ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE BUCURESTI

FACULTATEA DE MARKETING
MASTER MARKETING INTERNATIONAL

RĂZBOIUL RECE
CONCEPT. CAUZE. CRIZE. PERIODIZARE

STUDENT:

BUCURESTI 2011

0
 INTRODUCERE

Originea războiului rece trebuie căutată în îngrijorarea de care au fost cuprinse

marile puteri occidentale (S.U.A., Anglia, Franţa, Germania Occidentală) faţă de cursul
politicii din ţările unde s-au instaurat dictaturi totalitare, ca expresie a extinderii sferei de
influenţa sovietică. Aliaţii de până mai ieri, americanii, englezii şi sovieticii, s-au trezit
astfel în faţa unor adversari de neîmpăcat. Acestea vor lua chipul războiului, dar nu cu
arma, deoarece aliaţii erau legaţi de tratatele de pace şi de condiţiile stabilite prin ele, ci
folosind căi politice şi diplomatice.
Acest soi de război ciudat a şi fost inaugurat nu printr-o lovitură de tun, ci printr-
un discurs care, fiind deschizător de drum al unei noi orientări occidentale, ar putea
rămâne, dacă nu celebru, cel puţin foarte cunoscut. Este vorba de discursul rostit de
Winston Churchill în 1946 în localitatea Fulton din S.U.A., prin care atrăgea atenţia
asupra pericolului în care se aflau democraţiile occidentale, pe punctul de a fi înghiţite de
comunism, şi propunea o strânsă alianţa anglo-americană pentru a le apăra. Şantajul cu
bomba atomică nu putea servi atunci manierei în care "bătrânul" politician englez vedea
rezolvată situaţia. Mai ales că sovieticii dispuneau şi ei de această teribilă armă.
În mod paradoxal, la finalul celui de al doilea război mondial SUA a ieşit nu doar
învingătoare din uriaşa încleştare militară, ci şi-au restabilit şi prosperitatea economică
devenind prima putere politică, tocmai datorită rolului jucat în conflict, când au fost un
autentic arsenal al democraţiilor.
Americanii, care erau deţinătorii supremaţiei aeriene şi maritime, descoperiseră şi
utilizaseră o armă de nimicire fără precedent, bomba atomică. În mod firesc se bucurau
de un enorm prestigiu ideologic şi politic.
În fond Statele Unite erau singurul beligerant care ieşise din război mai bogat
decât intrase. Aveau un buget echilibrat şi deţineau două treimi din rezervele de aur ale
lumii, ceea ce le conferea o putere financiară considerabilă. Dolarul american dobândise
o asemenea poziţie încât era apreciat „as good as gold” şi deja se vorbea de un
„imperialism al dolarului”.
În viziunea americană ordinea politică instituită după război trebuia să conducă la
restabilirea liberalismului economic, care să îngăduie creşterea economică şi expansiunea

1
comerţului, în primul rând pentru SUA, ieşită din izolaţionismul în care stătuse cantonată
într-o vreme. Ajutorul american era indispensabil pentru Europa ce trebuia să-şi
construiască economia pe temeliile ruinelor lăsate de război, fapt perfect perceput de
SUA, dar acest deziderat urma să se împlinească doar în anumite condiţii.
Obiectivul prioritar postbelic pentru sovietici era relansarea economiei, pentru
aceasta apelându-se la planificarea autoritară decisă de Stalin. În egală măsură, însă,
Uniunea Sovietică dorea şi extinderea sferei sale de influenţă mai ales în Europa,
instaurarea unei ordini economice şi politice comuniste.
Războiul Rece a constituit o pagină din istoria omenirii, care mai mult ca oricare altele a
avut ca esenţă a desfăşurării sale motive ideologice. Răzbiul Rece este consecinţa a
decăderii Europei ca o veritabilă forţă de menţinere a echilibrului de puteri pe continentul
Euroasiatic.

2
 I. CONCEPTUL DE RAZBOI RECE, CAUZELE ŞI CRIZELE SALE

1.1. Noţiunea de „Război Rece”

Expresia "razboi rece" apare pentru prima dată după al doilea razboi mondial şi e
necesar a-i cunoaste intelesul. Pornind de la contrariul sau, "razboi cald sau fierbinte"
(care ar trebui sa fie cel intretinut cu armele, pe campul de lupta), razboiul rece devine cel
al nervilor (macinator si el intr-un anumit fel de vieti omenesti), cum a fost si "razboiul
de pozitii" ( de transee ) din primul razboi mondial pe frontul de vest.
Când spunem război, ne gândim la bombe explodând în aer, la clădiri prăbusite,
tranşee pline de morţi, sânge curgând peste tot, privaţiuni şi suferinţe. Războiul
traditional are o concreteţe materială înfiorătoare: genocid, populaţii deportate, familii
despărţite arbitrar, părinţi rupţi de copii. Totul, în acceptiune traditională, e provocat de
existenţa malefică a unui duşman extern, care trebuie contracarat, ucis.
Paradoxul arată că extraordinara dezvoltare economică si tehnologică a lumii de
după cel de-al doilea război mondial nu s-ar fi putut înfăptui fără psihoza beligerantei
continue întreţinute de dualismul Războiului Rece.
Tot paradoxul arată că după încheierea oficială a Războiului Rece (1991), marile
puteri – si în primul rând Statele Unite – au căutat mereu forme beli-gerante de substitut,
desfăsurându-le pe teren (războiul din Golf, ofensiva armată împotriva Yugoslaviei,
Afganistanul) după logica Războiului Rece, altfel spus: după logica pierderilor minime
calculate si, mai ales, după aceea a mentinerii intacte a dusmanului.
Analizând un război postmodern, real sau doar de simulacru (în ciuda faptului că
se desfăsoară pe teren, cu un arsenal militar hipersofisticat), avem de urmărit nu doar
dusmanul extern al cuiva, tinta din afară care-i obiectivează ura, ci si reflexele din interior
ale acestei beligerante, fiindcă războiul de azi nu mai e – asa cum se sustinea în epoca
romantică – prelungirea politicii interne într-un câmp de mine si grenade, ci un pretext
strategic pentru reorganizarea unor procese din interiorul unei anumite comunităti.
Noile războaie – Războiul Rece fiind primul dintre ele – au un efect prioritar
autoscopic, nu extern, fiindcă sub umbrela lor – sau în spatele ecranului dramatic
prezentat publicului, la televizor sau în mass media – pot fi operate mai rapid corecţii
socioeconomice si tehnologice domestice decât s-ar fi putut impune ele dacă timpul ar fi
fost lăsat să curgă în voie, în şuvoiul său firesc.

