Omul, fiinta rationala

Raţionalitatea este o proprietate informaţională, este capabilitatea unui sistem dotat cu

percepţie, interactivitate dinamică şi lingvistică, de a construi un model structural,
procesual şi cauzal al spaţiului în care se află, de a se situa conştient în model şi a îşi
identifica, rezolva si valoriza dependenţele de modelul ambiental, prin acţiuni
transformante şi evaluante ale acestuia. Considerăm că raţionalitatea este proprie numai
omului, însă şi unele animale evoluate comportamental dau dovadă de acţiuni raţionale,
adică de gesturi corelate cu mediul şi corelate între ele, care satisfac nevoile individului
sau colectivităţii.

Am putea trata raţionalitatea ca mod operant aplicabil unui spaţiu obiectual-procesual, ca

ansamblu de proceduri şi strategii configurante prin care un sistem informaţional
generează o reprezentare a realităţii în care se află, îşi defineşte propria modalitate,
poziţie şi mulţime de relaţii-dependente cu aceasta şi declanşează acţiuni pentru a îşi
satisface nevoile funcţionale.

Raţionalitatea noastră se bazează pe simţuri pentru a culege informaţii asupra stării şi

evoluţiei realităţii, iar informaţiile primite sunt transformate în aspect realitate, în
mulţimea de forme şi evenimente care ne înconjoară. În continuare prin operanzii gestuali
şi lingvistici subiectul raţional separă în componente invariante structural şi cinetic, spaţiul
fenomenal şi trece la identificare de relaţii între totalitatea componenţilor diferenţiaţi şi
exteriorizaţi modal. Funcţia superioară a unui sistem raţional este cautarea şi găsirea unor
relaţii structurale şi interactive generalizate între părţile şi evenimentele spaţiului
fenomenal care înglobează subiectul.

Această acţiune organizantă relaţional a ambientului, care explicitează forme şi

dependenţe stabile între forme şi procese naturale, o definim drept cauzalizare a realităţii,
iar mulţimea dependenţelor identificate între stările realului, este numită cauzalitate.

În realitatea cauzalizată, raţionalitatea operantă identifică scopuri-problemă proprii

subiecţilor şi utilizează potenţialul interactiv-gestual şi lingvistic colectiv pentru a le rezolva.

Un sistem raţional produce schimbări de stare predeterminate în ambient, el poate

construi proiecte de modificări specifice ale mediului şi poate declanşa acţiuni progresiv
transformante, care aduc ambientul la forma şi funcţia dorită.

Prin raţionalitate, omul actual a atins un nivel foarte înalt de construcţie conceptuală a
unei realităţi externe global cauzale, alcătuită din micro, mini şi macro componente
corelate cauzal, fiecare cu legile configurante şi procesuale specifice.

Modelele actuale ale universului sunt organizate ştiinţific, prin legi interactive,
fundamentale şi derivate, care permit omului raţional să facă predicţii asupra apariţiei de
evenimente viitoare şi să ia măsuri de întâmpinare optimă a acestora.

Raţionalitatea ne dăruieşte posibilitatea de a construi unelte din ce în ce mai performante

prin intermediul cărora putem produce ample transformări în realitate satisfacindu-ne
toate nevoile.

In cadrul filozofiei traditionale, problema omului a fost inteleasa in principal ca problema a

definirii lui. Se aprecia ca o definitie ar permite identificarea unei naturi sau esente umane,
respectiv a unui set de trasaturi esentiale.

Aristotel considera ca omul se manifesta in calitatea sa de fiinta diferita, conform esentei

sale ca fiinta sociala.

Rene Descartes, fondatorul rationalismului clasic aprecia ca omul trebuie definit din
perspectiva dualitatii sale ca trup si suflet deopotriva, dar si a esentei sale, care este
cugetarea.

Daviel Hume considera ca inainte de a fi fiinta rational, omul este o fiinta sensibila, el se
manifesta ca fiinta empirica, dotata cu afectivitate si vointa.

Pentru Immanuel Kant, omul este o persoana condusa de moralitate si etica profesionala.

Pentru Jean-Paul Sartre omul nu este, ci devine.

Pentru Lucian Blaga omul este eminamente subiectul creator in univers : prin experienta
fundamentala a culturii, el se plaseaza ontologic in spatiul existentei intr-un mister si
pentru revelare.

Pentru Blaise Pascal, omul este un lucru de mijloc intre nimic si tot. El este ceva, o fiinta cu
totul aparte a carei natura nu se lasa usor dezvaluita si a carei conditie este determinata
de pacatul originar. Datorita acestuia, omul a ajuns sa fie prins intre setea si
imposibilitatea de a-l cunoaste pe Dumnezeu, intre cautarea continua a fericirii si
nefericirea lui aproape iremediabila, in conditiile unui razboi permanent intre ratiune si
pasiune.

Pentru mine, dinastia omului este una infinit de importanta si cuprinzatoare, omul
reprezentand singura fiinta cu adevarat rationala din universul cunoscut, acest fapt fiind de
necontestat.