Sunteți pe pagina 1din 147

X

ARGO
S
SCIENCE FICTION & FANTASY
Numărul 5, decembrie 2013
X

▫ Michael Haulică ▫
Fanzine şi reviste ▫
Când am pornit Argos salutam cele zece (sau câte erau) publicaţii din zona F&SF. Acum,
după aproape un an de răsfăţ publicistic, cu un număr de debuturi fulminante tinzând undeva…
spre zero? (cele câteva nume promiţătoare care s-au anunţat în ultima vreme rămânând undeva pe
plaja începătorilor, acolo unde editorii nu se prea uită), am ajuns la concluzia că nu sunt suficienţi
scriitori pentru a umple toate aceste spaţii, că nu sunt nici măcar suficienţi coordonatori de
reviste/publicaţii, care să să atragă privirile (interesul), să fie percepuţi ca o garanţie etc. Pentru
eventualii editori – pentru că, nu?, literatura este făcută din cărţi până la urmă şi degeaba debutăm
lună de lună, an după an, dacă totul se rezumă la texte date gratis şi postate pe un site gratis
întreţinut de oameni care lucrează gratis.
E clar că nu mai putem, ca pe vremuri, să transformăm cantitatea într-o nouă calitate, iar
idealul nostru se prefigurează a fi cam pe invers, adică ne dorim calitate în cantităţi tot mai mari.
Sau, altfel spus, suntem într-o situaţie în care cantitatea face deservicii calităţii.
Am ajuns să avem o grămadă de reviste, dar să ne fie greu să alegem una dintre ele, cea
mai bună între toate, fără să stârnim zâmbete în public. De ce? Pentru că am rămas fără criterii.
Pentru că sunt atâtea publicaţii, încât toate par la fel, încât parcă niciodată n-a fost mai uşor să
mai adaugi încă o publicaţie şi încă una, făcute după acelaşi calapod, cu texte de la aceiaşi
oameni care scriu din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai prost, cu aceiaşi începători care au
depăşit de mult momentul debutului, deşi fiecare nou text sună de parcă ar fi cel de debut, cu
redactori/corectori care ori nu văd textele înainte să le publice, ori o fac, dar nu recunosc
greşelile, întru slava literaturii române, una, mare şi neprihănită – adică neştiutoare…
Câtă vreme oricine poate publica orice, înseamnă că nu mai avem pic de discernământ şi
forţăm publicul cititor să înghită orice tentativă literară, servindu-i-o drept marea literatură F&SF
autohtonă, apoi mai şi scriem analize sărbătoreşti la sfârşit de an, deşi cărţile cu adevărat
remarcabile, care s-ar putea să mai spună ceva şi peste 10-20 de ani, le putem număra pe degetele
de la o mână. Şi asta dacă punem cap la cap vreo doi-trei ani.
Autorii înşişi sunt în plină confuzie, câtă vreme un copil scrie trei texte şi se găsesc trei
reviste care să i le publice. Cine-l mai convinge pe el că încă este în faza de început, că încă mai
are până să scoată o povestire publicabilă, cine să-i spună – cu şanse de a fi luat în seamă – că
încă nu e la nivelul care l-ar recomada pentru revistele americane de top, câtă vreme nici în alea
româneşti de top (care-or mai fi şi alea) n-a ajuns?
Aşa cum ziceam, sunt autori care publică ani de zile în aceeaşi revistă sau în revista
aceluiaşi (pompos zis, şi neacoperit întotdeauna de fapte) redactor-şef, şi nu sunt curioşi să vadă
dacă textele lor mai plac şi altcuiva, sunt autori care publică una, două, zece, douăzeci de
X

povestiri şi, când li se cere un volum spun că ei nu vor să fie scriitori, că pe ei nu-i interesează o
carieră de scriitor; şi-atunci de ce trompa lui Kefir, nasul lui Pomiparth şi Marieţa lui Taravik ne-
am mai pierdut vremea el-autor, tu-redactor, ei-cititori cu un om care nu vrea să fie ceea ce părea
că vrea, în loc ca toate aceste energii să se canalizeze spre unul care chiar vrea să fie scriitor,
chiar vrea să publice, să scoată cărţi etc.?!
Publicând prea uşor, autorii se îndepărtează din ce în ce mai mult de statutul de scriitor.
Pentru că o publicare uşoară, într-o revistă care nu prea ştie să spună NU, nu pune pe nimeni în
valoare, ci doar riscă să aplatizeze valoarea textelor şi, implicit, a autorilor. Sau cel puţin să dea
impresia asta. Dacă într-o revistă citesc două-trei texte slabe, sunt mari şanse să nu le mai citesc
pe restul. La fel se întâmplă şi în cazul antologiilor – care, îmi pare rău s-o spun, parcă şi ele sunt
prea multe în ultima vreme, îndepărtându-se tot mai mult de definiţia antologiei, aceea de a
cuprinde texte selectate („antologia leneşă” o numeam eu acum ceva timp), şi transformându-se
tot mai mult în volume colective, tot mai greu de vândut, mai ales din cauza confuziei de valori.
Şi totuşi unde e de publicat? Unde să publice un debutant, unde unul care a început deja
să fie un nume, unde să publice autorii pe care-i ştie şi îi citeşte (sau vrea să-i citească) toată
lumea?
Poate ar fi cazul – şi timpul – să facem şi noi ordine în noianul de reviste (pentru că 10-
11-12 reviste asta sunt, un noian; un nămete ar fi cuvântul potrivit acum, iarna). Să definim şi să
încadrăm în categoria potrivită fiecare publicaţie. După modelul de-afară, adaptat bineînţeles la
realităţile româneşti. Şi anglo-saxonii, spre care nu doar că întoarcen capul, dar chiar stăm cu el
întors spre ei toată ziua, de-am ajuns să umblăm cu gâtul strâmb, au fanzine, reviste
semiprofesioniste, reviste profesioniste. Sunt publicaţii care nu plătesc, iar redactorii lor fac
muncă voluntară (cam ca în majoritatea cazurilor de la noi, nu?). Sunt publicaţii care plătesc până
în 5 cenţi pe cuvânt, sunt altele care pătesc peste 5 cenţi (SFWA tocmai a hotărât că baremul
pentru a trece pe lista publicaţiilor luate în seamă la intrarea în asociaţie să fie ridicat la 6 cenţi).
Câte reviste de F&SF româneşti îşi plătesc colaboratorii? Câte au un redactor plătit?
Probema despre care vorbesc nu este doar un moft, nu este doar o fiţă. Gândiţi-vă ce
selecţie face un voluntar, în condiţiile în care nu trebuie să plătească pentru povestirile selectate.
Şi gândiţi-vă cum este selecţia atunci când redactorul este plătit pentru ce selectează (şi îşi poate
pierde şi slujba pentru asta), atunci când, cu banii lui sau ai altuia, plăteşte pentru textele selectate
(din nou, putându-şi pierde slujba pentru asta). Cum e cu responsabilitatea, cum e cu confuzia
valorilor, cum e cu publicatul oricărui text care vine pe mail, redactat sau mai mult nu etc.
Gândiţi-vă.
Avem reviste care nu sunt nimic mai mult decât nişte fanzine? (Nu-i aşa că, în anii '90,
dacă internetul ar fi fost ce este azi, toată pleiada aceea de fanzine/infzine – Brain, Quark,
Alternativ SF, Katharsis etc. – ar fi fost nişte onorabile reviste?) Avem reviste semi-pro? Avem
redactori plătiţi? Avem vreo revistă care ar putea fi numită profesionistă? Şi nu, nu mă refer la
alintările/linguşelile cu care ne-am obişnuit, gen X este un profesionist desăvârşit, Y e
profesionalismul întruchipat… Nu, dragilor! X şi Y ar fi profesionişti numai şi numai dacă şi-ar
X

face treaba pe bani. Scriitorii ar fi profesionişti numai şi numai dacă ar fi plătiţi pentru ceea ce
publică. În lipsa lucrului remunerat, doar ne alintăm, doar ne facem unii pe alţii să ne simţim bine
etc. Adică ne minţim.
Poate ar fi timpul să fim profesionişti şi să ne purtăm ca nişte profesionişti.
Şi am putea începe cu recunoaşterea statutului fiecărei reviste, după care să ne gândim
unde am vrea să publicăm. Să ne gândim dacă mai vrem să facem voluntariat şi să ne gândim că,
poate, unii dau pe noi exact atâţia bani cât încasăm noi pe textele noastre.
Proză

▫ Ciprian Mitoceanu ▫
Toate la timpul lor… ▫
— 71… 72…
Încă trei şi vor fi exact câte trebuie. Doar că ultimele trei erau mai greu de făcut decât
primele şaptezeci. Şi asta era, dintr-un anumit punct de vedere, foarte bine. Ba chiar două puncte
de vedere. În primul rând, că ajunsese până aici. Iar în al doilea rând, că încă mai avea resurse.
— 73…
Se lăsă jos, cu nasul aproape atingându-i podeaua. Îşi simţi umerii tremurându-i, tensiunea
din braţe era aproape imposibilă, dar ştia că o poate controla. Încă două flotări şi o să-şi facă
norma. Puteau părea puţine din punctul de vedere al unui sportiv bunicel şi cumplit de multe
pentru un sedentar doborât de comoditate. Dar Iustin se obişnuise de multă vreme ca, din acest
punct de vedere, să nu abordeze unghiuri optice diferite. Ştia ce ştia şi îi era de ajuns. La
patruzeci de ani se putea mândri cu o condiţie fizică de invidiat, în ciuda muncii de birou pe care
era nevoit să o presteze. Nevoit era un fel de a spune, deoarece Iustin însuşi era în stare să afirme
cât de mult se zbătuse să ajungă aici. Şi nu avea de gând să se oprească.
— 74…
Încă o sforţare cumplită. Îşi simţea coapsele tremurând, tot corpul protesta împotriva
abuzului la care era supus, dar Iustin nu era dispus să cedeze. La naiba, mai avea o afurisită de
flotare, n-o să se lase bătut chiar acum, când de limanul pe care şi-l impusese îl mai despărţea o
singură flexare de braţe. Chiar dacă asta însemna să ridice întreg universul pe umerii săi,
asemenea titanului din mitologia greacă, cel care a fost pedepsit de şmecherul ăl bătrân de pe
Olimp să ţină în spinare bolta cerească.
— 75…
Gata, asta chiar era ultima din serie. Se ridică de pe podea, încercând să ignore junghiurile
scurte din muşchii braţelor. Pe birou, telefonul începu să ţârâie. Ca de obicei, începea să sune
prea devreme, dar cel puţin reuşise să-şi termine seria de flotări. De multe ori nu reuşea să facă
nici măcar zece din cauza apelurilor.
— Da?! oftă în receptor, încercând să-şi mascheze gâfâitul.
X

Doar câteva clipe şi o să-şi revină complet; nu trebuia să ştie toată lumea că, din când în
când, în birou, se deda la astfel de activităţi sportive.
— Domnule colonel, un domn vrea să vă vorbească.
— Un domn?! Domnul ăsta nu are nume?
Uite, ăsta era unul dintre numeroasele motive pentru care ura secretarele şi în special pe
mocăita cu care se pricopsise. Dar nu avea ce face. Era cel mai tânăr colonel şi, prin urmare,
trebuia să mai scadă din pretenţii dacă dorea să nu-şi ridice în cap restul ofiţerilor superiori, care
şi aşa nu-i vedeau cu ochi buni ascensiunea. Să faci parte din elita trupelor speciale nu însemna
neapărat să fii respectat. Invidia era mai degrabă sentimentul care-i însufleţea cunoştinţele.
Percepu scurtele bâlbâieli ale secretarei şi se abţinu cu greu să nu-i transmită vreo două de
mamă, cât s-o trimită bocind cu capul în pernă pentru următoarele două săptămâni. Un domn vrea
să vă vadă. Pe teroarea Beirutului dacă mai putea pricepe ceva. Era instituţie militarizată, nu
talcioc ucrainean. Nimeni nu putea intra fără să se prezinte şi, mai ales, fără să aibă vreun grad
militar. Din anumite puncte de vedere, lumea în care se învârtea Iustin începea de la căpitan;
restul ofiţerilor şi subfiţerilor încadrându-se foarte bine la capitolul „dispensabile”.
— Un domn?! Ce fel de domn?
Toanta asta trebuia dezmorţită cumva. Cel mai bine i-ar fi prins o detaşare la arhivă, la
înghiţit de praf de pe dosarele de pe timpul lui Petru Groza.
— Ăăăă, domnule…
Îi percepu chiar şi prin telefon panica. Şi nu-i fu deloc greu să şi-o imagineze isterizându-
se în biroul ei micuţ, cu pereţii tapetaţi cu afişe de recrutare.
— Domnule, a dispărut… A dispărut, pur şi simplu.
Ei, asta era culmea. După ce că era de o ineficienţă de-a dreptul catastrofală, mai avea şi
vedenii. Un domn care nu avea nume – desigur, asta se întâmplase pentru că nu se prezentase –
voise să-l vadă. Şi asta în condiţiile în care nici un civil nu putea intra aici, decât în două cazuri.
În primul caz era nevoie de punerea în mişcare a unui întreg aparat birocratic şi de un întreg set
de aprobări care de care mai speciale, ce se obţineau de la oameni atât de importanţi, încât nu
aveau niciodată timp pentru asemenea frivolităţi (li se mai spuneau şi prostii, acesta era
adevărul). Şi nu se plimba nimeni pe holuri fără a fi însoţit de o „umbră”. Orice gest, orice privire
era atent monitorizată. Cât despre al doilea caz… Ei bine, nici un om cu mintea întreagă nu-şi
dorea să fie adus la un interogatoriu pentru o presupusă legătură cu activităţi teroriste.
— A dispărut, domnule colonel, chiţcăia în continuare secretara, pocnindu-se de mobile
atât de tare, încât zgomotele se auzeau în receptor. Pur şi simplu a dispărut şi nu avea cum, eram
cu ochii pe uşă.
Iustin înjură în gând; chiar dacă fierbea în el, nu dorea să dea apă la moară celor care-i
doreau o cădere mai grabnică decât ascensiunea şi ocazia de a fi acuzat că-şi brutalizează
subalternii.
— Calmează-te, măi fată. Şi spune-mi ce nume avea trecut pe ecuson.
X

— Oh, nu, hohoti secretara într-un mod care prevestea iminenţa unei colosale crize de
isterie. Nu avea nici un fel de ecuson, domnule colonel. Şi a dispărut…
La dracu' cu dispariţiile astea! Ori individa asta avea vedenii, ori se întâmpla ceva foarte
ciudat în sediu. Un tip care dorea să stea de vorbă cu el în condiţiile în care, nici teoretic, şi nici
practic nu avea voie, ei bine, asta era ceva foarte interesant.
Îşi aşeză ţinuta şi porni spre uşă. Chiar dacă era o urgenţă (de fapt, nu ştia cât de urgentă
poate să fie treaba asta, dar nu trebuia să lase nimic la voia întâmplării) nu se cădea să facă rabat
la calitatea aspectului său marţial.
Nu mai apucă să pună mâna pe clanţă. Uşa se pocni de perete şi în încăpere pătrunse un
individ cu mutră de şoarece. Chiar aşa arăta, ca un şoarece uriaş, înalt şi slab, îmbrăcat într-un fel
de combinezon argintiu şi cu o şapcă ciudată pe capul cu urechi clăpăuge. Numai coada îi lipsea.
Toanta de secretară ar fi putut da dovadă de ceva mai mult spirit de observaţie.
— Colonelul Iustin Preda? molfăi repede şoarecele.
Avea un nas ţuguiat şi dinţii din faţă supradimensionaţi.
— Ce cauţi în biroul meu? strigă spre individ, găsind în treacăt ocazia să se mire de
combinezonul argintiu. Părea ca dintr-o altă lume.
— Nimic personal, cârâi individul. Ei, nu te ambala, îl atenţionă, văzându-l pe colonel
adoptând o poziţie defensivă. S-ar putea să doară.
— Nu, zău. Şi cine o să-mi facă asta? Tu?!
La o adică, nici de sac de box nu prea părea să fie bun. O să-l imobilizeze delicat, poate
doar cu vreun umăr dislocat.
Şoarecele zâmbi, scoţându-şi şi mai mult în evidenţă dinţii aproape pătraţi, ireal de mari.
— Poate eşti tu grozav la dat cu pumnul, te mişti rapid. Dar poţi să te mişti mai repde
decât un glonte? Nu prea cred…
Fulgerător, în mâna dreaptă îi apăru un pistol cu ţeava groasă. Iustin făcu ochii mari.
Cerule, ce se întâmplă aici? Individul nu numai că se plimba cum dorea el prin clădire, dar mai
avea şi ditamai arma în dotare. Scanerul de metale de la intrare era pus acolo numai de formă?
— O mişcare, domnule colonel, şi…
— O. K, stai liniştit, îl atenţionă, lăsând palmele în jos. Putem sta de vorbă…
Şoarecele îl răsplăti cu unul dintre zâmbetele sale hidoase.
— Să stăm de vorbă, bine spus, domnule colonel. Doar că eu nu am venit să stăm de
vorbă.
O, nu, acum o să mă împuşte, gândi Iustin. Cineva îmi plăteşte o poliţă. O să-mi spună cui
îi datorez un glonte în ţeastă sau va trebui să ghicesc singur înainte ca treaba asta să se întâmple?
Prudent, şoarecele se mişcase spre fereastră, străduindu-se să pună între ei o distanţă cât mai
mare. Nu era aşa de prost pe cât îl arăta mutra ascuţită. De fapt, avea ceva din mişcările unui
profesionist. Unul care îşi cunoştea foarte bine meseria.
X

— Nu am venit să depănăm amintiri, colonele Preda, suspină şoarecele, cântărind


revolverul gigantic. Am venit să te conduc la o întâlnire.
O întâlnire?! Desigur, întâlnirea cu moartea, despre ce altceva putea fi vorba? Dar
individul nu dorea să apese, pur şi simplu, pe trăgaci. Dorea să mai tragă de timp, să lase spaimei
răgazul necesar pentru a învălui victima. Nu era asta o atitudine de călău sadea?
— O întâlnire cu dumneavoastră înşivă, urmă şoarecele, văzând că Iustin se încăpăţânează
să tacă. Chiar aşa, se poate spune şi asta.
Chicoti grosolan, ca şi cum s-ar fi sufocat brusc. Dar, din nefericire, colonelul observă că
încă-şi ţinea arma cu o fermitate pe care nu te aşteptai s-o găseşti la un individ cu o asemenea
constituţie corporală.
— Ascultă, vrei să fii bun şi să apeşi naibii pe trăgaci?
Intrusul ridică din umeri.
— Dacă ar depinde de mine… Dar nu de asta sunt aici, domnule colonel.
— Nu?!
Nu dorea să-l ucidă?! Atunci ce mă-sa dorea? Reuşise să păcălească sistemele de
securitate, înşelase vigilenţa paznicilor (pe ce lume mai trăiau şi ăştia?) şi acum îi spunea că nu
avea de gând să-l ucidă. De fapt, nu-i spusese asta explicit, dar Iustin Preda spera că asta
intenţiona.
— Nu. Asta pentru că nu mi-aţi fi de nici un folos mort. Clientul mi-a dat instrucţiuni
clare. Şi nu vreau să… Hei, se pare că amănuntul ăsta v-a dat unele idei, nu?
Iustin tresări surprins. Se considera un as în arta disimulării. De vreme ce aflase că
individul nu avea de gând să-l ucidă, ce-ar fi să-l atace prin surprindere? Dar şoarecele avea nişte
ochi…
— Să reformulez, domnule colonel. Poate nu chiar atât de cazon cât să fie pe gustul
dumneavoastră, dar sper să înţelegeţi esenţa. Mi s-a spus să nu vă rănesc sau ucid, de acord, dar
asta nu înseamnă că mă voi expune eu. Înţelegeţi? Chiar şi pasiunea şi dedicaţia au o limită.
— Ce vrei de la mine?
— Să vă duc la o întâlnire.
— O întâlnire?!
— Mda, cu dumneavoastră înşivă, mă văd silit să o repet.
— Şi dacă nu vreau?
— Să spunem că, în cazul dumneavoastră, liberul arbitru nu are nici o relevanţă. Sunt aici
pentru că aşa mi s-a cerut şi nu-mi primesc banii decât dacă veniţi cu mine. Şi aşa va fi. Mâna
liberă a şoarecelui se strecură într-unul dintre buzunarele de pe burtă, care întregeau atât de bine
imaginea de rozător dăunător.
— Să nu îndrăzniţi, îl atenţionă. Siguranţa mea este mai presus de a dumneavoastră.
Scoase la iveală două mici tije montate pe nişte cilindri cu aspect de aramă coclită. Se
X

apropie de birou şi aşeză una dintre tije pe masă. Apăsă pe o mică protuberanţă a cilindrului şi
acesta se desfăcu în două cu un clinchet sonor. Repetă operaţiunea cu cel de-al doilea cilindru.
— Şi-acum o mică scamatorie, chiţcăi şoarecele. Hocus pocus!
Înfipse tijele în birou şi în clipa următoare atmosfera începu să vibreze. Iustin îşi simţi
părul de pe braţe electrizându-se. O sferă cu contur auriu se materializă în jurul biroului, stârnind
vârtejuri vizibile în aer. Ce naiba se întâmpla? se întrebă Iustin, găsind răgazul să constate că era
mai degrabă intrigat decât speriat. Nu era vorba despre vreo bombă; ştia cam tot ce se putea şti în
materie de substanţe explozive. Dar, dacă nu era bombă, atunci ce era?
Sfera se lărgea cu rapiditate; acum înconjura tot biroul şi nu dădea semne să se oprească.
Observă că şoarecele se ferea să intre în raza aurie şi, de asemenea, că-i scăzuse concentrarea. Nu
mai avea ochi pentru prizonierul său, ci doar pentru perturbaţia pe care o crease. Dintr-un salt
putea străbate distanţa care-i despărţea pumnul drept de bărbia intrusului. O să-l doară…
— Să mergem, mormăi şoarecele, clipind nervos.
Lucrurile se desfăşurară cu o rapiditate uluitoare; Iustin deduse mai târziu că totul a durat
atâta timp cât îi fusese necesar să clipească pentru a-şi limpezi privirea. Dintr-odată şoarecele nu
se mai afla dincolo de birou, aproape de fereastră. Ochii lui vicleni sclipeau acum la doar o palmă
de mutra lui. Mai degrabă se gândi să ridice pumnul decât încercă efectiv s-o facă. Înainte să-şi
poată transforma gândurile în acţiune, o durere ascuţită îl săgetă în antebraţul stâng. Abia când se
rostogolea spre sfera care pulsa acum ca o inimă monstruoasă îşi dădu seama că individul îi
imobilizase antebraţul într-o priză eficientă şi dureroasă. Să se opună? Nici o şansă.
Câteva clipe mai târziu, când secretara pătrunse în birou, nu găsi nici o urmă de-a
colonelului Iustin Preda. Simţi doar cum i se face pielea de găină şi avu senzaţia că, undeva,
deasupra biroului, aerul se învolbura asemenea apelor ce se prăbuşesc dintr-o cascadă.
*
Simţi pericolul înainte să se materializeze. Chiar dacă încerca un sentiment de ridicol
când era vorba să pomenească despre asta, în sinea lui ştia că este dotat cu cel de-al şaselea simţ.
Sau măcar spera.
Din sufragerie se auzea un fel de zumzăit. Şi nu era vorba despre zumzăitul produs de o
instalaţie electrică cu probleme sau de un bec prost montat. Era… Era altceva.
Prudent, începu să se deplaseze către zona din care se auzea zgomotul. Atent la orice
amănunt, un pas înaintea celuilalt, încet, dar fără oprire. Oare nu era mai bine să cheme poliţia?
Alungă repede acest imbold. Nu, ştia prea bine cum reacţionează poliţia. În primul rând i se va
cere să identifice clar problema şi abia după aceea un subofiţer blazat va decide dacă e cazul sau
nu să-şi pună colegii în mişcare la adresa menţionată. Un zumzăit neclar în sufragerie şi
sentimentul înfiorător că ceva nu e în regulă? Da, sigur… Şi nu doriţi ca, pe drum, să vă
cumpărăm şi o pizza, o măslinuţă, ceva?
Pas cu pas, se apropia de uşa sufrageriei. Prin geamul de sticlă mată, decorată cu palmieri
şi gazele, se zăreau pulsaţii de lumină, ca şi cum televizorul ar fi fost deschis. Doar că explicaţia
asta liniştitoare nu stătea în picioare. De nici o culoare. Din două mari motive. Nu uita niciodată
X

televizorul deschis. Şi în sufragerie nu avea televizor.


Zumzăitul se intensificase. Iar sentimentul că ceva nu e în regulă devenise certitudine.
Cineva era în sufrageria lui. Ce anume făcea acolo, nu-l interesa. Destul că individul nu avea ce
să caute acolo. Sau indivizii.
Împinse cu putere uşa, pocnind-o de perete. Elementul surpriză. Geamul se transformă
într-o explozie de zgomot şi cioburi. Auzi un vâjâit în spate. Dobitocule, ai fost atras într-o
capcană!
Se răsuci cu toată viteza de care era în stare. Mai apucă să vadă mutra ca de şoarece a
individului, îmbrăcat într-o fantezistă costumaţie argintie. Nepoftitul execută o săritură
acrobatică, urmată de un placaj ca la rugby. Încasă lovitura în stomac şi se rostogoli pe spate, cu
agresorul ţinându-se de el. Apoi totul se termină într-o explozie de lumină.
*
Nu era beat. Nici măcar nu se considera ameţit. Doar puţin cu chef. Nu-i stătea în caracter
să bea şi nici nu se putea spune că băuse prea mult. Vreo patru beri, mare chestie!
Râgâi zgomotos şi se pocni cu palma peste burtă, să ajute la aşezatul alcoolului, o
şmecherie rusească despre care ştia bine că nu ajută la nimic.
Sărbătorise, fără să facă exces. Şi avusese un motiv cât se poate de întemeiat. Cine era cel
mai tare din serie? Păi se mai punea problema să întrebe? Să întrebe alţii, nu el. Calificative
maxime la probele teoretice şi fizice. Meritau stropite cu o bere de calitate, poate chiar patru. Dar
categoric n-o să facă din asta un obicei. De mâine, din nou la treabă, din nou la studiu. Îl aştepta o
carieră după ce depăşise o mulţime de neajunsuri pentru a ajunge aici. Nu era atât de prost, încât
să dea cu piciorul.
Salută o bătrânică pe care nu ţinea minte s-o fi văzut în viaţa lui, dar ce să-i faci,
reflexul… Bătrâna îi aruncă o privire temătoare, câte nu le trec prin cap derbedeilor din ziua de
azi, chiar dacă poartă uniformă.
Încă două străzi şi o să ajungă acasă. Numai bine. Un somn de lemn, cu cât mai lung, cu
atât o să atenueze mahmureala de dimineaţă. Bine că urma ziua de sâmbătă. Zi liberă în care se
putea recupera. Măcar în parte.
Înţelese prea târziu că ceva nu era în regulă. Ceva explodă în faţa lui, acoperindu-l cu un
soi de mâzgă albicioasă. Se aruncă la pământ, încercând să identifice sursa primejdiei. Mai apucă
să vadă o pereche de picioare galopând nebuneşte.
*
Memoria îi reveni instantaneu, chiar în clipa în care deveni conştient. Îndelungatele
antrenamente din cadrul trupelor speciale îl pregătiseră pentru asemenea eventualităţi. Nu chiar
pentru toate, dar pentru cele mai multe. Individul cu mutră de şoarece şi chestiile alea ciudate,
care au produs un fel de sferă de abur auriu.
Se ridică brusc în capul oaselor. Se afla într-o cameră cu pereţii de un alb de-a dreptul
agasant pentru ochi. Clipi nervos să-şi regleze privirea, dar senzaţia de iritare pe care i-o provoca
X

albul acesta ireal continua să persiste.


— Bună ziua, domnule Preda.
Desigur, şoarecele.
Stătea chiar lângă uşă, pe picior de plecare. Iar uşa, al cărei contur abia se ghicea pe
perete, era situată la vreo opt metri de el. O distanţă convenabilă pentru cine era nevoit să
părăsească în viteză camera pentru a nu fi pus în situaţia de a face faţă unui atac din partea
prizonierului. Cam aceasta era situaţia lui, prizonier. Fusese răpit. De ce şi de către cine? Erau
întrebări la care trebuia să găsească un răspuns cât mai rapid. În treacăt remarcă faptul că
încăperea avea ferestrele acoperite cu draperii grele. Deocamdată nu putea privi afară, să-şi facă
măcar o idee asupra locului.
— V-aţi revenit mai devreme…
Era o constatare.
Însă şoarecele nu dădea nici un semn de teamă. Ba chiar zâmbea, cu incisivii lui
supradimensionaţi. Ce naiba, omule, chiar nu-ţi poţi permite un stomatolog ca lumea? Ai face
bine să cauţi unul, şi încă repede. Nu de alta, dar când o să scapi din mâinile mele o să ai nevoie
urgentă de un specialist în dinţi. Plus vreo doi licenţiaţi în ortopedie.
— Unde mă aflu? întrebă, ignorând dovada de politeţe a individului; nu simţea nevoia să-i
răspundă cu aceeaşi monedă.
— Într-un loc sigur, domnule Preda, vă asigur, chicoti şoarecele, încântat de jocul de
cuvinte. Sigur, vă asigur!
— Da, vezi să nu. Ai idee că în lumea asta locurile cu adevărat sigure se pot număra pe
degetele de la o mână?
— Chiar şi în cazul impactului cu o cometă?
Îi făcu cu ochiul, să fie înţeles că era vorba despre o glumă.
— Te-am întrebat: unde mă aflu? şuieră Iustin Preda, accentând fiecare cuvânt cu o
asemenea duritate, încât sunau ca piatra sfărâmată.
Individul cu mutră de rozător ridică din umeri şi-şi ţuguie buzele într-un gest de nesimţită
nepăsare.
— Cred că o să aflaţi treaba asta chiar de dumneavoastră în persoană. Cum v-am spus la
începutul acestei minunate călătorii, aveţi o întâlnire cu dumneavoastră.
— Ascultă, nu am chef de bancuri. Şi, pentru cultura mea personală, aş dori să ştiu cum
naiba ai reuşit să mă răpeşti din sediul uneia dintre cele mai bine păzite instituţii din România. Nu
îndrăznesc să spun că din lume, de vreme ce inevitabilul s-a produs.
— Răpire, se strâmbă şoarecele. Zău, mie îmi sună destul de urât, nu credeţi? Dar nu
puteam să merg cu o invitaţie. Nu, nu aţi fost răpit.
— De vreme ce nu sunt răpit, pot să plec când vreau eu, nu?
— Mă tem că asta nu se va putea întâmpla atât de simplu pe cum pare. Aveţi o întâlnire la
X

care nu puteţi lipsi.


— Asta-i culmea!
Încercă să sară de pe pat, dar o durere cumplită îl săgetă în tâmple şi-l făcu să cadă pe
saltea, gemând.
— Scuze, am uitat să vă previn. După salturi, asemenea dureri sunt inevitabile. Aveţi pe
noptieră un pahar cu apă şi o capsulă. Înghiţiţi cu încredere, o să vă simţiţi mai bine.
Iustin îi aruncă o privire circumspectă.
— Vă e frică să nu vă otrăvesc? Nu vă faceţi griji, domnule Preda, dacă doream să vă
omor, o făceam de mult şi fără să consum o pilulă care valorează dublul greutăţii în platină. După
aceea sunteţi aşteptat în sala de şedinţe. Apropo, vă dau un sfat. Să nu vă atingeţi de nici o
persoană cu care vă veţi întâlni, chiar dacă simţiţi imboldul, sau nevoia, alegeţi metafora care vă
convine. Spun asta doar pentru propria dumneavoastră siguranţă. Vorbesc foarte serios.
Efectuă o înclinare care-l duse pe Iustin cu gândul la luptătorii experţi în cotonogeală
japoneză din filmele de mâna a şaptea, apoi se retrase zâmbind într-un mod care-i punea în
evidenţă dinţii enormi.
— Aiurea! În ce naiba am intrat?
Pentru început, se grăbi să înghită pilula. Nu se temea să fie otrăvit. Chiar dacă nu îi
convenea, trebuia să recunoască: şoarecele avea dreptate. Dacă ar fi dorit să-l ucidă, ar fi putut s-
o facă mai devreme. Durerea din tâmple depăşea cu mult nivelul suportabilului. Pilula avea
aspectul unei sfere roşii plină de striaţii violete şi un gust cumplit de amar. Din fericire, paharul
era plin ochi.
Efectul fu aproape instantaneu. Durerea se topi ca prin farmec şi mahmureala combinată
cu migrenă fu înlocuită cu o senzaţie de prospeţime pe care nu o mai resimţise din tinereţe.
Se ridică prudent din pat şi, atent să nu facă zgomote, se deplasă către fereastra mai
apropiată. Trebuia să afle cât mai multe despre locul în care era deţinut. Deţinut, desigur, în ciuda
asigurărilor şoarecelui. Individul nu părea deloc de încredere; avea ceva în felul lui de a fi, în
atitudine, care îndemna la prudenţă. Şi, în plus, şoarecele era predispus la trădare, putea mirosi
treaba asta de la distanţă, iar individul duhnea.
Prinse prudent un colţ al draperiei şi încercă să-l ridice. În clipa următoare, animată de
zumzăitul abia perceptibil al unui motor invizibil, draperia glisă spre stânga, descoperindu-i o
panoramă neaşteptată oferită de fereastra ale cărei opt laturi formau un octogon perfect.
— Mamă! ţipă Iustin, într-un mod cât se poate de nedemn pentru un colonel în activitate,
şi încă unul care avea cinci decoraţii şi fusese înaintat în grad la excepţional.
Un rechin imens se holba în încăpere, clipind bovin din ochii mari cât portocalele.
Undeva, în spate, coada biciui apa şi fiara înaintă, proptindu-se cu nasul de sticlă. Deschise o
gură imensă, garnisită cu dinţi ascuţiţi între care se vedeau resturile celei mai proaspete gustări.
O nouă zvâcnire şi rechinul se îndepărtă, lovind apa cu mişcări leneşe.
— Impresionant, nu? răsună în spate.
X

Iustin se răsuci în direcţia zgomotului, întrebându-se cum de nu a auzit uşa deschizându-


se. Un bărbat în vârstă, cu trăsături vagi familiare, îi zâmbea la doar doi paşi distanţă. Nu era
Iustin singurul capabil să se deplaseze fără zgomot. Obrazul stâng al nou-venitului era desfigurat
de o cicatrice prost vindecată.
— Ăăăă!…
Regretă pe dată că deschisese gura înainte să-şi revină din surpriză. Cuvintele, senzaţiile
şi sentimentele se îngrămădeau toate odată să iasă la suprafaţă, astfel încât nu reuşi să emită
nimic coerent.
— Vreţi să spuneţi că aţi văzut un rechin? făcu bătrânelul pe un ton amuzat. Nimic
înspăimântător. Tehnică de ultimă generaţie.
Tehnică de ultimă generaţie?! Ce naiba voia să spună cu asta? Privi din nou către
fereastră. Meduze rozalii tocmai treceau prin zonă, antrenate de mişcările eterice ale tentaculelor
străvezii. Erau atât de aproape de fereastră, încât puteau fi observate până în cel mai mic detaliu.
Doar că nu era cel mai potrivit moment pentru observaţii ştiinţifice.
— Bănuiesc că aveţi nişte răspunsuri pentru mine, încercă Iustin să provoace o discuţie
lămuritoare.
— Cu prisosinţă, îl asigură bătrânelul. Dar să mergem în sala de şedinţe. Te aşteaptă o
surpriză de proporţii. O surpriză care mă va face mai uşor de înţeles.
Deşi ar fi putut să-l pună la pământ cu doar o singură lovitură bine plasată, Iustin decise
să mai amâne momentul eventualului atac.
— Vă rog!
Bătrânelul îi arătă uşa. Iustin inspiră adânc şi se puse în mişcare.
Ieşi din cameră şi pătrunse pe un coridor vopsit în aceeaşi nuanţă agresivă de alb. Până
acum nu-şi închipuise cât de supărătoare poate deveni o non-culoare. Parcă aşa i se spunea pe la
orele de desen. Dar, în cazul coridorului, nu culoarea era aspectul cel mai ciudat. Avea o secţiune
octogonală. Practic, o treime din posibilul spaţiu al podelei era suprimat din cauza laturilor oblice
ale octogonului. Uneori imaginaţia arhitecţior ar trebui temperată, cât încă nu apucă să fie
transpusă în cine ştie ce hidoşenie.
În capătul coridorului o uşă glisă chiar în clipa în care Iustin bâjbâia după clanţă. Sigur că
da, senzor sau celulă. Modern, modern. Şi practic, pe deasupra.
O cameră înaltă, cu plan octogonal. Ce-avea arhitectul cu octogonul? Nu de alta, dar
repetiţia asta obsesivă a octogonului putea duce uşor cu gândul la sacralitate.
De-a lungul pereţilor erau dispuse canapele de culoare roşu-închis cu irizaţii violete, ceea
ce contrasta plăcut cu albul supărător, iar în centru – nici o supriză din punctul acesta de vedere –
o masă în opt laturi, imitaţie de abanos. Pe latura dinspre uşă se găsea o consolă metalică, dotată
cu trei mici ecrane tactile.
— Vă rog să nu vă atingeţi între voi, veni atenţionarea, pe un ton sec.
— Între noi?!
X

— Vă rog luaţi loc, vor veni şi restul, îl asigură bătrânelul, scobindu-se neglijent în
urechea stângă. De preferinţă cât mai pe mijlocul canapelei.
Nu părea să deţină prea multă forţă fizică şi hainele comode de in nu lăsau impresia că ar
putea ascunde vreo armă. Însă Iustin decise că încă nu e momentul să reacţioneze violent. Mai
întâi trebuia să afle cât mai multe despre ce i se întâmpla. Posac, se aşeză pe canapea. De la
adăpostul mesei mari, o măsuţă pe roţi se desprinse bâzâind şi se apropie clătinându-se uşor.
— Ceai sau cafea?
— Cafea, făcu Iustin după un moment de nesiguranţă.
În fond, de ce să teamă? Dacă ar fi dorit să-l otrăvească… Da, da, desigur, te-ar fi otrăvit
până acum. Hai, nu mai fi aşa de paranoic şi încearcă să te concentrezi pe aspectele care
contează.
Măsuţa se răsuci, oferindu-i accesul la un ibric cromat. Ceaşcă de porţelan veritabil. Uşor
să-şi dea seama; avea şi el un set asemănător în dotarea biroului.
Cafea Nova Brasillia. Dulce, exact aşa cum îi plăcea lui.
— Surprins?!
Afurisitul de moşneag zâmbea. Şi o făcea într-un mod foarte cunoscut. Şi încercă senzaţia
aia de „zâmbetul ăsta îmi aduce aminte de…”.
— Exact cum îmi place mie.
Chiar la fix. Iar asta nu însemna decât un lucru. Îi supravegheaseră tabieturile. De când îl
supravegheau? Dozajul exact de cafea şi zahăr. Temperatura apei turnate peste cafeaua fin
măcinată şi nu cafeaua pusă în apă; cine ştia să respecte o cafea cunoştea secretul unei nuanţe
deosebite. Perfecţiunea stă în amănunte.
— Vă place cafeaua?
Nu găsi nici un motiv să nege. Cafeaua era excelentă.
— Da, cine a făcut-o?
— Eu, zâmbi bătrânul. Sau tu, depinde cum priveşti lucrurile.
— Eu?!
— Mda, se poate spune şi aşa, Iustin. Pasiunea pentru lucrurile de calitate nu se schimbă
nici măcar cu vârsta, ce spui de asta?
— Nu vă înţeleg…
Dacă individul încerca să-i transmită ceva, atunci nu se pricepea deloc. Nimic din ceea ce
bojbăia nu avea sens; o bolboroseală fără finalitate, lipsită de substanţă.
— Eu în schimb înţeleg, oftă bătrânul şi faţa îi fu schimonosită de un risctus dizgraţios. Îţi
vine greu să accepţi realitatea deşi, sincer, mi-aş dori să fi descoperit chiar tu adevărul.
— Adevărul?! Nu, zău, nu aleargă fiecare dintre noi după nenorocitul ăla de adevăr? pufni
Iustin şi-şi trecu palma peste craniul lipsit de păr.
Chel ca-n palmă.
X

— Absolut. Şi, când avem neşansa să-l descoperim, ne dăm seama că nu ne place şi mai
confortabilă e minciuna. Nu asta a fost filosofia ta de viaţă, Iustin?
Se opri, aşteptând reacţia celuilalt. Iustin însă se mulţumi să ridice din umeri şi să
golească cu o sorbitură prelungă ceşcuţa de cafea. Dacă-i aflase reţeta cafelei, nu mai conta că-i
ştia pe de rost unul dintre citatele preferate asupra căruia avea pretenţia de drept de autor. Opinia
asta a lui în legătură cu adevărul, căutarea, identificarea şi senzaţia de catifelare pe care o
producea această realizare era de multă vreme cunoscută printre subordonaţi. Şi nu numai…
— Nu te-am convins, remarcă bătrânul.
— Chiar deloc, recunoscu Iustin. Mai ai şi alte argumente la fel de convingătoare?
Remarca lui dispreţuitoare fu răsplătită cu un surâs plin de indulgenţă.
— Ştii ce spunea profesorul tău de matematică. Sau al nostru, dacă vrei… Mai degrabă îţi
arăt decât să-ţi spun. Nu-i aşa?
Da, aşa era.
— Şi?!…
— Nu se exprima prea corect din punct de vedere gramatical, dar în ceea ce priveşte
matematica nu i se putea găsi nici un cusur.
Ei, ca să vezi. Amănuntul ăsta privitor la profesorul de matematică era exact, dar în nici
un caz imposibil de aflat.
— Aşa că… O să-ţi arăt.
Din doi paşi se apropie de apropie de masă. Tastă rapid pe unul dintre ecrane.
— Vă rog să veniţi, şuieră către un microfon invizibil.
Două uşi, invizibile până atunci, glisară simultan pe pereţi opuşi. Doi bărbaţi pătrunseră în
încăpere.
— Mamă, frate, ţipă uluit Iustin Preda, simţind nevoia să-şi ridice picioarele pe canapea.
Cel mai vârstnic dintre nou-veniţi, cu capul pe jumătate pleşuv, avea zugrăvită pe faţă o
expresie de cumplită uluială în timp ce cel mai tânăr afişa expresia tâmpă a unei nedumeriri
profunde.
— Dar… dar ăsta sunt eu, ţipă Iustin, plimbându-şi privirea de la unul la altul.
El era, fără nici o urmă de îndoială. Şi-ar fi recunoscut chipul în orice situaţie, chiar şi
după ani de zile. Tânărul, încă marcat de expresia de nedumerire, adoptase o poziţie defensivă.
— Ce naiba se petrece aici, oameni buni? rosti răspicat, ridicându-şi pumnii într-o
atitudine care nu mai avea nevoie de interpretări suplimentare.
— Calm, băiete, calm. Ce-aţi spune de nişte explicaţii suplimentare?
— Ar fi bine, mormăi Iustin, fără să-şi ia ochii de la cei doi bărbaţi. Ăsta sunt eu… În
dublu exemplar.
— Da, iar ăsta sunt eu, mormăi copia mai vârsnică arătând spre cea mai tânără. Şi am
vaga impresie că mă recunosc în trăsăturile dumneavoastră, îi aruncă lui Iustin.
X

