Alexandru Dobre (15 mai 1940, Fierbinţi, judeţul Ialomiţa) - folclorist.

Este fiul Vasilicăi

(născută Dedu) şi al lui Dumitru Dobre. Urmează, după studii liceale la Bucureşti şi Fierbinţi,
Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1958-1963).

Lucrează, succesiv, ca director de cămin cultural în Fierbinţi (1957-1959), ofiţer activ (1963-
1971), redactor la „Scânteia tineretului”, referent de specialitate la cancelaria Academiei
Române (1977-1989). Este membru în comitetul de redacţie al „Analelor Academiei
Române” (1977-1989), membru în comitetul de redacţie (1979), secretar responsabil de
redacţie (1980-1985) şi redactor-şef (din 1986) al „Revistei de etnografie şi folclor”, redactor
responsabil adjunct al „Memoriilor Comisiei de Folclor” (1988). După 1990, este lector la
Universitatea „Spiru Haret” din Bucureşti. Şi-a luat doctoratul în filologie la Universitatea din
Bucureşti, cu teza Folclorul taberei militare (1994).
Volumul Idealul unităţii naţionale în cultura română (1988; Premiul „Nicolae Bălcescu” al
Academiei Române) este de fapt o istorie a Academiei Române, însă cartea nu s-a putut
intitula aşa, fiindcă principalul for ştiinţific al ţării era tot mai marginalizat şi ocultat, regimul
comunist contrapunându-i Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice. Lucrarea lui Dobre este,
în prima ei parte, o istorie a spiritului de asociere în societatea română modernă, a
rădăcinilor istorice ale Academiei Române, un excurs asupra societăţilor şi asociaţiilor
cultural-ştiinţifice şi literare care au premers-o. Autorul demonstrează că discuţiile purtate în
aceste societăţi şi asociaţii, precum şi în principalele publicaţii din epocă, pe marginea unor
deziderate majore - elaborarea unui sistem ortografic unitar, întocmirea unei gramatici şi a
unui dicţionar general - au condus la ideea înfiinţării unei academii naţionale, care să
concentreze activitatea învăţaţilor epocii şi să determine elaborarea acestor lucrări de
interes naţional.
În partea a doua se stăruie asupra înfiinţării Academiei, a alegerii ca membri a marilor
cărturari din toate provinciile locuite de români, asupra marilor iniţiative cărturăreşti şi a
participării la acţiunile pentru înfăptuirea unităţii naţionale, precum Pronunciamentul de la
Blaj (1868), Serbarea de la Putna (1871), mişcarea memorandistă (1882, 1887-1895),
asupra acţiunilor de valorificare a moştenirii clasice (prima ediţie a operelor lui Dimitrie
Cantemir, tipărirea Istoriei românilor supt Mihai Vodă Viteazul de Nicolae Bălcescu, a
operelor complete ale lui Miron Costin). Scrisă de un cercetător care s-a aflat mulţi ani în
proximitatea arhivei Academiei Române, cartea a preluat direct de la sursă o multitudine de
informaţii şi documente, pe care le-a interpretat judicios.
Studiul Folclorul taberei militare. Armata şi războiul în folclorul românesc. O nouă
abordare (2001) părăseşte tratarea tradiţională, pe secvenţe, în favoarea abordării acestei
categorii a folclorului în relaţie cu altele, fiindcă, se precizează, formele diverse ale literaturii
taberei militare „afectează toate genurile şi speciile creaţiei populare”. O altă noutate constă
în prezentarea milităriei ca mediu generator de cultură.
Opera literară
 Idealul unităţii naţionale în cultura română, Bucureşti, 1988;
 Folclorul taberei militare. Armata şi războiul în folclorul românesc. O nouă abordare,
Bucureşti, 2001;
 Enciclopedia culturii tradiţionale româneşti, Bucureşti, 2001;
 Folclorul şi etnografia sub protecţia Academiei Române, Bucureşti, 2002.
Ediţii
 Mihail Canianu, Studii şi culegeri de folclor românesc, prefaţă de Dan Horia Mazilu,
Bucureşti, 1999 (în colaborare cu Mihai M. Robea);
 Sal Segall, Din folclorul poporului evreu. Credinţe, datini şi superstiţii, cu o scrisoare
de Gala Galaction, prefaţă de Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 2000;
 I.A. Candrea, Iarba fiarelor. Studii de folclor. Din datinile şi credinţele poporului
român, prefaţă de Dan Horia Mazilu, introducerea editorului, Bucureşti, 2001.