3
1.2. Cauzele Războiului Rece
Războiul rece a fost urmarea dorinţei celor două mari puteri de a-şi impune
supremaţia mondială. Existau, de asemenea, importante deosebiri ideologice: sovieticii
doreau extinderea comunismului, în vreme ce Statele Unite erau ataşate valorilor
democratice. Se adaugă neîncrederea şi insatisfacţia privind colaborarea celor două state
la sfârşitul razboiului. Astfel, sovieticii reproşau americanilor secretul menţinut asupra
bombei atomice, în vreme ce Statele Unite nu uitau atitudinea U.R.S.S. faţă de Japonia şi
ezitările de a-i declara război.
Au existat şi cauze concrete, care au determinat înăsprirea progresivă a relaţiilor
dintre cele două blocuri, cum ar fi:
 Interpretarea unilaterală şi abuzivă de către sovietici a acordurilor de la
Ialta. Sovietizarea Europei de Est, inclusiv a Poloniei şi Cehoslovaciei. Încercarea de a-şi
extinde zona de acţiune în Germania.
 Sabotarea de către sovietici a Conferinţei de la San Francisco pentru
înfiinţarea O.N.U. Deşi puteau beneficia de ajutor economic, pe baza acordurilor de la
Bretton Woods, sovieticii nu l-au cerut.
 Pretenţiile Uniunii Sovietice de a institui tutela asupra fostelor colonii
italiene şi asupra coloniei Congo, situate în inima Africii.
 Refuzul Uniunii Sovietice de a-şi retrage trupele din Iran, contrar
acordului pe care il semnase în acest sens, în 1943. Menţinerea trupelor în Iran demonstra
intenţiile de a-şi asigura ieşirea la Oceanul Indian şi aducea atingere intereselor engleze şi
celor ale companiilor petroliere. Statele Unite au cerut Uniunii Sovietice să-şi recheme
trupele,ceea ce a creat o mare tensiune diplomatică. Superioritatea nucleară a S.U.A. la
determinat însă pe Stalin să cedeze.
 Presiunile exercitate asupra Turciei pentru a institui controlul sovietic
asupra Dardanelelor. În replică, Statele Unite au trimis o flotă de război în Mediterana
estică.
 Propaganda ideologică comunistă şi instigarea la revolte şi revoluţii
socialiste în diferite zone ale lumii (Coreea, Indochina etc.)

4
Discursul lui Winston Chruchill în anul 1946 în localitatea Fulton din SUA, a dat
„lovitura de deschidere” a războiului rece, discurs prin care atrăgea atenţia asupra
pericolului în care se aflau democraţiile occidentale. Şantajul cu bomba atomică nu putea
servi atunci manierei în care politicianul englez vedea situaţia rezolvată.
Acest soi de război a fost inaugurat nu printr-o lovitură de tun, ci printr-un discurs
celebru care a fost deschizător de drum al unei noi ere.

1.3. Crizele Războiului Rece

Războiul Rece a fost jalonat de crize „calde”, momente în care tensiunea dintre
SUA şi URSS a crescut. SUA şi URSS nu s-au confruntat militar în mod deschis, dar si-
au măsurat forţele prin intermediul aliaţilor cărora le-au oferit ajutor militar, financiar în
Consiliul de Securitate ONU.
Momentele de vârf ale Războiului Rece au fost cele în care confruntarea dintre
cele două superputeri a părut inevitabilă: blocada Berlinului, războiul din Coreea şi
războiul din Vietnam.
Blocada Berlinului
După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, teritoriul german şi în special
Berlinul au fost împărţite de către puterile învingătoare ( SUA, Marea Britanie, URSS şi
Franţa ) în patru zone de ocupaţie. Mai întâi s-a făcut la nivelul Berlinului, apoi la nivelul
întregii Germanii, trebuiau organizate alegeri libere.
Înfrângerea comuniştilor în scrutinul organizat la Berlin în octombrie 1946, i-a
pus pe sovietici într-o situaţie delicată.
Riscul măsurilor de normalizare a situaţiei luate de aliaţii occidentali, unificarea
celor 3 zone prin desfiinţarea liniilor de demarcaţie, includerea noului teritoriu în planul
de asistenţă american Marshall, creşterea nivelului de trai au condus la decizia Uniunii
Sovietice de a interzice accesul oricăror transporturi terestre către Berlinul Occidental1.
Amploarea ajutorului acordat astfel berlinezilor ( 4 mii tone de alimente,
combustibili , avion aterizând la fiecare 3 minute, 2,5 mil. tone în total cu o valoare de
500 mil. $ )2 s-a dovedit că acela era răspunsul cel mai adecvat. Înfrânţi de occidentali,
sovieticii au fost nevoiţi să ridice blocada.

1
McCauley, Martin, Rusia, America şi Războiul Rece 1949-1991, Editura Polirom, Iaşi, 1999, pg.47
2
Ibidem

5
 Epilogul acestei crize este reprezentat de formarea în mai 1949 a doua state
germane: Republica Federală Germană cu capitala la Bonn şi Republica Democrată
Germană, având capitala în Berlinul de Est. Divizarea Europei era consfinţită în mod
oficial.
Războiul din Coreea
În regiunea de nord, puterea a fost acaparată de comunişti avându-l în frunte pe
Kim Il Sung, iar la Seul s-a dezvoltat un regim pro-american.
Sprijinit de Stalin care dorea crearea unui stat puternic, să ţină sub control Japonia
care era aflată sub dominaţie militară şi Republica Populară Chineză proclamată în
octombrie 1949, Coreea de Nord, a luat iniţiativa încercând să unifice militar Peninsula în
anul 1950.
Douglas MacArthur, în baza unei rezoluţii ONU de restabilire a status-quo
antebellum, a răsturnat situaţia, nord-coreenii., fiind respinşi spre graniţa cu China.
Temători de declanşarea unui război nuclear, din noiembrie 1949 URSS deţinea
arma atomică, Statele Unite au preferat să încheie armistiţiul de la Pam-Mun-Jom.
Deşi succesul a fost unul parţial, peninsula rămânând divizată, americanii au
extins politica de îngrădire a comunismului la nivel global.
Războiul din Vietnam
Americanii au ajuns la concluzia că Indochina este indispensabilă pentru
securitatea lor. Regiunea nu trebuie lăsată pradă comunismului, în caz contrar răspândirea
comunismului în sud-estul şi sudul Asiei ar deveni de nestăvilit.
Kennedy a sporit numărul de consilieri americani şi le-a permis să se angajeze în
lupte. Trupele ofensive au început să se infiltreze în interior. Când a fost asasinat
Kennedy, în noiembrie 1963, trupele americane prezente în Vietnam erau de peste 16,000
de oameni.
Americanii au crezut că îi pot învinge pe comunişti prin forţă militară, dar
adevăratele bătălii din Sudul Vietnamului au fost de natură economică şi socială3 .