— Clonaţi?! dădu glas Iustin primului gând coerent privitor la situaţia neobişnuită în care
fusese implicat fără voia lui.
Se ridică în picioare şi se apropie de bătrân.
— Am fost clonat, nu-i aşa?
— Ei, pe dracu', răbufni Iustin cel tânăr. De ce să mă cloneze cineva? Semănaţi cu mine,
mai ales el – arătă către Iustin cel mijlociu -, dar asta nu înseamnă nimic.
— Ba înseamnă, îl contrazise acesta. Crede-mă. Ştiu perfect cum arătam cu vreo zece ani
în urmă. Ai… douăzeci de ani, nu?
— Da, şi cei cu asta? se irită tânărul. Ai vrea să-ţi spun nene?
— Nene?! Scuză-mă, dar sună cam… persuasiv. Mă ştiam ceva mai respectuos cu
bătrânii, chicoti bătrânul.
— Poftim?! sesiză Iustin. Ce vrea să însemne asta?
— Păi nu e evident? Sau, vorba profesorului de matematică…
— …trebuie să vă mai arăt o dată până să pricepeţi pentru totdeauna, repetară într-un glas
Iustin cel mare şi mijlociul. Mezinul preferă să se strâmbe.
— La naiba cu atâta matematică.
— Dacă luaţi loc, o să vă vă spun o poveste interesantă, se adresă bătrânul celor doi Iustin
mai tineri.
Mijlociul se supuse imediat, fără însă a-l slăbi pe bătrân din ochi, în timp ce tânărul părea
mai greu de convins.
— Să vedem ce ai de spus, admise în cele din urmă, după ce se bâţâi aproape jumătate de
minut. Dar te previn, dacă nu reuşeşti să fii convingător…
Ridică pumnul într-un gest simplu de interpretat.
Mijlociul zâmbi îngăduitor.
— Să vedem ce are de spus.
— Da, admise şi Iustin cel mare. Îi aruncă o privire amuzată replicii sale din tinereţe. S-a
votat, doi contra unul, aşa că ai face bine să te supui majorităţii.
— Chiar trei contra unul, făcu bărbatul cu cicatrice.
Se răsuci către Iustin şi-l bătu prieteneşte pe umăr.
— Ştiam eu că se poate conta pe tine. Sau pe mine, adăugă după o scurtă pauză, tresărind
brusc.
Îi îndemnă din nou să se aşeze. Cel mai tânăr dintre Iustini se aşeză, fără să facă însă mare
efort pentru a-şi ascunde iritarea. Iustin cel mijlociu lăsa impresia că de-abia aşteaptă să afle noi
amănunte.
— Putem începe?
— Din partea mea, nu văd nici o problemă, suspină Iustin.
X

— Mda…
Bătrânul îşi frecă palmele într-un mod care-i făcu pe cei trei Iustin să tresară.
— De vechile ticuri dobândite nu se scapă chiar aşa uşor, observă mijlociul.
— Bine punctat, făcu bătrânul, ţintuindu-l cu arătătorul.
— Încă un gest care-mi aduce aminte de mine, comentă Iustin cel mare, indulgent.
Individul cu cicatrice se feri să-i aprecieze comentariul. Avea treburi mai importante de
făcut.
— Nu sunt chiar foarte sigur dacă trebuie să încep prin a-mi cere scuze pentru că v-am
invitat aici într-un mod atât de brutal sau să încep cu a mă prezenta.
— Începe cum vrei, sugeră mezinul, sarcastic. Oricum, din punctul meu de vedere,
scuzele nu prea contează. Pentru că nu am de gând să le accept.
— Sunt… Ei bine, nu. Poate că sună ceva mai interesant dacă e rostit metaforic. Aparent,
în această cameră sunt patru persoane diferite. Eu şi voi trei. Dintre toţi, doar eu ştiu care este
adevărul gol-goluţ şi o să vi-l prezint şi vouă.
— Ar fi chiar indicat, nu reuşi să se abţină tânărul.
Mai avea ceva de adăugat, dar când se văzu luat în vizor de trei priviri încruntate, decise
instantaneu că e mai bine să-şi pătreze secrete opiniile şi se înghesui şi mai mult în moliciunea
canapelei.
— Toate la timpul lor. Deci, unde rămăsesem? Nu contează, mă descurc. Cum spuneam,
aparent, aici se află patru persoane. Însă adevărul e că aici, în momentul de faţă, există doar o
singură persoană: Iustin Preda. Da, domnilor. Toţi patru suntem una şi aceeaşi persoană. Iustin
Preda. La douăzeci, treizeci şi patruzeci de ani. Şi să nu uităm de Iustin Preda la şaptezeci de ani,
adică subsemnatul, dacă mă pot intitula aşa. Da, băieţi, îngăduiţi-mi să vă spun astfel, aşa arată
Iustin Preda la şaptezeci de ani. Şaptezeci şi unu peste două luni, mai exact.
— Dar e absurd, pufni mezinul, sărind în picioare. Adică vrei să mă convingi că toţi ăştia
care sunteţi aici sunt, de fapt, eu? Eu peste zece, douăzeci şi cincizeci de ani? E absurd, nu pot să
spun nimic în plus.
Furios, începu să se plimbe prin faţa canapelei. Trei paşi înainte, trei paşi înapoi.
— Hei, interveni mijlociul. Poate că pentru tine o fi absurd, dar pentru mine nu e chiar
aşa. Îmi ştiu bine mutra de la douăzeci de ani. Să nu-mi spui că nu te scoate din sărite faptul că
părul nu-ţi stă niciodată aşa cum vrei.
Bărbatul cel tânăr îşi muşcă buzele şi se înroşi. Se opri o clipă, apoi începu să se mişte şi
mai abitir; Iustin la patruzeci de ani zâmbi. Încă nu era în stare să-şi controleze emoţiile. O să
înveţe treaba asta până la treizeci de ani. La patruzeci nu va mai avea nici un fel de probleme.
— Da, nu-mi place cum îmi stă părul, şi?!
— Nu-i bai, chicoti Iustin de treizeci de ani. Problemă trecătoare. La douăzeci şi patru o
să începi să cheleşti. La treizeci o să arăţi ca mine.
X

Îşi trecu palma peste craniul pe jumătate pleşuv.


— Vezi?! Şi încă mai cade.
Îşi îndreptă atenţia către bărbatul cu craniu complet chel.
— Aşa, pentru cultura mea generală, cât o să mă mai bucur de ce-a mai rămas din
podoaba mea capilară?
— Peste doi ani o să te piepteni cu batista.
— Veşti nasoale, comentă tânărul. Dar asta pe mine nu mă convinge. Chiar deloc.
Îşi îndreptă atenţia către bătrânul cu cicatrice.
— Şi, de vreme ce susţii că tu eşti eu peste vreo cincizeci de ani sau, mă rog, noi ăştia toţi
trei la un loc la şaptezeci de ani, cum de ai chica asta?
Bătrânul îşi permise un zâmbet suveran. Îşi mângâie cu nonşalanţă părul argintiu.
— Implanturi.
— Eh, da, atunci se explică, surâse Iustin la treizeci de ani. Am auzit şi eu de tehnica asta.
Marea mea întrebare este de ce tu, chelule, nu ai apelat încă la implanturi, de vreme ce la
patruzeci de ani eşti chel ca-n palmă?
— Ai idee că un colonel de la trupele speciale câştigă suficient cât să arunce bani pe
implanturi de păr? Buget de austeritate, dă-i în mă-sa.
— Colonel la patruzeci de ani?!
— Avansare la excepţional. Lămurit?!
— Avansare la excepţional?! Asta zic şi eu carieră.
— Ce dracu', interveni mezinul. Vă comportaţi de parcă individul ăsta chiar ar avea
dreptate. Chiar luaţi de bună treaba asta că suntem toţi una şi aceeaşi persoană? E mai mult decât
ridicol.
— Mie nu mi se pare deloc ridicol, îl atenţionă mijlociul. Mă recunosc în cele mai mici
amănunte. Şi uneori mi-e cam ruşine. La douăzeci de ani eram mult mai impulsiv decât era
necesar. Dar, din fericire, nu mi-a afectat cariera. După cum vezi, am ajuns mai departe decât
trebuia dacă luăm în calcul doar criteriul vârstei.
— Las' că vezi tu impuls de-o să-ţi iasă pe ochi, izbucni tânărul, încruntându-se într-un
mod ameninţător.
— Stai jos, îi ceru mijlociul.
— Şi dacă nu vreau, ce-o să faci? O să mă obligi?
— Crezi că nu pot?
Se ridică, încercând să arate mai impunător decât era.
— Nu-l atinge, ţipă bătrânul, impacientat. Vă rog foarte mult. Nimeni nu se atinge cu
nimeni, vă implor.
— De ce?! mârâi mezinul, agresiv.
X

— Poate ieşi o catastrofă.


— Catastrofă?!
— Da. Puteţi să mă credeţi pe cuvânt. Acum, ce-ar fi să ne aşezăm la locurile noastre şi să
purtăm o discuţie pe un ton matur? După aceea, n-aveţi decât, dar vă previn, dacă unul dintre noi
păţeşte ceva, toţi vom avea de suferit.
— Parcă eram una şi aceeaşi persoană, pufni dispreţuitor tânărul. Sau acum s-au schimbat
datele problemei, nu?
— Nu crezi că e cam greu să-mi adaptez exprimarea gramaticală la situaţia de faţă? Mai
ales când am parte de atâta stres. Ce-ar fi să-mi acordaţi câteva minte, după care… Mă rog, după
aceea mai vedem. Cinci minute.
— Cinci minute, deciseră într-un cuvânt cei trei.
Chiar şi Iustin cel tânăr, deşi cam cu jumătate de gură. Şi se simţi dator să adauge:
— Din punctul meu de vedere, va trebui să-mi dai o explicaţie a dracului de bună.
— Uf, mă îneacă emoţiile când îmi aduc aminte de tinereţe.
— Nu uita, mârâi furibund mezinul. Ai la dispoziţie doar cinci minute, nici o secundă în
plus, dar se pare că-ţi place să fuţi timpul cu remarci idioate.
Bătrânul îi aruncă o privire interesată. Alungă într-o clipă impulsul de a-i da o explicaţie.
— Mai întâi să vă prezint datele problemei. Dacă mai aveţi dubii asupra a ceea ce s-a
întâmplat, să ştiţi că vă aflaţi în… viitor. Mai exact, în prezentul meu şi viitorul vostru.
— Asta-i culmea! izbucni mezinul, lovindu-se cu palmele peste genunchi.
Două perechi de ochi furioşi şi una ceva mai înţelegătoare îl calmară pe dată.
— Fără intervenţii, îi ceru Iustin de patruzeci de ani. Ai fost de acord să-i acordăm cinci
minute, te rog să o faci.
— Da, domnilor, sunteţi în viitor. Mai exact, anul 2050. România. Bucureşti. Oricât de
puţin verosimil vi s-ar părea, acesta este purul adevăr. După „şedinţă” o să vă puteţi convinge pe
propria piele că nu vorbesc prostii. Dar să revin la miezul problemei. Mi-am permis să mă răpesc
din timpul meu la douăzeci, treizeci şi patruzeci de ani. Şi să nu credeţi că a fost un moft. Am
motive foarte întemeiate pentru asta.
— Da, sigur, mustăci tânărul, încă privind furios în jurul său.
— Lucrurile s-au schimbat destul de multişor în ultimii treizeci de ani. Unele în bine;
Iustin Preda a intrat în „Top 500”. Da, ştiu, pe vremea când eram tânăr era „Top 300”, dar
lucrurile s-au schimbat mai peste tot. Însă, din alte puncte de vedere, stau foarte prost. Am
probleme foarte mari. Am nevoie de ajutorul vostru. Sau ajutorul meu. De asta v-am adus aici.
Am nevoie de ambiţia mea de la douăzeci de ani, de reflexele de atunci. Am nevoie de forţa fizică
de la treizeci de ani. Şi de maturitatea de viaţă de la patruzeci de ani. Chiar aşa o să vă şi spun,
dacă nu e cu supărare şi pentru a nu crea confuzii. Ambiţia, Forţa şi Maturitatea.
— Da, şi tu cine eşti? cârâi Iustin cel tânăr proaspăt botezat Ambiţia. Experienţa de viaţă?
X

— Experienţa de viaţă?! Chiar îmi place, surâse bătrânul după câteva clipe de reflecţie.
— Ei, nu, izbucni Ambiţia. Să-mi bag eu ceva. Auzi, cică îi place. De ce mă-sa să-i placă?
O. K.! Ce spui atunci de Moşul cu Probleme?! Cu „P” mare. Moşul cu Probleme, nu sună cumva
mai interesant pentru mine şi mai agasant pentru tine?
— Hei, Ambiţia, poţi să laşi ciocul mai moale? ceru Maturitatea. Indiferent cât de puţin
verosimil pare, eu cred că domnul de faţă spune adevărul. Chiar suntem în viitor şi tu chiar eşti
Iustin Preda la douăzeci de ani, iar el Iustin Preda la treizeci de ani, aşa cum eu sunt Iustin Preda
la patruzeci de ani.
— Mulţumesc, oftă Moşul cu Probleme. Chiar mi-ai fost de ajutor.
Zâmbi apoi complice.
— Ştiam eu că pot conta pe ajutorul tău.
— Bănuiam eu. Dintre noi trei, doar eu ştiu cum arătam cu exactitate în tinereţe.
— Iar eu mă recunosc mai mult decât mi-am putut închipui în tânărul de colo. Din punctul
meu de vedere, totul este cât se poate de plauzibil. Deci, care e problema?
Bătrânul respiră uşurat.
— Deci mă ajutaţi…
Nu era o întrebare, dar nici a constatare nu prea suna.
— De vreme ce am ajuns la şaptezeci de ani, cred că vreau să mai înghit ceva ani de
pensie.
— Dar nu crezi că, dacă ne-ai spune ceva despre problema ta, te-am putea ajuta mai bine?
interveni Ambiţia.
— Ce?! ripostă tânărul privirilor lungi şi circumspecte. N-are voie omul să se lase
convins? De vreme ce voi ăştia mai bătrâni aţi ajuns la o concluzie, nu vreau să fiu lăsat pe
dinafară.
— Mai avem de lucru cu el, mormăi Maturitatea. Poate că era mai bine să nu-l aduci.
— O, în nici un caz, protestă Moşul cu Probleme. Am nevoie de mine la douăzeci de ani.
Şi, sincer să fiu, chiar doream să mă mai privesc o dată în ochi peste timpuri. Graţie tehnologiei
de azi, chiar se poate.
— Şi cam care e problema? îi întrerupse reveria Forţa. Bănuiesc că e mult mai serioasă
decât o reuniune de… aceeaşi persoană venită din timpuri diferite.
— Serioasă peste poate, oftă bătrânul. Altfel nu v-aş fi adus astăzi aici. Un partener de
afaceri îmi face probleme. Probleme foarte serioase.
— Cât de serioase?
Înainte să răspundă, bătrânul îşi îndreptă arătătorul către chipul desfigurat.
— O mică mostră, nădăjduiesc eu că e destul de grăitoare. Cu asta m-am ales în urma
unui atentat în urmă cu doi ani.
— Stai puţin, interveni Ambiţia, cu chipul luminat de beţia descoperirii. Să ne lămurim,
X

tataie. Spui că eşti miliardar, milionar sau ce-oi mai fi, dar nu ai fost în stare să-ţi plăteşti o
operaţie estetică? Chestiile astea cu reparatul mutrelor pocite era la modă chiar pe timpul meu şi
în cincizeci de ani, nu-ţi fie cu supărare, dar bănuiesc oarecare progrese în domeniu.
— Bănuieşti bine, băiat adus din trecut. Ai perfectă dreptate, chirurgia plastică a făcut
progrese uluitoare, e mult mai avansată decât îţi poţi imagina. Dar una este să corectezi cârma
unei fufe pe care natura a înzestrat-o cu ditamai cartoful în loc de nas şi alta e să reconstitui ceva
care să se poată numi chip dintr-un morman de aşchii de os şi muşchi sfârtecaţi. Apropo, ochii
care vă privesc nu mai sunt ai voştri, cei din trecut. Transplant ocular. Ce luaţi acum drept mutra
mea – sau a voastră – e rezultatul a douăsprezece intervenţii chirurgicale majore. Numai la faţă.
În rest, oase refăcute din ţesut adaptativ, transplant de ficat, inimă şi plămâni.
— Frate, chiar vorbeşti serios? fluieră Forţa, impresionat.
— Crezi că aş minţi?! M-am zbătut între moarte şi viaţă mai mult decât vă puteţi închipui
dar, se ştie, soiul rău nu piere cu una, cu două.
— Şi cine ţi-a făcut una ca asta? întrebă Forţa, cu glas tremurat. Mi-a făcut una ca asta, se
corectă repede.
— Ghici cine? Rivalii din afaceri, cine alţii?
— Să înţeleg că…, începu Maturitatea, dar se opri, cutremurat de un gând hidos.
— Adică voi deveni un soi de gangster, ceva? făcu Ambiţia, mai stăpân pe sine.
— Mda, acesta este adevărul, oftă Moşul cu Probleme, clătinând trist din cap. V-am spus
că am ajuns în „Top 500” şi, dacă vă interesează cu exactitate, să spunem că dacă se păstra
varianta cu „300”, tot în top eram.
— Cât de sus?! insistă Ambiţia.
— Chiar contează? îl săgetă Forţa cu o privire plină de reproş.
— În primii o sută, preciză Moşul cu Probleme, ignorând intervenţia Forţei.
— Frate, da' ştiu că m-am ajuns!
— Rog mai multe detalii, dacă se poate, ceru Maturitatea, mijindu-şi ochii. Mă ştiam un
om cinstit.
— Da, dar nu poţi nega că nu te-ai gândit mereu că salariul e de rahat, în ciuda pregătirii
tale superioare şi a muncii extrem de solicitante. Plătit cu rahat de porumbel, nu-i aşa?
— Expresia mea, ţipă Ambiţia.
Se domoli brusc.
— Scuze, încă nu m-am adaptat la realitatea existentă. Acceptă cineva că mai am dubii?!
Forţa şi Maturitatea ridicară din umeri. Din punctul lor de vedere, situaţia era clară.
Incredibilă, dar clară. Şi nu prea fericită.
— Silit să-mi risc viaţa pentru un salariu de rahat. Mai mare decât al unui profesor sau
medic, e adevărat, dar oricum insuficient pentru nevoile mele, nu-i aşa? Nu mi-am permis un
implant de păr deşi m-am gândit de multe ori. Încă din clipa în care am început să chelesc.
X

— Asta poţi s-o mai spui o dată, pocni din degete Forţa. Nici nu ştii câtă amărăciune mi-a
adus calviţia.
— Ba da, ştiu. Nu uita că eu sunt tu. Şi nici nu ai cunoscut ce e mai rău. Am trecut prin
lucruri care m-au convins că pleata de pe cap este un moft. Dar asta nu m-a împiedicat să
remediez situaţia de îndată ce am avut banii necesari.
— Cam târziu, remarcă Forţa, cu privirea umbrită de nostalgie.
— Mai bine mai târziu decât niciodată.
— Hai să nu divagăm, ridică tonul Maturitatea. Nu ştiu de ce, dar se pare că discuţia
alunecă tot timpul către podoaba capilară. Da, recunosc, mă simt complexat din cauza asta, dar să
fim realişti, în momentul de faţă prezintă un interes aproape nul. Ce-ar fi să discutăm despre
aspectele cu adevărat importante ale problemei?
— Îmi place cum gândeşte Maturitatea, a pus punctul pe I, comentă Ambiţia.
— Mersi de susţinere, puştiule!
— Ascultă, dacă ai fi cu adevărat eu şi încă cu ceva mai multă glagorie în cap, ai şti ce mă
enervează să mi se spună „puştiule”.
— Ştiu, zâmbi Maturitatea. Doar te tachinam. Sau mă tachinam. Să revenim!
Cu un gest curtenitor, îl invită pe Moşul cu Probleme să ia cuvântul.
— Mersi!
Bătrânul îşi drese glasul.
— Poate că ceea ce sunt astăzi nu e idealul de tinereţe al Ambiţiei, şi nici al Forţei. Dar tu,
Maturitatea, ai început să ai mai multe dubii decât certitudini, nu-i aşa? Dubii nu neapărtat în
legătură cu moralitatea şi utilitatea a ceea ce faci; eşti un specialist mai mult decât excelent;
faptul că ai fost avansat la excepţional vorbeşte de la sine. Dar ai început să-ţi dai seama că viaţa
trece pe lângă tine şi n-ai realizat prea multe.
— Aşa e? făcu Ambiţia, aruncând o privire plină de reproş către Maturitate.
— În fond, de ce să mă ascund după deget? recunoscu acesta. Da, de vreo doi ani de zile
am început să-mi pun unele întrebări. Salariul e de căcat, munca cere implicare totală. Misiuni
peste misiuni, başca muncă de birou. Practic, nu mai am timp pentru mine, mă culc doar ca să nu
cad din picioare şi nu mă trezesc pentru nimic altceva decât o nouă şi mizerabilă zi de muncă.
Viaţa trece pe lângă mine… Cam da.
— Formidabil, mârâi Forţa. Adică vrei să spui că nu-ţi mai place? Că n-o să-mi mai placă,
se corectă grăbit.
— N-am spus că nu-mi mai place, se apără Maturitatea, susţinută de privirea
înţelegătoarea a Moşului cu Probleme. Doar că, în afara satisfacţiei profesionale, nu prea mai pot
vorbi de alte beneficii. Salariul de colonel nu-mi permite prea multe şi am început să mă gândesc
din ce în ce mai mult la pensie.
— La pensie, la patruzeci de ani?!
X

— Ascultaţi un pic, se irită Maturitatea. Să lămurim un lucru. Eu am ajuns la nişte


concluzii, voi încă nu.
— Ne putem întoarce la problema mea? suspină mai teatral decât era cazul Moşul cu
Probleme.
— Mă rog, acum când văd ce am ajuns, parcă nu mai pare la fel de interesant, mormăi
Ambiţia.
— Nu e deloc interesant, admise Forţa. Dar ăsta este adevărul, nu? Am intrat în afaceri
dubioase. Chiar sunt curios să aflu ce şi cum.
— Accepţi asta?! Aşa, dintr-o dată?
— Păi, sincer să fiu, am alternativă? Viitorul este în faţa noastră. Şi nu trebuie să dai vina
pe nimeni. În fond, nu suntem aceeaşi persoană în diferitele ei etape de dezvoltare?
— Mă rog…
— Deci, să reluăm de unde am rămas. Am intrat în afaceri. Ştii – se adresă Maturităţii –
peste câteva luni vei primi o propunere de afacere din partea unui şmecher de televiziune. Are
nevoie de dosarul unui ministru care, printre alte păcate, a avut o tinereţe cam zbuciumată. O să i-
l dai; banul e ochiul dracului. Dar treaba asta o să te coste funcţia. O să fii trecut pe liber după o
deliberare de vreo cinci minute.
— Căcat! făcu Forţa.
— Nu-i mare pierdere, vâlva care se va face în mass-media în jurul subiectului te va
transforma într-o vedetă peste noapte.
— O să ajung om de televiziune?! nu reuşi să se abţină Ambiţia. Mamă, frate, dar ştim cu
toţii că-mi place să stau pe sticlă.
— Mda, admise Maturitatea, mai ponderat. Numai că în meseria asta a noastră nu prea ai
ocazia să stai la înaintare pe ecran. Ba e recomandat să nu…
— Tot răul spre bine, ignoră Moşul cu Probleme schimbul de replici. Am avut parte de
publicitate cât cuprinde şi fără să dau un sfanţ. Din fericire, lumea asta nu e formată doar din
şacali de presă. Ici, colo, mai este populată şi de indivizi care ştiu pe ce lume trăiesc şi, mai mult
decât atât, sunt capabili să aprecieze la justa valoare exprienţa unui specialist în informaţii şi
luptă anti-teroristă. Am primit – sau voi primi, pentru cei de faţă – o ofertă din partea unei
companii internaţionale. Organizarea serviciului de pază pentru rafinării şi reţeaua de distribuţie a
curentului electric. Pentru un salariu cu cinci zerouri. În euro. Asta numesc eu evoluţie.
— Până aici nu văd nimic dubios, remarcă Maturitatea, cu ochii mici. În afară de treaba
cu dosarul.
— Da, doar că… Pofta vine mâncând. După numai un an, mi-am făcut propria companie
de pază şi protecţie. Câteva sute de angajaţi, pentru început. Apoi câteva mii. Afacerea s-a
dezvoltat de la sine.
— Şi?!…
— Şi, până să-mi dau seama, am ajuns să fiu implicat în afaceri dubioase.
X

— Asta-i bună! Cum adică nu ţi-ai dat seama?


Vocea Ambiţiei sugera că nu e loc de îndurare. Moşul cu Probleme nu răspunse imediat.
— Toată tărăşenia va începe după ce voi câştiga contractul de pază pentru Portul
Constanţa. Ceva şpagă pentru o licitaţie fără emoţii, apoi închis ochii pentru a facilita niscaiva
importuri dubioase. Ceva contrabandă cu marfă contrafăcută, ţigări… Pasul următor?! Droguri şi
arme.
— Asta-i culmea, ţipă Ambiţia. Te dai de ceasul morţii să ne convingi că ai probleme, dar
de fapt eşti cel mai mare ticălos pe care-l cunosc? Eu, să fiu implicat în afaceri de-astea
dubioase? Cred că visezi.
— Nu visez deloc, tinere. Chiar nu visez. Când eram tu – îngăduie-mi să-ţi spun astfel şi
nu când eram de vâsta ta – aveam idealuri fantastice. Doar că, odată cu vârsta şi conştientizarea
faptului că viaţa trece pe lângă mine fără să realizez nimic notabil în folosul personal, s-au tocit.
N-am intenţionat să ajung stăpânul unui imperiu clădit pe sânge şi afaceri necurate, dar asta s-a
întâmplat. Asta se va întâmpla în privinţa voastră. Şi nu e vinovat cineva anume dintre noi.
Suntem una şi aceeaşi persoană, băieţi. Încă vă vine greu să acceptaţi, încă ne exprimăm la
persoana a doua, încă ne contrazicem, dar ăsta e adevărul. Suntem acelaşi Iustin Preda în
diferitele etape de evoluţie, fără rabat la calitate. Ce s-a întâmplat s-a întâmplat, nu se mai poate
schimba. Dar viitorul încă ne dă speranţe.
— Şi ce speranţe îţi dă viitorul ăsta?
— Nu prea multe, dacă nu mă ajutaţi voi. Sau nu mă ajut singur, cum s-ar spune. Iată care
este firul problemei. Cum aţi aflat, am intrat în afaceri din ce în ce mai dubioase. Ştiţi că nu am
vrut, conştiinţa voastră vă spune că aşa ceva e imposibil, nu puteţi accepta, dar aceasta se va
întâmpla. Mai degrabă fără voia mea, dar nu mă pot exonera complet de vină. Ar fi o laşitate din
partea mea, mai gravă decât lipsa de responsabilitate. Dar când jonglezi la limita dintre legalitate
şi fărădelege, poţi aluneca uşor în partea care nu-ţi convine. Încet-încet, dacă ai nasul înfundat cu
bancnote, te scufunzi în rahat fără să-l miroşi şi când îţi ajunge la limbă şi-i poţi simţi gustul, e
cam târziu să mai dai înapoi.
— Of, hai să trecem peste consideraţii de-astea cu iz metafizic, propuse Ambiţia. Nu de
alta, dar stomacul meu se revoltă. Care e de fapt marea ta problemă?
— Concurenţa.
— Concurenţa?!
— De fapt, mi-am făcut-o cu mâna mea. Dar e cam târziu să dau timpul înapoi, nu?
Chestia clasică. Aia cu protejatul. Ghiţă Ţurcănaşu. Un individ lipsit de personalitate şi coloană
vertebrală, dar care ştie mai bine ca naiba să lase impresia contrarie. L-am implicat în afacere, l-
am ajutat să se dezvolte şi l-am învăţat o mulţime de şmecherii. Părea atât de supus, de docil…
Dar gustul banului l-a corupt şi, până să-mi dau seama, s-au întâmplat o mulţime de chestii
nasoale. L-am scăpat de sub control, mi-a furat o mulţime de parale şi a început propria lui
afacere. Dintr-un anume punct de vedere, n-ar trebui să-l condamn; în fond, nu am început şi eu
la fel, furând de la nişte hoţi mai mari decât mine? Dacă şi-ar fi văzut de afacerea lui, câştigându-
X

şi banii pe tarlaua lui, fără să mă deranjeze, aş fi înţeles. Aş fi închis ochii chiar şi dacă ar fi
ciugulit ceva firimituri de la mine. Dar Ghiţă Ţurcănaşu a poftit la întreaga mea plăcintă.
— Futu-l în cur de cretin, mormăi Maturitatea. Cât de gravă e problema?
— Mutra mea e o mostră în această privinţă. Una al naibii de grăitoare, cum s-ar spune, o
imagine face cât o mie de cuvinte. Între mine şi Ţurcănaşu a început un veritabil război. Şi, de
vreme ce eu am avut reţineri în a-l elimina fizic primul, mi-a luat-o înainte. Am scăpat cu viaţă,
dar cu ce chin. Şi… Maturitate, cred că ar trebui să te ţii tare.
— Da?!
— A lichidat-o pe Matilda.
*
În cele din urmă, Ambiţia sparse tăcerea stânjenitoare.
— Şi, până la urmă, cine este această Matilda?
— Ţi-e mai bine? îl ignoră Moşul cu Probleme, adresându-se Maturităţii.
— Bine?! Nu vezi că e mai alb ca peretele? pufni nemulţumit Forţa.
— O să-mi revin, bâigui Maturitatea. Noroc că stau bine cu inima. Vorbeşti serios în
legătură cu Matilda?
— Cât se poate de serios. Doar nu crezi că fac glume.
— Îmi spune şi mie cineva cine este această Matilda? reluă Ambiţia întrebarea care-l
frământa.
— N-ai de unde s-o cunoşti, oftă Maturitatea. Nici tu, nici Forţa. Am cunoscut-o la
treizeci şi şapte de ani. Suntem împreună de trei ani, cum s-ar spune. Plănuim să ne căsătorim,
dar tot amânăm momentul. Deocamdată, mai în glumă, mai în serios, spune că sunt însurat cu
meseria mea.
— Peste doi ani avem nunta, îl asigură Moşul cu Probleme. Dar fericirea nu va dura foarte
mult.
— Ţurcănaşu, lasă-mă să ghicesc, surâse Ambiţia.
— Îţi arde de glume, îl dojeni Maturitatea. Tu n-ai cunoscut-o pe Matilda. Preferi să-ţi
răcoreşti hormonii…
— Ascultă, ce-ar fi să nu reluăm amintiri pe care, atât teoretic, cât şi practic, le deţinem
toţi de aici? Din punctul ăsta de vedere, eu sunt ăla handicapat. Voi ştiţi absolut totul despre mine
pe când eu trebuie să accept ce-mi spuneţi voi ca fiind adevărat. Puţină decenţă, vă rog! Am şi eu
dreptul la intimitatea mea.
— Cum s-a întâmplat? reveni Maturitatea.
— Să ştii că-mi vine greu, oftă Moşul cu Probleme.
Apăsă un mic buton al telecomenzii. Deasupra consolei de pe masă aerul păru să se
învolbureze brusc, după care erupse o hologramă. Logoul unui post de televiziune necunoscut
celor trei Iustin mai tineri începu să se rotească ameţitor. Crainica ţâşni din consolă şi clipi de
X

două ori. În spatele ei, în medalion, începu să se rotească o imagine a unei femei brunete. Ceva
mai jos pulsa imaginea rămăşiţelor unei limuzine înconjurate de pompieri şi agenţi de poliţie.
Maturitatea îşi înfipse degetele în carnea canapelei.
— Bună seara Bucureşti, bună seara România. Revenim cu amănunte în cazul
incidentului în care şi-a pierdut viaţa Matilda Preda, soţia cunoscutului om de afaceri Iustin
Preda. Din datele pe care le deţinem în acest moment se poate vorbi cu certitudine de un atentat.
Reamintim că Matilda Preda şi-a pierdut viaţa în urmă cu două ore după explozia maşinii
personale, explozie în care şi-au pierdut viaţa alte două persoane, iar alte trei au fost rănite.
Printre persoanele rănite se numără şi miliardarul Iustin Preda. Acesta se află în continuare
internat la spitalul de urgenţă Floreasca, dar starea lui este în continare critică. Apropiaţii spun
însă că după ce se va reuşi stabilizarea, miliardarul va fi transportat la o clinică privată din Viena.
Mai multe amănunte despre incident vă poate oferi corespondentul nostru de la faţa locului,
Robert Juravle. Robert, ai legătura.
— Închide, ceru Maturitatea, palid.
Moşul cu Probleme se execută.
— Mulţumesc, spuse, cu respiraţia întretăiată. Pentru mine este un chin cumplit să revăd
imaginile astea.
— Crainica nu era cumva Andreea Esca? încercă Forţa să schimbe subiectul.
— Ba da, admise Moşul cu Probleme. Iar Hologram Time este fostul ProTv.
— Păi şi nu e cam bătrână Esca? Mie mi s-a părut neschimbată. La fel şi vocea.
— Hologram Time, repetă Moşul cu Probleme. Au drept de autor pe holograma Andreei
Esca. La cât au plătit-o în tinereţe, pe vremea când chiar activa, îşi scot acum pârleala.
— Şi adevărata Esca?
— La azilul de săraci.
— La azilul de săraci?! Pe bune? Nu zău, la salariul ei?
— Păi şi ce, nu avea voie să investească într-o companie de televiziune?
— Măi frate…
— Ascultaţi, e cumva Esca marea noastră problemă? sări Forţa.
— Nu.
— Atunci?!
— Totuşi, să ajungă la azilul de bătrâni, mustăci Ambiţia. Cruntă soartă, nu-i aşa?
— Cred că ar trebui să te intereseze mai mult soarta Matildei decât cea a Andreei Esca, îi
reproşă Maturitate, ştergându-şi lacrimile.
— N-o cunosc, admise detaşat Ambiţia. Dar pe Esca da. Şi nu poţi nega că…
Forţa pufni în râs.
— Ne comportăm ca în filmele cu proşti, nu? Ambiţia n-are de ce să plângă după Matilda
că n-o cunoaşte, dar în schimb îl fute grija de Esca, marea noastră iubire imposibilă din tinereţe.
X

Eu, din acest punct de vedere, sunt neutru. Nu am apucat s-o cunosc pe Matilda, sunt prea tânăr
pentru asta, dar suficient să mă vindec de dragostea pentru babe de talia Escăi. Sunt ceva mai
raţional.
— Da, cum să nu, aprecie Moşul cu Probleme.
— Cât aş vrea să-i frâng gâtul individului care mi-a făcut asta! mârâi Maturitatea, cu
privirea sticlind de ură.
— Şarpele pe care l-am încălzit la sân, Ghiţă Ţurcănaşu, îi ţinu isonul Moşul cu
Probleme. Iar acum vrea să mă omoare şi pe mine. A mai încercat de două ori după atentat, dar,
din fericire, am reuşit să supravieţuiesc, chiar şi cu preţul unor daune care, într-o altă epocă, m-ar
fi băgat în mormânt. Dar nu mai pot. Pe zi ce trece mă simt mai slăbit. Încep să suspectez pe toată
lumea. Da, sigur, o să se găsească unul dintre voi să-mi spună că ăsta este semn de paranoia. Ce,
credeţi că eu nu-mi dau seama? Banii nu aduc fericirea?! Ce tâmpenie! Aş fi fost mai fericit să fiu
un sărăntoc de colonel trecut în rezervă înainte de cincizeci de ani? Nu. Din tot ce s-a întâmplat
regret pierderea Matildei. Nu-mi pare rău nici cât negru sub unghie de mutra zdrenţuită şi toate
daunele personale. Dar vreau să mă răzbun. Nu mi-e frică de moarte, dar vreau să nu-i fac pe plac
individului. Vreau să am satisfacţia să-l văd plecat în iad înaintea mea. Să plec în mormânt ştiind
că am avut ultimul cuvânt. Şi numai voi mă puteţi ajuta.
Moşul cu Probleme îşi încheie monologul cu oftat prelung. Se lăsă o tăcere stânjenitoare.
— Ce spuneţi, mă ajutaţi? întrebă într-un târziu bătrânul.
— Mda, făcu Maturitatea. Şi cam ce ar trebui să avem în vedere pentru a lua decizia
potrivită?
— Un singur lucru, preciză Moşul cu Probleme, ridicând un deget. Cea ce mi se întâmplă
mie vi se va întâmpla vouă la timpul potrivit. Suntem etape diferite, nu destine separate. Singurul
lucru care trebuie să conteze în primul rând este dacă doriţi să sfârşiţi cu gâtul tăiat, cu ţeasta
ciuruită sau sfârtecaţi de explozia unei bombe pitite în portbagaj. Sau, pentru variaţie, dacă doriţi
să muriţi în patul vostru…
— …după o lungă şi grea suferinţă, chicoti Ambiţia. Drace, chiar că nu-mi surâde ideea
de a fi făcut harcea-parcea de un dobitoc. Din punctul meu de vedere…
Maturitatea îi făcu semn să se oprească.
— Mai am câteva întrebări, dacă nu te superi.
— Orice, îl asigură Moşul cu Probleme, clipind des.
— Spui că eşti miliardar. Sau am ajuns miliardar, tot una e, dacă priveşti ideea centrală şi
faci abstracţie de amănunte. În fine, asta chiar nu contează. Dar, de vreme ce ai la dispoziţie atâţia
bani, de ce nu plăteşti pe cineva care să-l ucidă?
— De ce?! Aş putea să-ţi număr vreo cinci sute de motive, poate şi mai bine. Dar o să mă
limitez la cele mai importante. În primul rând, sunt monitorizat. Mult mai insistent decât se poate
suporta. De unde ştiu că individul sau indivizii pe care-i voi contacta pentru treaba asta nu sunt în
slujba guvernului? Vă daţi seama ce-ar fi? În loc să mă răzbun aş putea ajunge în închisoare. Nu-
X

mi surâde deloc varianta. Contactele pe care le-am avut în industria crimei organizate au fost
suprimate, rând pe rând. Au fost arestaţi, au murit sau au fost omorâţi, s-au lăsat de meserie. Şi
Ţurcănaşu nu e străin de treaba asta, în cele mai multe dintre cazuri. Iar cei care au rămas… Ce să
mai vorbim? Pleavă, nimic mai mult. Nu am chef să mă las pe mâna unora care să dea greş. Am
nevoie de oameni de încredere. De oameni ca mine… odată. Profesionişti desăvârşiţi, cu condiţie
fizică de invidiat, minţi strălucitoare.
— Să spunem că ai bifat primul punct, făcu Maturitatea, crispat. Dar mai am câteva
nelămuriri. Aş vrea să continuăm, punctual.
— Sunt numai ochi şi urechi.
— Spui că ne-ai adus din timp şi, având în vedere dovezile pe care ni le-ai prezentat, nu
prea avem îndoieli, cel puţin eu. Dar, de vreme ce se poate merge în timp, de ce nu ai tocmit pe
cineva care să meargă în timp şi să-l elimine pe Ţurcănaşu ăsta înainte să devină o problemă, nu?
Din câte am obsevat, şorecarul ăla al tău nu are prea multe probleme în a se strecura în acele
locuri în care nu are voie. O incursiune în timp, un glonţ între faruri şi…
Moşul cu Probleme clătină din cap.
— Nu, nu, mă tem că nu ai înţeles, Maturitate, chiar nu ai înţeles.
— Ce anume? mormăi Ambiţia. Mie mi se pare o soluţie foarte convenabilă. Şoarecele
tău a făcut trei incursiuni în trecut şi ne-a adus aici. Chiar îi era aşa de greu să tragă o fugă în timp
de vreo zece, douăzeci de ani şi să-l sugrume pe mişel înainte să ştie că va deveni un ticălos de
mare clasă? Subscriu la ce a spus Maturitatea.
— Băieţi, ce-ar fi să vă explic cum stă treaba? Să nu credeţi că nu m-am gândit. Dar aţi
auzit de paradoxuri spaţio-temporale?
— Ce-s alea? vru să afle Ambiţia.
— Să zicem că e o chestie de aia ca la matematică. Imposibilităţi pe care nu le poţi
demonstra, trebuie să le accepţi ca atare.
— Măi să fie, ai uitat că ai învăţat la matematică numai din obligaţie şi nu din plăcere?
Poţi să ne explici ceva mai clar, ca ălora de pe timpuri?
— Să zicem că mi-aş trimite asistentul să-l asasineze pe Ţurcănaşu într-o perioadă a vieţii
sale când singurul lucru pe care şi-l poate permite este un VW de mâna a şaptea şi o cocină în
care-i plouă prin acoperiş. N-ar întâmpina nici un fel de probleme; aşa cum îl vedeţi, asistentul
meu i-ar putea zdrobi carotida cu o singură lovitură. Dar în felul acesta, viitorul de după acea
clipă ar fi modificat, ceea ce s-ar putea repercuta negativ asupra prezentului meu…
— Viitorul ar fi modificat?! îl întrerupse Forţa. Scuză-mă, dar nu tocmai asta ne ceri, să
modificăm viitorul?
— O, nu, protestă Moşul cu Probleme. Pentru voi, acesta este viitorul. Încă nu s-a
întâmplat, dar se va întâmpla. Însă pentru mine acesta este prezentul. Practic, poţi face orice în
prezent, fără a determina paradoxuri temporale. Ţurcănaşu există în 2050, ne place sau nu, el
există. E un paradox să-l ucizi în, să presupunem, 2020. Sau 2010. Sau, dacă vreţi, să-l ucideţi
X

pur şi simplu pe taică-său în ideea că acest ticălos nici măcar nu va vedea lumina zilei. Dar asta
nu garantează nimic, nu? O să scap de un ticălos, dar viitorul după Ţurcănaşu se va modifica.
Dramatic sau moderat? Nu am de unde să ştiu. Cine-mi garantează că voi scăpa de dracul şi nu
voi da de taică-său? Că în loc de un ticălos de talie medie cum e Ghiţă Ţurcănaşu nu voi lua sub
aripa mea un nemernic de categorie grea care va reuşi să mă răpună. Cel puţin în privinţa
ticălosului de faţă măcar ştiu cum stau. Dacă-l lichidăm acum, treaba asta nu are nici o consecinţă
de tip paradox. I-a sunat ceasul, bang! s-a dus. Oricum trebuia să te duci dracului de multă vreme,
javră ordinară.
— Plauzibil, admise Forţa. Există o singură situaţie concretă şi un milion de probabilităţi.
Iar şarpele din gaură poate fi mai mare decât cel din sac.
— Da, e un risc prea mare. Şi nu vreau să mi-l asum.
— De acord. Dar ar mai fi ceva probleme.
— Da?!
— Ne pui să ucidem un om. De acord, nu este un băiat de treabă, ci unul care arde de
nerăbdare să ne facă acelaşi serviciu în clipa în care vom ajunge la etatea ta.
— A încercat mai devreme, preciză Moşul cu Probleme. Mutra mea pocită stă drept
mărturie.
— A încercat. Bine că nu a reuşit. Dar, de regulă, când tragi cu puşca asupra unui om,
dacă n-o faci cum trebuie, individul are şansa să riposteze. Şi cred că ştie că-i porţi sâmbetele.
— Poţi fi sigur de asta.
— Atunci cred că eşti de acord cu următorul scenariu. Unul dintre noi o mierleşte. Nu
contează care dintre noi. Poate fi Ambiţia, poate fi Forţa sau chiar eu. Nu contează cum.
Împuşcat, sfârtecat, electrocutat. Asta chiar nu contează. Întreabare: ce dracu' se întâmplă? Murim
toţi patru, moare numai ăla care n-are suficient noroc şi-o încasează?
Moşul cu Probleme suspină îndelung.
— Uite o întrebare la care, sincer să fiu, nu-ţi pot da un răspuns care să te satisfacă.
— Nu vrei să răspunzi?! scrâşni Ambiţia. Să-mi bag cricul, da'…
— Uite, reacţiile de genul ăsta mă fac să mă ruşinez uneori de tinereţe. De ce nu asculţi
până la capăt şi de-abia apoi să-ţi dai cu părerea?
Ambiţia se muie rapid.
— O. K. Scuze, ştii că-mi ies cam repede din fire.
— Mie-mi spui?!
— Deci… Cum se poate finaliza problema de care ţi-am pomenit? Variante…
— Sincer să fiu, nu pot decât să fac speculaţii pe marginea subiectului. Adevărul este că
nu ştiu cu precizie ce se poate întâmpla dacă unul dintre voi va… va cădea în misiune. Nu-mi
doresc să se întâmple, vă daţi seama, dar e o posibilitate. S-ar putea ca Iustin Preda respectiv să
moară la modul cel mai propriu cu putinţă. Dar asta nu va însemna automat dispariţia lui Iustin
X

