de antilopa
ale modei.
Se �mbracau de o vreme am�ndoua la fel, ca sa-si sporeasca frumusetea,
una blonda, alta bruna, cum �si sporesc valoarea perlele, daca sunt colectie.
Am dat apoi examenul, am�nat �n iunie, de anul III. Cu G. ne �nt�lneam
destul de rar si avea o atitudine mai cur�nd rezervata. Nu-si vorbeau
dec�t foarte putin. Totusi, �n decembrie, c�nd am plecat pentru doua saptam�ni la
tara, la Anisoara - pentru v�natoare si plimbari cu sania - a venit si
el acolo. Mi-a fost destul de neplacut, dar n-am dat nici un semn de nemultumire.
Ciudat a fost ca ea s-a suparat pe Anisoara, a scurtat cu o saptam�na
aceasta vacanta cu mese copioase si nici nu si-au mai vorbit. Si mai t�rziu am
facut destule mutre banuitoare, am evitat gelos multe prilejuri care mi-ar
fi fost dezagreabile, am tras cu urechea la multe, am spionat destule plecari �n
vizita ale nevesti-mi, caci mi-era teama ca nu se mai vad �n lume tocmai
pentru ca acum se vad c�nd doresc, �n vreo garsoniera, dar niciodata n-am avut
prilejul sa fiu p�na la capat nefericit.