Despre puterea cuvintelor.

(Oltea Paraschiv)

        Un viermișor drăguț, îmbrăcat în haină de catifea verde și cu pălăriuță pe cap, mergea tist pe
cărare. Colindase toată ziulica în căutarea unei căsuțe dar n-a găsit-o. Era și flămând și înfrigurat
ba chiar și puțin speriat pentru că de oriunde putea să-l pândească o primejdie mare- o pasăre care
să-l înfulece numaidecât.
        Se apropia seara. Viermișorul ajunse într-o livadă cu meri încărcați de rod.
        Deodată, un măr roșu, frumos, căzut printre frunzele galben-aurii, strigă:
        -Hei! Tu de colo!
        -Cine, eu? S-a speriat viermișorul.
        -Da, tu. Vino mai aproape te rog. Vreau să-ți spun ceva.
        Viermișorul se apropie sfios și cam temător.
        -N-ai dori un prânz gustos?
        -O, da! Sunt lihnit de foame!
        -Dar o căsuță parfumată și curată ai vrea?
        -O, cum să nu??? Se-apropie noaptea și eu nu am unde să mă adăpostesc...
        -Dacă-i așa, poftește înăuntrul meu! Vezi că ușița este chiar aici, aprope! (Și mărul îi arătă,
mișcând codița scurtă, unde să privească-exact în spatele lui.)
        Viermișorul făcu o plecăciune. Își scoase pălăriuța mică din cap și mulțumi elegant:
        -O, MULȚUMESC! MULȚUMESC din toată inima mea de viermișor!
        Celelalte mere de pe jos, auzind cât de politicos și de bine crescut era viermișorul, l-au invitat
și ele:
        -Când vei pofti un miez dulce, cu parfum diferit și o căsuță nouă, să știi că abia te așteptăm!
        Și uite-așa, magia unui MULȚUMESC spus la timp i-a asigurat viermișorului și casa și masa de
care avea atâta nevoie, pe toată perioada toamnei.
        O singură condiție i-au pus totuși merele gazde: să ia toate semincioarele mici, maronii aflate în
mijloc, în niște cămăruțe speciale, și să le îngroape în pământul umed. De acolo aveau să răsară în
primăvară puiuți de măr... Dar asta este o altă poveste pe care o veți afla la momentul potivit...

Cuvinte de luat în ghiozdănelul cu memorie: catifea, lihnit