Preda.
— Presupui asta, nu? îl sfidă Ambiţia. Adică tu – sau eu, că vorbim de aceeaşi persoană –
eşti dispus să mă rişti pe mine la douăzeci de ani, doar ca hoitul tău să treacă de sută. Aşa e?
— De unde ştii tu că dacă o încasezi la douăzeci de ani nu dispărem cu toţii? Eu, la
treizeci de ani, Maturitatea la cei patruzeci de ani ai săi şi chiar şi Moşul cu Probleme?
— Staţi un pic! Da, există un risc, dar nu cred că Iustin Preda, ca persoană, va înceta să
existe.
— Iar treaba cu paradoxurile?
— Nu neapărat. Ceva asemănător. Să vă explic. Ştiţi cum aţi fost aduşi în viitor?
— Păi nu dormeam. Ticălosul ăla al tău merită nişte pumni de la mine…
— Vă rog să nu-i faceţi nici un rău lui Călin, dacă veţi avea ocazia. În primul rând este cel
mai bun asistent de care dispun şi vă daţi seama că e şi ca cum v-aţi lipsi voi înşivă de mâna
dreaptă la vârsta mea. El s-a ocupat în mare parte de ceea ce a însemnat procesul de reconstrucţie
personală. Iar în al doilea rând, vă rog să aveţi în vedere că de el depinde să vă întoarceţi în
timpul vostru, exact în clipa în care aţi fost aduşi în viitor.
— Bine, promit, se grăbi Ambiţia. Nu-i fac nimic. Dar după ce mă duce înapoi acasă, tot
îi trag un şut în cur. Măcar aşa, de amorul artei. N-o să-i dăuneze mai deloc.
— Asta îţi va încărca nota de plată peste ani… Şi, dacă tot nu manifestaţi nici un interes
pentru întrebarea de mai devreme, vă pot spune cum aţi fost aduşi aici. În ordine descrescătoare.
Mai întâi a fost transporat pe culoarele timpului Iustin Preda cel de patruzeci de ani, apoi cel de
treizeci şi ultimul cel de douăzeci. Dacă aş dori, i-aş putea cere lui Călin să mi-l aducă pe Iustin
Preda la zece ani sau la trei ani. Chiar şi în scutecele de la maternitate. Prin urmare, existaţi în
timpul vostru, de vreme ce eu exist în timpul meu. Faptul că Iustin Preda la patruzeci de ani a
efectuat un salt în timp pentru a se întâlni cu Iustin Preda la şaptezeci şi de ani nu a afectat
existenţa lui Iustin la treizeci şi la douăzeci. Ei au continuat să existe până în clipa în care Călin i-
a extras şi adus aici. Şi, chiar dacă unul păţeşte ceva, deşi ar fi de neiertat, Iustin Preda la
nouăsprezece ani încă există şi, dacă vreunul dintre noi păţeşte ceva în viitor, asta nu-i va afecta
lui viitorul. Se va înscrie la Academie, va intra, va studia, va fi şef de promoţie, va nutri în secret
o pasiune de-a dreptul maladivă pentru Andreea Esca.
— Hei, îl atenţionă Ambiţia. Poate că tu te-ai detaşat de problemă, dar nu uita că pentru
mine e ca şi cum ai răsuci cuţitul în rană.
— Aşa e, am şi uitat cine era Esca, pe bune. Iustin Preda din trecut va evolua, trecând pe
rând prin etapele reprezentate de voi şi în final va ajunge în etapa reprezentată de mine. Iustin
Preda la şaptzezeci şi doi de ani. Trecutul nu se va schimba. Dar trebuie să mă ajutaţi să rezolv
marea problemă din prezent. De asta depinde dacă Iustin Preda va mai trăi pe acest pământ sau o
va sfârşi ca un câine.
— Treaba asta cu Iustin Preda ăl mic care va duce steagul mai departe e demonstrată? se
interesă Forţa, pe un ton nesigur. Adică, e sigură sută la sută?
X

Moşul cu Probleme clătină din cap.


— Nu există nimic demonstrat. S-ar putea să fie aşa cum spun eu, s-ar putea să nu.
Cumva, voi sunteţi acum în afara timpului vostru. Doar eu trăiesc în timpul meu. Dintre toţi,
singurul cu adevărat vulnerabil sunt eu. Mor eu, s-a sfârşit cu Iustin Preda. Moare unul dintre
voi? Nu ştiu. Cred că nu s-ar întâmpla nimic, dar nu e mai bine să nu experimentăm?
— Categoric, ricană Forţa.
— A, ar mai fi o problemă, îşi aduse aminte Maturitatea, ridicând două degete, ca la
şcoală.
— La dispoziţia mea, îl salută Moşul cu Probleme, răsplătindu-l cu un zâmbet lăbârţat.
— Să prespunem că ne îndeplinim misiunea. Ce se va întâmpla cu noi? După câte-mi dau
seama, nu-ţi prea faci griji cu privire la existenţa ta actuală.
— De vreme ce încă exist, e de presupus că Iustin Preda din trecut încă continuă să existe
şi să-şi împlinească destinul.
— O. K. Presupunem că ai dreptate. Dar, după ce ne facem treaba – sau nu ne-o facem;
există şi alternativa asta – presupunând că vom supravieţui, ce se va întâmpla cu noi?
— Ce să se întâmple? Călin, cel care v-a adus aici, o să vă transporte înapoi, exact în
momentul în care aţi fost aduşi. Practic, veţi reveni la locul în care vă aflaţi exact în clipa în care
aţi plecat. Un observator extern nu va băga de seamă nimic şi…
— Da, de acord, dar oare vom mai fi aceiaşi oameni? Vom avea amintiri despre viitor? Şi,
dacă vom avea amintiri, dacă ştim fiecare dintre noi ce urmează să ni se întâmple, nu vom fi
tentaţi să manevrăm pe lângă dezastru?
— Da, apropo, se trezi şi Ambiţia. Nu există acum în viitor vreun tratament minune
pentru prevenirea cheliei? Mă cuprinde jalea când mă uit la bilele ăstora doi.
— O, nu putem provoca un paradox…
— Dă-l dracului de paradox! Chiar vrei să trăiesc zeci de ani cu povara calviţiei? Adică,
chiar nu vrei să faci nimic pentru mine, în tinereţe? Adică îmi ceri să sucesc gâtul cuiva şi nu-mi
oferi nici măcar un flacon dintr-o treabă care să mă ajute să nu mă despart de părul meu? Zău
aşa…
— Avem treburi mai importante de discutat, îl atenţionă Maturitatea. Ei, care-i treaba? Va
putea fiecare replică din trecut să accepte inevitabilitatea viitorului şi să nu încerce să-l
ocolească? Bunăoară eu, revenit în timpul meu, chiar crezi că nu voi face nimic s-o salvez pe
Matilda? Ce spui? Poţi răspunde la întrebările astea?
— Sincer să fiu, nu pot să ştiu, oftă neajutorat Moşul cu Probleme. Nimeni nu a încercat
să studieze fenomenul. S-ar putea să păstraţi ceva amintiri în clipa în care veţi reveni în timpul
vostru, la fel de bine cum s-ar putea să nu reţineţi nimic din strania voastră călătorie în viitor şi să
continuaţi pe mai departe să fiţi acel Iustin Preda care am devenit eu. Pot presupune, dar în nici
un caz nu pot oferi certitudini. Poate că n-o să aveţi nici un fel de amintiri şi evoluţia nu va fi
absolut deloc perturbată de întâlnirea noastră. Faptul că eu încă sunt aici singur, fără Matilda,
X

poate sta mărturie în acestă privinţă, nu credeţi?


— Păi, niciunul dintre noi nu s-a întors în timpul lui, nu?
— Nu, dar o veţi face. Şi, presupunând că aţi avea amintiri din viitor, acestea nu s-ar
materializa deja? Adică voi veţi reveni şi veţi acţiona în consecinţa ameninţărilor din viitor. Nu
cumva ar trebui ca în momentul de faţă schimbările impuse să-şi spună cuvântul?
— Toate treburile astea îmi dau dureri de cap, scânci Ambiţia. E prea complicat să pot
înţelege dintr-o singură prelegere şi fără exerciţii practice. Eu zic să trecem peste partea asta cu
teoria paradoxurilor. Nimic nu e demonstrat, dar totul funcţionează ca o maşină fără frâne care şi-
a luat avânt pe un drum de munte.
Moşul cu Probleme se hotărî să tranşeze rapid problema.
— În concluzie, mă ajutaţi sau nu?
Maturitatea îşi privi în ochi replicile mai tinere.
— Cred că ar trebui să deliberăm singuri. Ne laşi un pic?
— Sigur că da, se grăbi Moşul cu Probleme să se ridice. Aveţi nevoie de un conclav, ca la
alegerea papilor. Concavul Iustinilor Preda. Se aprobă cu două treimi, nu?
— Cred că, într-o astfel de situaţie, unanimitatea este cuvântul de ordine.
Moşul cu Probleme se îndreptă spre uşa care glisă, simţindu-i prezenţa.
— Când terminaţi, vă rog să apăsaţi butonul violet de pe consolă. O să revin imediat. Dar,
înainte de a lua vreo decizie, gândiţi-vă la mine ca la voi peste nişte ani şi nu ca la o persoană cu
care nu vreţi să aveţi de a face.
Se strecură pe hol. Afară îl aştepta Călin, zâmbind cu dinţii lui urâţi.
— Ar trebui să apelezi la stomatologul meu, mârâi Moşul cu Probleme, studiindu-i
zâmbetul cu un aer scârbit. Pe cheltuiala mea. Arăţi ca un şobolan.
— Farmecul personal, chicoti Călin, amuzat. N-aş renunţa al dantura mea nici pentru un
milion de dolari.
— Cum vrei… Să nu spui că nu ţi-am spus sau că nu ţi-am oferit o mână de ajutor.
— Or să accepte? întrebă Călin, ignorându-i remarca.
Moşul cu Probleme îşi permise un zâmbet suveran.
— Au altă soluţie?! N-or să mă lase să mor. Iustin Preda nu a avut niciodată tendinţe
suicidale.
*
— Ei?! făcu Forţa. Are cineva ceva de spus?
La propunerea Maturităţii se aşezaseră în jurul mesei. Asta dădea un aer de seriozitate în
plus discuţiei. În ton cu situaţia.
— Parcă mai poţi să spui ceva? oftă Maturitatea îngropându-şi faţa în palme. Mi se pare
că trăiesc într-un vis.
X

— Vis?! se scandaliză Ambiţia. Ce-ai spune de-un coşmar mare cât casa? E mai mare
decât Everestul. Pur şi simplu nu-mi vine să cred.
— Cui îi vine să creadă? fu de acord Maturitatea. Dar se pare că ăsta-i adevărul.
— Şi vă place unde m-aţi adus? făcu Ambiţia pe un ton plin de reproş.
— Ce vrei să spui?! deveni atent Forţa.
— Păi… După câte văd, s-a cam ales praful de idealurile mele de tinereţe. Dintr-un
justiţiar incoruptibil, iată cum am evoluat. Un interlop de mare clasă, cu conturi de miliarde şi cu
sufletul pătat.
— Şi de ce te uiţi la noi? îl atenţionă Forţa.
— Păi…
— Nu uita că suntem una şi aceeaşi persoană. Îţi place sau nu, uite-aşa am evoluat, surâse
Maturitatea. Idealurile sunt praf de stele. O fi arătând mişto, dar conştiinţa trece prin burtă. Şi de-
acolo iese pe cur, aşa că…
— Adică…
— Mda. O să vezi că lucrurile se schimbă, evoluează şi nu neapărat în direcţia pe care ţi-
ai fixat-o în tinereţe. Priorităţile se schimbă. Când vezi că îţi treci viaţa prin misiuni, aplicaţii şi
birou, că nu ai niciodată bani de una şi de alta, începi să-ţi pui întrebări şi răspunsurile nu te
mulţumesc. Rezişti azi, dar mâine? Mâine e o nouă zi, dar senzaţia de neîmplinire e şi mai
nasoală.
— Adică îi dai dreptate Moşului cu Probleme?
— Hai, frate, ţipă Forţa, că o s-o luăm razna din cauza ta. Nu poţi înţelege că tot ce se
întâmplă e exclusiv din cauza lui Iustin Preda, iar ăsta suntem noi. Oricare dintre noi. Ce dracu',
chiar nu poţi înţelege că aşa ai evoluat? Că ai luat decizii mai bune sau mai rele?
— Şi că s-a ales praful de idealurile mele?
— Mă cac pe ele idealuri, izbuncni Maturitatea. Nu neg, datorită spiritului meu idealist,
ambiţios, am ajuns unde am ajuns, colonel înaintat la excepţional. Mi-au ajutat în viaţă, dar nu
doresc să mor cu izmenele rupte-n cur. Maşină, casă? Treburile astea se obţin după o anumită
vârstă; culegi roadele târziu, mult prea târziu. O sută de milioane pensie? Ha! Asta era pe vremea
când eram tânăr şi coloneii se prăseau ca iepurii; găseai câţi doreai pe toate drumurile, gata să
iasă la pensie, ordonanţă, trai pe vătrai pe banii statului. Dar s-au futut toate astea. Frate, ai
nevoie de bani, de maşini, de muieri şi multe altele cât eşti tânăr, cât încă mai poţi… O să vezi.
— Ne ajutăm să murim în patul nostru sau nu? se interesă practic, Forţa.
— E… riscant, aprecie Maturitatea. Foarte riscant.
— N-ar fi mai bine să-ţi vezi de treabă când o să te întorci înapoi în timpul tău? propuse
Ambiţia, privind fix către Maturitate. Adică, să refuzi propunerea aia care o să te scoată din
anonimat.
— Chiar îmi aduc aminte că eram total nepăsător faţă de bani pe la douăzeci de ani,
X

remarcă Forţa. Credeam că o să reuşesc să devin om cu bani prin munca mea.


— N-ar conta, oftă Maturitatea. Nu vezi că ce a avut să se întâmple s-a întâmplat? Am
ajuns mahăr interlop. Ăsta e adevărul, ce naiba, chiar nu-l poţi accepta? Chiar nu poţi înţelege că
deciziile îţi aparţin?
— Iar lecţii despre paradoxurile temporale? M-am cam săturat de ele.
— Şi crezi că asta interesează pe cineva? Peste vreo cincizeci de ani o să fii exact moşul
ăsta dus de acasă, ahtiat după parale şi nebun să faci rost de o moarte în patul tău. Îţi place, nu-ţi
place, eşti tu, eşti eu, eşti el. Cu temerile tale. Şi n-o să te laşi să mori de mâna unui descreierat.
Nu al unuia care a ucis-o pe Matilda.
Constatând lipsa de reacţie a Ambiţiei, se grăbi să adauge.
— N-ai cunoscut-o, dar o s-o cunoşti. Şi, ce e mai rău decât toate, după ce o să te întorci
în timpul tău, o să ştii că o să moară, dar nu o să poţi face nimic.
— Poate că n-o să mai avem memoria aventurilor din viitor, îşi exprimă speranţa Forţa.
Ar fi prea…
— …copleşitor? completă Maturitatea şi se alese cu o privire plină de recunoştinţă.
— Da. Să ai amintiri despre viitor… Bănuiesc că şi treaba asta e un paradox. O să fie
imposibil să ne amintim ceva?
— N-aş băga mâna-n foc. Dacă e să mă iau după literatura de specialitate din timpul meu,
cică e imposibil să te întâlneşti cu replica ta din trecut sau din viitor.
— „Literatura de specialitate din timpul meu”?! Da?! Şi de când, mă rog, citim noi
literatură de anticipaţie?
— N-am citit, recunoscu senin Ambiţia. Am văzut o emisiune cu Mironov la tv.
— Mironov?!
— În fine, nu contează. Eu îmi aduc aminte de treaba asta că e mai recentă. Pentru voi, e
veche.
— Categoric, că nu putem reţine toate amănuntele.
— Da, dar o treabă ca asta…
— Sincer, ar fi o povară cumplită. Să trăieşti cu povara amintirilor viitorului.
— Până la urmă, cred că m-aş obişnui. Nu că m-aş simţi prea în largul meu, dar aş trăi cu
povara viitorului.
— O facem sau nu? decise să acţioneze tranşant Maturitatea. Ne ajutăm să sfârşim de
moarte bună sau nu?
— Din partea mea, nu văd nici o problemă, ridică din umeri Forţa. Acum, că m-am văzut
peste patruzeci de ani, chiar că am început să mă cam tem de moarte. Prematur, recunosc. Uneori
călătoriile astea în viitor au aşa nişte efecte…
— Tu, Ambiţie?
— Nu ştiu de ce, dar nu-mi prea place treaba asta. E aiuritor totul. Un boşorog ţicnit din
X

viitor pretinde că este eu şi-mi cere să omor pe cineva. Şi-mi spune că o să ajung un gangster de
prima clasă.
— Te bagi sau nu?
— Mă bag, de ce să nu mă bag? Că doar n-o să vă las pe voi doi să faceţi treabă de bărbat.
— Aşa te vreau, chicoti Forţa şi întinse mâna să-i ciufulească chica Ambiţiei.
— Nu-l atinge! sări Maturitatea.
— A, da, se retrase Forţa. Avertismentul Moşului cu Probleme. Ce mă-sa o fi vrut să
spună? Adică ce se poate întâmpla?
— Nu ştiu. Dar descreieratul ăla bătrân părea să aibă o problemă cu asta.
— O fobie, mai degrabă, îşi dădu cu părerea Ambiţia. Dar nu vreau să ştiu ce se poate
întâmpla. Fără atingeri, parcă asta e regula de aur. Şi da, mă bag. Dar vă previn, de îndată ce
ajung în timpul meu…
— Ştii ceva? Las-o baltă! Încearcă să te obişnuieşti cu ideea. Aşa, o să ajungi la şaptezeci
de ani. Luptă împotriva curentului şi s-ar putea să fuţi un paradox de n-o să-ţi vină să crezi.
— Crezi că pot apăsa pe butonul violet?
Maturitatea înclină din cap.
— De vreme ce şi ăsta micu' e de acord, nu văd de ce nu.
*
— Locuieşte în Turnul Andrew?! Draci!
— Poftim?!
— Scuze, făcu Maturitatea, scuturându-şi capul ca şi cum ar fi încercat să alunge nişte
amintiri neplăcute. Voi încă nu ştiţi care e treaba cu Turnul Andrew. Cu trei ani în urmă au
început să construiască un cartier de birouri în apropierea centrului vechi. Printre altele, au ridicat
un zgârie nori simpatic. Birouri, reprezentanţe, super-reşedinţe, chestii de-astea. Am fost solicitat
să mă ocup de sistemul de siguranţă şi am făcut o treabă bună. Cumva, cred că de aici mi se trage
schimbarea dramatică de viaţă. Dar nu-mi fac iluzii; cred că sistemul meu de securitate a ieşit de
ceva timp la pensie.
— Ai fi surprins cât de puţine lucruri s-au schimbat în anumite privinţe, aruncă Moşul cu
Probleme, în trecere. Mai ales când e vorba despre chestii care erau revoluţionare la vremea când
ai lucrat tu.
— Chiar a rămas la nivelul respectiv? Sistemul de siguranţă… adăugă, văzând mutra
confuză a Moşului cu Probleme.
— Nu, evident. Dar nici progrese foarte mari nu s-au făcut.
— Atunci avem un atu. Sper… Planuri ale clădirii?
— Câte vrei.
O apăsare pe unul dintre butoanele consolei făcu să apară holograma turnului Andrew,
încadrată de un haolu albăstrui.
X

— O, nu, n-ai ceva mai… clasic? se plânse Forţa.


— Clasic?!
— Pe hârtie, preciză Ambiţia. Ceva care să poată fi citit, urmărit cu degetul.
— Sau măcar pe un ecran de calculator, ceru Maturitatea. Rahatul ăsta care se roteşte ne
cam bulversează. Şi, dacă mă bulversează pe mine, închipuieşte-ţi cum este pentru Ambiţie şi
Forţă. Încă n-au experienţa vârstei mele.
— Să văd ce pot face, mormăi Moşul cu Probleme.
— Armele pe care le-am cerut?
— Vi le aduce Călin. Exact ce aţi cerut.
— Pistoale-mitralieră Kalaşnikov? Sau măcar AKM-uri.
— Tot ce aţi cerut. O să vedeţi…
Chiar în clipa următoare Călin îşi făcu intrarea prin uşa glisantă, purtând în spate un sac
foarte voluminos. Se apropie de masă şi, cu un aer obosit, începu să înşire armelele pe suprafaţa
mată.
— Lasă-mă să ghicesc! Ai devalizat un muzeu, chicoti Ambiţia.
— Călătorie în timp, mormăi plictisit individul cu mutră de şoarece. Tot ce vedeţi aici.
După ce vă faceţi treaba o să le returnez. Mai puţin cartuşele şi grenadele utilizate.
— Păi şi treaba asta n-o să genereze un paradox? se interesă Maturitatea. Cartuşele şi
schijele grenadelor nu sunt destinate cuiva din trecut care n-o să mai „beneficieze” de ele?
— Nu trebuie să vă faceţi griji din acest punct de vedere, îl linişti Moşul cu Probleme. Nu
uitaţi că am avut acces la baze de date secrete. Şi am făcut tot posibilul ca, după ce am părăsit
serviciul la stat, să păstrez contactul. Aşa că tot ce vedeţi aici – mă refer la consumabile – face
parte din depozite care n-au fost niciodată folosite. Au ruginit în depozite subterane şi au sfârşit
prin a fi reciclate, fără să fi fost utilizate vreodată. În plus, au fost înlocuite cu replici
asemănătoare. Nu vor fi utilizabile, dar, din punctul de vedere al aspectului fizic, nu vor fi nici un
fel de diferenţe.
— Te-ai gândit la toate, rânji Ambiţia.
— Păi nu e asta caracteristica lui Iustin Preda? Se gândeşte la toţi şi la toate.
— Oh, poţi s-o mai spui o dată.
— Mai aveţi nevoie de ceva? Eu mă duc să fac rost de planuri ceva mai convenţionale.
— Deocamdată nu…
— V-am pupat, atunci!
Moşul cu Probleme se retrase cu spatele, secondat de Călin, care zâmbea prosteşte.
— Ce mi-ar plăcea să-i trag vreo două peste mutra aia imbecilă, mârâi Ambiţia. Ştiu că m-
aş mai răcori…
— Ce-ai cu el? ridică din umeri Forţa. Nu auzi că o să devină mâna noastră dreaptă? Şi,
X

judecând la rece, nu am de ce să mă plâng de el. Şi-a făcut treaba foarte bine şi nu uita că a
acţionat la ordinul lui Iustin Preda. Al tău, al meu, al lui… E omul nostru de încredere.
— Da, de acord, dar tot mi-ar face plăcere la nebunie să-l trosnesc, aşa, de control.
— Deocamdată lasă-l în pace. Avem alte urgenţe.
— Phui, ce situaţie! Să trebuiască să omor pe cineva ca să-mi salvez viaţa peste vreo
cincizeci de ani. Apropo, că nu am întrebat până acum. Am ucis oameni sau nu?
Întrebarea se adresa Forţei. Dar Maturitatea se grăbi să răspundă:
— Ştiai c-o să existe şi posibilitatea asta când ai intrat la Academie. Ei bine, s-a întâmplat.
Dar să ştii că, pentru liniştea ta de acum, cei pe care i-am băgat în mormânt înaite de vreme
meritau să moară. Chiar meritau.
— Ceva mai multe amănunte?
— Terorişti de reţea, răpitori, indivizi care pregăteau atentate pe cont propriu… Îţi
convine?
— Dacă aşa stau lucrurile… Mă rog, de ce să nu-mi convină? Chiar îmi place…
Cuprins de entuziasm, Ambiţia ridică un pumnal şi începu să exerseze, rotindu-l furibund
prin aer.
— Ai grijă cu tâmpenia aia, îl atenţionă Forţa, crispat.
— De ce?
— Uite de-aia! rânji Forţa, suflecându-şi cămaşa până la cotul stâng. Pe interiorul
antebraţului se vedea o cicatrice lungă şi albicioasă.
— Şapte copci, o transfuzie cu sânge, trei săptămâni de antibiotice şi o lună de
fizioterapie. Sună interesant?
— Nu prea, se codi Ambiţia. Cum m-am pricopsit cu pizda asta?
— Cu grijă şi cu atenţie, râse Maturitatea, dezvelindu-şi antebraţul vânjos pe care se găsea
aceeaşi cicatrice, ceva mai decolorată. Dintr-o joacă tâmpită cu pumnalul.
— Joacă?!
— Să spunem că mi-am cam supraevaluat talentele la mânuitul cuţitului. O clipă de
neatenţie şi…
— Şi când s-a întâmplat?
— Peste vreo doi ani o să ţi se întâmple.
— Aşa că acum nu e nici o primejdie, râse Ambiţia, împungând aerul cu pumnalul.
— Ai grijă! Nu uita că eşti în afara timpului tău şi, prin urmare, te poţi accidenta, la fel
cum se va întâmpla sau s-a întâmplat, depinde din ce punct de pe axa timpului priveşti toată
afacerea.
— Cred că mai bine mi-ai da mie iataganul ăla, decise Forţa. După accident m-am pus
mai serios pe studiul şi exerciţiul armelor albe, aşa că am devenit maestru. Nu m-am mai tăiat ca
X

prostul de unul singur, nu?


— O, nu, nici măcar o zgaibă, îl asigură Maturitatea. Dar ai dreptate. Ăsta micu' n-are
voie cu obiecte tăioase.
— „Ăsta micu'”…Da' bine am mai ajuns…
— Poftim, v-am adus planurile de care aveţi nevoie, interveni Moşul cu Probleme, care se
strecurase neauzit în încăpere.
Trânti pe masă un vraf de suluri de hârtie.
— Altceva?
— Imagini cât mai recente ale turnului. Aeriene, dacă se poate.
— Din păcate nu.
— Păi nu mai aveţi acces la sateliţi?
— Ba da, doar că accesul este imposibil.
— Vreun haker, ceva…
— Băieţi, internetul a făcut progrese mari doar în anumite privinţe. După scandalul Black
House lucrurile s-au schimbat în mod radical.
— Scandalul Black House?
— Nu contează. E complicat, încă nu a avut loc. Din punctul vostru de vedere. Cert e că
în momentul de faţă accesul la imaginile din satelit e controlat de stat.
— Atunci ne descurcăm cu ce avem, decise Maturitatea, desfăşurând unul dintre planuri
pe masă. Ştiţi ce e nostim la toată afacerea asta?
— Ce?!
— Încă de când a început nebunia asta cu turnul Andrew mi-am dorit să am un apartament
acolo. Vise de colonel nebun, ce altceva? De-abia am bani să-mi plătesc ratele la apartamentul cu
două camere.
— Deci am scăpat de chinul din garsonieră, spuseră într-un glas Ambiţia şi Forţa.
Cei trei se priviră unul pe altul şi izbucniră în râs.
*
— Instalaţia asta de aer e cea de pe timpul meu. Văd că Turnul Andrew a rezistat
tendinţelor modei.
— Arată destul de modern, aprecie Ambiţia.
— Pentru tine, îi atrase atenţia Forţa. Nu uita că mai sunt aproape douăzeci de ani până să
se pună prima piatră la fundaţie. Turnul ăsta are deja vreo treizeci de ani, dacă nu mă înşală
calculele.
— Da, nu e destul de vechi încât să fie demolat şi e prea înalt ca să fie modernizat din
temelii. Şi a costat şi prea mult, ca să-ţi poţi tu permite să dai cu el de pământ numai aşa, dintr-un
capriciu. Dar asta e în avantajul nostru. Ambiţia o să se strecoare prin conductele de aerisire.
X

— De ce tocmai eu? protestă acesta. De ce nu Forţa?


— Pentru că eşti cel mai mic, înţelegi? Forţa trebuie să se ocupe de paznicii de la intrare.
Dacă se poate, fără vărsare de sânge.
— Eu aş propune să lăsaţi dracului mănuşile şi să-i lichidaţi pe toţi, nu reuşi să se abţină
Moşul cu Probleme. Ce mai contează câţiva ciuruiţi pe lângă un Ţurcănaşu?
— Deocamdată eu coordonez acţiunea, îi atrase atenţia Maturitatea. Şi nu vreau un
masacru inutil. Vrei ca treaba să se desfăşoare discret, nu?
— Categoric!
— Atunci n-o să fie morţi inutile. Am decis. Singurul care o să dea de naiba e amicul
Ghiţă Ţurcănaşu. Cred că e mai mult decât suficient.
— Ai dreptate, se bosumflă Moşul cu Probleme. Scuză-mă, m-am cam lăsat dus de valul
ăsta răzbunător. Eu plec acum.
— Unde?
— Cum unde?! La o sindrofie a antreprenorilor. Trebuie să am un alibi, în caz că rămâne
vreo urmă care ar putea duce la mine. Şi sper să purtaţi mănuşi, să nu rămână vreo amprentă.
— Impresiune e corect, îl atenţionă Forţa, veridicând cu atenţie încărcătorul unui AKM.
Arcul e cam slăbuţ, s-ar putea să se blocheze, constată îngândurat.
— O să-l pun pe Călin să-l schimbe, rosti repede Moşul cu Probleme. Drace! Şi i-am spus
să verifice fiecare armă pe care o aduce.
— De bună seamă că nu e expert, decise Forţa. Dar în afara arcului de la încărcător nu
există alte probleme.
— Atunci am plecat! Baftă! Ştiu că pot conta pe Iustin Preda. După ce terminaţi tot, o să
veniţi aici. Călin o să se ocupe de restul. Din păcate, nu o să ne mai vedem niciodată. Nu pentru
că nu mi-ar face plăcere, dar sper să nu mai am probleme care să necesite astfel de măsuri.
— Distracţie plăcută, spuseră cei trei într-un glas.
— Să nu-ţi faci griji, îl asigură Ambiţia. O să rezolvăm problema cât ai spune „peşte”.
Ţurcănaşu este ca şi scos din afaceri.
— Trageţi-i vreo câteva boabe în ţeastă şi din partea mea.
— Cu siguranţă! O să-i dau şi ceva bonus.
— Mulţumesc mult. Chiar vă mulţumesc!
*
— Ce ai?!
Ambiţia înfruntă privirea Maturităţii.
— Nu am nimic, să-mi fut una. Dar am o senzaţie nasoală în fundul stomacului… Nu ştiu
cum să-i spun.
— Of, mai bine îl lăsam pe boboc acasă, spuse exasperat Forţa. Nu ştiu dacă e suficient de
X

copt. Îi lipseşte cea mai mare parte a antrenamentului de teren şi dacă e bun la sport nu înseamnă
că e şi eficient în misiuni. N-a ucis încă pe nimeni.
— Ascultă, o să mă descurc…
Zelul Ambiţiei fu frânt de afirmaţia Maturităţii.
— Ai dreptate, dar avem nevoie de el. Planul ăsta are nevoie de trei oameni pentru a fi dus
la capăt. Şi cine e mai de încredere decât Iustin Preda?
— Mulţumesc, Maturitate.
— Pentru puţin. Şi tu ai fi procedat la fel în locul meu.
Izbucniră în râs.
— Asta da, glumă bună, chicoti Forţa. Nu uita că e chiar în locul tău.
— Da, mersi de observaţie.
— Ţi-e mai bine acum?
— Da… Dar nu…
— Lasă, consideră asta un antrenament prematur. O să-ţi folosească. Asta dacă o să mai ai
amintiri când ne întoarcem.
Maturitatea îşi privi ceasul.
— Ora H fără două minute. Să ne despărţim. Forţa, ştii ce ai de făcut.
— Contează pe mine.
— Eu o să-l ajut pe Ambiţie să intre în sistemul de ventilaţie, pe urmă neutralizez
sistemele de securitate şi curentul electric. Sper ca dispozitivul pe care mi l-a dat Călin să
funcţioneze.
— Moşul cu Probleme ne-a asigurat că e foarte capabil. Adică nu ai încredere în propriile
aprecieri?
— Ei, ba nu… Dar nu am aceeaşi încredere cum am în mine.
— De ce nu i-ai spus Moşului cu Probleme? Pun pariu că mai chema un Iustin Preda.
Preferabil la treizeci şi cinci de ani.
— Acum e prea târziu, nu crezi?
*
Încercă un sentiment de déjà-vu când văzu firida. Nu se schimbase mai nimic. Aceleaşi
cablaje, aceleaşi tipuri de prize. Le ţinea bine minte, din punctul lui de vedere trecuse atât de
puţin timp de când le asamblase. Primul lui „extra-job”; nevoia de bani îl împinsese, la vremea
potrivită, să-şi pună puţinul timp liber care-i rămânea de la serviciu în slujba obţinerii de resurse
financiare. Făcuse treabă bună, după treizeci de ani sistemul încă mai funcţiona şi, uite, nimeni
nu-l considera demodat.
Cunoştea parolele, mai exact modul în care trebuiau anulate contactele pentru ca
numeroasele sisteme de alarmă să nu se declanşeze. Senzori de mişcare, senzori de efracţie,
X

senzori de presiune.
Încă o privire asupra ceasului. Un minut până la următoarea mişcare.
Forţa îi scosese din uz pe cei doi paznici de la intrare, din zona neacoperită de camere.
Scurt şi rapid. Două lovituri cu muchia palmei la baza gâtului. Spera să nu fi lovit prea tare; nu
dorea să lase în urmă mai multe cadavre decât era necesar. Nu de alta, dar asta putea însemna
probleme în plus pentru Iustin Preda din prezent. Un cadavru – investigaţie de rutină. Un munte
de cadavre – o investigaţie desfăşurată cu seriozitatea şi pasiunea unui bijutier. Şi concluziile
puteau diferi de la un caz la altul.
Nu se oprise să vadă dacă indivizii mai suflau sau nu. În fond, nu mai conta. Forţa îi
făcuse semn că este în regulă şi se precipitase spre obiectivul următor.
Ambiţia îşi croia drum prin instalaţia de ventilare. Era necesar să ajungă la etajul superior
celui la care se afla ţinta. Gorilele care-l păzeau pe Ţurcănaşu se aşteptau mai degrabă la un atac
venit dinspre parter decât la unul venit de sus. Ştia asta din experienţa personală. Cu ajutorul unui
scaner de căldură descoperise că era vorba de patru persoane. Trei gorile şi ţinta. Moşul cu
Probleme se jurase că Ţurcănaşu se află în birou. O astfel de informaţie trebuia luată de bună din
capul locului. Dintre toţi, cel care dorea cel mai mult să scape de individ era însuşi Moşul cu
Probleme; la urma urmei, niciunul dintre mai tinerii Iustin Preda nu-i bănuia încă existenţa.
— 16… 22… 64…
Se opri la jumătate, aproape speriat de atitudinea sa lipsită de profesionalism. În orice caz,
nu era profesionist să murmure parolele în timp ce le dezactiva. Inamicul putea pândi de oriunde;
duşmanul este pretutindeni şi aşteaptă doar o ocazie. Şi dacă i se oferă ocazia, fii sigur că va
profita de ea. Fără să acorde posibilitatea unei revanşe. Al naibii inamic.
De vină era încordarea, senzaţia că ceva nu este în regulă şi categoric ceva nu era în
regulă. Din fericire, ştia ce anume nu este în regulă. Dacă i s-ar fi acordat timpul necesar să
asimileze noutatea, s-o digere până la acceptare…
Era o situaţie nouă, absolut nouă. În decursul carierei sale, mai ales în ultimii zece ani –
dacă era să se delimiteze de trăirile şi experienţele care-i însufleţeau pe mai tinerii săi…
reprezentanţi din trecut?!… (nu, nu erau reprezentanţi, era vorba despre el însuşi, nimeni
altcineva). Nu, dacă era să se delimiteze de cei doi Iustin mai tineri, participase la o mulţime de
misiuni în care cuvântul de ordine era „Ucide, ca să nu fii ucis” şi se întorsese de fiecare dată pe
picioarele lui. Asta pentru că reuşise de fiecare dată să apese primul pe trăgaci. Omorâse oameni.
Nici nu se obosise să verifice vreodată temeinic dacă era vorba despre treizeci şi cinci sau
patruzeci şi două de ţinte. Din raţiuni ce ţineau mai degrabă de liniştirea conştiinţei decât de
precaritatea vocabularului, prefera să le spună „ţinte” şi nu „victime”. De ce să le spună victime?
Pentru că cei pe care îi împuşcase până atunci nu aveau niciuna dintre caracteristicile specifice
victimelor. Nu, mai degrabă erau genul de indivizi care produceau victime. Împuşcase terorişti,
fanatici sau dezechilibraţi mintal, acest aspect conta mai puţin, ceea ce conta cu adevărat era
faptul că reprezentau un real pericol, fie pentru un anumit grup de cetăţeni – adevăratele victime
în acest război inegal, fie pentru însăşi siguranţa statului. Oameni care făcuseră ceva rău şi erau
X

pe cale să facă ceva şi mai rău, şi din această cauză trebuiau împiedicaţi cu orice preţ. Chiar şi cu
preţul propriei vieţi.
Dar acum era altfel. Trebuia să elimine o ţintă care-l ameninţa pe el însuşi. Chiar dacă
peste treizeci de ani. Era o ameninţare la adresa lui şi, totuşi, îl încerca un sentiment de cumplită
ilegalitate. De-a lungul spectaculoasei sale cariere acţionase de multe ori, dar întotdeauna în
limitele legii. Pe bază de ordine primite de sus. Sau descoperise comploturi mai mult sau mai
puţin importante, având toate un numitor comun: viaţa umană în pericol. Dar acum? Acum
acţiona pe cont propriu, fără acoperire cu acte, fără ordine primite de sus. Şi, din acest punct de
vedere, era vorba despre o crimă.
Spera să găsească puterea s-o înfăptuiască.
Se întrebă cum vor reacţiona Forţa şi Ambiţia dacă vor fi puşi în situaţia de a vărsa sânge.
Da, ştia prea bine când vărsase sânge pentru prima dată. Trăise la intensitate maximă surescitarea
nervoasă, se abandonase în totalitate lui „Ori el, ori eu”. Şi acţionase primul. Bang! Şi căpăţâna
individului aproape explodase. Imaginea acestuia îl bântuise mult mai puţin decât se aşteptase; în
fond, era preferabil să ai coşmaruri cu terorişti făcuţi ciur decât să putrezeşti în locul lor într-un
mormânt ieftin, eventual înaintat în grad post-mortem. Dar acum situaţia era complet diferită.
Ambiţia încă nu conştientiza că meseria pe care se pregătea să o îmbrăţişeze presupunea vărsare
de sânge. Şi încă ce vărsare de sânge! Era încă îmbătat de imaginile desprinse din filmele de
acţiune şi din romanele scrise de scriitori lipsiţi de baze documentare solide. Să omori pe cineva?
Încă nu-i intra în calcule. Prioritate aveau fetele, care manifestau o evidentă slăbiciune atât pentru
uniformă, cât şi pentru gradele militare. Mda, Ambiţia nu era prea de bază în situaţia dată. Cam
prea tânăr, cam prea impulsiv şi categoric lispit de experienţă.
Forţa?! Ei bine, era altă mâncare de peşte, dar nu cea mai bună. Bun anchetator, fler şi
capacitate. Expert în lupta cu mâinile goale şi capabil să tragă la fel de bine ca un lunetist cu
experienţă. Doar că-i lipsea şi lui experienţa sângelui. În viaţa lui reală avea să verse sânge
curând, foarte curând. Peste nici două luni de zile, în cadrul unei acţiuni la care tocmai lucra. Se
pregătise mental mai bine de o lună pentru a apăsa pe trăgaci în condiţii reale. Şi o făcuse la
timpul potrivit şi apoi de fiecare dată când se impusese. Dar acum? Era pregătit Forţa să ucidă?
Poate da, poate nu… Iar Maturitatea (zâmbi când îşi aduse aminte de numele de circumstanţă) nu
se putea baza pe poate. Avea nevoie de certitudini, nu de presupuneri.
— Mda, oftă. Se pare că sunt singurul capabil să fac treaba asta.
Da, dacă unul dintre ei trei era capabil să-l împuşte pe Ţurcănaşu fără să-i tremure mâna,
atunci el era acela.
Deconectă pe rând alarmele. În câteva secunde, întregul turn era lipsit de orice protecţie.
Vulnerabil ca un şoarece într-o cameră plină cu pisici. Cine dorea să dea lovitura nu avea decât.
Moşul cu Probleme îl informase, printre altele, că în diversele seifuri răspândite prin turn sau
chiar prin simple fişiere (de, lumea se simţea în siguranţă cu un asemenea sistem de securitate,
başca paznicii ineficienţi de la intrare) erau răspândite câteva miliarde bune în euro şi dolari. Dar
banii nu reprezentau o prioritate, nu?
X

Nu, în nici un caz pentru nişte indivizi veniţi din trecut pentru a rezolva o problemă după
care să plece înapoi la fel de săraci pe cât veniseră. Perturbaţii temporale cât mai reduse.
În cască răsună vocea uşor gâtuită a Forţei.
— Unu!
Asta însemna „Terminat!”.
— Zero!
Asta se traducea prin „Recepţionat!”.
— Unu!
Ambiţia îşi rezolvase treaba.
— Zero!
Privi la ceas. Peste două minute trebuia să se întâlnească cu Forţa în holul central. Ambiţia
mai trebuia să stea în conducta de ventilaţie, rugându-se să nu fie descoperit din întâmplare. Nu
de alta, dar în cadrul oricărei misiuni exista factorul hazard, cel care putea da peste cap cele mai
elaborate strategii.
Armă micul dispozitiv exploziv şi-l prinse pe cablul principal. În zece minute alimentarea
cu curent a turnului avea să se ducă naibii.
— Am plecat!
Ieşi din firidă. Nici o mişcare. Prea bine…
Forţa îl aştepta. Nu schimbară nici un cuvânt. Nu era cazul. Îşi făcuse treaba aşa cum era
de aşteptat. Se descotorosise de cei doi paznici inconştienţi pe care-i îngrămădise într-o magazie
pentru mături şi aspiratoare inteligente. Căluşuri şi legături profesioniste.
Porniră spre scări. Etajul douăzeci. La înălţime. Lua ceva timp să ajungă până acolo, dar
era calea cea mai bună. Liftul? Poate bun pentru leneşi şi mult prea rapid, dar în nici un caz bun
pentru misiunea lor. Era ca şi cum i-ai fi dat telefon inamicului să-l anunţi de vizită. Mai ales la
această oră.
O luă înaintea Forţei, cu pistolul în mână. Armă solidă. O testase într-un soi de poligon
subteran, al cărui aspect general amintea vag de staţia de metrou de la Timpuri Noi. Cică metroul
nu mai reprezenta de ceva timp cea mai convenabilă alternativă pentru transportul din capitală.
Opt minute şi jumătate până la pana de curent. Trebuiau să se grăbească.
Pas după pas. Treaptă cu treaptă.
Etajul zece. Nici o mişcare… Cincisprezece. Nimic suspect. Încă puţin.
— Liber! şuieră în căşti Ambiţia.
— Zero!
O mişcare la etajul superior. Metal lovit pe metal. Gărzi înarmate.
În spate, Forţa se încordă. Gata de reacţie.
Bubuitura asurzitoare se răsfrânse în ecouri ciudate în casa scărilor. Forţa se precipită
X

înainte, cu arma pregătită. Experienţa se puse în mişcare şi ajunse în capătul scărilor tocmai la
timp să-l vadă pe ultimul gardian prăbuşindu-se moale, ca o păpuşă. Trei bărbaţi în mai puţin de
cinci secunde. Bună treabă.
O uşă zbură în lături şi o armă automată începu să păcăne. Un ţârâit mai degrabă anemic
decât ameninţător, însă în perete explodară cratere încăpătoare. Fulgerător, Forţa se eschivă
lateral, adăpostindu-se în spatele unui stâlp de susţinere.
— Ne-au descoperit, urlă Ambiţia în cască.
Ei da, mare descoperire.
— Nu te-ai fi aşteptat ca individul să aibă o armă, cârâi Forţa, zâmbind.
— Ba bine că nu, îi întoarse Maturitatea zâmbetul. De ce crezi că va pica curentul?
Lumina dispăru fără veste. Exact la ţanc. Îşi traseră peste ochi dispozitivele cu infraroşu,
pentru vedere de noapte, apoi se retraseră către o zonă sigură, aflată în spatele unei grinzi de
susţinere, conform planurilor studiate, în timp ce mitraliera continua să duduie, transformând
pereţii în sită.
— Încă reuşeşte să tragă coerent, aprecie Forţa.
Brusc, răsună zgomotul geamurilor sparte. Simţindu-se încolţit, gangsterul îşi pierduse
cumpătul şi trăgea în toate direcţiile. Lipsa luminii electrice îl făcuse să-şi piardă şi simţul
orientării. După câteva secunde mitraliera tăcu.
— Intrăm?
— Intrăm!
Se repeziră umăr la umăr. Uşa blindată fusese transformată în zdrenţe de rafalele trase fără
noimă, astfel încât fu nevoie doar de o lovitură de picior din partea Forţei pentru a o pune la
pământ.
Pătrunseră duduind în încăpere. Dispozitivele pentru vederea pe timp de noapte ofereau o
imagine verzuie şi tremurătoare, dar tot era mai bine decât nimic.
— Uite-l! strigă Forţa. În spatele biroului!
Într-adevăr, acolo era. O umbră deşirată care îşi făcea de lucru cu o armă cu aspect ciudat.
Mitraliera viitorului, doar că nu era cel mai potrivit moment pentru a admira o asemenea cucerire
a tehnicii. Forţa sări peste birou şi, cu o lovitură bine ţintită, îi zbură individului arma din mână.
Urmă un urlet surprins. Maturitatea îl urmă la un pas distanţă.
— Mori, javră!
O luminiţă începu să pâlpâie pe tavan, ceea ce făcu inutili pentru moment ochelarii de
noapte. Suficient cât să-i ofere individului răgazul să se strecoare sub birou. Maturitatea reuşi să
se descotorosească primul de ochelarii deveniţi acum inutili.
— Generatoare de urgenţă.
— Da, sigur.
Gangsterul, îmbrăcat într-un soi de pijama albastră, reuşise deja să iasă pe sub birou şi
X

acum fugea spre uşă. Se mişca surprinzător de repede.