3
Ibidem, pg.74

6
II. PERIODIZAREA RAZBOIULUI RECE

2.1. Declanşarea războiului rece

Imediat dupã înfrângerea Germaniei, U.R.S.S. a început sã izoleze zona esticã si
s-o transforme într-o regiune satelit 4. U.R.S.S. a început controlul asupra Germaniei de
est înaintea conferintei de la Potsdam, concentrându-si atentia în construirea Partidului
Comunist si stabilirea unui sindicat centralizat, sub control comunist. Creatã la 9 iunie,
administratia militarã sovieticã a autorizat, sub directa coordonare a maresalului G. K.
Jukov, crearea a patru "partide democratice" antifasciste : Partidul Comunist German
(K.P.D.), Partidul Social-Democrat (S.P.D.), Partidul Crestin-Democrat (C.D.U.) si
Partidul Liberal (L.D.P.D.). Un Partid Comunist German a fost înfiintat aproape imediat
în Berlin, dar organizarea lui nu a fost deloc usoarã. Numai o micã miscare secretã
comunistã reusise sã supravietuiascã celor doisprezece ani în care Hitler a condus
Germania5 .
Speranţele ca întelegerile Conferintei de la Potsdam sã fie respectate si Germania
sã fie tratatã ca o singurã entitate economicã au fost desarte. U.R.S.S. nu numai cã a
demontat industria germanã, dar întreaga productie a fabricilor rãmase era consideratã ca
parte a reparatiilor de rãzboi. În schimb, în sectorul occidental, S.U.A. "pompau" din ce
în ce mai mult capital pentru a sustine poporul german. Cele douã puncte de vedere, total
opuse, au fãcut imposibilã statuarea unui punct de vedere comun în problema resurselor
germane din cele patru zone. Pe plan politic, înrãdãcinarea progresivã a comunistilor
minoritari în organismele administrative si politice are ca punct de plecare anul 1945,
odatã cu nationalizarea industrialã si cu reforma agrarã decise de ocupantul sovietic 6.
La 6 septembrie 1946, printr-un discurs tinut la Stuttgart, secretarul de stat Byrnes
a reliefat o schimbare a politicii americane în Germania : "Va veni timpul când granitele
zonale vor fi privite numai ca o definire a suprafetelor ocupate si nu ca unitãti economice
sau politice, în care securitatea va fi impusã de cãtre puterile de ocupatie. "7
4
Wampler, Robert. "Die USA, Adenauer und die atomare Strategie der NATO." In Die doppelte
Eindämmung: Europäische Sicherheit und deutsche Frage in den Fünzigern, ed. by Rolf Steiniger et al.
München: v.Hase & Koehler, 1993. p. 273
5
Wampler, Robert. Op. Cit. p 291.
6
Spillmann, Kurt R., and Andreas Wenger (eds.). Russia's Place in Europe: A Security Debate. Bern: Lang,
1999. p. 27
7
Wampler, Robert. "Die USA, Adenauer und die atomare Strategie der NATO." In Die doppelte
Eindämmung: Europäische Sicherheit und deutsche Frage in den Fünzigern, ed. by Rolf Steiniger et al.

7
 Dacã Germania nu urma sã fie tratatã ca o singurã unitate economicã, atunci
acest lucru va avea ca rezultat fuzionarea zonelor de ocupatie occidentale. Byrnes a mai
adãugat cã vor fi fãcuti pasi pe calea stabilirii unei agentii economice centrale si a
formãrii unui guvern provizoriu german : "Consiliul de Control [din Berlin] are dreptul sã
guverneze Germania numai pânã când Germania se va guverna singurã. "8 Exprimând
pozitia poporului american, Byrnes a mai adãugat : "Poporul american doreste returnarea
guvernãrii Germaniei cãtre poporul german. Poporul american doreste sã ajute poporul
german pentru a-si recâstiga un loc onorabil în lume, între natiunile libere si iubitoare de
pace. "9
La 10 martie 1947, s-a deschis la Moscova a patra sesiune a Consiliului
Ministrilor de Externe, desfãsurându-se într-o atmosferã tensionatã. Pe 12 martie, într-un
mesaj adresat Congresului american, presedintele Truman definea la Washington ceea ce
avea sã se numeascã Doctrina Truman: "În fata comunismului, vom acorda tãrilor
amenintate un ajutor atât economic si financiar cât si militar."10, conferinta esua.
Esecul Conferintei de la Moscova este adevãratul debut al "rãzboiului rece" si al
împãrtirii lumii în douã tabere. Consecintele sale au fost resimtite în mod particular în
Germania, unde a transformat diviziunea geograficã în regiuni de influentã. La sfârsitul
lunii aprilie,11 presa comunistã din Germania de Est a atacat pentru prima datã politica
americanã de ocupatie, calificând-o drept imperialistã si nazistã. Pe 5 octombrie a luat
fiintã Kominformul care, în primul sãu manifest, a acuzat Statele Unite si Marea Britanie
cã au dus un rãzboi propriu, pentru a se debarasa de concurenta economicã japonezã si
germanã, acuzatie ce relua tezele sovietice ante-1941. Manifestul a împãrtit lumea în
douã fronturi : un front imperialist si un front socialist al "democratiei", care nu a avut
posibilitatea sã scape Münchenul de imperialisti.
Aliatii "cuceriserã" de la U.R.S.S. ocuparea quadripartitã a Berlinului. Dar aliatii
occidentali nu au dat prea mare atentie izolãrii acestuia în zona de ocupatie sovieticã. Ei

München: v.Hase & Koehler, 1993. p. 201

8
Mastny, Vojtech. Reassuring NATO: Eastern Europe, Russia and the Western Alliance. Oslo: Norwegian
Institute for Defense Studies, 1997.
9
Spillmann, Kurt R., and Andreas Wenger, Op. Cit. p.103
10
Wampler, Robert. Op. cit. p. 22
11
Mastny, Vojtech. Reassuring NATO: Eastern Europe, Russia and the Western Alliance. Oslo: Norwegian
Institute for Defense Studies, 1997. p. 45

8
au neglijat asigurarea unui land-coridor pentru Berlin. Anii urmãtori vor dovedi cã
aceastã omisiune a fost o gresealã importantã.