— După el! strigă Maturitatea.
Nu îndrăznea să tragă, deoarece nu ştia unde se află Ambiţia. După detonarea
dispozitivului care trebuia să distragă atenţia paznicilor înarmaţi trebuia să iasă din sistemul de
ventilare şi să coboare în biroul unde Ţurcănaşu avea să-şi trăiască ultimele clipe. Dar acum
gangsterul se afla între Ambiţie şi pistoalele mitralieră. Iar gloanţele ricoşate ucid la fel de bine ca
acelea trase direct.
Din fericire, norocul lui Ţurcănaşu se terminase. Ambiţia, apărut brusc de pe hol, îl pocni
cu putere în gât cu patul pistolului mitralieră, aruncându-l în spate.
— E totul în regulă? rânji tânărul, gata de omor.
— A mers mult mai repede decât în cele mai optimiste previziuni, îl asigură Maturitatea.
Mult prea uşor, chiar…
— Să terminăm mai repede şi s-o ştergem acasă, propuse Forţa.
Da, prea multă vorbărie…
— Staţi, cârâi chinuit gangsterul.
Lovitura Ambiţiei îi avariase serios traheea. Dar asta n-ar fi trebuit să-l îngrijoreze. Peste
câteva clipe avea să fie un cadavru foarte liniştit. Cu sau fără traheea zdrobită.
Maturitatea ridică pistolul mitralieră.
— Nu, gemu bătrânul.
Maturitatea se opri. Nu pentru că i-ar fi lipsit decizia. Ci pentru că dorea să vadă chipul
inamicului. Protejatul de care habar nu avea, dar care, peste ani, se va transforma în duşman de
moarte.
Era aproape la fel de bătrân ca şi Moşul cu Probleme. Slab ca o scândură şi cu ochii măriţi
de spaimă.
— Nu, scânci cât îi permitea traheea zdrobită, ridicându-şi încet antebraţele. Vă dau dublu
faţă de cât aţi fost plătiţi.
Sigur, ca şi cum se afla într-o situaţie pe care ar fi putut s-o negocieze.
— Negativ, tataie! ţipă vesel Ambiţia. Un glonţ în capul matale este cea mai bună
asigurare de viaţă…
Drept răspuns, gangsterul îşi acoperi faţa cu palmele. Mâneca pijamalei alunecă în jos.
Ambiţia ridicase deja ţeava Glock-ului din dotare; o armă mult mai potrivită decât AKM-ul
pentru situaţia existentă.
— Nu, urlă Maturitatea. Nu trage!
Prea târziu. Iustin Preda cel tânăr apăsase deja pe trăgaci. Patru împuşcături rapide.
Pieptul bătrânului explodă într-o cascadă de sânge şi aşchii de oase.
— Zis şi făcut, rânji Ambiţia, suflând în ţeava pistolului, cu atitudinea unui văcar de bâlci.
— Dezastru, mârâi Maturitatea. Nu trebuia să tragi.
X

— De ce? L-am făcut ciur, ridică din umeri Ambiţia. Un fleac, l-am ciuruit, nu?
Îşi armă piciorul drept să-i tragă un şut cadavrului.
— Nu-l atinge! ţipă Forţa, cu faţa desfigurată de groază. Frate, nu poate fi adevărat.
— Calm, şuieră Maturitatea. Calm…
— Îmi spune şi mie cineva ce naiba se întâmplă? oftă Ambiţia, privind neajutorat în jur.
— Dă-te înapoi, aşa… Nu-l atinge. Şi nu vă atingeţi, vorbesc serios… Mamă, frate, în ce
căcat am intrat.
— În ce?…
— Lasă vorbăria, Ambiţie, oftă Forţa. Cred că e groasă rău…
Încercând să-şi domine gândurile care-l asaltau din toate părţile, asemenea unei avalanşe
scăpate de sub control, Maturitatea îşi scoase pumnalul. Prudent, se apropie de cadavru, deşi era
evident că omul nu mai prezenta nici un pericol. Gloanţele Ambiţiei făcuseră treabă bună; pieptul
individului era un terci de coaste pulverizate, muşchi sfâşiaţi şi bucăţi de plămâni care
bolboroseau încet.
Se aplecă, atent să nu atingă balta de sânge care se lărgea şi, cu vârful pumnalului sfâşie
mâneca pijamalei până la cot, dezvăluind cicatricea decolorată pe antebraţul scofâlcit.
— Nu se poate, exclamă Forţa, lăsându-se moale pe marginea biroului.
— Ce, ce anume? se isteriză Ambiţia, agitându-şi armele. De ce nu-mi spune nimeni
nimic?
— Răbdare, oftă Maturitatea. Exact chestia care-ţi lipseşte ţie.
— E cicatricea?! suspină Forţa, ridicându-se cu preţul unui efort.
Maturitatea dădu din cap amărât.
— Nu încape nici o discuţie. Cunosc cicatricea asta de atâţia ani.
— Adică?! insistă Ambiţia, plesnind de iritare.
— Adică, deşteptule, tocmai l-ai împuşcat pe Iustin Preda. Pe adevăratul Iustin Preda,
lămuri Forţa. Cine mă-ta te-a pus să apeşi pe trăgaci? Doar strigase la tine…
— Ascultă, îl ţintui Ambiţia cu degetul. Să nu te legi de mama, că…
— Tăcere! urlă Maturitatea. Am nevoie de linişte să gândesc. Chiar nu înţelegeţi în ce
căcat ne-am băgat?
— Adică m-am împuşcat pe mine însumi? deveni Ambiţia ceva mai conciliant.
— Fără dubii.
— Şi… Dacă individul pe care l-am împuşcat sunt eu… Atunci cine naiba este dobitocul
care ne-a pus să-l răcim?
Maturitatea expiră şuierător.
— O să aflăm…
— Ar cam trebui, suspină Ambiţia. Nu în fiecare zi afli că tocmai te-ai împuşcat pentru că
X

te-ai lăsat dus de nas.


— Ar fi trebuit să-mi dau seama, oftă Maturitatea. Cum de nu mi-am dat seama?
— Cum de nu şi-a dat nimeni seama?
— Ne-a tras pe sfoară!…
— Căcat!
— Vedeţi să nu-şi revină gorilele, oftă Maturitatea. Faceţi-i inutili. Vreau pe unul mai
dezgheţat, pentru un interogatoriu scurt.
Forţa se puse în mişcare. Ambiţia ridică din umeri şi se luă după replica sa ceva mai
vârstnică.
Maturitatea îşi trase o palmă peste obrazul drept.
— Ar fi trebuit să-mi dau seama.
Ambiţia reveni, târându-l după el pe unul dintre bodyguarzi, care arăta destul de dărâmat.
— Forţa îi pune la păstrare pe ceilalţi doi, apoi revine şi el, se simţi dator să precizeze.
— Da, da, aprecie Maturitatea, absent.
Îi făcu semn tânărului să se dea în spate, apoi se aplecă asupra malacului.
— Poţi vorbi?
Drept răspuns, primi un mârâit agresiv.
— Aşa, deci…
Fulgerător, apucă degetul mic al individului şi-l răsuci. Nefericitul urlă de durere.
— Ascultă, nu am timp de negocieri. După cum vezi, tocmai l-am răcit pe patronul tău şi
să nu crezi că nu-ţi putem face acelaşi serviciu. Colaborează şi o să-ţi salvezi şi degetul, nu numai
viaţa. Da sau nu?
Omul, care începuse să transpire brusc, înclină din cap. Maturitatea dădu drumul
degetului.
— Cine este individul? întrebă, arătând cu o mişcare a capului către cadavru.
— Iustin Preda, scuipă repede omul.
— Exact cum bănuiam. Ai idee cine i-ar dori moartea?
În ciuda situaţiei disperate în care se găsea, malacul începu să râdă.
— Pe mine mă întrebaţi?! Tocmai i-aţi luat piuitul. Bănuiesc că nu din pură…
Sfârşi urlând cât îl ţinea gura.
— Am cerut să răspunzi la întrebări, nu să-ţi dai cu părerea. Cine ar dori să-l vadă răcit?
— De unde să ştiu eu? se smiorcăi uriaşul, masându-şi articulaţia zdrobită. Sunt o
mulţime de indivizi care-i doreau capul. Ar putea fi oricine.
— Un pic de ajutor?! Ştii ceva despre un moşulică cu mutra desfigurată care are drept
asistent un individ cu mutră de şoarece?
X

— Mutră de şoarece?!
— Călin, mutră de şoarece. Cu dinţii cât ferestrele…
— Oh, da, îl ştiu… Îl ştiu pe nemernic. Nu ştiu nimic despre nici un bătrân cu faţa
mutilată. Dar pe individul cu mutră de şoarece îl ştiu. E… dubios rău de tot.
— Ştii pentru cine lucrează?
— Pentru cine-l plăteşte. Dar momentan pentru unul numit Ţurcănaşu.
— Ţurcănaşu?! Ghiţă Ţurcănaşu?!
Bodyguardul dădu din cap, obosit.
— Duşmanul de moarte al şefului. Dar se pare că nu mai are de ce să se teamă…
— Mda…
Presiune moderată într-un punct la baza gâtului şi uriaşul se prăbuşi leşinat.
— Exact cum bănuiam, mârâi Maturitatea. Şi cât de prost să mă simt?
— Poftim?! făcu Forţa, care revenise.
— De fapt, cel care ne-a tras pe sfoară este adevăratul Ţurcănaşu. Ar fi trebuit să-mi dau
seama din clipa în care m-a atins pe umăr.
— Te-a atins pe umăr?! întrebă uluit Ambiţia.
— Am observat şi eu, mormăi Forţa. Dar nu am dat importanţă momentului.
— Ar fi trebuit. Acum e prea târziu…
— Mda… Dacă aţi observat, descreieratul ăla tot susţinea că nu trebuie să ne atingem
între noi sub nici o formă.
— Paradoxuri temporale? sondă Ambiţia.
— Nu… Cred că e vorba de ceva mai grav. Probabil că Iustin Preda ar dispărea pentru
totdeauna dacă doi Iustin Preda, din perioade diferite ale timpului, s-ar atinge. Posibil… Oricum,
ceva grav. Dar vipera de Ţurcănaşu putea să ne atingă pe oricare dintre noi fără nici o primejdie.
Şi chiar a făcut-o, cel puţin în cazul meu.
— Şi nu i s-a întâmplat nimic…
— Desigur, de ce să i se întâmple? El nu e Iustin Preda…
— Ar fi trebuit să-l punem să ne arate cicatricea…
— Negativ! Acum e prea târziu. Mult prea târziu… Cum de nu mi-am dat seama?
— Ar fi trebuit să-mi dau eu seama, oftă Ambiţia. Faza cu Andreea Esca.
— Îţi arde de glume?! îi reproşă Forţa.
— Ba deloc! Cum se face că cineva care a ţinut la Andreea Esca a lăsat-o să putrezească
într-un azil de bătrâni?
— Dă-o naibii pe Esca! Ne-a dus de nas şi acesta este adevărul. Erau atâtea amănunte care
ar fi trebuit să-mi dea de gândit. Plasarea ţintei în Turnul Andrew, în turnul în care îmi doream un
apartament când a început să fie construit, palma prietenească pe umăr… Dar am ignorat totul,
X

am fost duşi de nas de un şarlatan…


— Şi ce facem acum? oftă Forţa. Ne întoarcem în trecut?
— Aşa, pur şi simplu, că vrem noi? Nu… Avem nevoie de Şoarece. Şi mă încearcă vaga
bănuială că n-o să-l mai găsim. Ţurcănaşu a încercat să scape de noi toţi dintr-o lovitură.
— O lovitură?!
— Mda… Nu auziţi paşii?
— La naiba! Vine poliţia…
— Dintre toţi, Ţurcănaşu a fost maestrul. Ştia cine este singura persoană care poate scoate
din funcţiune sistemul de securitate. S-a folosit de noi împotriva noastră. Genial!
— Hei, vine poliţia, ce facem?
— Cum ce facem? Încercăm să ne asigurăm un viitor, nu?
Izbucniră în râs. Asta da, glumă bună… proză

▫ Eugen Cadaru ▫
Comoara din camera de piatră ▫
Farul se înălţa la marginea digului, foarte aproape de spuma albă a valurilor ce se
spărgeau ritmic în bolovanii masivi şi negri ai acestuia. Era foarte zvelt şi lumina în largul mării,
până departe. Nimeni nu-şi mai aducea aminte când anume fusese construit, dar toţi ştiau că, de
multe generaţii, era în grija aceleiaşi familii. Din tată în fiu, bărbaţii familiei Loghin erau rânduiţi
să devină căpitani de far… Aşa-i ştia lumea pe ei, ca familia căpitanilor de far… Nea Costache,
căpitanul actual, un bărbat înalt, solid, cu o barbă stufoasă şi sură, preluase grija farului de la tatăl
lui, care, la rândul său, învăţase meseria asta de la bunul său şi, tot aşa, până în negura timpurilor.
Şi, întotdeauna, cel mai mic dintre băieţii care se năşteau într-o generaţie purta pe umerii lui
această obligaţie, de a rămâne în golful acela, bătut de vânturi reci şi spălat de apele mării, pentru
a continua mai departe rostul familiei. Restul copiilor, adică primii născuţi, băieţi sau fete, pe
măsură ce creşteau, plecau care-ncotro şi îşi făceau alte rosturi în lume, unii în oraşul cel mare
din apropiere, alţii pe meleaguri mai îndepărtate, fiecare după norocul lui, după cum considera şi
după cum vedea cu ochii. Însă oricare dintre membrii familiei care plecau era ţinut să respecte o
poruncă primită de la străbuni: să se mai întoarcă, cel puţin o dată în viaţă, la far. Astfel, chiar şi
aceia dintre fraţi sau surori care uitau şi cu anii uneori să mai treacă pe-acolo, atunci când îşi
simţeau sfârşitul aproape, se opinteau, de oriunde s-ar fi aflat, să vină la casa părintească pentru
a-şi aduce contribuţia lor la averea familiei. Oricât ar fi fost drumul de lung şi de anevoios ei mai
veneau o dată acolo, pentru a depune partea lor în mâna fratelui care rămăsese căpitan al farului.
Şi aşa, de la o generaţie la alta, comoara lor creştea, bine zăvorâtă în încăperea ferecată din
interiorul turnului de piatră. O cameră a cărei cheie o avea doar acela care, măcar şi numai
temporar, era căpitan al farului. Şi aşa se scurgeau anii, generaţiile şi vieţile, una după alta.
*
X

În seara aceea, fiul cel mare al lui nea Costache stătea pe prispa casei, privind spre marea
agitată, ce deja fusese învăluită de negura nopţii. O beznă aproape deplină, spartă doar de săgeţile
ritmice de lumină, aruncate în eter de farul ce lucra neobosit. Stătea şi asculta zgomotul valurilor
care se zdrobeau de stânci când, deodată, auzi în spatele lui vocea tatălui său:
— Deci anul viitor vei pleca.
Băiatul se întoarse spre părintele său şi lui nea Costache i se păru că vede ochii fiului
sclipind în bezna nopţii.
— Da. Aşa este rostul nostru, nu? Cei mari pleacă şi cel mic rămâne aici…, răspunse
tânărul.
Bărbatul tăcu şi, cu gesturi molcome, îşi aprinse pipa marinărească cea veche, moştenită
din generaţie în generaţie, pe care urma să o lase fiului cel mic, când acesta avea să preia grija
farului. Apoi, ascultă şi el glasul mării timp de câteva momente.
— Da, aşa este. Rostul tău este să pleci, iar eu şi mama ta vom rămâne aici, cu sora şi cu
fratele tău, care va deveni căpitan al farului la rândul lui.
Nea Costache făcu o scurtă pauză, apoi întrebă foarte abrupt:
— Te bucuri că pleci?
Băiatul tresări.
— Oricum trebuie să plec, nu?… Dar da, mă bucur, sunt nespus de fericit că voi vedea
lumea cea mare şi necuprinsă…
Tatăl pufăi din pipă.
— La anul vei avea douăzeci de ani. Asta înseamnă că vei fi deja bărbat, dar să ştii că
lumea cea mare şi necuprinsă de care zici nu e tocmai uşor de străbătut. E plină şi de lucruri
frumoase, dar şi de ispite şi de capcane. Îţi va trebui minte multă ca să treci cu bine prin ele.
Băiatul răspunse grăbit:
— O să mă descurc foarte bine, tată, fii fără grijă.
Bărbatul se încruntă.
— Da, toţi credem la fel la începutul vieţii… Dar nu e aşa simplu cum crezi… Eu am fost
plecat zece ani, când am fost de vârsta ta, şi ştiu ce-i lumea. Nu e simplu…
Băiatul făcu ochii mari.
— Cum ai fost plecat? Nu ai fost cel mai mic dintre fraţi? Nu ai rămas aici, ca să devii
căpitan la far?
Nea Costache oftă.
— Nu, eu am fost, de fapt, fratele mijlociu. Am mai avut un frate, mai mic decât mine…
El trebuia sa fie căpitan, dar a fugit şi, atunci, tata m-a chemat pe mine înapoi…
Băiatul auzea pentru prima dată aceste lucruri.
— Cum aşa? Dar nu mi-ai spus nimic despre asta până acum. Şi de ce a fugit fratele tău?
X

Nea Costache oftă din nou.


— Dar cine ştie? Probabil că l-a smintit comoara… A luat din ea cât a putut duce şi a
plecat încotro a văzut cu ochii. De atunci, n-a mai auzit nimeni nimic de el…
Băiatul tresări din nou.
— A luat din comoara de la far?
— Da.
— Şi n-a lăsat un bilet sau vreo explicaţie?
Nea Costache răspunse sec:
— Nu.
Cei doi mai rămaseră tăcuţi pentru un timp, apoi nea Costache adăugă:
— N-a lăsat decât o lampă de petrol spartă, lângă comoară. Atât a găsit tatăl nostru în
dimineaţa când a dispărut el: uşa de la comoară lăsată deschisă şi o lampă de petrol spartă pe
caldarâm.
Tânărul se încruntă.
— Dar nu înţeleg…
— Nimeni n-a înţeles…
Zgomotul valurilor care se loveau de dig răsuna cu putere lângă cei doi. Într-un mod
neînţeles, lui Radu i se păru că tatăl său ştie despre acel incident mai multe decât doreşte să
spună.
— Într-o zi se va întoarce, să-şi aducă şi el contribuţia la comoara noastră… El ştie că are
datoria asta. Ca fiecare dintre noi, de altfel. Indiferent cum a plecat, a luat din ea, deci trebuie să
pună peste.
Cei doi rămaseră tăcuţi o vreme, ascultând glasul mării, apoi tatăl continuă:
— Oricum, la început nu o să fii singur, vei fi la fratele meu mai mare, unchiul tău, şi el
va avea grijă de tine şi te va îndruma o vreme.
Băiatul nu răspunse nimic.
— E bine că te duci, aşa trebuie, să-ţi faci un rost… Dar, la plecare, vei lua cu tine
comoara noastră. Ea te va ajuta să treci de primejdiile ce-ţi pot apărea în cale. Este de mare
preţ… Toţi cei care pleacă o iau cu ei.
Băiatul tresări din nou.
— Dar nu înţeleg ceva… Dacă s-a tot luat din ea, nu s-a terminat?
Tatăl pufăi iarăşi din pipă.
— Nu, nu s-a terminat. Ea a plecat, dar a rămas şi pe loc. A plecat cu fiecare din cei care
s-au dus în lume, dar a rămas aici şi a crescut necontenit…
Băiatul nu înţelegea nimic din ce vorbea tatăl său. Nu ştia cum era posibil ca ceva să
plece, dar să şi rămână, şi să mai şi sporească, deşi se tot ia din acel ceva… Nea Costache păru că
X

îi înţelege mirarea:
— A sporit necontenit pentru că toţi cei plecaţi au contribuit s-o mărească. Şi tu vei face la
fel, este datoria ta să şi adaugi peste ce-ai luat. Când vei ajunge aproape de sfârşitul vieţii tale, va
trebui să te întorci aici şi să dai fratelui tău cel mic, care atunci se va ocupa de far în locul meu,
contribuţia ta la sporirea comorii noastre.
Brusc, în mintea băiatului străfulgeră o imagine din copilăria sa, pe care, până atunci, nu
şi-o mai amintise niciodată. El era foarte mic, fraţii lui probabil nici nu erau născuţi la acel
moment când, la bunicul său, care pe atunci era paznicul farului, venise un alt bărbat în vârstă,
mult mai în vârstă chiar şi decât bunicul. Îşi amintea cum acel bărbat i-a înmânat bunicului câteva
săculeţe micuţe în care era ceva ce el, copilul, n-a putut vedea. Iar bunicul a intrat cu ele în turnul
farului şi, după câteva minute, a ieşit cu mâinile goale. Şi îşi mai amintea cum, mai apoi, bărbatul
acela bătrân îi dăruise şi lui o jucărie mică de pluş, un ursuleţ, care probabil încă mai putea fi
găsit prin cutiile din podul casei lor. Acum îi era clar că acel bătrân nu putea fi decât fratele mai
mare al bunicului… I se păru că lucrurile încep să capete sens. Era logic, în cele din urmă. Dacă
toţi strămoşii lui plecaseră cu câte o parte din comoară şi mai apoi adăugaseră ceva mai mult
decât ceea ce luaseră, era cât se poate de normal ca, în timp, comoara să fi crescut.
— Hai să mergem înăuntru, zise nea Costache, întrerupându-i brusc şirul gândurilor.
Mâine dimineaţă, după ce mâncăm, mergem la comoară, să ţi-o arăt.
Paznicul farului îşi stinse pipa, care mai fumegă vreme de câteva secunde, apoi cei doi
intrară în casă. În urma lor, marea continuă să vuiască uşor şi vântul să bată dinspre nemărginirea
de apă.
*
A doua zi, după micul dejun, paznicul farului mulţumi nevestei sale pentru masa
îmbelşugată pe care le-o oferise, o lăsă să vadă mai departe de treburile gospodăriei, iar el
împreună cu fiul lor cel mare ieşiră din casă şi se îndreptară spre far. Era o dimineaţă frumoasă şi
soarele deja urcase binişor pe cer. Apa mării scânteia în lumina acestuia până departe, în zare,
transmiţând reflexii strălucitoare spre cei ce se încumetau să o privească.
Radu mergea lângă tatăl său, fără să scoată o vorbă. Nu voia să recunoască nici măcar în
sinea lui că ar fi emoţionat, deşi un mic tremur, pe care-l simţea în tot corpul, îi întărea senzaţia
aceasta, oarecum bizară pentru el. Oare cât de mulţi bani avea să vadă acolo? La plecare avea să
îi primească el pe toţi? Şi va şti oare să-i chivernisească bine, când va ajunge cu ei la oraş?
Toate aceste gânduri dansau prin mintea tânărului atunci când cei doi ajunseră în faţa uşii
celei mari de metal, de la intrarea în far. Nea Costache se opinti o clipă şi o deschise. Intrară în
turn şi începură să urce treptele reci de piatră. Zgomotul ritmic al paşilor fugea spre toate
cotloanele, se lovea de pereţi şi se întorcea la ei sub forma unui ecou discret. La capătul a
cincizeci de trepte, paznicul farului se opri în faţa unei alte uşii grele şi ferecate. Scoase din
buzunarul vestei o cheie masivă de fier. Privind-o, Radu se întrebă în mintea lui cu privire la locul
în care tatăl lui o ţinea ascunsă, căci el nu o mai văzuse niciodată până atunci. Bărbatul introduse
cheia în broasca uşor ruginită, o roti de două ori, se auzi un zgomot înfundat şi, apoi, uşa se
X

deschise.
— Hai!
Cei doi intrară înăuntru.
Era o cameră circulară, cu pereţii de piatră. Pe partea opusă locului prin care intraseră cei
doi, se afla o fereastră destul de mare, care lumina întreaga încăpere. Lângă fereastră, se puteau
vedea o masă simplă de lemn, pe care era aşezat un singur obiect, o lampă cu petrol. Băiatul
tresări. Lângă masă se afla un scaun de lemn, iar dincolo de scaun, în partea dreaptă, pe perete,
era atârnată o oglindă ce părea un pic cam veche şi îmbătrânită. Iar în stânga mesei se afla, de
bună seamă, comoara.
— Îndrăzneşte!
Auzind vocea tatălui său, Radu făcu câţiva paşi şi se apropie, ca să vadă mai bine. Lipite
de zidul de piatră, într-o ordine aproape desăvârşită, se aflau o mulţime de săculeţe micuţe,
aşezate unul peste altul, pe mai multe coloane.
Băiatul se întoarse şi privi spre tatăl său, care rămăsese în dreptul uşii.
— Asta e comoara?
Paznicul înclină din cap. Băiatul privi din nou spre acele săculeţe. Se mai apropie un pic
şi le numără, erau cincisprezece rânduri şi pe fiecare dintre ele stăteau suprapuse, unul peste altul,
aproximativ câte zece săculeţe. Toate aveau aceeaşi formă şi păreau a avea în interiorul lor acelaşi
tip de obiect.
„Lingouri de aur sau de argint, altceva nu pot fi” gândi Radu.
Se întoarse către tatăl său.
— Şi le voi lua pe toate cu mine sau doar o parte din ele?
— Le iei pe toate, băiatule. Toate vor pleca împreună cu tine.
Radu simţi un uşor tremur pe şira spinării. Bucuria pe care o încercase cu câteva secunde
înainte părea că se transformă, brusc, în apăsare.
„Cum să duc cu mine o asemenea avere?”
Se întoarse din nou spre tatăl său.
— Dar nu e prea mult?
— Nu, nu este deloc prea mult. Este ceva fără de care nu poţi pleca. Eu nu te voi lăsa să
pleci dacă nu le vei lua pe toate cu tine.
Radu se încruntă.
— Pot să mă uit la ele?
— Da, acum chiar trebuie să te uiţi la ele.
Băiatul mai făcu câţiva paşi şi se apropie de stiva de săculeţe. Întinse mâna şi îl luă pe cel
mai apropiat. Tresări. La dimensiunea pe care o avea, se aştepta să fie ceva mai greu, indiferent
că înăuntru ar fi fost aur sau argint. Îi desfăcu încet nodul de sfoară, introduse mâna în săculeţ şi
tresări din nou. Scoase obiectul afară. Era un caiet. Un caiet gros, cu coperte de carton. Se
X

încruntă şi privi spre tatăl său.


— Ce-i asta?
— Asta, băiatule, este memoria familiei noastre.
Băiatul privi spre stiva de săculeţe.
— În toate săculeţele sunt numai caiete?
— Da, băiatule, în fiecare săculeţ este câte un caiet. Te aşteptai la altceva?
Băiatul rămase tăcut. Surpriza era totală. Apoi deschise caietul pe care îl avea în mână.
Paginile erau umplute cu un scris mic, dar citeţ. Părea un fel de jurnal.
— În ultimii două sute şi ceva de ani, toţi oamenii din familia noastră, bărbaţi şi femei,
ajunşi la o anumită vârstă şi-au scris povestea propriei lor vieţi. Un strămoş de-al nostru, care era
aici paznic la far, când a învăţat să scrie, a hotărât că asta este comoara pe care trebuie să ne-o
lăsăm unii altora, din tată în fiu, cât o exista familia noastră. I-a învăţat pe copiii lui să scrie şi le-
a cerut să facă acest lucru, să-şi aştearnă viaţa pe hârtie pentru ca experienţa lor să rămână spre
învăţătură celor care vin după ei.
Băiatul ridică privirea spre tatăl său.
— Şi voi pleca cu toate aceste caiete după mine?
— Nu, caietele vor rămâne aici, dar, până când va veni vremea să te duci, în anul acesta
care a mai rămas, tu le vei citi pe toate. Şi aşa, atunci când vei merge la oraş, ele vor fi cu tine.
Băiatul se încruntă un pic.
— Dar la ce-mi foloseşte să ştiu ce au trăit strămoşii mei? Erau alte vremuri, alte
obiceiuri…
— Îşi foloseşte foarte mult, băiatule.
— De ce?
— Pentru că sufletul omului nu se schimbă de la o epocă la alta. Şi ca să fii avertizat…
— Avertizat? Cu privire la ce?
— Cu privire la faptul că viaţa este ceva ciudat. Ea nu este aproape niciodată aşa cum
speră omul că va fi. Tot timpul se întâmplă lucruri care sunt altfel decât gândim noi. Şi, de aceea,
este bine ca cei tineri să ştie, ca să poate trece cu bine prin toate încercările… Strămoşii noştri au
trecut în caiete ce au trăit şi ce au simţit, cum au gândit despre toate câte au făcut sau li s-au
întâmplat… Vei învăţa din experienţa lor cum să treci cât mai bine prin viaţa care te aşteaptă.
Băiatul rămase tăcut câteva momente, cântărind din ochi mulţimea de săculeţe.
— Deci asta am de făcut? Să citesc toate caietele astea?
— Da, şi bine ar fi să începi chiar de azi, chiar de acum, de fapt.
Paznicul farului scoase dintr-un al doilea buzunar al vestei o altă cheie, ce părea identică
cu cea folosită mai devreme, şi i-o întinse băiatului.
— De azi şi până pleci, ai şi tu acces nelimitat în această încăpere. Îţi faci programul de
X

citit cum vrei, dar să ştii că, o dată pe săptămână, va trebui să-mi spui ce caiete ai citit şi eu te voi
întreba din ele.
Băiatul tresări.
— Le-ai citit şi tu pe toate?
— Bineînţeles, le-am citit de mai multe ori pe fiecare.
Radu privi din nou spre stiva de săculeţe. Nea Costache continuă:
— Cel mai bine ar fi să stai aici şi să citeşti, dar, în tot cazul, dacă simţi nevoia, poţi să şi
ieşi. Iei cu tine câte un singur caiet, niciodată mai mult de unul, ai înţeles?
Băiatul aprobă din cap.
— Citeşti unde doreşti, doar că nu te vei despărţi niciodată de caietul luat, pe care ai
obligaţia să îl aduci întotdeauna înapoi. Ţine cont că fiecare caiet este o comoară care nu e a ta, ci
a celor care vin după tine. Înţelegi asta?
Din nou, Radu arătă că a înţeles printr-o înclinare a capului. Nea Costache continuă:
— Atunci, dacă ai înţeles, eu o să mă duc la ale mele. Te las aici, cu această comoară a
noastră. Timpu-i scurt. Fă-ţi un ritm în aşa fel încât să le termini pe toate în unşpe luni. Mai bine
să fie treaba gata mai devreme, decât mai târziu… Şi nu uita să încui uşa cu cheia, de fiecare dată
când pleci de aici.
Căpitanul farului îl mai privi pe băiat timp de câteva clipe, apoi se întoarse şi ieşi din
încăpere.
Radu rămase o vreme nemişcat în mijlocul camerei. Părea că nu se poate hotărî cu privire
la ce avea de făcut. În cele din urmă însă se îndreptă spre măsuţa de lemn şi lăsă caietul pe tăblia
acesteia. Apoi verifică lampa. Constată că aceasta avea suficient petrol cât să poată citi şi în
timpul nopţii, dacă l-ar fi prins întunericul acolo. Apoi, privirea îi alunecă spre oglinda de pe
perete şi se apropie de ea. Îşi privi chipul timp de câteva clipe şi zâmbi. Văzu cum îi zâmbeşte şi
imaginea lui reflectată în geamul oglinzii. Se întoarse spre masă, se aşeză pe scaunul de lemn,
mai aşteptă câteva momente, apoi păru că a luat decizia. Luă caietul, îl deschise la prima pagină
şi începu să citească.
Era istoria vieţii fratelui unui stră-străbunic de-al său, frate care fusese hangiu într-unul
dinttre satele din apropiere. Rândurile se perindau prin faţa ochilor lui cu mare rapiditate şi, tot
aşa, şi paginile. Află din cele scrise acolo că acea rudă îndepărtată fusese, după propria sa
descriere, un om mândru şi aspru, care se însurase devreme şi făcuse vreo cinci copii. Află cum,
în tinereţe, acesta lucrase într-o carieră de piatră şi cum leafa pe care o primea acolo abia îi
ajungea să-şi ducă zilele. Află cum se îmbăta cu prietenii lui la cârciumă şi cum, mai apoi,
împrumuta bani ca să poată duce de mâncare acasă… Află, mai departe, cum îl cumpărase pe
ispravnicul regiunii, cu nişte pungi de bani împrumutaţi, ca să-şi poată deschide hanul, cum
punea în vin nişte ierburi care îi menţineau gustul şi apoi îl îndoia cu apă, ca să poată vinde mai
mult, cum îşi bătea nevasta ori de câte ori aceasta ieşea din cuvântul lui şi cum a plecat cu nişte
zapcii tocmiţi de el, ca s-o ia înapoi de la rudele unde aceasta se refugiase de frica lui, şi cum,
X

acolo, fusese la un pas de a incendia casele acelora şi câte şi mai câte…


După un timp, observă că cititul devine mai dificil şi ridică ochii din caiet. În jurul lui
începea să se întunece.
„Când s-a dus oare ziua?”
Era pentru prima dată în viaţa lui când se confrunta cu trecerea fulgerătoare a timpului. Se
ridică, puse caietul în săculeţul lui şi, ţinându-l pe acesta sub braţ, ieşi din cameră. Trase uşa după
el, roti de două ori cheia în broască şi o luă pe scări în jos. Coborî cele cincizeci de trepte mari şi
ieşi din turnul farului. Afară se întunecase deja binişor. Se grăbi spre casă şi ajunse în pragul uşii
exact când ultima urmă de lumină se stingea şi noaptea devenea stăpână.
*
A doua zi dimineaţă, Radu tresări prin somn şi se trezi brusc. Visase ceva agitat, dar nu-şi
mai amintea ce anume. Constată că zorile abia se arătaseră şi cei din casă încă mai dormeau. Se
gândi să mai aţipească şi el, dar, după câteva clipe, îşi aminti ce avea de făcut şi sări direct în
picioare. De mult nu mai simţise o asemenea nerăbdare. Se spălă rapid, se îmbrăcă şi în câteva
minute era gata de plecare. Se îndreptă spre ieşire, dar, odată ajuns lângă uşă, fu surprins să
găsească acolo, gata pregătite, un pachet cu mâncare şi o sticlă cu apă. Înţelese imediat gândul
mamei sale. Aşeză într-o desagă, lângă săculeţul în care se afla caietul, apa şi merindele pregătite,
apoi deschise uşa şi ieşi.
O luă în direcţia farului dar, odată ajuns lângă el, îl ocoli şi se deplasă prin dreapta
acestuia. Străbătu în viteză o porţiune lată de plajă, până ce ajunse într-un golf micuţ, îngust, ştiut
numai de el, înconjurat de bolovani mari de piatră, care ieşeau din mare. Se aşeză pe unul dintre
ei şi, fără să mai facă nimic altceva, scoase rapid caietul din desagă, îl deschise şi începu din nou
să citească, sorbind cuvânt după cuvânt. Viaţa rudei sale îndepărtate reîncepu să se deruleze în
faţa ochilor lui, rând după rând şi pagină după pagină.
Dintr-odată, constată că a ajuns la ultima filă. Istoria tumultuoasă a hangiului se
terminase. În secunda următoare, Radu simţi cum o gheară puternică îi săgetează stomacul.
Ridică privirea, se uită la soare şi îşi dădu seama că trecuse de mult ora prânzului. De fapt, era
aproape seară. Trase desaga spre el, scoase din ea merindele şi, atunci, simţi şi setea. Luă sticla, o
desfăcu şi bău pe îndestulate. Apoi începu să mănânce.
Mânca şi privea la întinderea nesfârşită a mării din faţa lui. Se simţea un pic trist, fără să
îşi dea seama de ce, apoi constată că, fără să vrea, îi zburase gândul spre viaţa agitată a unchiului
său de demult. Acel om strânsese, în decursul vieţii lui, o avere impresionantă pentru acele
vremuri, dar trăise suficient cât s-o vadă risipită în parte de doi dintre fiii lui. Din cinci copii câţi
avusese, cele două fete se măritaseră şi plecaseră cu zestrea pe care le-o făcuse şi, dintre băieţi,
doar unul se dovedise a fi om strângător şi chibzuit. În timp ce mânca, îi tot răsuna în minte
ultima propoziţie citită: „Pentru ce am strâns toate aceste lucruri, dacă ele acum s-au dus ca şi
cum n-ar fi fost?”.
Termină de mâncat şi mai rămase o vreme pe gânduri, privind spre valurile ce păreau în
acel moment mai agitate decât de obicei. Sau, cel puţin, aşa îi păreau lui. Apoi, după un timp, îşi
X

aminti că trebuia să ducă înapoi caietul şi să ia altul. Îşi strânse lucrurile, îşi scoase sandalele din
picioare şi o luă spre far agale, umblând cu tălpile goale prin apă. Asculta zgomotul mării,
bucurându-se de răcoarea care-i mângâia picioarele.
Odată ajuns lângă turn, Radu se încordă un pic şi deschise uşa masivă de la intrare, după
care apoi urcă încet cele cincizeci de trepte. Simţea în corp o oboseală oarecum neobişnuită, de
parcă ar fi muncit din greu.
„Şi totuşi n-am făcut nimic. Am stat aproape o zi întreagă cu fundul pe un bolovan şi am
citit. Atâta tot”.
Învârti de două ori cheia în broasca uşii şi aceasta se deschise. Intră înăuntru. Totul era
neschimbat. Se apropie de perete, puse caietul deja parcurs la locul lui şi luă următorul săculeţ.
Deschise şnurul şi scoase caietul cel nou. Părea identic cu primul, doar că era ceva mai gros şi
avea un scris mult mai caligrafic. Parcurse în viteză prima pagină şi înţelese că ceea ce urma să
citească era povestea sorei hangiului şi a stră-străbunicului său, deci un fel de mătuşă a lui de
foarte demult. Îl răsfoi pentru câteva momente. Ajunse la ultima pagină şi găsi acolo trei foi
desenate în creion, portretele a doi bărbaţi şi o femeie. Citi numele aflate sub fiecare desen şi
înţelese că acelea erau chiar portretele strămoşilor lui, ale celor trei fraţi: al hangiului, al stră-
străbunicul său şi al surorii lor, cea care scrisese acel caiet. Se uită cu atenţie la chipurile lor şi, în
special, la chipul hangiului, a cărui poveste tocmai o terminase de citit. I se păru extraordinar
faptul că putea asocia acea întreagă aventură de care tocmai aflase, cu un chip real, cu nişte
trăsături, trăsături care, în plus, păreau a fi ale unui om care, după privire, arăta a fi fost dur şi
inflexibil.
„Ce interesant, chipul îi confirmă tot comportamentul pe care l-a avut de-a lungul vieţii”.
Brusc, îi veni o idee şi se îndreptă spre oglindă. Voia să vadă dacă pe chipul său se
regăseşte vreo urmă din trăsăturile strămoşilor săi. Odată ajuns în faţa acesteia însă, tresări. Pe la
tâmple i se vedeau câteva fire albe de păr. Rămase câteva secunde nemişcat, privindu-şi chipul în
oglindă, apoi ridică mâna dreaptă şi o duse spre frunte, acolo unde se afla o cută, un rid lat cât
toată fruntea şi foarte pronunţat, pe care atunci îl vedea pentru prima dată. În încăpere deja
începuse să se întunece şi propria sa imagine reflectată în oglindă devenea neclară.
Ca străfulgerat de un gând subit, se suci pe călcâie şi ieşi din cameră. Suci de două ori
cheia în broască şi o luă rapid pe scări în jos. Străbătu în viteză distanţa dintre far şi casa
părinţilor săi şi, odată ajuns acolo, se opri direct în camera lui. Aprinse lumina şi se uită în
oglindă. Dintr-odată, răsuflă uşurat. I se păruse. Nici o cută nu-i brăzda fruntea şi nici un fir de
păr alb nu-i ieşise pe la tâmple. În seara aceea adormi liniştit, gândindu-se plin de curiozitate la
povestea stră-stră-mătuşii sale pe care avea să o citească.
*
A doua zi, valurile păreau un picuţ mai agitate decât în ziua precedentă, dar asta nu-l
deranja câtuşi de puţin. Se aşeză comod pe bolovanul cel mare care, în bătaia soarelui de
dimineaţă, deja se uscase după fluxul din timpul nopţii, şi scoase uşor caietul din săculeţul lui. Îşi
promise lui însuşi că nu va mai sta toată ziua nemâncat, şi că va face pauze o dată la câteva ore,
X

ca să nu-l prindă iar seara cu desaga plină de mâncare.


Şi începu să citească. Din nou. Cuvânt după cuvânt, rând după rând şi pagină după pagină.
Povestea femeii era un pic diferită de cea a fratelui său, pentru că toate întâmplările relatate erau
însoţite de foarte multe păreri şi impresii ale celei care îşi istorisea viaţa. Află, astfel, despre
visurile de adolescentă ale stră-stră-mătuşii lui; despre cum şi-a fi dorit ea să devină pictoriţă, dar
a trebuit să accepte că urma să devină soţie; despre prima ei iubire, despre cum acel băiat cu care
se logodise în secret fusese luat la oaste şi nu se mai întorsese niciodată; despre o altă iubire pe
care avut-o câţiva ani mai târziu pentru un vecin dintr-o localitate apropiată care însă, după un
timp, a luat-o de nevastă pe alta; despre căsătoria ei cu un bărbat avut, care îi făcuse patru copii şi
care o înşela cu slujnicele pe care le aveau prin casă; despre cum a crescut pe lângă casa ei şi
copiii acelor slujnice răbdând în tăcere gândul că aceia sunt copiii bărbatului ei; despre cearta ei
dintotdeauna cu o verişoară cu care de mică avusese râcă şi zavistie şi cu care nu se putea împăca
defel; despre cum încerca să pară indiferentă la toate bârfele lumii care vorbeau pe seama ei câte-
n lună şi stele şi înfloreau şi ziceau despre ea şi ceea ce nu era adevărat măcar; despre cum băiatul
ei cel mare a trebuit să plece la un război ce izbucnise şi, la fel cu iubitul ei din tinereţe, nu a mai
aflat nimic despre el, niciodată; despre cum una dintre fetele ei a fugit de acasă cu un ţigan şi cum
s-a întors după trei ani cu două fetiţe mici, alungată fiind de ţiganul acela căruia nu-i făcuse
băieţi; despre cum îl îngrijise cu devotament pe bărbatul ei, până în ultima clipă a acestuia, deşi
nu îl iubise niciodată cu adevărat; despre cum le-a făcut parte din averea lor tuturor copiilor şi
nepoţilor care, într-un fel sau altul, crescuseră în casa lor; despre cum unii dintre aceştia s-au
împrăştiat în lume şi nu i-au mai călcat pragul niciodată; despre cum nici în ultimul ceas nu
reuşise să se împace cu verişoara ei cu care se duşmănise o viaţă întreagă; despre cum toată viaţa
a desenat pe ascuns, ca să n-o zărească cineva şi să spună că nu se ocupă de casă, şi despre un loc
secret, în care ea pusese bine toate acele desene…
Radu termină de citit întregul caiet la capătul a trei zile în care nu mai făcu nimic altceva.
Era aproape seară, se întuneca un pic şi el se simţea aproape sleit de puteri. Marea se mişca în
talazuri uşoare. O ştia dintotdeauna, dar acum i se părea că o vede altfel. Marea părea altfel. O luă
uşor spre far, să ducă al doilea caiet la locul unde trebuia să stea. În lumina înserării valurile
înspumate căpătaseră culori întunecate.
Ajunse lângă turn şi deschise uşa de la intrare. În holul farului era aproape beznă, cele
câteva ferestruici săpate în zid fiind deja inutile la acea oră. Urcă cele cincizeci de trepte mai mult
bâjbâind, învârti de două ori cheia în broască uşii şi aceasta se deschise.
Înăuntru era deja întuneric. Prin fereastra din perete nu mai intrau razele soarelui, ci
umbrele nopţii. Înaintă cu precauţie, ajunse la masă şi, din câteva mişcări, reuşi să aprindă lampa
cu petrol. Bezna se mai împrăştie un pic, făcând loc unui joc de lumini şi umbre proiectate pe
pereţi. Se îndreptă spre stiva de caiete. Îşi auzii paşii răsunând pe dalele de piatră şi i se păru că se
află singur, la capătul lumii. Aşeză săculeţul în care se afla caietul deja parcurs şi îl luă pe
următorul. Se întoarse şi dădu să plece, când îşi aminti de ceva. Rămase nemişcat timp de câteva
clipe în mijlocul încăperii, parcă neputându-se hotărî ce să facă, apoi se îndreptă spre oglinda de
lângă masă. Îşi auzi din nou paşii răsunând pe dalele de piatră. Ajunse lângă oglindă, ridică lampa
X

la nivelul feţei şi privi. De data asta nu mai tresări, dar stătu preţ de câteva minute nemişcat,
privindu-şi propriul chip. O nouă cută îi apăruse pe frunte. Acum erau două, mari şi proeminente.
Şi, pe la tâmple, firele albe se înmulţiseră. După mai bine de câteva minute, aşeză lampa pe masă,
o stinse, ieşi din camera de piatră şi închise uşa în urma lui. În ciuda întunericului aproape
complet, coborî în viteză cele cincizeci de trepte şi ieşi afară.
Lumina şi căldura nopţii îl învălură într-o secundă, ca o îmbrăţişare unduitoare. Realiză
că, fără să-şi fi dat seama, înăuntru îi fusese şi frig. O luă spre casă şi, odată ajuns acolo, se opri
direct în camera lui, în faţa oglinzii. Din nou avu ocazia să răsufle uşurat, căci nici o cută nu îi
brăzda chipul şi nici un fir de păr alb nu i se zărea pe la tâmple. Adormi uşor, cu fereastra
deschisă, ascultând talazul mării ce îşi mişca neobosită valurile.
*
Radu continuă să citească neobosit, zi după zi şi săptămână după săptămână. Istoriile
strămoşilor se succedau din ce în ce mai rapid şi află printre ei negustori, brutari, cătane şi
mercenari, neveste şi gospodine, croitorese, doftoroaie, ba chiar şi un primar şi un bancher,
dimpreună cu o profesoară şi câteva moaşe. Aşa cum îi spusese de la bun început, nea Costache îl
convoca la câte o discuţie, cam în fiecare sâmbătă dimineaţa, iscodindu-l referitor la ceea ce a
citit şi întrebându-l despre ce crede el cu privire la acele istorii.
Într-una din acele zile, după ce vorbiseră aproape vreo oră despre ceea ce trăise un
strămoş care fusese zapciu, tatăl lui îi puse o întrebare la care nu se aştepta:
— Crezi că există ceva care este comun în experienţele despre care ai citit până acum?
Radu se încruntă, se gândi câteva momente, apoi zise:
— Poate că nemulţumirea să fie?
Tatăl îl privi lung şi continuă să-l întrebe:
— Adică, ce nemulţumire? Fii mai clar.
Băiatul preciză cum se pricepu:
— Păi supărarea asta de care pomenesc toţi, că lucrurile nu au fost aşa cum şi-ar fi dorit ei
să se întâmple…
Brusc tresări, căci îşi amintise de vorbele pe care tatăl său i le spusese cu câteva luni în
urmă, în ziua când îl dusese la comoară: „…viaţa este ceva ciudat. Ea nu este aproape niciodată
aşa cum speră omul că va fi. Tot timpul se întâmplă lucruri care sunt altfel decât gândim noi”.
Tatăl îl mai scrută câteva secunde, apoi îi zise:
— Da, se pare că de nemulţumirea asta nu poate scăpa nimeni, niciodată. Un om deştept a
spus cândva că cea mai scurtă istorie a lumii întregi este formată din doar trei propoziţii…
Băiatul se încruntă.
— Care anume?
— S-au născut, au suferit şi au murit…
— Cum adică?
X

Tatăl zâmbi.
— Păi aşa bine. De vreme ce nimeni, indiferent de rang sau avere, nu face excepţie de la
nemulţumirea de care ziceai, înseamnă că ea este comună tuturor oamenilor şi, atunci, aceste trei
propoziţii sunt perfect adevărate pentru toţi oamenii din toate timpurile şi din toate locurile…
Băiatul rămase gânditor o vreme, apoi întrebă:
— Şi este vreo cale de a scăpa de nemulţumirea asta?
Nea Costache oftă.
— Eu nu ştiu ce să-ţi spun… Sunt oameni înţelepţi care au spus că ar fi o cale, dar e foarte
grea…
Băiatul făcu ochii mari.
— Care anume?
Tatăl mai ezită câteva momente, apoi zise:
— Se zice că într-un singur fel poate omul scăpa de apăsarea asta: dacă reuşeşte să nu se
mai pună pe el însuşi pe primul plan.
Băiatul se încruntă.
— Cum adică? Nu înţeleg…
— Adică, dacă reuşeşti să te gândeşti mai mult la cei din jurul tău, pe care îi întâlneşti în
cale, cum să faci să le fie lor un pic mai bine, atunci vei fi mai puţin supărat că ţie nu-ţi merg
lucrurile cum ai vrea…
Radu tăcu un timp, apoi întrebă:
— Şi matale ai reuşit asta?
Nea Petrache tăcu.
Băiatul şi tatăl rămaseră o vreme pe marginea digului, unul lângă altul, privind spre marea
care strălucea în bătaia soarelui, până hăt, departe în zare. La un moment dat însă, băiatul întoarse
capul spre părintele său:
— Dar mai e ceva care se regăseşte la toţi strămoşii…
Nea Costache tresări.
— Anume?
— Speranţa. Toţi trăgeau nădejde că, într-un fel sau altul, dorinţele lor se vor împlini într-
o bună zi.
Tatăl zâmbi.
— Da, bine zici, speranţa, aşa e. Ce ne-am face noi fără ea, săraca?
*
A doua zi Radu continuă să citească cu şi mai multă râvnă. Spera cumva, în secret, că
undeva, într-una dintre acele poveşti, va întâlni un strămoş care să fi fost pe deplin fericit. Citea
cu asemenea osârdie încât, în unele zile, se întâmpla ca, de la răsăritul până la apusul soarelui, să
X

parcurgă şi câte un caiet întreg. O vreme o ţinu tot aşa, într-un fel de febră a cititului, şi aproape
că nu îşi dădu seama cum, pe măsură ce timpul trecea şi grămada săculeţilor deja parcurşi se
mărea, un fel de tristeţe difuză se aşeza peste sufletul său.
Într-o zi însă îşi aminti, în mod subit, de oglinda din camera de piatră. În seara aceea,
înainte de a pune caietul citit la locul lui şi a lua un altul, Radu trecu pentru câteva clipe şi prin
faţa ei. Surpriza lui fu destul de mare, dar totuşi nu se miră prea mult şi nici nu tresări, căci deja
înţelesese de mult cum funcţiona obiectul acela. Într-un fel, se aşteptase să vadă ceea ce vedea.
Rămase nemişcat o vreme, privind acel chip de om trecut de maturitate, aproape îmbătrânit, plin
de riduri, cu părul complet alb, în care cu greu îşi mai putea recunoaşte propriile sale trăsături. Se
strâmbă, râse, îşi ţuguie buzele, se încruntă, îşi umflă obrajii, închise un ochi, scoase limba şi
văzu cum chipul îi urmează cu greu toate aceste mişcări ale feţei. În final totuşi, după un oarecare
efort, reuşi să se recunoască pe sine însuşi în ceea ce vedea în oglindă.
„Măcar ştiu cum voi arăta peste şaizeci de ani, dacă voi mai apuca vârsta aceea” îşi zise
în cele din urmă şi ieşi din cameră. Odată ajuns acasă, ca de obicei, îşi verifică chipul în celelalte
oglinzi şi se bucură să constate că faţa lui era a lui, cea pe care o ştia, cea adevărată şi neafectată
de trecerea timpului, poate doar ceva un pic mai obosită şi, poate, un pic mai tristă.
Din ziua următoare, poveştile strămoşilor continuară să se succeadă în prin faţa ochilor
lui, dar nu la fel de repede ca până atunci. Radu se simţea obosit. Plus că nu mai avea aceeaşi
curiozitate ca la început. Într-un fel, în linii foarte mari, toate acele istorii ale înaintaşilor lui îi
păreau cumva similare. Oameni care visaseră că vor trăi într-un anumit fel, care trăiseră suficient
de mult pentru a vedea că viaţa lor s-a aşezat într-un mod cu totul diferit decât ar fi crezut că va
fi, oameni care acceptau asta mai uşor sau mai greu, oameni mai obosiţi sau mai împăcaţi, după
fire, dar niciunul, nici măcar unul, care să fi spus că n-ar avea nimic de regretat, de schimbat şi de
rearanjat în propria-i viaţă care, într-un fel sau altul, se scursese cu mai mult sau mai puţin rost…
Şi, aşa, mai trecu o vreme…
*
Mai rămăseseră cam trei luni până se făcea vremea să plece din casa părinţilor lui, când,
într-o după-amiază, nea Costache îl luă din nou deoparte şi îi dădu, pe îndelete, toate sfaturile de
care avea nevoie pentru plecare: cum să ajungă la casa unchiului său din Marele Oraş aflat în
apropiere (la care el, Radu, mai fusese doar o singură dată, în copilărie), îi arătă locul ascuns din
casă unde îl aştepta o pungă cu ceva bănuţi, ca să aibă o vreme până ce îi va găsi unchiul ceva de
lucru acolo. În plus, îi mai dădu nişte sfaturi şi îi ceru ca, în timpul care mai rămăsese până la
plecare, să se gândească la orice altceva l-ar fi putut întreba, pentru ca el, tatăl lui, să-i poată
răspunde.
Dar Radu nu mai avea nimic de întrebat. Sau, cel puţin, aşa simţea. Simţea că deja le ştie
pe toate, sau aproape pe toate. Iar dacă nu le aflase deja pe toate, restul, cu siguranţă, se afla în
acele câteva caiete care îi mai rămăseseră de citit. Ce rost avea să-l mai întrebe pe tatăl lui ceva?
*
În seara aceea Radu se duse din nou în camera de piatră a farului că să-şi ia următorul
X

caiet şi, din nou, se opri în faţa oglinzii. De data asta însă, tresări. În faţa lui se afla un bătrân în
ale cărui trăsături el nu mai recunoscu nimic. Degeaba se strâmbă, degeaba scoase limba, degeaba
râse şi se încruntă, căci chipul gârbovit rămase încremenit, cu ochii plecaţi, adus de spate şi
incapabil să mai articuleze vreo mişcare. După un timp, Radu se îndepărtă gânditor de oglindă şi
se îndreptă spre stiva de caiete. Îl puse pe cel deja terminat şi dădu să ia altul, dar, brusc, se opri.
Rămase câteva clipe nemişcat, apoi stinse lampa cu petrol, o puse pe masă, se întoarse pe călcâie
şi ieşi din camera de piatră fără să mai tragă uşa după el. Coborî scările şi ieşi din clădirea farului.
Afară, deja se întunecase de mult. Radu privi cerul, care deja se umpluse de stele, şi se
opri, pentru o clipă, să asculte murmurul mării. Luna îl privi şi ea. Clipa se prelungi, căci Radu se
aşeză pe marginea digului şi rămase acolo o vreme, singur, doar el cu gândurile lui, cu marea şi
cu stelele. Când, după o vreme, ridică ochii din spuma valurilor ce se spărgeau de dig şi se uită
spre cer, văzu ca Luna parcursese o bună bucată din traseul ei nocturn. Mai era puţin şi avea să se
facă dimineaţă.
Brusc, se ridică în picioare. Ceva, în interiorul lui, îi spunea că el poate să facă altfel decât
toţi ceilalţi. O luă în viteză spre casă.
Înăuntru, toţi ai lui dormeau. Se strecură tiptil în bucătărie, îşi puse nişte mâncare într-un
pachet, luă un chibrit, apoi trecu în camera lui şi îşi înghesui câteva haine într-un sac. Ajunse în
sufragerie şi luă din locul ascuns bănuţii pe care tatăl lui îi pregătise pentru el. Acum era gata,
gata să plece. Se opri în pragul uşii şi ascultă pentru câteva momente liniştea desăvârşită care
domnea în întreaga casă, îi binecuvântă în gând pe toţi ai lui, apoi ieşi şi trase uşa după el.
Se îndreptă în viteză spre far şi, odată ajuns acolo, urcă rapid cele cincizeci de trepte. Găsi
uşa de la camera de piatră aşa cum o lăsase, deschisă, şi intră. Prin fereastra din zidul de piatră,
razele Lunii luminau încăperea în clar obscur. Se apropie de masă, o trase mai într-o parte, spre
dreapta, luă lampa şi, cu mişcări rapide, fără nici o urmă de ezitare, vărsă tot petrolul deasupra
caietelor de hârtie aflate în săculeţele de pânză. Apoi, dintr-o mişcare, aprinse chibritul pe care-l
adusese cu el şi-l aruncă asupra lor. O limbă de foc mare, galben-roşietică, ţâşni în sus luminând
încăperea cu pete mişcătoare de umbre şi lumină. Radu se trase mai într-o parte şi privi în linişte
cum flăcările se întind şi mistuie rapid comoara familiei lui. Nu-i părea rău, ştia el că aşa este cel
mai bine.
„Fiecare om are dreptul la propria lui viaţă şi la propria lui speranţă” îşi spuse el, încă o
dată, în minte, în timp ce privea cum focul mistuie rapid caietele.
Nu dură mai mult de câteva minute. La sfârşit, pe pardoseala de piatră nu mai rămăsese
decât o mână de cenuşă care fumega…
Radu se întoarse şi părăsi încăperea. Coborî cele cincizeci de trepte rapid, ieşi din turnul
farului, trecu pe lângă casa părinţilor şi o luă pe drumul ce ducea spre Marele Oraş. În largul
mării se puteau vedea primele lumini ale dimineţii.
*
A doua zi, nea Petrache se miră un pic când văzu că, peste noapte, fiul său cel mare nu
dormise acasă. Se încruntă, dar după ce îşi aruncă o privire la locul ascuns şi văzu că banii
X

pregătiţi pentru el dispăruseră, înţelese că băiatul plecase… Îşi puse o haină pe el şi o luă, agale,
spre far.
Ajuns acolo, se încruntă din nou când văzu uşa de la intrare deschisă şi urcă grăbit cele
cincizeci de trepte. Inima îi mai tresări o dată, când văzu că şi uşa de la camera de piatră era
deschisă, dar intră înăuntru şi, în secunda următoare, se linişti.
Totul era în regulă. Caietele erau la locul lor, aranjate frumos, ca întotdeauna. Privirea îi
alunecă spre podea, văzu lampa de petrol spartă şi aruncată pe jos şi atunci înţelese pe dată ce se
petrecuse…
„A luat cât a putut duce” îşi zise bătrânul căpitan de far. „Cine ştie, poate într-o zi se va
întoarce să ia şi restul…”
Acum avea doi oameni apropiaţi inimii lui pe care îi aştepta să se întoarcă. Nu ştia când
vor veni aceştia înapoi, dar era sigur că aceasta va fi, cel mai târziu, atunci când va sosi momentul
ca să-şi aducă şi ei contribuţia la sporirea comorii familiei… Căci, de când exista comoara,
nimeni, oricum ar fi plecat, nu încălcase regula asta.
Ridică lampa de pe jos, o puse pe masă, strânse cioburile şi ieşi din camera de piatră,
trăgând uşa după el şi zăvorând-o din nou cu cheia. Ştia că avea să o mai deschidă atunci când
celorlalţi copii ai lui le va fi venit vremea să ia şi ei din comoară.
Proză

▫ Aurel Cărăşel ▫
Rugă pentru străbuni ▫
Vorbim numai acelora care au drept să audă. Noi suntem cei ce au depăşit totul. Care au
cunoscut totul. Cei care au renunţat la lucruri, la pământ şi la urmaşi, Cei care s-au eliberat de
ei înşişi, de foştii zei, de viitoarele lanţuri ale cărnii.
Suntem cei desăvârşiţi, care s-au ridicat la stele, Pentru că focurile lor ard etern şi nu
scrumesc universul. Pentru că dincolo de irisul orb al Galaxiei Există o lume minunată ce ne
aşteaptă pe fiecare. Pe toţi.
Vorbim numai acelora care au drept să audă. (Divinaţie: „Cele şapte trepte ale scării
spre Dincolo”)
Deşi are o statură de uriaş, Vasili reuşeşte să se strecoare cu abilitate printre tomberoanele
ruginite, înalte cât un stat de om, fără să le clintească din înţepenirea lor de secole. Apoi, la un
moment dat, se opreşte în faţa unuia, îl saltă dintr-o smucitură şi îl pune pe umeri. Mă întreb ce
anume îl determină să îl aleagă exact pe acela, deoarece ar fi putut să-l ia pe oricare altul, chiar de
la începutul unui rând, fără să mai depună efortul deplasării în interiorul cvartalului.
De pe margine, Gherli îi face semn cu mâna dreaptă, ridicându-şi degetele boante în
soare, iar Averian fluieră admirativ, scuturându-şi coama blondă. Vasili se întoarce, legănându-se
sub greutate. Muştiucul măştii de filtrare îi atârnă, în apropiere de colţul gurii. Boabele de
sudoare îi alunecă pe faţă şi se pierd în culoarea neagră a costumului, dar nu poate să facă nimic
X

pentru a-şi şterge fruntea, pe jumătate acoperită de casca din cauciuc.


Semănăm, până la un punct, cu nişte scafandri din Era Veche. Costumele de protecţie ale
Serviciului Public Utilitar sunt ca acelea ale scufundătorilor – dintr-o fâşie turnată de policarbon,
strâns mulată pe corp, cu cască, ochelari şi mască-filtru ataşate. Lipsesc numai manometrele de
presiune şi labele de gâscă.
Vasili se apropie gâfâind de robotul manipulator şi aşază tomberonul cu grijă, între
chingile desfăcute. Acesta îl ridică, la rândul său, îl răsuceşte şi îl depune aproape fără zgomot în
cuva imensului container. Totul se face sub supravegherea atentă a ochiului fixat pe stâlpul din
intersecţie. Nimeni nu are voie să greşească. Materiale radioactive sau chimicale naşpa de tot se
pot găsi în orice cuvă îmbătrânită, gata să se risipească pe sol. Şi atunci… ei bine, atunci totul s-a
sfârşit. Marcatorii cinetici vor sări din husele protectoare şi vor încinge locaţia cu lanţuri
invizibile, dar imposibil de depăşit. Ghinioniştii vor rămâne înăuntru, până la sosirea echipelor de
intervenţie. Din câte ştiu, nimeni nu a văzut vreodată o astfel de echipă la lucru. Ciudat, nu?
Ne ridicăm, instinctiv, privirile către soare – pare că a ajuns mai devreme ca de obicei în
crucea bolţii. Poate că e o iluzie, datorată căldurii, care scoate perdele subţiri de aburi din
maldărele de gunoi, aruncate în gropile de putrezire. Ori poate că nu. Stăm pe treptele de beton
ale unui bloc părăsit, la umbra încinsă a acoperişului scării. Picături negre de smoală se preling
prin crăpături şi alunecă în aţe lungi către sol. Ne dau târcoale, cu insistenţă, roiuri supărătoare de
muşte mari, verzi. După un timp, se îndepărtează către mijlocul cvartalului alcătuit din corpurile
dărăpănate ale blocurilor dispuse în formă de pătrat.
— Eu zic să lăsăm totul baltă şi să ne cărăm dracului de aici.
Averian îşi scoate filtrul, apoi, fără să ne privească, îşi răsuceşte o ţigară pe genunchi.
Foiţa nu vrea să se lipească, dar el insistă, apăsând cu putere în ea. Fire de tutun se împrăştie pe
jos.
— Scârţari nenorociţi, n-au lăsat nimic la podină.
Podina este banca ilegală de plăţi a Cartierelor. Locul unde comitetul de locatari lasă plata
cotidiană pentru diferite servicii făcute de Administraţia centrală: transportul de alimente, poşta,
gunoiul, serviciile de canalizare… De când prima astronavă a Uniunii de Nord-Est a pornit spre
Norul lui Oort, iar gunoaiele au devenit plaga societăţii, există o plată externă, cum îi spunem
noi. Un ban în plus pentru executarea unui serviciu ireproşabil, nu pentru cel de mântuială pe
care-l impune canonul. Şi cel mai bine plătit dintre toţi utilitariştii este gunoierul.
— Nişte nenorociţi! pufneşte Vasili, apropiindu-se din dreapta. Nu le luăm decât un singur
tomberon. Lasă-i să pută, ca un hoit, în mijlocul oraşului. Mergem direct în Cartierul Opt. Avem
o solicitare încă de acum două zile.
Ne urnim cu părere de rău şezuturile de pe piatra călduţă. Râdem de Averian care s-a
pocnit cu scăfârlia de o bară de metal ieşită pe neaşteptate dintr-un zid. Acesta înjură şi-şi pipăie
cucuiul peste cauciucul căştii. În cele din urmă, izbucneşte şi el în râs şi se caţără pe platforma
din spate a utilajului. Îi urmăm exemplul şi ne înghesuim pe banchetele tari, din plastic ranforsat
cu carbon, care ard sub noi ca dracul. Vasili se urcă în bula minusculă a cabinei, situată pe partea
X

opusă, şi matahala pe 24 de roţi porneşte cu un scârţâit prelung.


Curentul fierbinte ne mângâie porţiunile de piele neacoperite de costum: fâşii din obraz,
ceafa şi mâinile. Ne sprijinim bine de bara de susţinere, deoarece autostrada cu opt benzi este
presărată la tot pasul cu diferite obiecte şi resturi, azvârlite pe ferestrele blocurilor zârie-nori care
o mărginesc de-o parte şi de cealaltă. Din când în când, maşina se cutremură, cabrează din toate
componentele ei metalice şi ne azvârle spre exterior, semn că Vasili, cu toată îndemânarea lui, nu
a avut cum să ocolească vreo dormeză sau vreo altă mobilă turtită de asfalt. Auzim trosnetul sec
al lemnului-carbonat care se sfărâmă, apoi înaintarea îşi reia ritmul. Uneori în faţa scărilor, alteori
în dreptul intrării în magazine, apar zeci de cadavre mumificate de soare. Cei de la Incinerări nu
mai prididesc cu treaba, iar morţii sunt lăsaţi uneori să zacă luni în şir, menţinând incredibil de
ridicat nivelul de alertă pentru molime.
Maşina virează foarte strâns, ocolind o statuie din bronz şi, lângă trunchiul unui copac
uscat, crescut într-un rond, îl zărim pe Rams, frânt în două peste un gărduleţ din nichel. Strigăm
la el cât putem de tare, însă corpul îi rămâne nemişcat. Gherli se repede şi izbeşte cu pumnul în
cuva maşinii. Aceasta îşi continuă însă drumul impasibilă şi Rams dispare din vedere, la un nou
colţ. Averian ne face semne să stăm liniştiţi şi strigă cât poate către noi că flăcăul era beat, nu
mort. Îi văzuse sticla ieşind din buzunarul hainei. Glasul său strident acoperă pentru o clipă
zgomotul infernal al motorului, apoi se stinge.
Ne aşezăm înapoi, pe banchete. Soarele toarnă peste noi valuri de flăcări topite, făcând
actul respirator un chin. Masca-filtru nu poate opri decât duhoarea pestilenţială, care îşi vâră
ghearele nevăzute aproape peste tot. Simt în ceafă apăsarea unui pumn blestemat de plumb.
Averian se ţine cu o mână de bară şi cu cealaltă numără soldii de argint încasaţi pe parcursul
primei jumătăţi a zilei. Banii lucesc asemenea unor solzi, înainte de a aluneca înapoi, în
ascunzişul protector al pungii. După dunga ivită între sprâncenele lui Averian, deduc că suma nu
este chiar mulţumitoare.
În dreptul vechii Primării, acum părăsită, încetinim şi rulăm aproape la pas. Dincolo de
treptele lungi de marmură neagră, se întinde o piaţă circulară, având în mijloc bolul de granit roşu
al unei fântâni arteziene, acum secată şi acoperită de praf. Un gardian, în ţinută de mare gală, cu
chipiul aşezat milităreşte până în dreptul sprâncenelor, împinge cu vârful sabiei câteva cutii goale
de conserve, din poteca ce se strecoară printre grămezile de gunoaie către trotuarul opus. Priveşte
îndelung după noi, clătinând din cap. Ajuns pe o porţiune de drum mai liberă, Vasili apasă pe
accelerator şi cubul masiv, cenuşiu şi fisurat al Primăriei rămâne în urmă. Focurile verzi ale
acoperişului de staniu ne urmăresc însă până departe, lovindu-ne, sâcâitoare, în colţurile ochilor.
Ajungem la Barieră. Dincolo de ea, începe contaminatul Cartier Opt şi, pentru a putea
trece, ai nevoie de hârtii speciale, parafate zilnic de Consiliu. Paşaportul nostru de acces are viza
de acum două zile. Maşina înţepeneşte brusc în faţa barieirei orizontale, vopsită în alb şi roşu,
dincolo de care oscilează ameninţătoare ţevile scurte şi groase ale mitralierelor Bremme. Din
spatele şirului de saci umpluţi cu nisip se înalţă casca unui militar din Trupele Auxiliare, care ne
face semn cu palma să ne oprim. Mănâncă ceva, nu vedem prea bine ce, şi scuipă din când în
când către noi. Din spatele ochelarilor de protecţie pare un broscoi cocoşat, umflându-şi burta, ca
X

să orăcăie cu putere.
Vasili a coborât deja, cu o geantă ponosită din piele, şi îi întinde nişte acte protejate în
folie de plastic. Îmi scot ochelarii şi militarul revine la forma sa naturală. Clatină din cap plictisit
a negaţie. Gherli se strâmbă alături şi-mi trage una cu cotul, adică fii atent, tataie, să vezi ce iese
de aici!
În stânga, chiar lângă barieră, o gheretă verde ocupă exact spaţiul îngust dintre două
clădiri. Nici n-ai crede că ar putea cineva să încapă înăuntru. Încep să pricep gestul lui Gherli: un
soldat iese din spatele sacilor şi se îndreaptă spre gheretă.
Averian şuieră ascuţit, acoperind zgomotul moale al motorului aflat în ralanti.
— Am impresia că situaţia a devenit nasoală de tot pe undeva… Aşa că după-masă am
ieşit din tură, găozarilor. Intru direct în concediu fără plată.
Soldatul vorbeşte la telefon. Iese dintre pereţii de plastic şi strigă ceva. Militarul rămas
lângă Breme-uri dă din cap a negaţie. Soarele a încins atât de tare metalul maşinii, încât ne vedem
nevoiţi să ne punem mănuşile. Suntem gata fierţi în porcăria asta de costum, însă trebuie să
recunosc că nici fără el nu ne-ar fi prea grozav.
Vasili insistă, parlamentând îndelung şi făcând gesturi largi. În partea dreaptă, la o
fereastră, a apărut pentru câteva clipe un cap. A dispărut, ca o arătare, făcând să sclipească un
ochi de geam. Din haznaua ambulantă cu care ne deplasăm, se ridică un miros greu de
fermentaţie, în ciuda tuturor absorbanţilor bacteriologici cu care este căptuşită.
În sfârşit, Vasili se întoarce spre noi şi face gestul arhicunoscut cu degetul arătător. Către
mine, de fapt. Gherli mă împunge cu pumnul în coaste, crezând că nu am observat. Înjur în gând
şi cobor în grabă scara metalică, din două în două trepte. De aproape, militarul nu mai pare atât
de respingător. E un om obişnuit, puţin cam gras, lipsit de infatuarea pe care i-o remarcasem din
maşină. Mănâncă dintr-un cârnat fiert şi scuipă coaja prea groasă, care nu poate fi mestecată.
Vasili mă pune la curent, în câteva cuvinte: maladia s-a întins în cartier peste limitele
stabilite de OMS, iar Consiliul Militar a interzis accesul. Totuşi…
Întotdeauna există un totuşi. Am învăţat chestia asta după destul de multă suferinţă şi
şuturi în fund. Aşa că mă strecor în spatele mâncătorului de cârnaţi, ocolesc tranşeea improvizată,
apoi un chioşc de ziare răstrunat şi înşfac de lângă zid un tomberon masiv însă surprinzător de
uşor, îl car spre maşină, după care refac drumul şi, la indicaţiile mâinii cu restul de cârnat, îl salt
şi pe cel de-al doilea… Este ceva mai greu şi până la autoutilitară transpir cumplit. Robotul mă
scapă de el, apucându-l cu o nesfârşită grijă, de parcă ar fi fost un bebeluş. Face o rotaţie
completă şi îl depune în container, alături de celelalte.
Bariera se ridică, mitralierele îşi pleacă nasul, iar Vasili ajunge din două salturi în cabină.
Când defilăm pe lângă ei, ne simţim nişte persoane foarte importante, în faţa cărora nu există
stavile. Şi, într-un fel, cam aşa şi este. Cine nu-şi doreşte vizita unui gunoier, în ziua de azi?
Militarul îşi recapătă aerul imparţial, de broscoi, şi salută cu două degete ridicate în
dreptul urechii. Două degete. Două ore, adică. Atât avem dreptul să rămânem în sector.
X

Le spun şi celorlalţi istoria cu contaminarea. Nu ştiu excat ce au priceput din strigătele


mele, însă Averian clatină din cap şi pronunţă ceva inaudibil.
Ne aflăm în dreptul unui teatru de vară care scânteiază alb în lumina orbitoare, în contrast
cu cele câteva hoituri de câini, împrăştiate pe iarba uscată a rondurilor. Un afiş, cu litere de-o
şchioapă, anunţă o comedie al cărei titlu, pe jumătate şters, se profilează deasupra intrării în
formă de ogivă. Un moşneag, apărut dintr-un pasaj subteran, agită disperat braţele în urma
noastră şi strigă. Sau poate că-şi urlă dispreţul.
Maşina alunecă nepăsătoare mai departe, încadrându-se pe o arteră laterală, printre două
rânduri de blocuri cenuşii, cu şase etaje şi magazine la parter. În dreptul unei vitrine mari, un grup
de bărbaţi şi de femei manevrează nişte răngi de metal, atât de concentraţi, încât nu ne aruncă nici
măcar o privire. Auzim, de la distanţă, zgomotul ascuţit al sticlei sparte. Gherli râde şi face un
gest obscen către ei. Un copil, ascuns în spatele unui stâlp de beton, azvârle cu pietre în maşină.
Tabla răsună strident şi Vasili probabil că întoarce capul pentru o clipă, deoarece maşina valsează
câteva zeci de metri pe şosea, făcându-ne să cădem unii în braţele altora.
După câteva clipe, încetinim accentuat şi abordăm o nouă curbă. Haznaua umblătoare se
redresează. Gherli bombăne, îi văd mişcările fălcii de jos. Pătrundem pe o stradă mărginită pe de
o parte de un parc frumos, cu statui ciudate, ridicate pe socluri din aramă. Înţeleg ce voia să spună
militarul mâncător de cârnaţi prin sector izolat. Două elicoptere hârbuite apar din celălalt capăt al
străzii, grăbindu-se în direcţia noastră, la 30 de metri deasupra solului. Împrăştie prin duzele
groase de pe burtă jerbe de spumă albă, dezinfectantă. Cunoaştem de mult timp porcăria asta,
asemănătoare zăpezii fleşcăite, care are proprietatea de a pătrunde prin piele direct în sânge şi de
a ucide aproape instantaneu. Şi fără remuşcări.
Arăt înspre ele cu degetul şi ne punem rapid la adăpost. Sărim în cuvă şi ne vârâm în
tomberoanele goale, rezemate de perete. Braţul robotului se leagănă ameninţător chiar deasupra
mea. Aud plesnetul jetului de spumă pe tablă şi mă cutremur fără voie. Drăcia asta nu se
evaporează decât peste vreo zece zile şi izolează complet oamenii în locuinţele lor.
Îmi dau seama că maşina a încetat să se mai mişte, aud bătaia egal monotonă a motorului
în ralanti. Scot capul la lumină, odată cu Gherli. Acesta se uită deznădăjduit la spuma crescută
până dincolo de genunchi. Deocamdată nu e nici un pericol, cizmele sunt prinse etanş de costum.
Apare şi Averian, care scuipă scârbit muştiucul măştii. Îşi scutură cu palmele înmănuşate resturile
căzute pe umeri în interiorul tomberonului. Mormăie şi terciuieşte cu picioarele, fără nici o grabă,
spuma albă.
Semnalul sirenei izbucneşte fără veste, în două icnete scurte. Vasili ne întreabă dacă totul
este în ordine. Ne căţărăm pe scara metalică şi ieşim pe platforma exterioară, devenită albă şi ea.
Bat cu pumnii în tabla din spatele cabinei şi haznaua porneşte încet, căutând asemenea unui orb
locurile cele mai bune pentru înaintare, prin stratul de spumă.
După câteva zeci de metri, maşina înţepeneşte din nou şi aproape că mă dau cap în cap cu
Gherli. Privim în jur. Ne aflăm într-o parcare, alături de caroseria ruginită a unui automobil
răsturnat într-o rână. În faţă, se vede clădirea masivă a Muzeului, cu acoperişul din olane roşii.
X

Îmi amintesc, fără să vreau, că nu l-am vizitat niciodată, atâta timp cât funcţionase.
Vasili coboară din cabină şi strigă să ne grăbim. Sărim de pe platformă. Elicopterele nu au
ajuns încă pe strada asta. Alergăm. Averian se împiedică. Îl aud cum înjură de toţi sfinţii.
Ajungem lângă grilajul înalt care înconjoară clădirea. Vasili strigă de câteva ori şi, în cele din
urmă, suflă în fluierul atârnat la gât. O uşă se deschide în spatele unor viţe groase de iederă
uscată. Iese un bătrân înalt, cu o pălărie caraghioasă pe cap. Are patru colţuri şi patru ciucuri
negri.
— Custodele, şopteşte Vasili. Şi, pentru că ne uităm miraţi la el, adaugă: Şefu'!
Grilajul se desface căscând o poartă largă către curtea aşternută cu pietriş. Bătrânul ne
conduce spre uşa prin care ieşise. Vasili îmi face semn să rămân de şase şi îmi întinde fluierul. Mă
strâmb înciudat: am mai pierdut o ocazie de a vedea Muzeul…
Mă aşez pe o bancă din apropiere şi privesc cu atenţie în jur. Nu mişcă nimic. Dincolo de
grilaj, în partea opusă celei din care veniserăm, se zăresc turlele înalte ale unei biserici. Mă
chinuiesc, o vreme, să îmi amintesc cum se numeşte, apoi renunţ. Cerul este transparent, aproape
alb în tărie. Nici o pasăre, nici o insectă nu îi tulbură undele neclintite. Până şi vântul tace. Simt
cum, cu tot sistemul său refrigerator, costumul ia foc pe mine.
Aş vrea să văd câţiva trecători pe stradă. Imposibil! Abia după orele 20:30, Reţeaua de
Trafic îşi va revărsa în valuri groase încărcătura umană. Oricum, nu aici, în sectorul contaminat.
Uşa se izbeşte de perete şi în cadrul ei apare Averian, care păşeşte în faţă cu umerii
cocoşaţi. Mă mai uit o dată în jur: nimeni. Apoi Averian iese din umbră şi ceilalţi doi se opresc, la
rândul lor, în prag. Poartă pe umeri un coşciug uriaş, greu, din plumb.
— Ce-i asta? întreb prosteşte.
— Un sarcofag! şuieră Vasili. Un astronaut, din cei vechi. Lasă admiratul şi pune laba!
Pun umărul. E greu ca naiba. Oricine ar fi mortul ştiu că atârnă, nu glumă. Până la maşină
nu e mult de mers, însă am senzaţia că drumul nu mai vrea să se sfârşească.
— Dar noi? se plânge Gherli şi îmi povesteşte întretăiat câte scări a urcat şi a coborât, câte
coridoare a luat în piept…
— Erau pe acolo şi nişte muieri tare faine! îmi face el cu ochiul şi râde.
— Unde?
— Pe ziduri, râgâie Gherli. Pictate, mă, ce-ţi închipuiai? Ca nişte poze.
Ajungem. Vasili fixează braţul mobil şi robotul saltă cu uşurinţă sarcofagul, aşezându-l
alături de tomberoane. Apoi Vasili şi Averian pleacă împreună cu bătrânul cu pălărie caraghioasă.
— Mai au de luat nişte amfore, explică Gherli, în timp ce-şi şterge sudoarea cu dosul
palmei.
Îmi povesteşte ce au văzut prin muzeu. Face cum face şi ajunge iar la femei. Râde
libidinos şi mângâie prin aer forme nevăzute.
Se întorc cei cu amforele: două vase pântecoase, înalte, cu baza în formă de pâlnie. Le
X

aşezăm cu grijă pe platformă. Bătrânul se agită, rugându-ne cu lacrimi în ochi să nu le lovim.