2.2. Criza Berlinului (1948-1949)

În acord cu discutiile din 1943 de la Teheran, puterile victorioase au decis, prin
protocolul si întelegerea din 12 septembrie si respectiv 14 noiembrie 1945 încheiate la
Conferinta de la Ialta, sã dividã Germania în patru zone de ocupatie, cu scopul controlului
si administrãrii. La 5 iunie 1945, aliatii au dat publicitãtii patru declaratii, câte una de
fiecare parte, în care se prevedea la capitolul 4 statutul special al Berlinului, ce urma sã
fie ocupat si administrat împreunã (de cãtre cele patru puteri).
În momentul capitulãrii Germaniei, respectiv pe 8 mai 1945, situatia militarã nu
corespundea cu frontierele de ocupatie ale celor patru puteri. O parte importantã a
Saxoniei, Thuringia si Meckleburg au fost ocupate de trupele americane si britanice. Pe
de altã parte, trupele sovietice au capturat Berlinul la 2 mai 1945. Imediat dupã ocuparea
Berlinului, trupele sovietice au organizat o magistraturã, ce se afla sub controlul Armatei
Rosii si sub influenta comunistilor.
În iunie 1945 Truman si Churchill i-au propus lui Stalin ca trupele britanice si
americane sã pãrãseascã o zonã desemnatã de sovietici, acestia urmând sã înlocuiascã în
acea regiune trupele anglo-americane 12. În schimb, trupe americane, franceze si britanice
urmau sã fie introduse în Berlin, cu scopul ocupãrii comune a acestui oras. Desi
aranjamentele pentru accesul liber dinspre zonele aliatilor vestici spre Berlin urmau sã fie
fãcute de guvernatorii militari, nici o întelegere scrisã nu a fost stabilitã 13.
Stalin a acceptat procedura sugeratã de Truman si Churchill. Transferul de trupe a
început la 1 iulie 1945 si primele trupe anglo-americane au intrat în Berlin pe 4 iulie ;
trupele franceze si-au ocupt propriul sector la 12 iulie. Un ordin emis pe 21 ianuarie 1946
confirma din nou cã Berlinul nu fãcea parte din nici o zonã de ocupatie, stabilindu-se cã
în interiorul Berlinului nu era valabil nici un decret sau ordin al vreunui comandant al
zonelor de ocupatie.

12
http://www.seas.gwu.edu/~nsarchiv/NSAEBB/NSAEBB14/index.htm
13
Mastny, Vojtech. "Neue Forschungsresultate zum Kalten Krieg aus osteuropäischen Archiven." In
Zeitgeschichtliche Hintergründe aktueller Konflikte VII, ed. by Kurt R. Spillmann, and Andreas Wenger.
Zürich: Forschungsstelle für Sicherheitspolitik und Konfliktanalyse, 1999: 7-17.

9
 Administrarea germanã a Berlinului a fost pusã sub contolul celor patru puteri,
împãrtirea fãcându-se în relatie directã cu o situatie deja existentã. De exemplu, Statele
Unite au preluat zona de sud-vest, deoarece trupele americane se aflau pe flancul drept al
aliatilor 14.Magistratura orasului, formatã mai întâi sub administratia militarã sovieticã, a
primit un statut constitutional pe 13 august 1946, când Comandamentul si-a dat aprobarea
pentru stabilirea unei constitutii provizorii pentru Berlin.
În februarie 1948, cele trei puteri occidentale s-au întâlnit la Londra pentru a pune
bazele unei politici comune cel putin pentru partea vesticã a Germaniei. Conform
întelegerii de la Londra, cei trei comandanti-sefi, care aveau autoritatea de ministrii-
presedinti, trebuiau sã organizeze alegeri pentru Adunarea Constituantã si întocmirea
unei constitutii pentru întreaga Germanie de Vest15. Sovieticii au protestat, maresalul
Vassily D. Sokolovsky pãrãsind la 20 martie 1948 Consiliul de Control Aliat, afirmând
cã puterile occidentale au violat întelegerile pentru controlul cvadripartit. El a protestat
fatã de deciziile luate pe 6 martie la Londra, ce prevedeau viitoarea organizare a celor trei
zone vestice.
Eforturile americane de a consolida si redresa Germania de Vest au contribuit la
consolidarea Europei Occidentale, conducând la intensificarea represaliilor sovietice,
punctul central al tensiunilor devenind Germania.
În martie 1947, Franta si Marea Britanie au semnat Tratatul de la Dunkirk,
întelegere mutualã defensivã, cu scopul de a se sprijini reciproc în cazul unei viitoare
amenintãri din partea Germaniei. Peste numai un an, la 17 martie 1948, Marea Britanie,
Franta, Belgia, Olanda si Luxemburg au semnat Pactul de la Bruxelles, stabilindu-se o
aliantã defensivã colectivã, ce se opunea agresiunii sovietice16. Ultima clauzã specialã a
acestui pact specifica sprijinul reciproc în cazul unui atac al U.R.S.S. împotriva
Germaniei 17. Truman a aprobat aceastã initiativã, afirmând în fata Congresului : "Pentru
a le ajuta s-o realizeze, hotãrârea tãrilor libere din Europa trebuie combinatã cu aceeasi
hotãrâre din partea noastrã. " Presedintele a cerut Congresului sã urgenteze aprobarea
legii pentru ajutorarea Europei si adoptarea unei legi universale pentru manevrele militare
ale armatei Statelor Unite.
14
Mastny, Vojtech. Op. Cit. pp. 7-17.
15
http://www.seas.gwu.edu/~nsarchiv/NSAEBB/NSAEBB14/index.htm
16
Retegan, Mihai, and Dumitru Preda. 1989. Principiul dominoului: Prabusirea regimurilor comuniste
europene, Bucureşti: Fundatia Culturala Romană , 2000, pp. 27- 31
17
ibidem