Ne aşezăm la locurile noastre. Vasili se apropie de scară şi îi întinde lui Averian un pumn
de bani. Bătrânul a intrat în curte şi ne priveşte de dincolo de gard. Din când în când îşi şterge
ochii cu o batistă albă.
Maşina porneşte încet, apoi accelerează. Averian anunţă triumfător: 40 de soldi.
— O săptămână întreagă bem la „Negură-n ochi”! strigă şi îşi învârte braţele pe deasupra
capului. Ne luăm liber şi basta! Ştie el Vasili unde ne duce…
Se apropie ora trei a după-amiezii. Întind mâna şi le arăt ceasul. Am depăşit deja cu 40 de
minute termenul indicat de militarul de la barieră. Averian ridică din umeri şi înghesuie banii în
pungă. Gherli îşi suge un dintre apoi întoarce capul şi se preface că priveşte peisajul.
Străbatem în viteză drumul de întoarcere. Roţile patinează uneori pe stratul de spumă şi ne
trezim aruncaţi în bara de protecţie, când Vasili încearcă să redreseze din volan hadurghia. La o
curbă în coadă-de-rândunică, spatele maşinii alunecă într-o parte prea mult şi culcă la pământ un
stâlp din beton, care se prăbuşeşte cu zgomot surd peste o vitrină. Alături, încremenit pe burtă, ca
şi cum ar încerca să înoate, îl zăresc pe băieţelul care azvârlise cu pietre după noi, cu spuma
acoperindu-i faţa şi urechile.
Mă răsucesc şi dau drumul muştiucului măştii dintre buze. Un val acru de vomă urcă din
stomac şi vântul ia zeama aceea groasă şi o lipeşte de cuva maşinii. Averian mă bate cu palma pe
spate, înţelegător, şi îmi întinde bidonul cu alcool. Lichidul îmi arde maţele şi îmi face gura
pungă. Dar e de o mie de ori de preferat, decât ceea ce mi se întâmplase.
Ne uităm aproape tot timpul spre culoarul decupat în bolta cerului de şirurile paralele de
blocuri care mărginesc strada. Elicopterele nu-şi fac încă apariţia. În faţa teatrului, zona arată de
parcă ar fi nins de curând. Totul este acum alb şi curat, aproape strălucitor. Cadavrele câinilor
sunt numai dune de zăpadă, spulberate de vânt.
Ajungem în dreptul barierei. Aceasta însă a dispărut, la fel ca şi tranşeea improvizată.
Drumul pare liber şi gonim pe el, ca nişte apucaţi. Din când în când, sub roţi trosnesc diferite
obiecte din lemn sau din material plastic. Îi fac semn lui Gherli şi acesta râde uşurat. Averian
scoate din nou punga şi îşi vâră două degete în ea, amestecând monedele. Am scăpat.
În mai puţin de un sfert de oră ne încadrăm pe centura exterioară. Şoseaua este destul de
liberă. Maşina s-a încins în mod infernal, dar Vasili nu pare să bage de seamă. Trecem pe lângă
un bazin din beton, plin până la jumătate cu apă mâloasă. O barcă din hârtie s-a înţepenit lângă
roata ruginită a scheletului unui cărucior aruncat înăuntru.
Alunecăm de-a lungul unui şirag de trunchiuri de plop, retezate la înălţimea unui stat de
om. În spatele lor, trei clădiri dispuse în forma literei „Y”, formând un singur corp, cu 14 etaje:
Spitalul Municipal. Munţii de gunoaie şi-au înălţat creştetele până la etajul al treilea. Un drapel
alb, cu o imensă cruce roşie pe mijloc, atârnă pleoştit la ultimul etaj.
Nu depăşim bine spitalul şi înţeleg de ce continuă să apese pe acceleraţie Vasili: trecem pe
lângă două plutoane de soldaţi, care ridică ziduri din saci cu nisip. Alţii amplasează ghereta
verde, cu telefonul. Îl zăresc chiar şi pe militarul-mâncător-de-cârnaţi. Strigă ceva întors cu
X

spatele şi dă din ambele mâini. Bremme-urile, instalate numai provizoriu pe un afet de lemn,
tresaltă de câteva ori. Gloanţele ne şuieră pe lângă urechi şi se pierd în văzduh. Gherli s-a şi
aruncat la podea. Averian rânjeşte şi-i trage un şut în coaste. Râd amândoi, apoi înţeleg situaţia –
mâncătorul-de-cârnaţi nu a ţinut cu tot dinadinsul să ne loveească. A încercat numai să le ia ochii
celorlalţi.
În sfârşit, se iveşte coloana înaltă din piatră, care marchează marginea de vest a oraşului.
Dincolo de ea, avem parte de imaginea atât de familiară a dealurilor crescute din gunoaie. Maşina
încetineşte treptat. Mirosul devine încet-încet de nesuportat. Îndesăm repede în gură muştiucul
măştii, prindem nările în cleme şi tragem ochelarii izolatori. Totul devine clasic. Adică verde.
În sfârşit, luăm curba arhicunoscută, în formă de treflă. Vasili iese de pe banda şoselei şi
pătrunde printre doi pereţi perfect drepţi, din resturi. Oftăm uşuraţi şi izbim cu pumnii în benă de
bucurie. Am ajuns în lumea noastră.
Înaintăm cu prudenţă, oprindu-ne la fiecare intersecţie. Acordăm prioritate cărucioarelor
electrice care degajează coridoarele de baloturile alunecate accidental. Ne îndreptăm către Rampă
şi pătrundem pe un coridor mai lat decât autostrada rămasă mult în urmă. O maşină vine din sens
opus. Când trece prin dreptul nostru, dă drumul la sirenă. În cabina cât un pumn, în întregime din
sticlă, mustăciosul Arafat ridică degetul cel mare în sus. Îi răspunde sirena noastră, aproape
asurzindu-ne.
Oprim câteva sute de metri mai departe. Rampa este o uriaşă presă hidraulică în care se
deşartă conţinutul tomberoanelor. O placă metalică, grea de câteva zeci de tone, Rica, coboară şi
compactează deşeurile în cuburi cu latura de trei metri. După care sunt acoperite cu o reţea de
sârmă, tratată împotriva ruginei, iar gunoaiele sunt gata de depozitat. Pe un balot proaspăt
compactat stă un bărbat înalt, întors cu spatele, dirijând o activitate ce se desfăşoară pe o arteră
învecinată. Averian mă strânge uşor de braţ: e Rams. Dau din cap şi desfac clemele unuia dintre
obloanele laterale ale haznalei. Gherli lucrează la celălalt capăt. Ca din pământ, apar şi hamalii.
Se înhamă, pe rând, la tomberoane şi se îndreaptă către presă, clătinându-se sub greutate.
Vasili ne arată sarcofagul şi amforele. Ne vârâm sub coşciugul de plumb, lăsându-l pe
Averian de pază. Înaintăm repede, cu paşi mărunţi, striviţi de apăsare. Picături de sudoare ne intră
în ochi şi trebuie să clipim des pentru a înlătura senzaţia de usturime. Habar nu am ce are de gând
Vasili, nu ne spune niciodată ce aranjamente are de gând să facă. Însă tot atât de adevărat este şi
faptul că a reuşit afaceri excelente. Şi că nu ne-a prăjit niciodată la împărţeală.
Facem două coturi şi ajungem la Barăci. Nişte construcţii simple, prelungi, cu ferestre
zăbrelite. Vasili bate cu piciorul în uşa de la Nr. 7. Aceasta alunecă într-o parte şi un bărbat într-un
costum de protecţie exact ca al nostru, dar cu două trese roşii lipite pe partea dreaptă a pieptului,
apare în prag. Îi strânge mâna lui Vasili, după care se trage înapoi, făcându-ne loc să intrăm.
Pătrundem într-o încăpere cu plafon foarte coborât şi două becuri chioare aruncând o lumină
difuză de pe pereţii unde au fost fixate. Lângă pereţi, şiruri de scaune de lemn, fără spătar, sunt
ocupate de bărbaţi rigizi care ne privesc ca pe nişte obiecte. Recunoaştem câteva figuri însă nu
avem timp să schimbăm saluturi. Aşezăm sarcofagul în mijloc, apoi ne îndreptăm spatele şi ne
X

ştergem transpiraţia cu dosul palmelor.


— Amforele! ne cere Vasili.
Plecăm cu părere de rău. Înăuntru e umbră şi, oarecum, mai răcoare decât afară. Ajungem
la Rampă în câteva minute. Averian stă pe un balot şi bea cu înghiţituri mici dintr-o sticlă plată.
La celălalt capăt, Rams îi povesteşte ceva. Ne vede şi ne cheamă la el. Gherli pare că ar vrea să se
ducă însă îi amintesc de ordinul lui Vasili.
— Lasă, că ajungem noi, încearcă să mă convingă. Îşi linge buzele: Numai o clipă, te
rog…
Îl apuc de braţ şi îl trag în direcţia cuvei. Oftează şi se lasă condus fără chef. Trecem pe
lângă două cărucioare oprite în drum şi ne căţărăm pe platformă. Unul dintre şoferii cărucioarelor
înjură şi loveşte cu o rangă în acumulatorul de sub scaun. Coborâm amforele cu grijă. Apucăm
iarăşi drumul spre Barăci, ocolind din nou cărucioarele.
— Ce i-o fi apucat pe burtoşii ăia să tragă în noi?! se miră Gherli, arătându-mi găurile
făcute de gloanţe în tabla haznalei.
Dar eu ştiu că nu se miră. Se preface numai.
— E ceva putred la mijloc, zice iar, încercând vizibil să mă tragă de limbă.
Ajungem în faţa Barăcilor. La Nr. 7 batem în uşă cu piciorul, aşa cum îl văzusem făcând
pe şefu'. Uşa se deschide şi bărbatul cu trese roşii în piept ne pofteşte înăuntru, pe muteşte. Un
ventilator îşi mişcă într-un colţ paletele mari şi albe. Un curent călduţ se umflă prin încăpere, dar
nimeni nu pare să-l bage în seamă. Vasili, aşezat şi el pe un scaun, ridică în sus două degete, în
forma literei V. Lăsăm obiectele din argilă pe podea, alături de coşciugul de plumb. Ne înclinăm
tăcuţi, în semn de salut, şi ieşim. Degetele ridicate ale lui Vasili voiau să însemne că ne vom
revedea peste două ceasuri, la locul ştiut.
Mergem încet, privind prin ochelarii verzi la mormanele de gunoi verde, compactat cu
grijă şi etichetat la partea superioară cu un număr de ordine şi o literă de recunoaştere. Sunt
indicii pentru timpul de dezintegrare. Soarele şi-a mai potolit vipia, căpătând o nuanţă roşiatică.
Peste două ceasuri va fi aproape întuneric.
Ocolim un grup de cinci etichetatori care se ceartă pentru un număr de ordine agăţat
greşit. Ne găsim în dreptul unei pieţe circulare, pe circumferinţa căreia sunt aliniate mai multe
Zone-Alimentare. Gherli îmi spune să aştept. Vrea să cumpere două butelii de alcool. Pe tichet,
până va primi solda din mâna lui Averian.
— Pentru la noapte, precizează el. La foc…
Traversează cercul, în diagonală, în ţipetele exasperate ale claxoanelor cărucioarelor
electrice, care realizează la această oră un flux neîntrerupt în ambele direcţii. Către capătul
dinspre răsărit al arterei B 23, denumire pe care o citesc pe o tăbliţă agăţată chiar deasupra
capului meu, îşi fac apariţia două haznale gigantice. Înaintează încet, străduindu-se să nu perturbe
prea mult circulaţia. Mă gândesc că Vasili este singur în mijlocul atâtor necunoscuţi, în Barăcile-
Locuinţe, şi îmi vine să mă întorc la el. Semnul a fost însă categoric: ne întâlnim peste două
X

ceasuri.
Mă trezesc alături de Gherli, care flutură triumfător două sticle pline cu un lichid închis la
culoare. Deci mai are încă ceva fond de credit la Sistem. Pornim mai departe, cotind pe o cale
secundară, chiar în clipa când cele două haznale ne depăşesc, prin partea dreaptă. Sunt mai înalte
chiar decât malurile printre care înaintează cu stângăcie.
— La naiba! plescăie Gherli încântat. Astea două, da, scule! Când te sui pe ele, nu te mai
prinde mirosul din urmă.
Încă un colţ şi ne găsim în faţa Rampei. Rams a terminat de povestit şi a plecat. Averian
face pasienţe pe un balot, cu un pachet de cărţi soioase. Îl informăm pe scurt despre cele
petrecute. Ridică din umeri şi ne invită la o partidă. Rânjeşte într-un dinte, când zăreşte gâturile
sticlelor ivindu-se de sub haina lui Gherli. Şi-a tras ochelarii pe frunte şi respiră fără filtru
împuţiciunea din jur.
Jucăm fără nici un chef. Mai mult ca să avem ce face. Pierdem şi câştigăm pe rând, apoi
norocul se fixează de partea lui Averian, care câştigă zece partide la rând, lăsându-ne lefteri.
Se întunecă. Pe lângă noi alunecă silenţioase maşinuţele electrice, într-un du-te-vino fără
sfârşit, îmbucăţind înserarea cu lumina albă a farurilor.
Părăsim balotul şi ne îndreptăm către zona A. Averian îşi mângâie mulţumit punga şi ne
conduce printr-un şirag de culoare scurte, fără denumiri, iluminate numai în capete de becuri cu
azot. Mergem în tăcere, încercând să ne pregătim pentru ceea ce va urma. Gherli râgâie şi declară
brusc că va împărţi cu noi băutura. Râgâi şi eu, în semn de răspuns şi îl bat pe spate cu palma.
Întunericul a devenit negru ca smoala. Ochelarii verzi au capacitatea de a vedea prin el,
captând radiaţiile infraroşii. Şmecherii furate de la armată. Malurile de gunoi ne apar în nuanţe
variate de cenuşiu, portocaliu şi grena. Se văd până şi urmele lăsate în nisip de încălţările celui
din faţă.
Şi, brusc, ne oprim. Am ajuns. O piaţă rectangulară, având în centrul ei un arbore
maiestuos, în întregime uscat. O siluetă scheletică, de culoarea muştarului, pe ecranul minuscul al
lentilelor. Şi o placă metalică ruginită, atârnându-i între crengi: „Pista de lansare AA / Cape
Canaveral Kennedy Space Center”. O mulţime haotică s-a adunat deja în grupuri răzleţe,
mişcându-se aparent fără sens în toate direcţiile.
— Au adus şi combustibil, remarcă Gherli şi agită una din sticle, ca pe un băţ. Să îi ajut şi
eu…
Se îndepărtează câţiva paşi şi dispare în vălmăşag. Lumea continuă să sosească, valuri
dezlânate, aruncate în piaţă prin gurile înguste ale arterelor. Înaintăm cu paşi mărunţi, căutând
figuri cunoscute. Averian ţine mâna stângă în buzunar, strângând punga, cu ochii în patru.
Ne oprim în apropierea câtorva baloţi răsturnaţi. Mai mulţi inşi, în uniformă de etichetişti,
încearcă să-i ridice unul peste altul.
— Pentru o platformă, zice careva.
Punem şi noi umărul. Balotul este ridicat şi aşezat peste alţii doi. În stânga, chiar în acel
X

moment, apar primele flăcări, înaintând circular în jurul copacului. O mână mi se aşază pe umăr.
— Vasili!
Întorc capul. Pe celălalt umăr, simt mâna grea a unui necunoscut. Cineva fredonează o
melodie. Alte guri se iau după el, iar mulţimea continuă să se ordoneze, cu mare repeziciune, în
cercuri concentrice. Dansul începe haotic, paşi aruncaţi la întâmplare înainte şi înapoi.
— Ritmul! şuieră necunoscutul şi mi-l arată cu o mişcare scurtă a bărbiei pe Vasili. Ţine
ritmul!
Doi paşi înainte, trei paşi înapoi… doi paşi înainte, trei paşi înapoi… Melodia creşte din
sute de piepturi, odată cu pălălaia roşiatică. Costumele lucesc în galben şi violet. În violet şi roşu.
Doi paşi, trei paşi… Doi paşi, trei paşi…
Beţia abia instalatului ritm mă fură şi mă pomenesc cântând răguşit cuvintele ciudate ale
melodiei, în timp ce paşii aleargă fără de ştire pe cărările învăţate seară de seară, timp de sute, de
mii de nopţi.
Cercurile se strâng şi se răsfiră, ca într-o respiraţie. De parcă gunoiul din jur a devenit o
fiinţă vie, iar noi suntem plămânii ei. Focul circular creşte mereu în înălţime, făcând să se scurgă
valuri de sudoare pe feţele jucătorilor. O ceaţă subţire se aşterne peste luciul ochilor şi atunci ştiu
că melodia nu mai este o melodie, devine o rugăciune. În fiecare seară, noi, otrepele acestei lumi
de rahat, părăsiţi pe această planetă de rahat, ne rugăm LOR, demult binecuvântaţilor noştri
străbuni pierduţi printre stele, să se întoarcă acasă şi să pună ordine în viaţa aceasta. Ne rugăm să
vadă focul pâlpâitor, printre focurile veşnice ale stelelor, şi să ştie că le aducem ca jertfă gunoiul
existenţelor noastre.
Undeva către răsărit discurile străvezii ale lunii şi ale satelitului ei Bornneo aştern o
lucoare efemeră peste nesfârşitul depozit de gunoi de la marginea lumii, pregătind învierea
stelelor.
Proză

▫ Liviu Braicu ▫
Gardianul ▫
Alarma ceasului mă trezeşte de dimineaţă.
Fac ochi, mă dau jos din pat, încerc câteva mişcări de înviorare, apoi trec la duş. Fiecare
mişcare e mecanică, pură rutină. Aşa şi trebuie să fie. Automatismele sunt cele care m-au ţinut în
viaţă în ultima vreme. Şi nu doar pe mine, pe toţi cei care cred în mine. Nu, nu în sensul religios
al cuvântului. Sunt un oarecare: am un serviciu obişnuit, locuiesc într-un apartament banal, chit
că m-am zbătut o groază să-l personalizez, am o familie şi am prieteni. Sau am avut. Adică,
familia încă o am, dar nu îi sunt eu capul – vreau să zic, e vorba de părinţii şi de fratele meu,
lucru anormal la vârsta mea, când un om responsabil se aşază la casa lui. Casa o am, deşi e un
apartament, cum ziceam, iar familia mea, aia proprie, adică nevastă, eventual copii… aia a
dispărut din ecuaţie.
X

Sunt incoerent. Ştiu. E dreptul meu. E normal să se întâmple aşa. Astăzi e ziua când dau
ultima bătălie.
Mă îmbrac frumos, chit că nu contează în nici un fel pe câmpul de bătaie.
Din pură întâmplare, când am văzut întâia dată câmpul de bătaie eram tot la patru ace.
Venise ziua mea de naştere. De obicei asta înseamnă că sărbătoritul pune la bătaie nişte fursecuri,
prăjituri şi suc, colegii îl felicită, îi urează ani mulţi fericiţi, fac o chetă, cineva se duce să
cumpere un cadou oarecare, sărbătoritul e încântat de el, deşi probabil că nu-l va folosi niciodată.
Toate astea reclamă o ţinută impecabilă. Şi ţinuta mea era impecabilă, pentru că pe vremea aceea
familia – aia cu nevastă, sau măcar cu o prietenă stabilă – exista, şi eram fericit. Şi ea era la fel de
fericită. Aşa-mi imaginam eu atunci.
Da. Aveam famila mea, aia unde să pot să tun şi să fulger după placul inimii. Pe vremea
aia mi se părea o condiţie sine-qua-non: sunt în viaţă momente în care dacă nu te descarci, fie şi
pe cineva nevinovat, rişti să intri în faza numărul unu a unei nebunii sănătoase şi fatale.
Cum o fi aia, nebunie sănătoasă?
Mă rog, aşa mă înţelesesem cu prietena mea. Să trecem cu vederea micile şi chiar şi
marile ieşiri nervoase ale partenerului. Aşa credeam noi că trebuie să arate o relaţie sănătoasă.
Maşină nu aveam. (Face şi ea parte din cvartetul câştigător job-famile-casă-maşină. Unii o
văd pe locul al doilea, dacă nu chiar pe primul). Norocul meu. În ziua aceea – ziua mea, costum,
petrecere – am mers la slujbă cu o cursă locală.
(Când zic „slujbă”, iar este evident din context că nu o folosesc în sensul religios. Simt
nevoia să accentuez acest fapt – diverşi răuvoitori o interpretează într-un sens mai… psihanalitic
decât este cazul).
Norocul meu, deci. Pentru că prima bătălie a durat ceva, şi dacă foloseam maşina
proprietate personală, eram victimă sigură.
Nu, maşina nu ia parte la conflict. Nici costumul – nu aduce nici avantaje, nici
dezavantaje. Vreau să spun, dacă eram în ţinută de camuflaj n-aş fi avut nici un avantaj, iar dacă
eram gol-puşcă n-aş fi avut nici un dezavantaj.
Ţineţi minte X-COM? Eram la vârsta admiterii la liceu şi îl jucam în neştire, indiferent la
sâcâielile părinţilor. Primele două jocuri din serie mă urmăresc şi acum. Globul pământesc care se
învârtea, nava extraterestră care intra în atmosferă, locul prăbuşirii, locul unde începea fiecare
misiune… ei bine, în secunda X stăteam pe locul – inconfortabil, ce-i drept – din autobuzul care
mă ducea la sluj… la serviciu, şi în secunda X + 1 globul terestru se învârtea în faţa ochilor mei
uluiţi, cu oceane, şi continente, şi calote glaciare şi nori. Imaginea aceea feerică prinsă de
astronauţi de pe orbită – planeta noastră, unicul nostru cămin, cum să nu te simţi una cu toată
omenirea, cum să n-o iubeşti, cum să n-o aperi?
Şi în secunda X + 4 asta făceam, o apăram.
Nu, n-am sărit peste nişte momente. În secunda X + 2 toate contururile şi culorile de
continente şi aşa mai departe au dispărut. Pământul era doar o sferă cenuşie, nici măcar rotitoare.
X

În secunda X + 3 Vocea mi-a spus că dintre milioane de potenţiali luptători şi mii de candidaţi am
fost ales să apăr planeta de invazia extraterestră.
Şi în secunda X + 4 asta făceam, o apăram.
Prima bătălie n-a fost mare lucru. Chestie de reflexe, şi ceva reflexe îmi rămăseseră de la
activitatea de portar amator în meciurile de futsal – e numele oficial al fotbalului în sală, nu vă
grăbiţi să mă etichetaţi ca obsedat sexual, au făcut-o alţii şi au greşit – iar ceva coordonare mână-
ochi mai aveam din acea perioadă a adolescenţei şi tinereţii în care mă autodefineam ca „gamer
înrăit”.
În esenţă, aveam de apărat cât de bine puteam o zonă – minusculă ce-i drept – despre care
nici nu ştiu dacă era uscat sau ocean, dacă era populată sau nu, şi atunci am înţeles de ce lumea a
devenit gri în secunda X + 2, pentru ca să nu ştim ce punct al suprafeţei terestre apăr, să nu mă
blochez cumva trebuind să apăr căminul celor dragi, de pildă, aşa cum un medic n-are voie să
opereze o rudă şi un soţ nu poate depune mărturie în justiţie împotriva celuilalt soţ.
(Fac ce fac şi mă întorc la famile.)
Zona cu pricina era ţinta a numeroase obiecte extraterestre, poate bombe convenţionale,
poate bombe nucleare sau biologice, dar eu le vedeam ca pe nişte simple „ceva”-uri fără nume
care trebuiau să ajungă jos pentru a-şi atinge scopul, scop pe care eram decis să-l împiedic
distrugându-le una câte una.
Şi le-am distrus. Una câte una. N-a fost uşor. Chiar am avut nevoie de toate reflexele
posbile, şi de toată intuiţia, şi de toată logica, şi de toate raţionamentele de care eram în stare la
ora aia matinală. „Ceva”-urile învăţau repede să-şi zigzagheze traiectoriile, să se ascundă unele
pe altele, să accelereze când nu eram atent. Toată şmecheria era să înveţi mai repede decât ele.
Şi reflexele şi tot restul, bineînţeles. Importante cu toate.
Călătorul din faţa mea se speriase un pic de mormăielile mele incomprehensibile (luptam,
şi eram perfect concentrat la luptă, şi era cam greu să-mi controlez restul funcţiilor superioare,
cum ar fi vorbirea). L-am asigurat că mă simţeam perfect, lucru adevărat, de vreme ce tocmai
învinsesem în prima mea bătălie.
La sfârşit Vocea m-a lăudat. Mi-a spus că puţini reuşesc să se descurce din prima atât de
bine. M-am împăunat pentru o clipă – mă descurcasem atât de bine! – pe urmă m-am dezumflat.
Nu eram singur; un simplu debutant, cu un debut strălucit, desigur, dar mic copil în faţa
maeştrilor. Invidie. Omenească, la urma urmei. Şi dorinţă de autodepăşire. Şi mă simţeam un pic
mai bine ştiind că soarta Pământului nu se reazemă doar pe umerii mei.
(Nu, n-am fost uimit nici o secundă de cele trăite. Toată viaţa aşteptasem să fiu cineva, un
VIP, o entitate importantă în lumea asta mare. Tocmai mi se întâmplase. Nimic neobişnuit.)
Cert este că nu-mi încăpeam în piele de bucurie. Ajuns la serviciu, colegii au pus buna
mea dispoziţie pe seama fericitului eveniment. „La mulţi ani! Şi sănătate! Bravos! Ai schimbat
prefixu', mă!”. Şi fiindcă eram într-o perioadă în care, conform acelei tembele culturi corporatiste
care m-a urmărit o bună parte din viaţă, trebuia să împart cu ceilalţi atât bucuriile, cât şi
necazurile.
X

Lucrul nu-mi stă în fire. L-am făcut totuşi. Le-am povestit, plin de încântare, bătălia.
Mare greşeală.
Eh, erau totuşi nişte simpli colegi. De ce le-ar fi păsat?
Mi-am luat inima în dinţi şi i-am povestit Mihaelei. Adică prietena mea, viitoarea soţie –
aşa speram eu. Da. Mi-a râs în nas. A pus povestea pe seama alcoolului în exces.
În aceeaşi noapte a trebuit să dau a doua bătălie. Abia îmi revenisem din prima. Nu îmi
revenisem deloc din frustrarea provenită din neîncrederea celor apropiaţi.
A fost cât pe ce să mă curăţ.
Nici acum nu ştiu ce se întâmplă când pierzi o bătălie. N-am pierdut niciuna până acum.
Vocea nu a dat asemenea amănunte morbide, a sugerat doar că e bine să mergem din victorie în
victorie; să nu ne punem nicicând problema înfrângerii. Neîndoielnic că au existat şi există
înfrângeri, dar cei care supravieţuiesc nu ştiu nimic despre ele. E mai bine aşa.
Era cât pe ce să mă curăţ. Singura dată de la început şi până acum.
Dificultatea a fost un pic mai mare, pentru că nu luptam doar împotriva ceva-urilor
căzătoare (mult mai rapide de data asta, dintre care unele chiar ajungeau la sol), ci şi împotriva
ceva-urilor târâtoare debarcate din ceva-urile căzătoare. Aşa că, unu la mână, a trebuit să mă
adaptez rapid la noile cerinţe, şi doi la mână, am făcut non-stop naveta între spaţiu şi sol,
rozându-mi unghiile de nerăbdare de fiecare dată. Trăgeam în disperare, şi drăciile pare că aveau
o armură mai groasă decât de dimineaţă. Mureau mai greu. (În fine, dispăreau mai greu de pe
hartă, căci nu-i clar dacă erau – sunt – entităţi biologice sau nu. Nu-i clar nici dacă-s reale – nu
mă psihanalizaţi şi pentru asta, e clar că pentru mine-s reale, dar se poate să fie doar nişte
simboluri prin intermediul cărora se poartă lupta, precum piesele de şah sau unităţile din jocurile
de stategie). Spre sfârşit aveam doar roşu în faţa ochilor – şi nu un roşu de furie, ci roşu de sânge.
Roşu de rană deschisă.
A doua zi dimineaţă Mihaela mi-a spus cât de îngrozitor s-a simţit în ajun. Nu pentru că
nu m-a crezut. Ci pentru că la un moment dat, în pat, m-am încordat tot şi mi-am ţinut respiraţia
preţ de câteva minute. Bine, dacă mi-aş fi ţinut cu adevărat respiraţia aş fi murit asfixiat; pesemne
inspiram şi expiram lent, doar o dată sau de două ori pe minut, ceea ce e cu totul altceva.
Ea s-a speriat foarte tare şi era cât pe ce să cheme ambulanţa. Doamne, cât o mai iubeam!
În clipa aia aş fi lăsat baltă şi luptele, şi apărarea planetei, şi toate prostiile…
A zis că ar fi bine să mă programeze la un control.
Nici măcar nu mi-a dat şansa să îmi fac singur programarea, dacă asta îmi doream. Nu!
M-a tratat ca pe un copil. Simpatic, năzdrăvan, dar tot copil, şi semiiresponsabil până la urmă.
Fireşte că n-am urmat îndemnul ei. Ce e de mirare în asta? Simptomele corespundeau
stării mele naturale din timpul luptei şi uite aşa, indirect, am aflat cam cum se vede din exterior
corvoada mea. Temerea cea mai mare – vreun bine-intenţionat care să mă vadă în acele momente,
să le zicem intime, şi care să mă ducă pe sus la spital.
Următoarele bătălii le-am purtat cam o dată la două zile şi au fost la fel de simple ca
X

prima. Vocea era mulţumită de progresele mele, căci nimiceam inamicii din ce în ce mai repede.
Abia la a zecea, zic eu, am avut parte de o provocare demnă de acest nume. De data asta a fost
mai mult ca un joc de şah, dar un joc de şah cu zeci de piese şi cu o doză bună de aleatoriu în el.
Ce zic eu şah? Mai degrabă bridge, dar nu jucat pe perechi, ci solo. Şi piesele (cărţile, figurile,
cum vreţi să le ziceţi) mureau de-adevăratelea atunci când erau scoase din joc. Suspinul meu de
uşurare atunci când ultimele piese au pătruns – la pas, pentru că mai iute nu puteau, atât erau de
distruse – în mijlocul taberei adverse… ei bine, cred că ar fi pus în mişcare ditamai centrala
eoliană.
(Şi dacă unele dintre piese erau pilotate, la propriu, de camarazi de arme îndeajuns de
nenorocoşi încât să fie folosiţi drept carne de tun? N-are rost să mai dezbat problema…)
Din luptă în luptă, timpul a trecut.
Nici Vocea nu mai este ce-a fost. S-a entuziasmat prima dată când mi-a văzut potenţialul,
apoi s-a pleoştit. Nu am mai fost în centrul atenţiei sale. Într-un fel e de înţeles. A făcut rost de un
recrut promiţător pe care îl lasă să se descurce de capul lui, pentru că a demonstrat că poate. Cine
ştie de când coordonează această defensivă? N-am idee, dar timpul cu pricina se măsoară în ani.
Chiar în secole, dacă ar fi să-mi dau crezare intuiţiei.
Văd că-s multe lucruri pe care nu le ştiu despre ceea ce mi s-a întâmplat. Dar ceea ce am
ştiut mi-a fost de ajuns ca să-mi fac datoria.
Nu trecuseră două luni de la înregimentare când am avut iarăşi de-a face cu o misiune
total diferită. Foloseam o navetă de luptă şi faptele se petreceau în spaţiu, la doi paşi de globul
acela cenuşiu, şi nu eram singur. O formaţie de zece navete de-ale noastre contra extratereştrilor.
Fără comunicaţii. Dar ne-am înţeles perfect aproape din primul moment. Aveam acelaşi obiectiv,
un obiectiv înălţător. Şi l-am îndeplinit.
Habar n-am cine au fost coechipierii mei. (Iarăşi neştiinţa asta…) E mai bine aşa. Mai
târziu mi s-a întâmplat să cunosc chipul mai multor coechipieri şi n-a fost bine deloc.
După ce a văzut că nu bag în seamă sfatul ei de a merge la doctor şi după ce am mai avut
două sau trei şedinţe de luptă de faţă cu ea, Mihaela m-a luat pe sus şi m-a obligat să-mi fac
analizele de-a fir a păr. De dragul ei. Nu mi-a plăcut neîncrederea sa, ştiam prea bine că n-am
nimic, şi medicii n-au găsit nimic ieşit în comun în afară de nişte abateri mai mult sau mai puţin
semnificative de la normă, oarecum obişnuite la vârsta mea. Tensiunea nu mai era ca pe vremuri,
bila cam leneşă, chestii de genul ăsta.
Mihaela a fost foarte dezamăgită de rezultate. Îi intrase în cap că-s victima unei boli – şi
repede s-a orientat spre una psihică. Susţinea sus şi tare că e musai să mă consulte un psiholog
sau psihiatru, nu mai ştiu care din aceste specialităţi. Dracu' ştie ce gărgăuni îi intraseră în cap.
Atacuri de epilepsie, chipurile. Şi doar vedea bine că nu mă zvârcolesc, nu fac spume la gură, nu
nimic. Epilepsie. A căutat o scuză şi a găsit-o. S-a orientat repede şi a susţinut în faţa doctorului
că de fapt chiar aveam crize în care mă zvârcoleam şi sfârşeam cu clăbuci. I-am zis să mă filmeze
când fac asta. De fapt am vrut să-i zic. M-am scârbit însă; un apărător al planetei să stea să se
milogească în faţa iubitei sale, cea în care are încredere nemărginită? Nu i-am mai zis nimic.
X

Şi atunci s-a rupt ceva în mine. Mi-am promis că n-o să-i mai adresez nici un cuvânt
până… până ce? Până nu face ea primul pas? Până nu vine în genunchi să cerşească iertarea?
Absurd. De-a dreptul stupid. N-a făcut niciuna, nici alta. Tăcerea a învins.
Din punctul ăla mi-am concentrat efortul numai în bătălii. Şi erau tot mai grele. La
serviciu fusesem promovat şi noile îndatoriri erau şi ele tot mai grele. Am fost pus să aleg. Am
ales. Am neglijat munca. Normal că am început să fac greşeli din ce în ce mai dese şi mai mari.
M-au retrogradat; doar faptul că fusesem loial firmei atâta amar de vreme m-a scăpat de demitere.
Vocea era – şi este – atât de înţeleaptă! Mi-a sugerat – cu multă delicateţe şi o groază de
ocolişuri – că dacă sunt dat afară şi ajung muritor de foame pe drumuri n-o să mai am cum ajuta
cauza. Morţii nu vorbesc; şi nici nu luptă.
Înţeleaptă. Da. Nu-mi dau seama cine e, cum a luat fiinţă. Ea spune că a existat
dintotdeauna. Spiritul planetei. Ceva de soiul ăsta, se pare că noi, oamenii, n-avem un termen
corespunzător în nici o limbă. Un fel de Dumnezeu local, autocreat din ceea ce a găsit la-
ndemână. Dar Vocea a afirmat răspicat că nu este Dumnezeu şi nu vrea să joace acest rol. Cu atât
mai mult cu cât revelaţia s-a produs doar pentru o mână de aleşi.
Bine, fie şi spiritul planetei. Aşa să fie. Câtă vreme ştie ce face şi ne duce la victorie, şi ne
ajută să apărăm ce-avem mai scump…
Dacă a fiinţat şi în Evul Mediu, oare cum făcea să recruteze oameni? Apela la spiritul lor
cavaleresc? Îi punea nu în nişte navete de luptă, ci în fruntea unor detaşamente de cavalerie grea,
destinate să strivească în galop hoardele extraterestre? Nişte cruciaţi într-un război sfânt dincolo
de orice imaginaţie; şi mai înainte, dacă a fiinţat şi mai înainte, coordona gloate cu ghioage,
securi şi furci?
Vocea mi-a citit parcă gândurile. Am luptat şi călare, în cuirasă strălucitoare, dar şi
pedestru, având o bâtă ghintuită drept unică armă, şi călare pe un dragon ce scuipa flăcări. Da,
parcă mi-a citit gândurile. Am fost tot ce-am vrut să fiu. Şi răsplata mea pentru ea, pentru planetă,
a fost un lung şir de victorii.
După acest lung şir de victorii, Mihaela m-a părăsit.
Fără o vorbă, fără un mesaj de adio. Evident că mă credea nebun de-a binelea, un nebun
periculos, nu doar un biet suferind de epilepsie. Am tras cu urechea odată, când stătea de vorbă cu
un bun prieten de-al ei şi am auzit-o cu urechile mele.
A fugit de mine, uite-aşa.
Era cât pe ce să mor. Nu, nu căutam cu disperare moartea, şi nici ea nu fugea de mine, aşa
cum zic legendele că se întâmplă când cineva suferă o mare pierdere, dar e prea laş ca să se
sinucidă. Doar că nu mai reacţionam cum trebuie în situaţiile cele mai simple şi trebuia să recurg
la acrobaţii şi la artificii din ce în ce mai ciudate ca să supravieţuiesc. (De bătălii vorbesc.) Mă
consolam cu ideea că se va reîntoarce. Cu siguranţă. Poate nu imediat, dar în câteva săptămâni –
sau luni, sau chiar ani, dacă ar fi nevoie – va înţelege ce rol extraordinar de important în apărarea
Pământului am jucat, joc şi voi juca. Nu se poate spune că aşteptările mele nu erau raţionale, nu-i
aşa? Sigur aşa aveau să se petreacă lucrurile şi aveam să trăim împreună fericiţi până la adânci
X

bătrâneţi, aşa după cum meritam, eu şi iubirea mea şi urmaşii noştri.


Cam pe atunci am aflat de Trădători.
Nici că se putea moment mai prost.
Aproape m-a făcut să-mi pierd încrederea în omenire. Nu mai voiam să lupt. Pentru ce s-o
fac? Pentru ce să-mi sacrific viaţa personală? Pentru nişte nerecunoscători?
Un Trădător este exact ce arată numele. A fost ales să apere Pământul, dar cu timpul s-a
lehămetisit, îi ajunge atâta luptă, mai bine să pună capăt aventurii. Şi nu retrăgându-se demn, nu!
(Oricum un luptător, mai ales un veteran, e prea preţios ca să i se permită să se retragă). Ci
abandonând, cedând, chiar când este mai mare nevoie de el. Vocea mi-a proiectat o serie de
înregistrări cu odioasele momente de trădare: bombe care atingeau solul nestingherite, navete de
luptă lăsând duşmanii să-şi zdrobească ţintele, armate întregi întoarse din drum la ordinul unuia
singur.
Oribil. Aceste bestii cu chip de om meritau pedepsite.
Cam pe atunci, ea m-a părăsit.
Am mai spus-o, nu? Cred că da… M-a părăsit şi toată iubirea preschimbată în ură, pe care
aş fi vrut s-o arunc asupra ei, am revărsat-o asupra lor. Când vocea mi-a spus că singura pedeapsă
este moartea, am fost imediat de acord. Când mi-a arătat chipul unuia dintre Trădători, punctând
faptul că locuieşte în acelaşi oraş cu mine – o coincidenţă remarcabilă – am fost imediat de acord
să fiu eu unealta pedepsei.
L-am căutat pe toate străzile, prin toate magazinele şi locurile publice, l-am depistat, am
aflat unde-i este bârlogul. L-am hăituit ca pe un animal. Nici măcar nu-l cunoşteam, însă ura mi-
era atotputernică. Mi-am făcut planul, m-am dus peste el şi l-am ucis fără multă vorbă. Vocea,
înţeleapta Voce, a avut iar dreptate: poliţiei i-a fost imposibil să facă vreo legătură între mine şi
Trădătorul mort.
Şi n-a fost singurul. Dintre miile de luptători cinstiţi, buruienile şi-au făcut tot mai des
apariţia, şi incredibil de multe erau aproape de mine. Oameni cu care mă întâlneam pe stradă, cu
care împărţeam autobuzul sau metroul, oameni…
Şi uite aşa a venit vara. Mihaela s-a combinat cu un tâmpit. Eu mi-am dat demisia de la
firmă cu puţin înainte ca şefii să-şi piardă răbdarea cu mine. N-am avut de ales, trebuia să mă
concentrez numai şi numai asupra lucrurilor cu adevărat importante, bătăliile şi eliminarea
Trădătorilor.
Da, nişte ticăloşi! Din fericire mă puteam destinde căsăpind extratereştri, iar unele dintre
sarcini erau chiar amuzante. De exemplu, a fost una în care trebuia să pilotez o hărăbaie, căci nu
găsesc termen mai potrivit, de-a lungul unui coridor întunecat. Hărăbaia levita – mă rog, era
susţinută la o înălţime decentă de două baloane cu hidrogen plasate pe cele două laterale; se
mişca cu viteză constantă. Nu aveam deloc control asupra propulsiei, puteam doar să opresc şi să
pornesc după voie maşinăria cu ajutorul a două plăci încastrate în podea la capetele anterior,
respectiv posterior. Trebuia să-mi las toată greutatea pe plăci pentru a le declanşa mecanismele.
Şi erau vreo zece metri între capete… Mare lucru, veţi zice. Da, dar în pereţii coridorului, în
X

ambele părţi, la interval de vreo douăzeci de metri, ţâşneau ritmic flăcări suficient de lungi cât să
distrugă baloanele. Şi înăuntru lor, hidrogenul. Un nou balon apărea în locul celui distrus după
câteva secunde, dar în acel timp hărăbaia se înclina cumplit într-o parte şi îmi păstram cu greu
echilibrul. Mai mult, uneori trebuia să mă târăsc până la prova ca să apăs placa de stop, altfel
balonul rămas nespart ar fi intrat şi el în bătaia focului de pe partea sa.
A fost îngrozitor şi foarte distractiv. Am terminat parcursul fără greşeală, din prima. Şi era
lung de vreo zece kilometri. Nu i-am pricepuit semnificaţia. Atâta pagubă. Contează că, într-un
fel neştiut, am mai dat o lovitură invadatorilor. Vocea ştia, şi mie mi-era de ajuns atâta.
Şi am mai avut o grămadă de astfel de sarcini simpatice.
Era bine, pe cât de bine putea să-mi fie.
Următorul Tădător pe listă, următorul pe care l-am executat… îl cunoşteam. A fost şi n-a
fost o surpriză. Am primit sarcina în timp ce-o urmăream pe ea şi pe prietenul ei cel bun, ajuns
între timp partenerul ei. Am râs până mi-au dat lacrimile aflând noua ţintă. I-am pândit toată
noaptea, ascuns sub trepte, ca un câine, în scara blocului lor. Dimineaţa au plecat fiecare în
drumul lui, cu un sărut de adio. Ea a luat maşina, el a făcut stânga şi a plecat pe jos spre serviciu.
N-a mai ajuns niciodată.
Trădătorul!
Doamne, cine îmi sunt partenerii în această luptă sfântă! Nişte ticăloşi de cea mai joasă
speţă… cum de s-a putut ea înhăita cu el??
De data asta am intrat în vizorul poliţiei. Eram un posibil suspect. Numai că le-a fost
imposibil să facă vreo legătură între mine şi celelalte crime („crime” e numele dat de ei. Şi eu, şi
Vocea le spunem „pedepse binemeritate”). Poliţiştii căutau un ucigaş în serie şi încă nu găsiseră
numitorul comun. La lipsa lor de imaginaţie n-aveau cum să-l găsească nici dacă le-aş fi povestit
amănunţit ce aveau Trădătorii în comun.
Spre sfârşit, luptam aproape non-stop. Luptam şi plângeam. Pe urmă mă odihneam,
primeam numele câte unui Trădător şi îl executam. Fără milă, fără să-mi fac probleme morale.
Era moral. Era şi corect. Era bine pentru Pământul-mamă.
Au fost destul de mulţi. Cu zecile. Unii chiar foarte departe de mine, în oraşe aflate la sute
de kilometri. Datoria e datorie. Am vândut aproape totul din casă pentru a supravieţui. Mai
munceam cu ziua pe ici, pe colo, şi aveam bani de mâncare şi de chirie.
Am vrut chiar să mă reangajez pe calificarea mea iniţială. Am reuşit. Am rezistat vreo
lună şi jumătate. Atunci m-am dus la Mihaela, i-am cerşit o întâlnire. Voiam să fie totul cum
fusese înainte. I-am arătat cât de mult m-am schimbat câtă vreme nu ne mai văzuserăm. I-am
spus că vreau să fie din nou a mea, că n-are rost să ducă viaţa ticăloasă pe care o duce. Că, de
dragul ei, aş abandona luptele pentru apărare. (Aici ea s-a încordat toată, intuia că n-o s-o fac
niciodată.) Că n-are rost să fim de-o parte şi de alta a baricadei. Că iubirea ne cheamă înapoi
împreună.
S-a speriat îngrozitor. Mă aşteptam la asta. M-a făcut nebun de legat şi m-a refuzat fără
nici o explicaţie. Mă aşteptam să îmi cadă în genunchi, să implore iertare. N-a făcut-o.
X

Şi nu mă aşteptam să caşte aşa nişte ochi mari şi miraţi când i-am tăiat beregata. Nu-i era
limpede că asta-i va fi soarta dacă mă refuză? Îi dădusem o ultimă şansă de reabilitare, şi asta în
pofida ordinului direct al Vocii.
Trădătoarea!
Ieri, poliţiştii aproape m-au pus la zid. Am scăpat numai fiindcă îmi făcusem un plan
perfect pentru pedepsirea ei. Dar n-am cum să mai rezist mult.
Am refuzat mai multe chemări la luptă. Pur şi simplu nu le-am băgat în seamă.
Neîndoielnic, voi fi şi eu marcat ca Dezertor şi Trădător, şi pe bună dreptate. Cineva va primi
ordin să mă ucidă, ca pe o povară nefolositoare. Na-re rost să aştept. Un trădător nu merită să mai
facă umbră pământului degeaba.
Ies din apartament, închid uşa, sui scările. Ajung pe acoperişul blocului, apoi la margine,
privesc asfaltul de la treizeci de metri înălţime.
Sar.
Dacă e să fiu pedepsit, doar pământul pe care l-am apărat ştie cât de mare să fie pedeapsa.
Vocea va şti să-mi pledeze cauza, cu bune şi cu rele. Pământul dă năvală spre mine. Îi vin în
întâmpinare cu braţele deschise.
Şi, cu ultima suflare, îmi îmbăţişez mama.
Proză

▫ Ona Frantz ▫
Umbra trupului său ▫
Partea I (Fragment)
1.
Şezând pe marginea coşciugului meu îngust, mă uitam de sus, de departe, cum degetele
mi se mişcau repede-mărunt într-o mică lume ca de pâslă, din care nu răzbătea nici un sunet. Îmi
imaginam lipăitul lor pe literele lucioase, dar de auzit nu le auzeam, fiindcă flăcăii ăştia energici,
camarazii mei de dormitor şi viaţă pe mare, îmi turnaseră ciment în urechi cu hărmălaia lor.
…Deci nu e că n-am vrut sau nu mi-a fost dor de tine, îţi dai seama că nu-i asta, doar că
n-am avut tragere de inimă să-ţi scriu, pur şi simplu. Tensiunea în care trăim aici în ultimul timp
ne constipă sufleteşte. Nu ni se dă nici o veste despre tratativele de pace, stăm ca proştii şi
aşteptăm să vedem care din două, ori primim ssemnalul de lansare, ori plecăm acasă.
— Bă Berger!! Iar scrii, bă, poezii?!
Lunile astea au fost multe inspecţii, cam două pe săptămână, dar să nu crezi că ne-a
lămurit cineva cum stau lucrurile pe continent. Au venit patru generali, unul mai încruntat ca
altul, şi e nasol, că te tot aştepţi la ce-i mai rău, deşi unii se încruntă din principiu când ajung în
preajma răcanilor, de începi după o vreme să le cauţi feţele de cum intră, şi dacă-s încruntaţi e
ok, sumbri să nu fie! Aşa că poţi să-ţi închipui cum ne simţim aici, cu degetul pe trăgaci, izolaţi
X

de lume. Hai, că ăştia se bat cu perne în jurul meu şi îmi e greu să mă concentrez. Te sseărut de o
mie de ori. Nu ştiu când am sseă-ţi mai pot ssecrie…
Haide, măi!
…ssecrie din nou. Sseper că sunteţi sănătoşi, tu şi Cody. Mi-e foarte dor de voi! Vă
iubesc rău de tot, Jed.
Când am ridicat nasul din terminalul de corespondenţă, parcă tocmai scosesem capul din
lac; mi s-a umplut auzul de vuiet şi ochii de lumină. Sună romantic, dar lumina care înţepa
ferestrele venea de la proiectoarele de pe puntea superioară, iar vuietul era compus din răcnete,
râsete, bombăneli şi bocăneli de răcani proşti.
Bibibibibiiip!
Na, că uitasem să trimit mesajul. Mereu păţeam aşa, scriam, scriam, şi până la final mă
fura visarea.
Mi-am băgat codul personal şi-am trimis scrisoarea acasă. Scrisoarea acasă. Ca toţi
ceilalţi optzeci şi nouă de bărbaţi care aveau câte un sertar cu chiloţi în sala asta, mă întrebam şi
eu după fiecare scrisoare dacă nu era ultima.
Sau, în fine, optzeci şi opt, fiindcă Marcus nu scria scrisori, că n-avea cui să le trimită.
M-am aplecat să văd dacă era în pat la el; nu era. Cuvertura bleumarin era întinsă frumos
şi sub ea, ştiam, aşternutul n-avea nici o cută. Sacul de pernă era plasat regulamentar, terminalul
era înfipt în tocul lui din rama patului, lângă e-book reader, chiar deasupra labei de iepure.
Aşa un puştan să fii şi să n-ai cui scrie o scrisoare, nimănui în toată lumea asta. Noroc că
mă avea pe mine să-i explic „zece căi simple pentru a atinge excelenţa”, „cum să reuşeşti în viaţă
gândindu-ţi drumul în termeni pozitivi” şi suficiente „idei practice pentru a îmbunătăţi atmosfera
de lucru” cât să se simtă şi el implicat, integrat şi relaxat în comunitatea asta de inşi cinici şi
lipsiţi de răbdare. Sigur că eu unul nu m-am bazat niciodată pe rahaturile astea, dar am bănuit de
la bun început că lui i se potriveau şi am avut dreptate, cu ajutorul lor l-am învăţat să fie mai
înfipt, să aibă încredere în el, ce mai, l-am învăţat să tragă cu puşca. Eram important pentru el.
M-am întors la scrisoarea mea, numai bine după ce filtrul automat îmi zburase din text
„rachete”, „tratative de pace”, „lansare”, „continent”, „generali” şi „trăgaci”. Când m-am uitat din
nou peste text, nu mai rămăseseră decât două lucruri inteligibile: constipaţia sufletească (aşa-mi
ieşise vorba prin unitate, Bă Berger, te-a căcat mă-ta poet!) şi dragostea mea pentru Adalet şi
Cody.
— Este ora douăzeci şi două şi patruzeci, ne-a avertizat robotul cu vocea lui androgină,
care-mi trimitea uneori furnici mici pe şira spinării. Mai sunt douăzeci de minute până la
stingere. Il est vingt-deux heures quarante. Il reste vingt minutes jusqu'a l'éteinte.
Şi tot aşa, în engleză şi-n germană, deşi am pricepe toţi indiferent în ce limbă ar fi, doar ce
altceva ne-ar putea zice aşa calm şi lălăit la ora aia? Că s-a semnat pacea?
Tare urât mi-era de ora stingerii. Altădată încercam să adorm gândindu-mă la Adalet, sau
uneori la Miss Marea Neagră a anului trecut, dar de când cu războiul mă tot surprindeam
X

încercând să desenez în beznă trăsăturile turcoaicei mele şi nereuşind. Nu mi le aminteam


suficient de bine, îmi era capul plin de spaime şi speranţe care ajungeau să se confunde între ele,
şi cel mai clar îl visam pe preşedintele federal Mirandés semnând dimpreună cu Coaliţia Asiei
blestemata de bucăţică de hârtie care ar fi pus capăt stării de alarmă şi mi-ar fi dat voie să mă-
ntorc la femeia aia a mea şi să-i reînvăţ chipul.
Cât am stat şi m-am mai gândit cu terminalul în poală, a apărut de undeva Marcus, s-a
băgat în coşciugul lui de sub al meu şi a spus – vacarmul mi se scurgea prin urechi ca nisipul în
clepsidră, măsurând şi el timpul ce-i mai rămăsese zilei – ceva despre un zvon auzit la cantină,
cică spunea un furier că Mirandés e…
— Atenţie, ora stingerii! l-a întrerupt vocea aceea; şi în cinci secunde s-a făcut beznă, pe
urmă a mai durat puţin şi s-a spart tot restul de gălăgie şi s-a fărâmiţat şi s-a topit şi gata.
După multă tăcere, am auzit iar vocea lui Marcus, şoptită.
— Să-ţi spun, că-i bombă.
— Băi, nu vorbi de funie!
— Zicea că Mirandés e cu noviştii. Simpatizant, dacă nu chiar membru, n-am înţeles prea
bine şi nu mi-a venit să-l trag de limbă, că…
— Cu cine, mă?
— Cu noviştii, a repetat pe un ton subversiv. Ăia din Noua Ordine a Păcii Absolute,
Novus Ordo şi nu mai ştiu cum.
M-am răsucit în strânsoarea curelelor de siguranţă şi m-am uitat năuc în jos, în direcţia lui
Marcus. Din bezna de-acolo, în care licăreau doar ochii lui spălăciţi pe faţa de pernă albastră,
venise către mine şi mă izbise între ochi o veste incredibilă, poate cea mai bună pe care o puteam
primi în condiţiile alea. Novus Ordo! Suna grozav. Suna a Jed-se-întoarce-acasă! Societatea
secretă care se străduia de-o veşnicie să instaureze o pace în care nu credea nimeni, organizaţia
despre care lumea vorbea doar în şoaptă, cu nevasta, amanta sau pederastul lui, în intimitatea
locuinţei, înfipsese un preşedinte în fruntea celei mai puternice federaţii din lume. După prelaţi,
medici, studenţi sau nebuni de stradă, după funcţionari înalţi sau pârliţi, Novus Ordo urcase în
vârful piramidei. Dintr-odată îmi reveneau în memorie toate istoriile pe care le auzisem despre ea.
Bunicul meu îmi povestise, mătuşile îmi povestiseră, probabil că şi pe tata îl auzisem, era un fel
de cavaler fără prihană organizaţia asta, toată lumea spera să apară de după colţ în armură
argintie, să ne salveze sufletele rătăcite. Şi Mirandés ăsta, uite că nu m-a dezamăgit, că-l ştiam de
când eu eram mic şi el era nu ştiu ce secretar la NATO, de-atunci mi-era simpatic, când îl sculpta
tata într-un lemn şi-o vreme m-am jucat cu el în grădină, până mi l-a luat şi l-a dat cuiva, n-am
ştiut niciodată cui, şi altul n-a mai vrut să-mi facă.
— Ce ştii tu, măi, despre NOPA?
Tăcere. Tăcere iar. Pe urmă:
— Ştiu şi eu ce ştie lumea, ce să ştiu.
Dar deja nu-l mai ascultam. Mă gândeam la Cody, că avea aproape şase luni şi nu-l mai
X

văzusem de când împlinise o săptămână. De n-ar fi domnit legea beznei, în clipa aia aş fi sărit din
coşciug să scot dintre bulendre fotografia stranie ca o pictură suprarealistă pe care o botezasem
„Hidra maternă” (să mor de n-au dreptate, chiar am fire de poet, ce mă-sa!). Noaptea târziu, când
Adalet şi Cody dormeau, ea în rezervă, el în salonul nou-născuţilor, am coborât la H-Tech să
revăd filmuleţul cu naşterea. Până dimineaţă am studiat cadru cu cadru şi i-am rugat să-mi
tipărească unul singur: Adalet ca un alien crăcănat, asudată şi exoftalmică, aninată în suspensii şi
franjurată în fire şi firişoare cu senzori; o asistentă înţepenită într-o figură de balet (cred că se
întindea să-i şteargă sudorile de pe faţă), alta cu spatele, şezând comod la monitoare, parcă o
tăiaseră din alt film şi-o lipiseră acolo. Cu doar câteva cadre mai devreme, dintre picioarele
neveste-mii ţâşnise un fel de bursuc mut, inert şi însângerat; aici, în instantaneul „Hidra maternă”,
undeva jos, prosternat sub tălpile goale ale lui Adalet, medicul îl ţinea în palme. Încă nu-i tăiaseră
cordonul ombilical – firul vieţii lui, parcă ţâşnea din el drept în sus, către coconul pulsatil din
care-l smulseseră. Şi, mi se părea mie – deşi era doar o imagine, nu un memo multimedia -, un
ţipăt sfâşietor însoţea ţâşnirea aceea care se opunea sensului firesc al naşterii. Totul era grotesc şi
minunat deopotrivă, deşi camarazii mei de arme au tras concluzia că-s dement. Care mai erau taţi
printre ei aleseseră toţi numai cadre idilice, cu nevestele zâmbitoare în aşternuturi impecabile,
strângând între ţâţe prunci rozalii, nu monstrişori sângerânzi. Irelevant, le-am zis.
Vai mie, vai mie, vai mie, semnaţi în pula mea pacea aia până nu putrezesc aici pe mare!
Păi, când m-am dus eu la marinărie să mă fac soldat de apă, nici zefir de război nu adia în ţară.
Era cea mai tare treabă să intri într-o frăţie de inşi duri şi înarmaţi până-n dinţi, care nu mor, ci
doar se plimbă prin lume pe cheltuiala statului şi-ntre timp le creşte contul în bancă, nu mult, dar
constant.
— Îţi iau gâtul dacă mă faci să sper degeaba…
…şi-am vrut să adaug ceva greu, un apelativ neaoş, rău, puturos, să-l doară urechile, dar
deja trecea momentul cât mă tot gândeam eu.
— Ha! a făcut Marcus – şi i-am simţit în ton bucuria că mă dăduse gata, el pe mine,
imaginează-ţi, lume!
Aveam douăzeci şi opt de ani şi pentru a doua oară de când terminasem colegiul de
marinărie viaţa mi se părea frumoasă. Prima oară mă simţisem aşa la însurătoare. Fusese o
ceremonie interesantă, pe holurile Stării Civile se strânseseră sute de chibiţi curioşi care nu mai
văzuseră nuntă de-o bună vreme. Nu mai e ca pe vremea lui tata, când se însurau toţi ca
disperaţii, de-ai fi zis că inelul şi certificatul îi apărau de hoţi şi cancer. Nici acum nu ştiu prea
bine de ce am făcut-o. Poate din cauza imigrantei de Adalet – cred că turcii ei erau obişnuiţi să-şi
ia patalamaua de mici, dacă nu cumva la ţigani era aşa, nu mai ştiu. Sau din cauza lui tata, cu
gura lui mare de târgoveţ, care din fundul spitalului de nebuni mă ameninţa că-mi taie bucuriile
dac-o las gravidă ca toată lumea, fără acte. În fine, o iubeam şi-am luat-o. Nu-mi păsa că mă
privea lumea de parcă mi-ar fi crescut un ochi pe frunte – sau tocmai că-mi păsa; să fii deosebit
pur şi simplu, fără nici o strădanie, să fii aparte de turmă şi lumea să vorbească de tine ca de un
excentric care-şi urmează principiile, când tu, culmea, stai să te ia valul şi te duci unde te cară el,
păi, o fi rău? Nu-i. Însă pe-atunci nici nu mă gândeam la asta, pe-atunci aveam impresia că nu-mi
X

păsa de nimic, numai Adalet să fie a mea, să locuim împreună, să muncesc pentru ea, să-i pot
plăti cursul de design vestimentar, să ne cumpărăm o maşină mare şi bună şi să mergem în
vacanţă la ski la Winterland, că de-atâta mare mi-a ajuns. Era bine oare să-i şoptesc la urechiuşă
toate bazaconiile astea pe post de planuri de viitor, când matematica simplă spunea că n-o să
strâng atâţia bani în următoarea jumătate de secol? Bine, de o maşină deşteaptă şi arătoasă mă
puteam scutura destul de curând, dar Winterland – n-ai să vezi, răcane! Cafea la cafenea în colţ şi
pizza la pizzerie şi „Schimbă-ţi viaţa” şi „Pune-ţi o dorinţă” şi alte jocuri interactive cu public. În
general – am observat eu, dar poate mi se pare -, divertismentul e mai ieftin decât relaxarea; cel
puţin, o oră de mirosit piele naturală, hăhăit în public sau zâmbit tâmp pe scenă e mult mai
accesibilă decât zece minute de aer ionizat pe pârtia artificială.
(Mult mai târziu mi-a explicat cineva că pentru stat e mai rentabil să-ţi ocupe mintea decât
să ţi-o odihnească astfel încât să ţi-o poţi ocupa tu cu cine ştie ce.)
După un an, ca-n romanele de demult, a venit Cody. Şi după încă o săptămână s-a
declanşat starea de necesitate şi-am plecat pe mare. Şi o jumătate de an mai târziu eram tot acolo,
tot dârdâind de spaimă, tot visând la viaţa mea, care, vorba scriitorului, era în altă parte. O
jumătate de an la izolator, în beznă şi tăcere, fără vreo veste de pe uscat. O cometă dacă se
ciocnea cu pământul, eu habar n-aş fi avut acolo, în coşciugul meu cu aşternuturi albastre.
2.
Vreo lună mai târziu, când nici nu se crăpase bine de ziuă, m-am trezit în răcnetul vălurit
al sirenei. Am sărit din pat aproape în aceeaşi clipă cu Marcus, ne-am tras izmenele pe noi şi-am
luat-o la fugă pe holurile înguste, în şuvoiul de mateloţi cu ochii mici ce se scurgea nici repede,
nici încet, ca o inundaţie cu mâl şi alge după hulă. Cu capul zornăindu-mi ca un sac cu monede,
am ieşit pe puntea principală şi mi-am luat locul în formaţie, într-o poziţie de drepţi care-mi făcea
oasele adormite să scârţâie unul peste celălalt. M-am uitat cu coada ochiului la Marcus. Nici el nu
părea mai treaz. La naiba, nici ziua nu se trezise bine.
Marea şi cerul erau otova, o gigantică vânătaie, iar aerul era aşa de rece, încât aburii denşi
ai expiraţiei aproape că-mi acopereau vederea. Imediat mi l-am amintit pe tata pitit într-o şubă
îmblănită, zicându-mi de-acolo „N-am timp să-mi fie frig”. Îngheţa condensul pe lama rindelei şi
înflorea mucegai roz cu negru pe tencuiala rece şi umedă din garajul rămas fără căldură, dar tata
lucra lemnul, n-avea el timp să-i fie frig. Pe ultimul meşter al lemnului din Burzenland îl vizitase
muza, cum era să nu danseze cu ea, cum era el să-i zică muzei uş de-aici! doar fiindcă se stricase
centrala termică?
Ah! Şi-n clipa aia s-a oprit tot, zornăit, scârţâit, frig şi vânt, totul a-ngheţat compact în
jurul meu ca o cămaşă de forţă. Să vezi c-au pornit ăştia războiul!
Şi de-aici încolo, ca un butoi spart aruncat în lac, am început să mă umplu de gânduri
şuvoi. Dacă era război ne consemnau la bord, adio, ţărm înverzit, permisii de trei ore şi bere la
halbă, gata cu scrisul acasă, gata jucat de-a soţul cu promovare la nivel de tată. Solda creşte
teoretic, practic poate să şi scadă, c-aşa-i în război, criză, recesiune, căcat.
Şi puţea tot mai tare pe măsură ce apăreau ofiţerii în faţa noastră, unul după altul, pe
X

podiumul improvizat lângă tambuchiul principal. Numai feţe grave, una mai crispată decât
cealaltă. Şi toţi cu harnaşamentele oficiale pe ei, adică întreg tacâmul care se cere când ţi se
anunţă că mai ai cam două zile de trăit.
Când a început comandantul să ne vorbească, eram atât de absorbit în propriile mele
deducţii, încât n-am prins mai nimic din primele fraze, îi vedeam doar guşa de curcan cum
tremură şi se bălăngăne. Pe urmă am sesizat un freamăt în jur şi am început să privesc la chipurile
celor de lângă mine. Mai buimac decât înainte, dacă era posibil aşa ceva, m-am uitat şi la
comandant, concentrându-mă să-nţeleg ce tot spunea. Când l-am auzit că rosteşte „Novus Ordo”,
el însuşi, cu guriţa lui cea oficială, de viceamiral al flotei federale, am crezut că-mi fuge puntea
de sub picioare. „Novus Ordo”, din nou, tare şi răspicat. Cu două ore în urmă, preşedintele
Mirandés şi Coaliţia Asiei semnaseră tratatul de pace, băi tată, băăăi!
Atunci am dat-o toţi dracului de etichetă militară. Printre răcnete de fericire, Marcus m-a
luat în braţe şi m-a pupat cu foc, de i-am tras una peste bot şi i-am zis plângând că eu nu-s vreun
poponar de-ai lui. Pe urmă l-am luat eu în braţe, iar cei de-alături s-au aruncat peste noi ca la
rugby. Cu ochii înceţoşaţi i-am văzut pe ofiţeri strângându-şi mâinile cu o solemnitate
caraghioasă. Comandantul a ridicat un braţ cu pumnul strâns şi, uşor bruiat de pârâiturile staţiei
de amplificare, a strigat să-l audă şi ultimul răcan de pe ultimul vas ancorat în perimetrul de
alertă:
— Trăiască NOPAAA! NOPAAA!
— NOPAAA! am urlat cu grămada, ameţiţi, aproape levitând de atâta emoţie, ridicând
deasupra capetelor o pădure de braţe întinse cu pumnii strânşi. NOPAAA!
Deasupra noastră cerul se lumina de parcă trăgea cineva cortina de pe el. NOPAAA! Ni se
părea că strigătele noastre înnebunite împrăştiau toţi norii adunaţi de cu seară. Îmi simţeam
adrenalina bubuind în vene, sângele năvălind pe şinele lui ca o locomotivă atomică, un fantastic
montaigne russe în sus şi-n jos pe serpentine. În loc să crăp aici pe mare, o mie de ani aveam să
trăiesc lângă nevastă-mea, vă spun eu, o mie de ani, n-avea să-mi ajungă toată berea nemţilor câtă
sete aveam în mine şi tot Afganistanul nu putea produce cât puteam eu fuma, şi nu-mi ajungea o
viaţă la câte lucruri aveam de gând să fac, nu ştiu dacă eram în stare să numesc vreo două chiar în
clipa aia, dar ştiu sigur că aveam capul plin de… lucruri, mi-era clar că aveam de făcut şi de dres,
mă aşteptau întâmplări fantastice şi fapte măreţe şi locuri de neuitat, aveam de mâncat carne,
munţi de carne, de băut toată berea de pe continent, de procreat până la saţiu, mă aştepta starea
de-a fi fericit şi pe urmă, poate, plecarea din lumea asta împăcat, abia după ce mă voi fi săturat de
atâta viaţă dulce. Cel puţin toate astea, pe cuvânt dacă nu! Cel puţin!
***
A doua zi spre seară, cum oficial nu ieşiserăm din starea de urgenţă, a venit un elicopter şi
ne-a adus doi saci cu ziare de pe continent tipărite special pentru noi, după ce nu mai văzuse
ochiul nostru ştiri o jumătate de an. Jurnal Euxin se rebotezase din scurt Era nouă. Monitorul
avea pe prima pagină doar patru litere cât degetul meu gros.
— O P A.
X

Şi scosese un supliment special ocupat cu noua dezordine zgomotoasă. Bruxelles, Guvern


european, Consilium, Eurobancă, negocieri cu Americile, mii de reglementări noi – politică,
economie, finanţe, cultură, sex şi abstinenţă, totul căpăta alte dimensiuni, trecea prin alte filtre şi
ieşea de acolo cu alte forme. Am luat un vraf cu mine la cină şi-acolo, ce să vezi, nu era castron
fără hârtii alături, şi-o gălăgie de-o tăiai cu lama. Mi-am pus şi eu tava pe-un colţ de masă, am
deschis suplimentul şi-am dat să-nfig lingura-n ciorbă, când l-am auzit pe unul în faţa mea, mai
spre dreapta, spunând că el îşi bagă pula, decât s-ajungem precum Cuba pe vremea lui Castro,
mai bine anarhie. Ce Castro visa ăsta, băi nene? A, păi, ce, nu vedeam că luaseră ăştia în primire
totul, ăştia cu NOPA, industria strategică, Rezervele Naţionale, monopolul agricol, toată
petrochimia din sud… Păi, şi ce? Nu ne trebuia o strategie coerentă? Scăpaserăm de data asta, da'
parcă poţi să ştii ce te pândeşte şi cât de laolaltă şi pregătit tre' să fii ca să rezişti? Şi cine-ar fi
vrut să le ia, ăia de dinainte, care aproape ne vârâseră-n război şi ne-aduseseră cu un picior în
groapa comună?
— Nu ştiu, da' eu nu cred în monopolurile astea, mi-a zis şi-a făcut un gest cu mâna că
gata, asta era părerea lui şi-atât, nu-l mai interesau altele.
Bine, dă-te-n ciorba ta, dacă nu te interesează măcar taci. Pe urmă a venit de undeva
Bulgaru, l-a înghesuit pe ăla de lângă mine să încapă şi el şi m-am pomenit că-mi trage un cot
discret.
— Bă, ăştia cu NOPA nu-s masoni?
— Ce, mă?
— Nu-s, bă, ăia cu piramida de pe dolar şi cu ochiu' în triunghi…?
M-am uitat lung la el, că nici nu ştiam cum îl chema măcar, îl ştiam toţi de Bulgaru
fiindcă era bulgar, altfel avea mutră de rus clar, că era lat şi blond, dar nu lat de la sala de forţă cu
gantere Steelmonger şi aparatură cardio Undurance, ci lat de la mamă-sa şi de la tată-su, care şi ei
erau laţi şi blonzi, ca toţi ruznacii de la ţară pe care-i cunoscusem – ăia care nu erau mărunţi şi
maro şi veniţi dinspre Altai.
Am dat paginile nervos şi un minut mai târziu deja dezbăteam cu altul dacă era în regulă
că nu scoseseră pe absolut nimeni în afara legii – fiindcă, deşi tata mă-nvăţase că în prostia lor
toţi oamenii sunt egali şi n-au ce pretenţii să emită unii faţă de alţii, aveam rezerve că şi pe
ceilalţi îi vor fi învăţat taţii lor la fel. Doar NOPA asta părea să-i creadă pe toţi cuminţi şi patrioţi,
lăsând să vieţuiască într-o splendidă devălmăşie orientări politice de toate culorile, culte, culturi,
limbi şi dialecte, cu singura condiţie de-a respinge terorismul şi de-a-şi declara ataşamentul şi
susţinerea faţă de pacea mondială şi de instituţiile ei, bla-bla-bla şi tra-la-la.
Ceva şui însă tot era acolo, doar că nu-mi dădeam încă seama ce anume. Am recitit totul,
cap-coadă şi invers. Am judecat, am filtrat. Mi-am dat seama abia când am început să fac
comparaţii. Dacă scoteam din discuţie „ineditul intrinsec al faptelor”, presa de-acum arăta la fel
cu aia pe care o citeam înainte de concentrare: o puzderie de cuvinte-tuş-negru, capsate ca
broşurile, câte două, câte trei, în aceleaşi sintagme-tip din ce în ce mai obosite.
— Păi, mi-am dat cu părerea, ziariştii fac pe nebunii în cubiculele lor antifonate, unul nu-
X

şi mişcă curul pe teren dacă se aude vreun foc de armă.


— N-au cum, J. B., că nu le dau voie normele cu siguranţa muncii.
Ăla cu Castro şi cu monopolul s-a băgat iar în discuţie:
— De-abia aştept să văd cine-o să se ocupe şi de astea de-acuma-ncolo… Că pân-acum se
ocupau comisiile alea pentru siguranţa umanităţii… Şi e o treabă şi asta, să-ţi bagi nasul imediat
ce se adună mai mulţi inşi la un loc şi se amestecă unii în treburile altora…
Vocea lui ajungea la mine mai mult ca un zgomot de fond, fiindcă peste ea îmi vorbea mai
departe băiatul din stânga:
— Au impus sindicatele să se folosească în redacţii numai hârtie din aia cu muchii care nu
taie, dă-ţi seama. N-au putut să-i convingă să nu mai folosească hârtie, cică ţine de confortul
personal şi n-au vrut să negocieze.
Şi iar vocea din faţă-dreapta:
— Da, şi-atunci le-au trântit un preţ la tona de hârtie de i-au cocoşat, că de-aia au murit
toate ziarele mici şi-au rezistat numai alea cu afaceri şi subvenţii.
Şi iar din stânga:
— Asta e, de când cu sindicatele şi cu comisiile alea cu protecţia, s-a terminat uşor-uşor
cu jurnalistica de război, şi-acuma cică vor să bage multisenzori.
Da, tocmai citisem asta. Satelitul preia informaţiile de pe teren şi le retransmite către
server, care redactează ştirea cu toată pasiunea de care e în stare baza lui de structuri lexicale:
Ziua cutare, ora cutare. În zona X au funcţionat un număr de… arme de tipul… Au decedat un
număr de… persoane din cadrul unităţii militare… sau trupei de gherilă… Funcţionarea armelor a
încetat la ora cutare. Pe urmă se aşază ziaristul la birou, ia ştirea şi pune pe ea carne şi tendoane.
În cea mai neagră zi a lui martie curent (aproape întotdeauna încep cu data tăntălăii ăştia, te
plictiseşti până ajungi să afli cine ce-a făcut), locuitorii din zona X au plătit tribut de sânge când
un număr de… insurgenţi înarmaţi cu arme de tipul… a reiterat conflictul ce părea aplanat cu
două zile în urmă. Până la ora cutare a nopţii, zgomotul armelor a terorizat populaţia, care… aşa
şi pe dincolo, dimineaţa şi-au numărat morţii şi au jelit de n-au mai putut.
Dar la faţa locului, unde curge sânge, nimeni, doar maşinării. Doar soldaţi şi sateliţi.
Mortul ajunge la tine gata mort, rana gata uscată, n-ai apucat să-l vezi respirând, trăgând
cu puşca şi murind. Din partea ta, poate nici n-a făcut nimic din toate astea. Din partea ta, nimic
nu se petrece, pentru că totul îţi vine gata făcut, fără mişcare, transformare, evoluţie. Gata mort.
*
Şi din nou în patul meu de sus, ultima noapte în curelele de siguranţă. Am ridicat încet
mâna dreaptă, mi-am apucat lanţul de la gât şi-am tras de sub tricou semnul-de-viaţă. M-am uitat
multă vreme la el. (Prin filme am văzut treaba asta, e momentul când tensiunea anticipativă
începe să se strângă în tremuriciuri dese pe şirele spinărilor de spectatori. Teoretic.) Lumina verde
clipocea mărunţel, fără oprire, parcă mi-ar fi făcut cu ochiul: Hai, că eşti viu, încă eşti viu, nu
mai face pe nebunul!
X

Fusesem atât de aţâţat în seara aceea, de nu mai judecam cu capul meu şi într-un acces de
înflăcărare tăiasem cu briceagul cablul de alimentare al robotului-orar fiindcă mi se părea că-mi
îngrădeşte libertatea cea proaspătă şi însufleţitoare. (Acuma, dacă mă-ntrebaţi de ce m-a mâncat
în cur să mă-nrolez dacă nu-mi plăcea programul, măcar faceţi bine şi credeţi ce vă zic: în
broşura publicitară a Marinei nu scria la cât trebuie să te culci/scoli şi că pe navă te pişi cu
program, nu când te strânge băşica, şi că de-aia atâţia de-acolo se pensionează cu probleme
renale. Şi că mereu e frig şi umezeală de la aerul condiţionat, care pare a funcţiona aici după alte
legi decât aparatele binecuvântate de pe uscat. Eu de unde era să ştiu?) Pe urmă m-am bucurat cu-
adevărat copilăreşte, şi chiar am plâns, şi iar m-am bucurat, totul în neştire, până ce, după ritualul
muririi periodice, toată şopocăiala din jur mi s-a scurs din urechi ca nisipul din clepsidră până m-
am golit şi-am aţipit cu capul pe maldărul de ziare şi cu sufletul în cer.
3.
Când am pus iar piciorul pe pământ solid, întâia oară după atâtea luni, pe cuvântul meu că
mi-a venit să mă aplec şi să-l pup. (Cine dracu' le-a numit clişee? Ce, dacă suntem… nu ştiu…
cincizeci de inşi… sau zece milioane care simţim aceeaşi chestie, ne bate inima la fel într-o
situaţie anume, ne arătăm la fel fericirea ori mizeria… Ăsta-i clişeu? Sictir!) Din moment ce mă
îndreptam spre casă, cariera mea dramatică se terminase, dar tot m-am întors, erou solitar bătut de
briză, să mai privesc o dată peste radă, spre largul oceanului. Şi-am rămas puţin descumpănit.
Nimic nu era acolo, nici un catarg, nici o gabie, nici un pescăruş, doar un albastru-cenuşiu neclar,
nicidecum asemănător cu eşarfele subţiri de ceaţă care se topesc în jurul tău, când eşti de cart, la
prima geană a răsăritului sau cu fiinţa umedă care se întinde leneş peste orizont când începe să se
adune iarna în apropiere; era acum ca o husă vopsită neuniform, trasă peste tot orizontul. Ciudat,
de pe mare mi se păruse mereu că eram mai aproape de ţărm.
La biroul de efecte, pe sub reclamele la PAM-ul 600 (nu ştiu ce-i ăla, ceva de mers pe
apă), era coadă pe şase rânduri, o mulţime de mateloţi care ţineau morţiş să-şi ia înapoi obiectele
personale înainte de a pleca spre casele lor ca să nu mai fie nevoiţi să se întoarcă după ele ori să
stea la cheremul poştei. Cum nici eu n-aveam vreo grabă să mai văd faţă de ofiţer sau funcţionar
al Marinei, am preferat să zac trei ore acolo, inspirând izurile a două sute de sudori diferite şi
ascultând un prohod întreg de bancuri vechi (dar vechi, dacă mă înţelegeţi, de pe vremea când se
cocea buboiul în Asia şi abia începeau să se rărească permisiile pe uscat), până să ajung în faţa
ghişeului şi să-mi iau în primire ceasul, actele, cartela de la maşină şi celelalte mărunţişuri de
care nici nu-mi mai aminteam de când le lepădasem împreună cu orice obiect care mă lega de
lumea civilă. În afară de „Hidra maternă”.
Nu ştiu cum m-am despărţit de Marcus. Nu ştiu, pur şi simplu nu-mi amintesc. Ne-om fi
luat la revedere în dormitor? Pe puntea superioară? La poza tradiţională cu noi călare pe
cabestanul ancorei fusese? La bere? Plecase ca prostul, discret, să nu deranjeze pe nimeni, să nu-l
bage prea mulţi în seamă, obicei căpătat de prin orfelinatele împuţite şi şcolile alea de stat cu
personal puţin pe unde mi-a povestit c-a umblat. (Eu, care din pruncie am mers numai la şcoli
finanţate de armată, unde până şi laba o faci după proceduri în grup organizat, habar n-aveam
cum e să trăieşti de capul tău, de unul singur, ca o frunză-n vânt.)
X