10
 Berlinul de Vest reprezenta de fapt o enclavã, situatã la 110 de mile în interiorul
zonei sovietice. În sectoarele american, britanic si francez trãiau 2,25 milioane de
locuitori. Fortele militare aliate din Berlin totalizau numai 11.000 de persoane, dintre care
6.500 erau americani. Berlinul de Vest era un oras industrial, situat ca mãrime între Paris
si Moscova. Zilnic, peste 30.000 de tone de alimente, materiale de constructii si bunuri de
consum intrau în zona vesticã a orasului. În aceeasi perioadã de timp, peste 4.000 de tone
de masini industriale, becuri, tigãri, articole textile, pantofi si alte articole manufacturate
erau trimise spre Germania de Vest. Traficul era sustinut de 13 trenuri de marfã si 12 de
pasageri zilnic si 700 de barje lunar 18.
Intre sfârsitul lui martie si începutul lunii iulie, criza din Germania a luat
amploare. Sovieticii au început sã obstructioneze transporturile dintre Germania de Vest
si Berlin. Inspectiile impuse pe sosele, barajele si perchezitionarea camioanelor au
completat aceastã actiune. Uniunea Sovieticã si-a justificat actiunile, declarând cã a
actionat conform drepturilor pe care le detinea, deoarece i-au fost respinse planurile de
participare la guvernarea Germaniei de Vest. Pe 31 martie, administratia militarã
sovieticã a emis un ordin prin care se stabilea perchezitionarea tuturor transporturilor
occidentale ce traversau zona sovieticã. Aceasta era de fapt o violare a întelegerilor
verbale fãcute de reprezentantii occidentali cu maresalul Jukov, care specificase cã
personalul aliat nu va fi controlat la granitele zonei sovietice. Pe 1 aprilie, pentru a pune
în aplicare ordinul, reprezentantii sovietici au decretat cã nici un mijloc de transport nu
poate pãrãsi Berlinul fãrã aprobarea comandamentului sovietic. Acest decret unilateral
conferea autoritãtilor sovietice dreptul de a controla orice transport din si înspre Berlinul
de Vest. Imediat dupã ce sovieticii au initiat blocada, presedintele american a întrunit
Cabinetul. Cu toate cã unul dintre apropiatii presedintelui a întrebat dacã Berlinul este
chiar atât de important, Truman a remarcat în mod clar cã acesta nu este un subiect pentru
el, singura sa preocupare fiind când si cum va decurge aprovizionarea Berlinului pe calea
aerului19 .
Pus în fata acestei situatii, generalul Lucius D. Clay, comandantul zonei de
ocupatie americanã, a solicitat pe 10 aprilie 1948 o teleconferintã cu Deprtamentul de
Stat. Fiind sigur de extinderea blocadei, Clay si-a exprimat opinia cã S.U.A. nu trebuie sã
18
ibidem. p. 33
19
Retegan, Mihai, and Dumitru Preda. 1989. Principiul dominoului: Prabusirea regimurilor comuniste
europene, Bucureşti: Fundatia Culturala Romana, 2000. pp. 35- 36

11
cedze : "Am pierdut deja Cehoslovacia . Norvegia este amenintatã. Dacã Berlinul de Vest
va cade, Germania de Vest va fi urmãtorul pas. Dacã vrem sã apãrãm Europa de
comunism, nu trebuie sã ne clintim…Dacã America nu întelege acum acest lucru, nu-l va
întelege niciodatã si comunismul se va extinde nestingherit. Cred cã viitorul democratiei
ne impune sã rãmânem " La 23 iulie, începutã cu închiderea cãilor ferate, cãilor de
navigatie si urmatã de restrictionarea traficului pe sosele, blocada sovieticã devine totalã.
Instructiunile transmise generalului Clay îi indicau sã fie foarte precaut,
recomandându-i-se sã înceapã evacuarea familiilor americane din Berlin. Clay s-a opus
însã acestei solutii, considerând cã acestã evacuare va fi interpretatã ca un semn de
slãbiciune, atât de cãtre sovietici, cât si de poporul german. El era convins cã S.U.A. nu
trebuie sã pãrãseascã Berlinul, în nici o circumstantã : "Dacã ne vom retrage, pozitia
noastrã în Europa va fi amenintatã ". Punctul culminant a fost luna iunie. De-a lungul
primãverii, între puterile occidentale s-au încheiat o serie de acorduri privind coordonarea
politicii economice în cele trei zone, astfel încât Germania de Vest devenise parte a
Programului Europen de Redresare, începând organizarea politicã a Republicii Federale
Germane. În acelasi context s-a decis si realizarea unei reforme monetare, ce urma sã
introducã o singurã monedã pentru cele trei zone occidentale de ocupatie. Curând a
devenit însã evident cã U.R.S.S. nu va fi de acord cu un sistem monetar uniform,
exceptând proprii termeni. Clay a anuntat însã pe 18 iunie cã Germania de Vest va adopta
o nouã monedã, înfiintându-se Banca Nationalã Germanã. Pentru a evita confuziile în
Berlin, el a decis cã noua marcã (Deutschen Mark) sã nu circule în acest oras.
Maresalul Sokolovski i-a învinuit pe occidentali cã, prin introducerea noilor monede,
urmãreau de fapt divizarea Germaniei, declarând cã va lua mãsuri pentru a contracara
aceastã initiativã. Fãrã anuntarea prealabilã a puterilor occidentale, Uniunea Sovieticã a
introdus pe 23 iunie o nouã monedã (Ost Mark) în Berlin si în Germania de Est. Ziua
urmãtoare, puterile occidentale au transformat marca vesticã într-o monedã legalã.
Urmãtorul pas fãcut de sovietici a fost impunerea blocadei totale asupra Berlinului de
Vest, întrerupând complet comunicatiile cu zona occidentalã pe uscat si pe apã.
Luni de zile liderii puterilor occidentale au dezbãtut situatia creatã prin blocada
impusã Berlinului de Vest. S-au emis douã solutii. Cea dintâi sustinea cã nu exista nici un
factor ce ar putea avea ca rezultat pãrãsirea Berlinului de cãtre vestici. La sfârsitul
rãzboiului, Statele Unite si-au redus considerabil efectivele militare. În primãvara anului

12
1948, fortele conventionale americane erau destul de reduse. Americanii aveau bomba
atomicã, dar era un mare semn de întrebare pentru cum putea fi folositã aceastã armã într-
un eventual conflict pentru Berlin. Treptat, s-a dovedit cã bomba atomicã era simbolul
"impotentei marii potente". Diplomatia atomicã dusã de Statele Unite cu Moscova se
baza pe o experientã trãitã doar de Extremul Orient, aceasta urmând sã fie aplicatã si
relatiilor cu U.R.S.S. Multi experti militari americani au afirmat cã, dacã asupra
Moscovei ar fi fost aruncatã o bombã atomicã, Armata Rosie va pãrãsi Europa. Marshall,
cât si secretarul de stat pentru rãzboi Kenneth C. Royall, au fost extrem de pesimisti în
privinta acestei solutii.
O a doua pãrere sustinea ipoteza cã U.R.S.S. blufeazã, afirmându-se cã sovieticii
nu doreau un rãzboi armat, ci se vor angaja într-un rãzboi al nervilor. Un aspect important
al acestui punct de vedere se baza pe faptul cã occidentalii trebuie sã stea ferm pe pozitii,
fãrã a face concesii sau sã se retragã. Generalul Clay a fost unul dintre cei mai ferventi
avocati ai politicii fermitãtii, fiind sigur cã dacã puterile occidentale vor trimite un convoi
blindat în Berlin, blocada va fi întreruptã, fãrã ca aceastã actiune sã declanseze un rãzboi.
Însã la Washington nimeni nu dorea sã-si asume riscul unei astfel de actiuni.
În aprilie, când fuseserã impuse de cãtre sovietici primele restrictii asupra
traficului spre Berlin, a fost improvizat un mic pod aerian, pentru aprovizionarea
personalului aliat. Zilnic erau transportate între saizeci si o sutã de tone de produse. Dupã
aproximativ zece zile, când sovieticii au relaxat restrictiile impuse pe cãile ferate, podul
aerian a fost întrerupt. Pe 24 iunie, în ziua urmãtoare impunerii blocadei totale, Clay a
încercat sã afle dacã se poate folosi un pod aerian pentru a aproviziona nu numai
personalul aliat, ci întreaga populatie a Berlinului de Vest.
Pentru a sustine Berlinul pe perioada iernii, transportul aerian se dovedea însã
insuficient, puterile occidentale fiind incapabile sã pãstreze orasul dacã aceastã situatie nu
va fi rezolvatã pe cale diplomaticã. De-a lungul verii anului 1948, puterile vestice au
început negocierile cu Uniunea Sovieticã pentru a pune capãt crizei Berlinului. Toate
informatiile indicau însã cã U.R.S.S. nu era grãbitã sã ridice blocada. Ambasadorul
american Walter Bedell Smith s-a întâlnit pe 2 august 1948 cu Stalin si Molotov.
Discutiile preliminare s-au dovedit mult mai amabile decât se anticipase, Stalin declarând

13
cã U.R.S.S. nu avea intentia de a forta puterile occidentale sã pãrãseascã Berlinul,
deoarece "peste toate, noi rãmânem aliati ".20
Podul aerian devenise parte a vietii zilnice . În aceastã perioadã, de aproape
doisprezece luni, populatia din sectorul vestic al Berlinului, inclusiv personalul aliat, a
fost tinutã în viatã de podul aerian americano-britanic, care din ziua impunerii blocadei a
transportat 1.402.644 metri cubi de hranã, cãrbuni si alte produse esentiale. În primãvara
anului 1949, berlinezii din sectorul occidental se hrãneau mai bine decât la începutul
blocadei. Situati alimentarã a acestora era cu mult mai bunã decât în cazul germanilor din
Berlinul de Est, dovedind ineficienta blocadei sovietice. Dupã ridicarea embargoului,
gazul si electricitatea au fost redistribuite douãzeci si patru de ore pe zi, viata în Berlin
revenind la normal.
Prin acest rãzboi de uzurã, Uniunea Sovieticã a testat pânã unde putea ajunge
determinarea politicii americane, acesta fiind primul pas într-o serie de actiuni ce aveau
ca scop convingerea S.U.A. sã pãrãseascã Berlinul sau chiar întreaga Germanie. Cu
certitudine cã, pentru acea perioadã, monopolul american al armei atomice a fost un
21
factor determinant în aplanarea crizei Berlinului . Pânã în 1972, s-au dezvoltat douã
Germanii cu douã guverne separate, integrându-se în douã structuri economice si militare
opuse. În Germania de Vest, un consiliu parlamentar a emis o constitutie provizorie, în
august 1949 având loc primele alegeri libere de dupã 1932, punându-se bazele Republicii
Federale Germania. În acelasi an, în Germania de Est, sovieticii au constituit un regim
marionetã declarând capitala la Berlin, iar din 1950 sovieicii au început sã militarizeze
regiunea.
În urma Conferintei Germaniei de Est tinutã la Praga (în februarie 1948), la 22
octombrie 1948, se întruneste la Berlin Congresul Popoarelor Germane, cu scopul
proiectãrii unei constitutii pentru o Germanie unitã si o presã a "justitiei si pãcii", fiind
ales un "Consiliu Popular" (Volksrat) .22 La 30 mai 1949, Congresul Poporului din Berlin

20
Mastny, Vojtech. "NATO from the Soviet and East European Perspectives 1949-1968." In Von Truman
bis Harmel: Die Bundesrepublik Deutschland im Spannungsfeld von NATO und europäischer Integration,
ed. by Hans-Joachim. Harder. München: Oldenbourg, 2000: 55-73.
21
Olteanu, Constantin. "Furtuna in Tratatul de la Varsovia" [Storm Inside the Warsaw Treaty]. Dosarele
Istoriei, no. 2 (2001): 12-22.
22
Olteanu, Constantin. "Furtuna in Tratatul de la Varsovia" [Storm Inside the Warsaw Treaty]. Dosarele
Istoriei, no. 2 (2001): 12-22.

14
adoptã Constitutia Germaniei în zona sovieticã, iar pe 6 octombrie este proclamatã
Republica Democratã Germanã (D.D.R.).
În Germania de Vest, în urma Conferintei Ministrilor de externe de la Paris, la 23
mai 1949 este semnatã la Bonn Constitutia Germaniei de Vest. La 15 septembrie Konrad
Adenauer, liderul Uniunii Crestin-Democrate (CDU), este ales cancelar al Republicii
Federale a Germaniei (Bundesrepublik Deutschland).
Desi la 8 octombrie 1949 s-a semnat o întelegere între R.F.G. si R.D.G., ruptura
era foarte clarã. Spre deosebire de Constitutia R.F.G., denumirea de Republica
Democratã Germanã si noua constitutie a acesteia fãceau clar deosebirea de o altã
Germanie, aceasta fiind una "democratã".
R.D.G. a devenit avanpostul lumii socialiste în fata sistemului capitalist
occidental, opunându-se R.F.G. ce fusese integratã într-un sistem ostil de aliante. Din
punctul de vedere sovietic si est-german, Germania de Vest era o marionetã a S.U.A.
Divizarea Germaniei între R.D.G. si R.F.G. a fost un rezultat al politicii
ocupantilor si o evidentã a faptului cã, în ciuda faptului cã aliatii au câstigat rãzboiul, au
pierdut pacea. În zona de ocupatie occidentalã, nu s-a trecut la nationalizarea agriculturii,
renuntându-se la mãsuri radicale.
Concomitent, pe mãsurã ce opinia publicã americanã si-a schimbat atitudinea, în
Germania de Vest a fost implementat un nou sistem politic. R.F.G. nu mai era
receptionatã ca inamic principal, ci U.R.S.S. Aceasta din urmã încerca sistematic sã-si
extindã influenta în Europa de Est, provocând o reconsiderare a politicii externe a S.U.A.
fatã de Europa si Germania.
Blocada Berlinului a fost un test pentru politica postbelicã a Statelor Unite. La
acel timp, Stalin s-a bazat pe douã argumente : în primul rând pe dimensiunile Armatei
Rosii si în al doilea rând pe faptul cã S.U.A. si Marea Britanie nu vor fi capabile sã
aprovizioneze Berlinul pe calea aerului. Primul avantaj s-a dovedit a fi corect, al doilea
dovedindu-se însã complet gresit. Când Stalin a realizat acest lucru, si-a dat seamã cã
trebuie sã ridice embargoul sau sã doboare avioanele anglo-americane, riscând
declansarea unui rãzboi cu acestia. Monopolul american al armei atomice a fost decisiv
pentru alegerea primei variante.
În zona sovieticã a Germaniei, îndoctrinarea comunistã, nivelul scãzut de trai si
nu în ultimul rând politia secretã Stasi au determinat un mare numãr de est-germani sã

15
emigreze prin Berlin în Germania de Vest. În anul înfiintãrii Republicii Democrate
Germane, 59.245 de est-germani au trecut din Berlinul de Est în zona occidentalã,
197.788 în 1950, 165.648 în 1951, 182.393 în 1952.
Criza Berlinului a accelerat procesul de creare a unei republici vest-germane,
blocada stimulând efortul american de consolidare a apãrãrii Europei de Vest si de
accelerare a Programului European de Reconstructie. Diviziunea Germaniei si dividerea
Berlinului au existat pânã în 1989 din cauzã cã U.R.S.S. a refuzat sã facã un aranjament
pentru încheierea unui tratat de pace cu reprezentantii întregii Germanii, alesi prin alegeri
libere sau prin orice altã procedurã de autodeterminare. Sovieticii nu au permis niciodatã
sustinerea de alegeri libere, deoarece stiau cã le vor pierde, în acest caz cortina de fier
fiind împinsã cu 200 de mile spre est.
După 1962 urmează o perioada a înarmărilor şi a impunerii prin forţă a strategiilor
de împărţire a zonelor de influienţă. Deceniul 7 şi 8 al secolului XX se caracterizează prin
o afirmare pe plan politic şi economic a ţărilor din lumea a treia. Era şi evident că
confruntările dintre cele două puteri ale lumii să fie mai acute. Fiecare va încerca să se
impună prin diverse metode. Aceasta va genera anumite proble de ordin de securitate
internaţională.
Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord a depasit cu bine, in timpul razboiului
rece, o succesiune de crize care amenintau soarta pacii. De altfel, chiar inainte de
constituirea aliantei, politica de indiguire (containment) a expansiunii sovietice,
concretizata in asa-numita "doctrina Truman", isi dadea primele roade prin garantiile
economice, politice si militare acordate de America, Greciei si Turciei, puterile
occidentale, in frunte cu SUA, reusind, in acelasi timp, sa faca fata cu bine blocadei
ilegale a Berlinului, ordonata de Stalin in aprilie 1948.
Anul 1956 marca un moment dificil in istoria NATO, prin divergentele
manifestate intre Anglia si Franta, pe de o parte, care au procedat la o interventie militara
unilaterala in zona Canalului de Suez, si SUA, pe de alta parte, care nu au privit cu ochi
buni aceasta actiune; in acelasi timp, aliatii occidentali nu au putut interveni impotriva
reprimarii de catre sovietici a revolutiei din Ungaria, deoarece acest lucru ar fi putut
declansa un razboi mondial.
Omenirea s-a aflat, mai aproape decat oricand, de o catastrofa nucleara in
octombrie 1962, in timpul crizei rachetelor din Cuba, cand, datorita fermitatii americane,

16
Hrusciov a fost nevoit sa ordone retragerea rachetelor nucleare din mica insula din
Caraibe, in schimbul promisiunii SUA de retragere a rachetelor sale nucleare instalate in
Turcia. Daca razboiul ar fi izbucnit, in baza Articolului 5 al Cartei, aliatii europeni ar fi
devenit si ei, automat, beligeranti.
Construirea Zidului Berlinului, in 1961, a dus la alt moment de incordare intre
NATO si Tratatul de la Varsovia, operatiunea Podul aerian (Big Lift), cand peste 14.500
de soldati americani au fost transportati cu avioanele din SUA in Germania occidentala,
dovedind hotararea aliantei de a nu se lasa intimidata.
In 1966, presedintele de Gaulle anunta retragerea Frantei din structurile militare
integrate ale NATO, situatie oarecum delicata, pe care alianta a reusit insa sa o
depaseasca. Inabusirea sub senilele tancurilor sovietice a Primaverii de la Praga, in august
1967, a marcat un alt moment de criza internationala, care si-a gasit expresia si in
amenintarile cu o interventie militara a Moscovei in Romania. Avertismentul
presedintelui Johnson: "nu dezlegati cainii razboiului" a contribuit la inlaturarea acestei
primejdii.
După aceste evenimente încercările vor fi de altă natutră, şi anume impunerea
pe plan economic. Conform unor date statistice ale anilor 90 cei mai mari debitori ai
Rusiei au fost ţãrile socialiste şi statele în curs de dezvoltare. Vom da unele cifre care
denotă influienţă URSS- ului asupra economiei ţărilor care au căzut sub influienţa sa.
Cele mai mari creanţe faţă de URSS le aveau circa 57 de ţãri, din care: Cuba (15,5
miliarde dolari, în recalcularea dupã cursul special al Bãncii Centrale), Mongolia (9,5
milarde dolari), Vietnam (9,1 miliarde dolari), Yemen (6,5 miliarde dolari),India (5,6
miliarde dolari), Algeria (3,7 miliarde dolari), Afganistan (3,1 miliarde dolari), Etiopia
(2,9 miliarde dolari), Mozambic (2,6 miliarde dolari), Coreea de Nord (2,2 miliarde
dolari) ş.a.9 Unui numãr 18 ţãri le revin aproximativ 94% din suma totalã a datoriilor
cãtre Rusia.
În conformitate cu prevederile acordurilor interguvernamentale de credit, o parte
însemnatã a creanţelor statelor strãine cãtre fosta U.R.S.S. trebuia sã fie stinsã cãtre
mijlocul anilor ’90, ceea ce bineînţeles nu a avut loc, deoarece creditele acordate nu au
fosat gestionate correct şi se implementau în alte domenii decât sectoarele profitabile ale
economiei. Aşa dar din punctul de vedere al perspectivelor de stingere, o parte importantã

17
a datoriilor statelor strãine faţã de fosta U.R.R.S. poate fi trecutã în categoria celor
“compromise”.

.
CONCLUZII

Sfârşitul războiului rece şi prăbuşirea sistemului sovietic au avut, bineînţeles, cele

mai traumatizante şi mai durabile efecte în Europa comunistă. Dezintegrarea U.R.S.S.-
ului şi dispariţia comunismului au distrus cetăţenia ideologică comună care protejase
statele multinaţionale din Europa Centrală şi de Est împotriva demonilor intoleranţei
rasiale şi ai fragmentării etnice sau naţional-religioase. Unele state vechi şi-au regăsit
independenţa, altele s-au dizolvat în mod paşnic, altele s-au precipitat în haosul
războiului civil. Din această deflagraţie, nu mai puţin gravă decât aceea care a urmat
primului război mondial, au apărut noi subiecte politice, dotate cu o suveranitate fictivă,
incapabile să acţioneze pentru propia lor dezvoltare şi securitate: principate şi ducate în
căutarea unui nou împarat binevoitor şi benefic, căruia să-i încredinţeze propria lor
soartă. Egocentric şi provincial, Occidental a privit emotionat la televizor războaiele ce
aveau loc la uşa casei sale şi care aruncau valuri de refugiaţi pe plajele lui, dar nu a
acordat foarte multă atenţie la ceea ce s-a întâmplat în aceşti ani la graniţa dintre
Moldova şi Ucraina, în Georgia, în Nagorno-Karabah sau în Cecenia.
François Mitterand şi Margaret Thatcher nu doreau reunificarea germană, dar nu
au avut puterea să o împiedice. Nu ramânea decât o singura cale: ca Germania să fie
strâns legată de celelalte ţări ale Comunităţii şi să nu poată profita de recucerirea
independenţei sale pentru crearea unui mare Commonwealth german de la Rin la Nipru,
şde la Marea Baltică la Adriatică. Uniunea monetară s-a nascut din aceste angoase si de
atunci a devenit obiectivul strategic al Europei Occidentale. De aceea Uniunea trebuie sa-
si concentreze toate eforturile asupra monedei comune, euro, şi să lase pe planul al doilea
celelalte obiective care, la sfârsitul războiului rece, apăreau drept posibile: extinderea
către ţările din Europa Centrală şi de Est, un raport politico-militar mai echilibrat cu
Statele Unite. Consiliul Europei şi Comisia Europeana declară că depun toate eforturile în
vederea aprofundării şi extinderii. Dar tocmai această aprofundare devine, la începutul
anilor ’90, preocuparea dominantă a Europei comunitare. S-a născut astfel, în cursul

18
deceniului, o Europă şchioapă şi neputincioasă. Are o piaţă unica, o monedă unică şi,
după semnarea tratatului Schengen, o frontieră unică. Dar nu are un ministru de Externe,
un ministru de Finanţe, un ministru de Interne şi nici un ministru de Justiţie. Are un
ministru al Apărării, dar el se află la Mons, sediul al Comandamentului integrat al
organizaţiei militare a Pactului atlantic, şi poarta uniforma militară a armatei Statelor
Unite.
Solicitată de propria opinie publica şi de dorinţa de a evita contraloviturile crizei
balcanice, această Europă, pe drept sau pe nedrept, se simte datoare să intervină în
treburile vecinilor săi, dincolo de Marea Adriatică. Dar nu dispune de suficiente mijloace.
Industriile sale de aparare sunt strict naţionale, deci incapabile să înfrunte împreună
provocările noilor tehnologii. Cheltuielile sale militare, măsurate în funcţie de produsul
intern brut, echivalează cu circa două treimi din cheltuielile americane. Logistica sa şi
serviciile de informaţii depind aproape exclusiv de bazele, de avioanele şi de sateliţii
americani.
După încheierea războiului rece, fiecare ţară europeană a blocului socialist a fost
confruntată cu problemele dificile şi dureroase ale tranziţiei. Într-o ţară obişnuită tranziţia
a însemnat trecerea de la totalitarism la democraţie şi de la economia centralizată la cea
de piaţă. În cazul Rusiei, tranziţia a însemnat şi trecerea de la statul imperial la cel post
imperial.

19
BIBLIOGRAFIE:

 Braudel, F., „Gramatica civilizaţiilor”, Meridiane, Bucureşti, 1994.

 Parker, G., „The Geopolitics of Domination”, Routledge, London, 1981.

 Olteanu, Constantin. "Furtuna in Tratatul de la Varsovia" Dosarele Istoriei, no. 2 ,

2001

 McCauley, Martin, Rusia, America şi Războiul Rece 1949-1991, Editura Polirom,

Iaşi, 1999

 Wampler, Robert. "Die USA, Adenauer und die atomare Strategie der NATO.", ed.
by Rolf Steiniger et al. München: v.Hase & Koehler, 1993

 Spillmann, Kurt R., and Andreas Wenger (eds.). Russia's Place in Europe: A Security
Debate. Bern: Lang, 1999.

 Mastny, Vojtech. Reassuring NATO: Eastern Europe, Russia and the Western
Alliance. Oslo: Norwegian Institute for Defense Studies, 1997

 Retegan, Mihai, Dumitru Preda. Principiul dominoului: Prabusirea regimurilor

comuniste europene, Fundatia Culturala Romana, Bucureşti, 2000

20