Asta m-a făcut să-mi aduc aminte de ţiganul Mandache, care după ce mă-ntorsesem dintr-
o permisie încetase brusc să mă mai cunoască. Durase aproape o lună râca dintre noi şi după luna
aceea urâtă şi ciudată ne-am prins că el se supărase că în permisie nu-i răspunsesem la mesaje,
deşi îmi scrisese câteva pe adresa cu ID-ul gedberger, dobitoc cu capu' plin de căcat ce eşti, cum
scrii, mă, un nume americănesc ca la mă-ta-n sat, că până şi câinele dacă-i zici „sit” sau „go” ştie
ce să facă, numai de tine nu s-a lipit fir de engleză? Cum papucii mei te-au primit, mă, în Forţele
Unite, a dat frac-tu geamăn testele în locul tău?
S-a uitat la mine aproape cruciş.
— Care frate geamăn?
— Păi, io ce zic aici?
Şi cât pe ce să-mi ies din pepeni de era s-o luăm de la capăt, încă vreo lună de nevorbite
pe degeaba.
A doua zi după ce ne-am împăcat s-a petrecut nenorocitul de accident cu cablul
contrafăcut care s-a rupt când trebuia să ţină, şi n-am să uit multă vreme ce subţiat părea ţiganul
şi cum ţâşnea sângele din el ca din pompă când i-au ridicat containerul de pe piept. A doua zi, nu
mai departe. Te pomeneşti că l-a aşteptat soarta până s-a împăcat cu mine.
Mă încercau regrete şi-o vagă frustrare că Marcus dispăruse aşa de lângă mine, mai ales
că pregătisem un mic discurs special pentru el. Viaţa e grea şi complicată, cere tărie şi intuiţie,
cere deci să înveţi de la cei tari şi intuitivi, iar eu te-am învăţat cât am putut, de-aici înainte începe
drumul tău solitar, să nu uiţi că aia şi ailaltă şi mereu să încerci să mai mult decât, iar dacă vei
avea nevoie…
Dar, mă rog, el plecase. M-am dus să-mi recuperez maşina din hangarul militar unde
strângea praf de la ultima permisie. Înăuntru mirosea a plastic cald, a praf vechi şi copt, a fier – a
sânge. Am băgat cartela de contact, motorul a scos un fornăit scurt şi gata. Am tras cartela afară,
extrăgând odată cu ea o aşchie de miros compact – plasticcaldprafvechifiersânge. Nu ştiu, fir-ar
să fie, nu ştiu, nu ştiu, că am băgat-o iar, am scos-o, am mai băgat-o o dată, nimic, doar un mesaj
de eroare în rusă sau în bulgărească pentru fiecare comandă pe care încercam să i-o dau. Na,
acum ce fac, mă-ntorc tot drumul până acasă cu maşina fără senzori de proximitate şi traseu?
Cum conduc eu fierătania asta moartă, că n-am exerciţiu!
Am ieşit cu ea la soare şi, fiindcă animalul era orb şi surd şi nu puteam să-l vâr în vreun
tren de vehicule care să mă transporte şi pe mine relaxat până acasă, am stat şi-am tot stat pe
margine până m-am înscris cu mare chin în traficul fioros de pe drumul european Hasancea; eram
nervos, frustrat şi iar nervos, şi parcă presimţeam că mă-nfig în curu' cuiva la o frână, însă n-a
trecut mult timp şi m-am obişnuit cu volanul şi cu atenţia împărţită în patru laturi, mi s-a mai
evaporat transpiraţia împuţită, m-am răcorit, m-am relaxat şi-am început să-mi dau seama de-a
binelea că mă îndreptam către casă. Palmele mi se încleiau pe elipsa ghidonului, tresăririle
animalului de metal nestrunit cum trebuie mi se transmiteau prin tălpi şi prin şira spinării,
curentul de aer rece mi se prelingea pe craniul ras şi la un moment dat, când parcă se mai
lăbărţase aglomeraţia, un idiot tot încerca să-mi ia faţa cu hoverul lui. Adică numai necazuri de
X

om normal, neîncorporat. Parcă-mi găsise cineva viaţa pierdută prin vreun şanţ şi mi-o oferise
înapoi intactă şi fără cerere de recompensă. (Desigur, toate astea sunt gândurile dramatice ale
unui poet-cinefil. Fusese bine în armată, măcar pentru faptul că dacă eşti soldat de rând
disciplinat nu trebuie să decizi nimic, nu te doare capul, nu eşti responsabil şi nu poţi să greşeşti.
Mai simplu de-atât nu există. Partea bună cu întorsul la civilie era doar dacă aveai ce aveam eu:
copil mic, nevastă bună şi chef de sex cu ea. Altminteri, la ce să te-ntorci, la balamucul şi
hărmălaia de după tratat? La căderea monedei, la „criza identitară a europeanului de pe graniţă”,
la sticla de tărie scumpită peste noapte şi la computerul de bord stricat?)
(Dar Marcus la ce să se-ntoarcă?)
Îmi venea greu să mă concentrez la tot traficul din jur, când gândurile mi-o luau înainte
către casă; cum tot mi se părea că-s la un pas de tamponare, aveam tendinţa de-a mă apleca peste
volan să văd mai bine în faţă, până a ajuns să mă doară spinarea de încordat ce eram. La un
moment dat m-am îndreptat de şale, am inspirat adânc şi, probabil de la aportul sporit de oxigen,
mi-am amintit cu bucurie că radioul nu era conectat la computerul de bord. Am ţopăit din post în
post, de la grunge classic la Alameda new, pe urmă încă trei feluri de grunge şi, desigur, post-
grunge, hopa şi country, country, country (mă, mama era americancă, dar aşa mă calcă pe nervi
zăngăneaua country, de n-am cuvinte să explic!… astea erau muzicile pentru americani din
Forţele Unite, sau aşa îşi închipuiau DJ-ii locali, eu unul dacă mai asculam trei refrene country
îmi legam o bombă de piept şi mă duceam peste ei, al dracului să fiu dacă nu!). Vorbărie bruiată.
Din două-n două, jazz şi tehno, şi de reţinut că sosul marinara e bun la prostată. Şi DJ Putere e
răcit, aşa a zis. A, DJ Putere, pe ăsta-l mai ascultam pe vremuri. Ia să-l văd ce zice de toate
întâmplările astea halucinante din ultimele săptămâni – dar se vede treaba că Putere le discutase
pe toate până să apuc eu să fiu lăsat la vatră, fiindcă acum doar mânca căcat că cică v-am spus eu
c-o să se-ntoarcă sindicatul de la discuţie mai falit decât s-a dus? şi dacă Lojele se mulţumesc să
dea din gură şi nu se implică, nu mai scăpăm, vă zic eu, DJ Putere, nu mai scăpăm de ciori şi
stăncuţe în Consilium, şi-o să fie cenzura pe noi grămadă, n-o să mai scot un crrraa! în emisie
fără să plătesc amendă pentru discriminare şi la trei cârâituri o să mă pună să fac cursuri de
conduită europeană şi la încă trei o să-mi ia licenţa, şi tot aşa, şi tot aşa, o pasăre în pom cânta.
Ăştia-s tâmpiţi, le-a trecut glonţul pe lângă cap şi ei vorbesc prostii, parcă nici nu s-ar fi
întâmplat! Şi am dat să schimb postul, dar tocmai ce intra Putere în direct cu ascultătorii şi mi-am
zis hai să mai stau, că poate-poate, şi-aşa am făcut cunoştinţă cu ascultătorul Niţu din Nazarcea
şi-am aflat de la Niţu că Nazarcea nu mai face faţă la ameninţarea creaţioniştilor, nenorociţii
ăştia de rrrataţi, ăştia ar trebui izolaţi drrracului, scoşi din toate instituţiile! Că ăştia ne trag în
jos, vericule, nu vor tehnică, nu vor progres, ne vor pe toţi proşti, ne vor în genunchi, asta e! Şi
cum că io n-am de gând să trăiesc în genunchi, mă-nţelegi, Putere? Că dacă stai toată ziua-n
genunchi n-ajungi nicăieri, zi că nu-i aşa! Ar trebui să se ocupe NOPA de ei, să-i izoleze undeva,
să-i trimită la reeducare! Guvernul Mondial nu dă nici o lege cu ăştia! Comisia de Securitate
păzeşte pe mă-sa… (aici l-a întrerupt oleacă Putere, cică nu era voie să zici de mă-sa cuiva în
direct la radio)… Bine, guvern, bine, mie-mi pui pumnu-n gură şi la radio, da' ăştia care ne-
atacă securitatea de cetăţeni… ăştia nu le faci nimic! Şi fii atent, Putere, că de când s-au adunat
X

cu ăilalţi, cu pasagerii, ca păduchii sunt, trag toţi la murdărie… Să te văd, Putere, ce-ai de zis!
Să te văd!
Putere n-a zis mare lucru, doar că cică nu vedea legătura dintre pasageri şi creaţionişti, dar
nici nu l-a lăsat pe Niţu, din Nazarcea lui, să-i explice în direct, fiindcă mai avea pe ţeavă o
ascultătoare din Limanu, care a ţinut să precizeze doar atât: Ca să ştie şi domnul Niţu şi alţi
ascultători ai dumneavoastră care sunt în eroare, că creştinii creaţionişti nu se amestecă cu
pasagerii, care sunt o sectă, şi noi nu încurajăm sectele, noi credem în Domnul nostru Isus
Cristos, care o să coboare la noi la sfârşitul timpului şi-o să ne mântuiască…
— Dinspre partea mea, i-a zis atunci DJ Putere, că vine Isus din cer sau Marele Pilot cu
nava lui, tot un drac, cucoană!
— Ei, bine că n-ai voie să zici „mă-sa” în direct, da' mie poţi să-mi zici „cucoană”, ca la
piaţă!
(De drac nici n-a pomenit, presupun că se ferea din principiu.)
La care Putere i-a răspuns că împotriva pieţei nu scria nimic în regulamentul intern – şi
gata, am închis radioul.
Ochiul mi s-a dus după mână şi când mi-am întors iar privirea la şosea era să fie prea
târziu. Am icnit speriat şi am frânat dintr-un instinct pe care nu-mi imaginam că-l posed într-ale
şofatului cu mâini şi cu picioare. Roţile blocate au fluierat tăios, iar eu am scos capul pe geam să-
l înjur pe boul care mă depăşise, dar bineînţeles că tot praful stârnit în urma lui mi-a intrat în ochi
de m-a usturat până-n partea ailaltă şi uite-aşa, chior, cu zece rânduri de lacrimi curgându-mi pe
obraji, am apucat să virez înainte să mă izbească ălălalt din spate şi m-am oprit dincolo de şosea,
în bălării, la câţiva paşi de afişul-reclamă al unei societăţi producătoare de dulciuri dietetice.
Două flashuri de lumină roşie dinspre un stâlp-gardian mi-au explicat că fusesem deja luat în
vizor şi identificat; probabil aveam să ajung acasă odată cu avizul pentru achitarea amenzii.
Se însera. Stăteam în maşina mea rablagită, singur, la marginea şoselei, survolat la
intervale mari de câte un aeromobil utilitar, în vreme ce râma de maşini nevoiaşe de pe şosea mă
depăşea fără oprire, şi de la un moment dat nu mi-am mai putut da seama dacă nu cumva ea stă şi
eu gonesc pe alături, laolaltă cu mărăcinii şi uscăturile de pe margine.
Cine naiba mai erau şi pasagerii?
Afundat în scaun, cu genunchii sprijiniţi de volan, mă uitam cum se aprinde în crepuscul
şiragul de lumini suspendate. Na, ce să zic, era frumos. Pe mare eram mereu la camuflaj, noaptea
acolo parcă eram închişi într-un dulap metalic cu garnituri moi. Acum îmi doream să stau o
vreme liniştit pe sub şiraguri şi să mă gândesc la acasă. Orice idiot scăpat de ameninţarea morţii
s-ar fi grăbit să ajungă, n-ar fi stat să cugete la cum va fi când va ajunge, dar nuuu, nu eu, eu nu-s
orice idiot, sunt unul aparte. Eu stau şi mă gândesc o vreme, îmi imaginez cum va fi, mă bucur
anticipat, ca să pot zice după aia că am obţinut de două ori bucurie dintr-o singură ocazie. Nu că-s
şmecher?
Naiba să te ia, Jed, mişcă-ţi fundul acasă, ori nevastă-ta o să te dea dispărut!
Şi-aşa, dacă mai stăteam mult pe acolo mă păştea remorca poliţiei, ca să trec pe urmă prin
X

toate chinurile, să semnez un vraf de acte şi să ajung acasă după două zile, cu nervii făcuţi
pulbere şi cu ştampila de contravenient pe parbriz. Am pornit motorul, am aşteptat iar de m-am
plictisit până să apară o gaură mai largă în trupul râmei şi m-am strecurat cuminte între celelalte
maşini, sperând să nu mă ia somnul pe drum. Pe la unşpe seara deja îmi răsuna în cap că Il reste
vingt minutes jusqu'a l'éteinte şi mă uitam în retrovizoare să văd dacă nu apare vreun ofiţer în
control.
Târziu în noapte, vorba cântecului, în cartierul Hasancea era linişte şi pace. Ştabii
europeni ori dormeau, ori erau pe la cazinouri. Rulam încet pe străzile înguste, urmărit din loc în
loc de privirile gardienilor. Cred că unii se şi pregăteau să mă legitimeze, dar ajunsesem deja în
faţa casei. Am găsit poarta larg deschisă, celula de control dezactivată şi lumina aprinsă la toate
ferestrele. Târ-târ cu rabla către micul garaj din fundul curţii, iar acolo am înţepenit uitându-mă
ca prostul la mândreţea mea de castan, pe care-l lăsasem verde-fălos şi-l găseam uscat până la
cotor, cu crengile ca iasca, fără o frunză pe ele, arătând năuce în toate direcţiile. Am scos mâna pe
geam şi doar ce i-am atins puţin trunchiul, că mi-a dat fiori până la os răceala nefirească a
scoarţei ca o piele de mortăciune. Şi peste toate astea lumina artificială îi dădea nişte reflexii
albastre-vineţii care făceau răceala şi mai rece, iar fiorul şi mai fior, dacă mă-nţelegeţi ce vreau să
spun. S-a dus şi ăsta, o să-l tai când o să am timp. Ducă-se. S-a făcut pace, mă aşteaptă nevastă-
mea cu poarta descuiată.
Şi, pe când îi dădeam bilet de voie motorului încins până la refuz, aproape mi-au dat
lacrimile la gândul că femeia mea mă aşteptase opt luni de zile şi încă o noapte, lăsând totul
vraişte ca să pot intra mai repede înapoi în viaţa ei.
— Bună dimineaţa. Este trei mai, ora opt zero zero. Sunt 17 grade Celsius, cerul parţial
noros, fără condiţii de ploaie…
M-am întins prin tot patul, mi-am trosnit oase, fălci, vertebre, mi-am frecat spinarea de
aşternutul cald, i-am adulmecat cutele – parfum artificial de mere verzi şi miros de la plica
piciorului lui Adalet; pe mare toate cearşafurile puţeau a gălbenele cu sare fiartă. Robotul îşi
vedea de rutina lui din fiecare dimineaţă, în timp ce eu mă dădeam cu capul de pernă de fericire
că eram acasă şi era perna mea. Bâzzzz, făcea el dezopacizând ferestrele, schimbând programul
climatizorului, pornind filtrele de aer, filtrele de apă, încălzitorul de apă, filtrul de cafea, vezi ce-
mi mai filtrezi din viaţă, măi băiete, să nu-mi faci apă chioară din ea.
M-am ridicat încet şi bine dispus, m-am aşezat pe marginea patului şi-am vrut s-o strig pe
Adalet, când mi-am dat seama… Trei mai? Frăţioare, ce-am mai dormit! Îmi aminteam că
dusesem maşina în garaj, intrasem în casă, îmi mirosise a scorţişoară de la odorizantul de cameră
şi venisem întins încoace. Adalet şedea în vârful patului – parc-o vedeam – cu picioarele
încrucişate, îmbrăcată-dezbrăcată în cămaşa-clopoţel sidefie pe care i-o luasem de ziua ei („ceva
de purtat pe stradă nu mi-ai fi luat!”). Alături, între perne, o bocceluţă albastră în care sforăia
fala vieţii mele, întâiul născut din sămânţa mea, cu opt luni mai bătrân decât îl ştiam eu.
— Hai încoace, îmi şoptise ea, şi avea ochii lucioşi de lacrimi nevăzute. Pune capul în
poala mea şi taci din gură. Dacă-l trezeşti pe bebek, te strâng de gât cu ciorapii tăi puturoşi.
X

Iar eu venisem ascultător să mă întind între ei şi să-mi aşez capul în poala femeii mele.
Mi-am pus palma în creştet şi-am mişcat-o încet, uite-aşa m-a mângâiat Adalet când m-
am întins lângă ea, şi-am încercat să-mi amintesc fericirea liniştită de când stăteam lungit între
oamenii mei dragi, ascultând piciul cum plescăia în somn şi privind de jos în sus la ţâţele neveste-
mii, pe care nici măcar nu m-a lăsat să pun mâna, că abia de-l înţărcase pe Cody şi dormea numai
pe spate de dureri.
Şi toate obiectele din încăpere le-am privit îndelung, noptiera de stejar sculptată de tata,
miniproiectorul ca un cărăbuş de metal şi readerul plin cu romane fantasy, pupilele spoturilor de
iluminat, ganterele mele străvechi, lăsate de izbelişte într-un colţ de cameră. Îmi aminteam că
descoperisem şi ceva nou, un obiect care nu fusese acolo înainte de plecarea mea de-acasă, dar
nu-mi dădeam seama ce anume.
Uşa s-a deschis încet şi nevastă-mea a apărut în prag, cu un zâmbet parşiv. Şi-a pus o
mână în şold, pe cealaltă a sprijinit-o alene de tocul uşii şi s-a uitat la mine ca starleta la regizor.
— Domnu'… mai stau mult să v-aştept în cămaşa asta?
— Hai la mine, sultana mea, i-am râs, deschizând larg braţele şi strângându-le apoi, când
i-am simţit trupul subţirel lipit de pieptul meu.
În momentul acela de tandreţe mi-am adus aminte de sărmanul meu castan şi-am întrebat-
o ce păţise.
— Să mă pici cu ceară şi n-aş şti să-ţi spun.
— Nu?
— Nu. S-a uscat aşa, deodată. Într-o săptămână i-au căzut toate frunzele. L-am căutat de
paraziţi, am trimis şi pământul la analiză… şi gazonul din jurul lui îmi pare cam amărât. Îmi pare
rău, zău că-mi pare rău! O fi îmbătrânit şi el, şi-o fi trăit traiul.
— Şi l-o fi trăit…
Na, asta era. Murise de moarte bună, după ce trăise mult şi fericit. Măcar să am şi eu
norocul ăsta.
Ne-am tăvălit prin pat îmbrăţişaţi…
Bine, mint, nu ne-am prea tăvălit, cum spuneam, ea era sensibilă de la atâta alăptat, dar
îmi imaginez eu acum că ne-am tăvălit ca-n filme. Am tras unul de altul, ne-am împuns, ne-am
plesnit, ne-am sărutat, parcă nu ştiam prea bine ce ne e, mai mult bine că ne regăsisem, mai mult
rău că pierduserăm atâta timp.
Mai târziu, pe când zăceam unul lângă altul ca două moluşte, ea cu nasul la subsuoara
mea, iar eu cu ochii în tavan, mi-am dat seama care era al doilea lucru nou pe care îl
descoperisem în dimineaţa întoarcerii acasă – după castanul murit. Un obiect mic cât o monedă,
un disc cu aspect sticlos, răsărise printre senzorii de pe tavan.
— Nevasto?
S-a întors cu spatele la mine şi-a mormăit ceva.
X

— Hei…
Am apucat-o de umăr şi-am zgâlţâit-o uşurel.
— Sultano, ce-i aia de pe tavan?
Cu un oftat, s-a întors pe spate şi-a mijit ochii într-acolo.
— Care…?
— Aia dintre difuzor şi senzorul de căldură… Unde te duci?
Se sculase din pat şi, mergând leneş către uşă, mi-a aruncat peste umăr că s-au înmulţit
infractorii cât am stat eu în mica mea lume închisă de pe mare şi că ăla era noul sistem de
securitate.
— Da?
— Da.
Şi-a ieşit.
— Şi cine l-a montat? am mai strigat după ea.
De dincolo de uşă am auzit vag ceva gen „Statul, că doar nu tata…” şi pe urmă uşa de la
baie şi apa curgând. Cred c-aş mai fi vrut s-o întreb una-alta, cum adică, au spart pereţii în lipsa
mea? cine? de la primărie? de la poliţie? e chestie obligatorie sau la cerere? – dar ce să facă un
biet soldat abia întors acasă, când frumoasa de nevastă-sa se duce singură şi goală să facă baie şi
el e proaspăt dormit, odihnit, fericit şi plin de energie? Ce să facă, pe bune acum – să discute
politici antiinfracţionale?!
5.
A doua zi, după ce Adalet l-a luat pe Cody cu coş cu tot şi-a plecat în vizită la două surori
tătăroaice care-o tunseseră şi-o epilaseră cât îi fusese gravidia de lungă, m-am uitat în jur, m-am
uitat în oglindă, m-am foit prin casă, şi m-am tot foit până am ieşit în garaj, m-am urcat în maşină
şi-am plecat cu ea la service, noroc că era stricată.
Era drum scurt, dar ce să zic… condusul fără senzori prin oraşul strâns îngrămădit în jurul
meu, pe străduţele meschine, cu câte o dală sărită ici şi colo ca împinsă de verdeaţa ce mustea pe
dedesubt, ocolind gherete de paznici ai ştabilor federali, stoluri de copii scăpaţi de la şcoală,
căţeaua rătăcită şi utilitara de salubritate neclintită din locul în care o văzusem la venire,
strecuratul printre toate astea cu grijă să nu lovesc nimic şi pe nimeni nu-mi stătea în obişnuinţă,
şi-aşa se face că frânam la tot pasul şi mă zgâlţâiam în scaun ca o castană pe foc.
Când am ajuns, primul ins care mi-a apărut în faţă şi mi-a oferit un zâmbet până la urechi
era însuşi preşedintele Mirandés, într-un instantaneu de la semnarea Tratatului, cu inscripţia
„VICTORIE PENTRU NOPA”. Bravo. Foarte frumos. Din toate campaniile electorale, din toate
ocaziile care împachetau oraşul în afişe şi-l ştampilau tot cu sigle politice, uite şi-o mutră care
merita, domnule, să trăieşti, jos pălăria, tu ai semnat pacea, tu m-ai trimis acasă viu şi teafăr.
Acuma, ca un om normal într-o lume normală, mă duc cu maşina la reparat.
Şi mi-am dat rabla pe mâna unui meseriaş încuiat într-o salopetă imaculată, căruia i-am
povestit că nu mai aveam computer şi deci senzorii şi deci fir-ar a dracului. Bine, a zis el, o duc la
X

transologie. Mult mai repede decât mă aşteptam, de la transologie a venit altă salopetă, care mi-a
zis pe un ton foarte nedumerit că, în afară de uzura generală şi de o mică problemă cu închiderea
în spate, nu era nimic de dres. Şi computerul? l-am întrebat, încă şi mai nedumerit decât el. S-a
uitat lung la mine, dar tot politicos mi-a răspuns că partea electronică era în perfectă stare de
funcţionare.
— În perfectă stare, serios? Dacă io-ţi spun că nu vrea să meargă, îmi dă numai mesaje de
eroare, nu mă mai prosti!
— Păi, domnule, la testul nostru n-a dat erori.
(Şi avea un mod de-a pronunţa „păi, domnule” din care lipsea orice urmă de afectare,
parcă aşa era el construit, o uniformă politicoasă şi oarecum bonomă.)
— Poate folosiţi o cartelă defectă, domnule.
Na, acum!
— Păi, nu m-am dus cu ea când m-am dus? Şi mergea… domnule?
Atunci mi-a dat prin minte să-i explic că fusesem pe mare până mai alaltăieri. Ei, aşa mai
veneai de-acasă, imediat a clătinat din cap plin de înţelegere şi mi-a declarat cu un aer de
complicitate:
— Păi, domnule, acuma sincer, noi am crezut că-i maşină furată. Ne-au venit destule după
Tratat… Dar pe mare nu v-au spus nimica, nu? Că s-au schimbat toate cartelele şi alea vechi nu
mai merg de la-ntâi. Să vă fi zis, nu aşaaa…
— Da' ce, amprenta mea vocală nu era bună?
— Păi, era bună, dar nu era suficientă. Că amprenta vocală aşa repede se înlocuieşte, de
nici nu vă imaginaţi. Pe când cartelele se obţin numai de la Birourile Securităţii Civice şi nu pot fi
falsificate, că aveţi toate personalizările pe ele, totul-totul. Să ştiţi că-i un sistem foarte eficient.
Ăştia noi care au venit acum se ocupă de nişte probleme care nu erau rezolvate de ani întregi. Eu
unul sunt de aceeaşi părere cu ăia care-au început să numeroteze iar de la anul întâi după Tratat…
Na din nou!
În spatele lui, caroseria verde-închis lucea palid, ca o spinare de broască sub oglinda apei.
Viaţa se îndesea, se complica – dar se complica liniştit, blajin, domestic; se împăturea în fel şi
chip ca rufele gospodinei pe rafturi şi-n sertare, şi începea să miroasă a mere verzi şi-a plica
piciorului de nevastă.
— Unde găsesc un Birou d-ăsta? l-am întrebat, pregătindu-mă sufleteşte pentru vraful de
acte în care urma probabil să mă îngrop.
Mi-a dat o hartă cu toate instituţiile oficiale mai vechi sau recent înfiinţate în oraş. Mi-am
lăsat maşina acolo să-i dreagă închiderea pe spate şi am plecat pe jos, agale, cu soarele cald pe
faţă, însoţit de urările de succes ale meseriaşului de la transologie.
Nici n-am ajuns în capul străzii, când mi s-a făcut rău prima dată. M-a cuprins o ameţeală
rea, mâncarea a dat să-mi urce înapoi din stomac şi parcă se-nvârtea totul în jurul meu. Am vrut
să mă sprijin de un zid, dar nu-l mai nimeream cu mâna, mă mişcam neputincios ca-ntr-un vis, şi-
X

odată poc! în timpane (te pomeneşti că am probleme cu tensiunea!) şi-a început să-mi vâjâie
capul de parcă-mi trecea uraganul printre urechi. Zidul, clădirea, strada şi tot au rămas jos
departe, iar eu am zburat în sus cu asemenea viteză, încât imediat mi s-a aburit vederea şi n-am
mai ştiut nimic.
— Bună dimineaţa. Este trei mai, ora opt zero zero. Sunt 17 grade Celsius, cerul parţial
noros, fără condiţii de ploaie…
M-am întins prin tot patul, mi-am trosnit oase, fălci, vertebre, mi-am frecat spinarea de
aşternutul cald, i-am adulmecat cutele – parfum artificial de mere verzi şi miros de la plica
piciorului lui Adalet; pe mare toate cearşafurile puţeau a gălbenele cu sare fiartă. Robotul îşi
vedea de rutina lui din fiecare dimineaţă, care mă cam enerva pe vremuri, când îmi plăcea somnul
de dimineaţă şi puţin îmi păsa de ştiri şi de starea vremii, când n-aveam o viaţă la care să mă
trezesc, ci doar existam ca orice homunculus adolescent. Acum robotul şi rutina lui erau parte
integrantă din traiul de om matur, cu casă, maşină, familie şi cont în bancă, erau ca mahmureala
de după băutură sau ca bătătura din bocanc; de-ar fi existat pe vremea lui tata, sigur ar fi fost ca
podagra de la piciorul lui stâng.
M-am ridicat încet şi oarecum resemnat, m-am aşezat pe marginea patului şi-am vrut s-o
strig pe Adalet, când mi-am dat seama… Trei mai? Frăţioare, ce-am mai dormit! Îmi aminteam că
dusesem maşina în garaj, intrasem în casă, îmi mirosise a scorţişoară de la odorizantul de cameră
şi venisem întins încoace. Adalet şedea în vârful patului – parc-o vedeam – cu picioarele
încrucişate, îmbrăcată-dezbrăcată în cămaşa-clopoţel sidefie pe care i-o luasem de ziua ei („ceva
de purtat pe stradă nu mi-ai fi luat!”). Alături, între perne, o bocceluţă albastră în care sforăia
fala vieţii mele, întâiul născut din sămânţa mea, cu opt luni mai bătrân decât îl ştiam eu.
— Hai încoace, îmi şoptise ea, cu ochii roşii de nesomn. Pune capul în poala mea şi taci
din gură. Dacă-l trezeşti pe bebek, te strâng de gât cu ciorapii tăi puturoşi.
Iar eu venisem ascultător să mă întind între ei şi să-mi aşez capul în poala femeii mele.
Am încercat să-mi amintesc fericirea liniştită de când stăteam lungit între oamenii mei
dragi, ascultând piciul cum plescăia în somn şi privind de jos în sus la ţâţele neveste-mii, pe care
nici măcar nu m-a lăsat să pun mâna, că abia de-l înţărcase pe Cody şi dormea numai pe spate de
dureri. Mi-am pus palma în creştet şi-am mişcat-o încet, cum mă mângâiase Adalet, dar degeaba
se spune că forma aduce fondul, mie repetiţia acelui gest nu mi-a adus nimic, poate doar o
rememorare a faptului că veneam din armată şi de-aia eram tuns în halul ăla.
Am rămas privind îndelung obiectele din cameră, noptiera de stejar sculptată de tata,
miniproiectorul ca un cărăbuş de metal şi readerul plin cu romane fantasy, pupilele spoturilor de
iluminat, ganterele mele străvechi, lăsate de izbelişte într-un colţ de cameră. Îmi aminteam că
descoperisem şi ceva nou, un obiect care nu fusese acolo înainte de plecarea mea de-acasă, dar
nu-mi dădeam seama ce anume.
Atunci a intrat nevastă-mea pe uşă muşcând dintr-o pară. Zeama aurie i se scurgea printre
degete.
— Te-ai sculat, a zis.
X

— Îhî. Hai la mine, sultana mea.


Şi am deschis larg braţele.
— Nu, că mozolesc cearşaful. Las' să mă spăl întâi, şi după aia.
Mi-am adunat braţele înapoi şi-am dat ochii peste cap, ce să spun, cearşaful. Atunci am
văzut pe tavan acel al doilea lucru nou pe care îl descoperisem în dimineaţa întoarcerii acasă –
după castanul murit. Un obiect mic cât o monedă, un disc cu aspect sticlos, răsărise printre
senzorii de pe tavan.
Ea tocmai ieşea, probabil să arunce cotorul şi să se spele pe mâini.
— Nevasto, ce-i aia de pe tavan?
— Ce?
Şi-aproape c-a plecat.
— Aia dintre difuzor şi senzorul de căldură.
— Noul sistem de securitate.
— Noul ce, măi?
— Sis-tem de se-cu-ri-ta-te.
Am sărit din pat, am smuls perechea de pantaloni scurţi aruncaţi alături pe jos şi i-am tras
pe mine dintr-o singură mişcare, să-i rup şi mai multe nu. Am fugit după ea numai bine s-o aud
aruncându-mi peste umăr că să mă duc la baie dacă mă trece, fiindcă ea vrea să facă baie şi
toaleta ailaltă e stricată, să nu m-audă scârţâind la uşa ei, că ea nu iese prea curând!
Umbla cu paşi mărunţi pe holul lung şi eu după ea, cu privirea lipită fără speranţă de
pielea ei ca sideful, ondulându-mă după conturul omoplaţilor ei, jumătate ascuns, jumătate răsărit
de sub marginea bluzei negre cu bretele, îndoindu-mă în jurul coatelor şi rotunjindu-mă în cuibul
din spatele genunchilor ei, ea umbla şi eu după ea, parcă mă ţinea la distanţă o crosă de hingheri,
parcă începeam să mă enervez, parcă holul ăsta nu mai avea capăt.
— Ce spui tu cu securitatea aia! am zis printre dinţi. Şi cine-a montat? Cum, măi, acuma
am sistem de supraveghere? Că ce securitate, în dormitorul meu?
— Statul l-a montat, că doar nu tata, mi-a răspuns fără să se întoarcă spre mine.
— Da' ce-ai făcut, i-ai lăsat să spargă pereţii în lipsa mea? Când l-au pus acolo?
A intrat în bucătărie, a aruncat cotorul de pară, s-a şters pe mâini, a scotocit după ceva
într-un bufet, n-a părut să găsească, a ieşit – şi-n tot acest timp eu boscorodeam de unul singur
undeva sub orizontul atenţiei ei.
Am apucat-o de braţ, cam tare şi cam nervos.
— Pff… de la Tratat până să te-ntorci tu… au avut tot timpul să-l monteze! a pufnit şi-a
şuierat Adalet, smulgându-se din mâna mea. Ce tragi aşa de mine? Dacă vrei să ştii, mi se pare o
treabă deşteaptă din partea lor, cel puţin o perioadă, până se mai aşază lucrurile. Nu ştii ce javre
umblă libere de-o vreme, sună pe la porţi tot felul de dubioşi cu secte şi cu mai ştiu eu ce, că
uneori nici n-am curaj să mai ies seara pe stradă. Ai lipsit de-acasă aproape un an şi-acuma vii cu
X

gura mare! Ce preferi, să instaleze astea sau să-mi dea unu-n cap de să te caute legistul pentru
identificare?
Mi-a aruncat o privire ciudată, undeva între indignare şi silă, s-a ridicat şi-a ieşit iar. Deja
mi se acrise de holul ăla, şi abia-l revăzusem după un an.
Aerul din jurul nostru, până atunci purificat şi înmiresmat, îmi părea dintr-o dată greu,
încărcat de electricitate. Şi cel mai rău mă lovise reproşul legat de perioada cât fusesem pe mare.
Băi, da' ce voia de la mine, că doar nu cerusem eu să plec de-acasă! Şi zău dacă nu-mi suna de
parcă ar fi zis-o într-adins, parcă ar fi vrut să mă rănească. Femeie, ce-ţi veni?
Dar, conform prostului meu obicei, am evitat subiectul care durea cel mai tare.
— Ce-are-a face dormitorul nostru cu ăia care fură la drumul mare?
A intrat glonţ pe uşa băii şi a dat drumul la apă.
— „Ce-are-a face”! Ţi-au spălat creierul în ocean? i-am auzit vocea reverberând în pereţii
de ceramică şi în şuvoiul de apă. Dormitorul tău, mare lucru! Totul e sub observaţie, străzile, tot.
Scrie în Monitorul, mai pune şi tu mâna şi citeşte, sunt tot soiul de grupări, la Tratat au rămas
mulţi belicoşi cu ochii-n soare. Tu ce vrei, vrei iar război? Care-i problema ta? În vremurile astea,
să fiu în locul lor, şi eu aş vrea să ştiu în orice clipă tot ce se-ntâmplă. Hai, du-te şi lasă-mă!
Îmi dădeam seama că se supărase rău de tot, fiindcă începuse să mă boscorodească pe
turceşte. Nici nu venisem bine şi ne certam, fir-ar a dracului să fie de treabă, bine, bine, te las!
Dar când am dat să ies am observat încă un ochi sticlos, chiar deasupra uşii. Am pornit-o val-
vârtej prin casă, inspectând minuţios, rând pe rând, toate încăperile şi anexele. În fiecare exista
câte un mic spion ca acela de pe tavanul dormitorului. Pe Cody l-am găsit dormind fericit cu
biberonul gol în braţe şi cu cipul pentru somn lipit pe frunte ca o aluniţă. Cât pe-aci să mă
calmez, când am depistat că şi „pediatrul” electronic de deasupra coşuleţului era ornat cu un
ochişor nou-nouţ, menit, cu siguranţă, să supravegheze activităţile subversive ale puştiului. M-am
întors spumegând şi-am năvălit peste Adalet în baie.
— Ce-au făcut? Zi, au demontat casa-n lipsa mea şi-au construit-o la loc?
Adalet a ridicat spre mine o feţişoară plină de spumă. Cinci minute păreau să-i fi fost
suficiente ca să se calmeze. Cum venea asta, mă lăsase singur în nervii mei şi ea se calmase,
gata?
— N-a demontat nimeni nimic, măi, toată instalaţia există de doi ani, de când s-a construit
casa. Ei n-au avut de montat decât terminalele.
— Care „ei”?
— Ăştia, Securitatea Civică, a spus Adalet cu candoare, azvârlind spre mine câţiva funigei
de spumă. Ia de-aici, e foarte relaxant.
Era să zic eu ceva de dulce despre Securitatea lor, dar încă nu eram lămurit cum se
pedepseşte injuria la adresa autorităţilor atunci când autorităţile ţi se uită direct în gură. Aşa că am
tăcut.
— Haide, Jed… Ai lipsit de mi-a ajuns. Am stat singură şi te-am aşteptat nişte sute de
X

nopţi… lasă-i dracului de pereţi cu cine i-a făcut şi i-a spart!


Pe sub cuvertura subţire de spumă, era goală, udă şi frumoasă, iar eu stăteam în picioare
lângă moviliţa ei de haine ca vânătorul lângă prada caldă încă, stăteam şi mă simţeam nepotrivit,
stingher, parcă nu mai era casa mea şi parcă venisem într-o vizită clandestină la femeia altuia.
M-am sprijinit de marginea căzii.
— Adalet, când a comandat Armata casele astea, am văzut cu ochii mei schiţele de la
Biroul de Proiectare. Îţi jur că nu era nici un sistem de supraveghere în structura pereţilor.
Ea n-a zis nimic. Eu n-am mai zis nimic. Am ieşit închizând uşa încet şi-am lăsat-o să facă
baie.
O jumătate de ceas m-am tot învârtit prin casă ca un turist fără ghid. Adalet a ieşit din baie
tot cu spuma pe ea, m-a găsit stând pe jos în hol şi s-a aşezat în braţele mele cu un aer de Venus
nou-născută, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, nimic nu s-ar fi rostit, de parcă n-aveam decât să
reluăm firele lucrurilor de când ne treziserăm, dimineaţă. Dar vă zic sincer, în loc să mi se scoale,
pe mine mă ustura curul numai uitându-mă în sus, la discul cât o monedă de pe tavan. Nu, pe
bune, la începutul armatei m-am pricopsit cu un hemoroid şi mă doare locul ăla de câte ori sunt
stresat, nici nu ştiţi cum e aia să te ardă acolo la fiecare emoţie negativă. Şi nici nu mai trebuia să
mă uit în sus, deja mi se înfipsese în cap realitatea că, poate chiar în acele momente, undeva,
cineva ne privea printr-un aparat conectat la alt aparat conectat la fire şi relee şi relee şi noduri şi
fire conectate la spionul de deasupra noastră.
I-am mângâiat umărul, creasta subţire şi delicată a omoplatului, de care încercam să-mi
aduc aminte în armată strângând pumnul şi pipăindu-mi capătul proeminent al falangei. Nu mă
puteam hotărî – să mă ridic de acolo cu ea cu tot şi s-o duc undeva unde nu exista nici un ochi-
spion sau să rămân acolo, în nasul lor, numai de-al dracului.
— Adalet, de ce era nevoie de un spion şi pentru Cody?
— Aaa, blegule, m-a alintat ea, încolăcindu-se pe şalele mele. Ăla nu-i pentru securitate, e
chestia aia cu educaţia timpurie. E conectat la cipul pentru somn. Mi l-au trimis prin poştă luna
trecută, de la Centrul NOPA pentru Sănătate Infantilă.
Mi se păruse mie că doarme cam mult puştiul meu.
— Ce educaţie timpurie?
— Vezi că ai prospectul în sertar, la el în cameră, îţi explică exact treaba cu formarea
tiparelor mentale.
— Prospect pentru trăitul în casa asta nu ţi-au dat?
Drept pedeapsă şi-a ţuguiat buzele şi mi-a suflat în faţă.
— Nevasto, mai bine fugi şi adu ceva de lipit peste spionii ăştia!
— Mhâm, puşcărie.
Şi-a râs. Am zâmbit şi eu. Ce era să fac? Ce să facă un biet soldat abia întors acasă, cu
nevastă-sa în braţe, goală, îmbăiată şi parfumată, ce să facă soldatul, să stea la discuţii, să pună
la-ndoială dispoziţiile de sus?
X

7.
A doua zi, după ce Adalet l-a luat pe Cody cu coş cu tot şi-a plecat în vizită la două surori
tătăroaice care-o tunseseră şi-o epilaseră cât îi fusese gravidia de lungă, m-am uitat în jur, m-am
uitat în oglindă, m-am foit prin casă, şi m-am tot foit până am ieşit în garaj, m-am urcat în maşină
şi-am plecat cu ea la service, noroc că era stricată.
Era drum scurt, dar ce să zic… condusul fără senzori prin oraşul strâns îngrămădit în jurul
meu, pe străduţele meschine, cu câte o dală sărită ici şi colo ca împinsă de verdeaţa ce mustea pe
dedesubt, ocolind gherete de paznici ai ştabilor federali, stoluri de copii scăpaţi de la şcoală,
căţeaua rătăcită şi utilitara de salubritate neclintită din locul în care o văzusem la venire,
strecuratul printre toate astea cu grijă să nu lovesc nimic şi pe nimeni nu-mi stătea în obişnuinţă,
şi-aşa se face că frânam la tot pasul şi mă zgâlţâiam în scaun ca o castană pe foc. Peste toate
astea, tot drumul până la service mi-am imaginat un balaur cu o mie de capete pline de ochişori
care se holbau la mine din toate colţurile şi intersecţiile. Rămâneam cu privirea lipită ba de un
arbore, ba de un stâlp de avertizare, ba de un panou de reclamă, şi tot încercând să depistez
„spionii” îmi sporea paranoia că eram singurul neadaptat la hăituiala asta invizibilă, dintr-o
mulţime policromă ce se scurgea pe lângă mine plină de o superioară indiferenţă.
Când am ajuns, primul ins care mi-a apărut în faţă şi mi-a oferit un zâmbet până la urechi
era însuşi preşedintele Mirandés, într-un instantaneu de la semnarea Tratatului, cu inscripţia
„VICTORIE PENTRU NOPA”. Bravo. Foarte frumos. Mă scoţi din război şi-mi bagi spioni în
casă, frate? Nici n-am chef să-ţi văd mutra azi, lasă-mă până mi-or trece nervii.
Mi-am dat rabla pe mâna unui meseriaş încuiat într-o salopetă imaculată, căruia i-am
povestit că nu mai aveam computer şi deci senzorii şi deci fir-ar a dracului. Bine, a zis el, o duc la
transologie. Mult mai repede decât mă aşteptam, de la transologie a venit altă salopetă, care mi-a
zis pe un ton foarte nedumerit că, în afară de uzura generală şi de o mică problemă cu închiderea
în spate, nu era nimic de dres. Şi computerul? l-am întrebat, încă şi mai nedumerit decât el. S-a
uitat lung la mine, dar tot politicos mi-a răspuns că partea electronică era în perfectă stare de
funcţionare.
— În perfectă stare, serios? Dacă io-ţi spun că nu vrea să meargă, îmi dă numai mesaje de
eroare, nu mă mai prosti!
— Păi, domnule, la testul nostru n-a dat erori.
(Mi-aş fi dorit să-mi confirme cineva impresia că mă lua de sus cu politeţea lui prefăcută,
cu aerele de funcţionar al statului pe care le cunoşteam prea bine. „Păi, domnule”! Th!)
— Poate folosiţi o cartelă defectă, domnule.
Na, acum!
— Păi, nu m-am dus cu ea când m-am dus? Şi mergea… domnule?
Atunci mi-a dat prin minte să-i explic că fusesem pe mare până mai alaltăieri.
— A, bine, de ce nu ziceţi aşa? Da' la plecare nu v-au explicat nimic, v-au lăsat să plecaţi
aşaaa…
X

„Aşa prost”? Că precis asta-i stătea pe limbă, obrăznicătura.


— …că s-au schimbat toate cartelele şi alea vechi nu mai merg de la-ntâi. Să vă fi zis, nu
aşaaa…
— Da' ce, amprenta mea vocală nu era bună?
Ba, era bună, dar nu era suficientă, că aşa repede se-nlocuieşte o amprentă vocală, de nici
nu-ţi imaginezi, pe când cartele se dau numai la Birourile Securităţii Civice şi sunt minunea
minunilor securizate, conţin toate personalizările, n-ai cum să le mânăreşti, ce să mai, ăştia nou-
veniţii la putere sunt dracu' gol.
— Eu unul sunt de aceeaşi părere cu ăia care-au început să numeroteze iar de la anul întâi
după Tratat…
Da, da, au ieşit şi bancuri pe subiectul ăsta, cică după Tratat a fost anul întâi şi ne-am jucat
fericiţi, că eram bebeluşi, pe urmă încep să ne persecute şi-n trei'ş'trei de ani ne crucifică şi gata.
Mai să mă cuprindă emoţia în faţa sistemului eficient. Acum când mă gândesc la scena aia
parcă o văd prin globul de cristal, totul e limpede, toate detaliile, ridicolul, tot. Atunci nu vedeam
nimic, era o noapte desăvârşită în capul meu, stăteam parcă în poziţie de drepţi în faţa
mecanicului transolog în salopetă, care-mi ţinea o entuziastă lecţie de legislaţie socială în
limbajul celei mai proaste gazete electorale. Stăteam acolo şi nu mă prindeam de fază, nu sesizam
nici ceea ce însemnau cu adevărat toate astea: că în lipsa mea un funcţionar oficial trimisese
înştiinţarea, un funcţionar al armatei o primise şi-o trimisese la poliţia militară, care dispusese să
se deschidă porţile hangarului pentru ca un alt meseriaş, de-acelaşi soi cu ăsta care pălăvrăgea
acum în faţa mea, să ia la rând toate maşinile unora ca mine şi să le şteargă din sistem amprentele
vocale, împreună cu programul ce îngăduia folosirea lor. Pur şi simplu.
— Unde găsesc un Birou d-ăsta? l-am întrerupt, gândindu-mă de pe acum la noul vraf de
acte în care urma să mă îngrop.
Mi-a arătat o hartă amănunţită a oraşului, cu toate instituţiile oficiale mai vechi sau recent
înfiinţate. Nu ştiu de ce, când am văzut câte erau, sute de puncte unite de firicele roşii, am avut
imaginea unei pânze de păianjen ţesute peste Constanţa. Mi-am lăsat maşina acolo să-i dreagă
închiderea pe spate şi am plecat cu paşi nesiguri, însoţit de urările de succes ale meseriaşului de
la transologie.
***
Biroul Şase al Securităţii Civice era fosta clădire a unui hotel – înaltă, lucioasă şi cam
colorată pentru noul ei statut. Când să intru, m-a furat pe la coada ochiului un detaliu de peisaj
din stânga clădirii, iar când m-am întors într-acolo m-a pocnit imaginea castanului meu de-acasă.
Numai că ăsta de-aici nu era castan, era… altceva, nu ştiu ce, lumina soarelui nu-l învineţea, ci-l
făcea bolnav de icter, iar crengile golaşe nu se crăcănau în toate direcţiile, ci formau un schelet
globular, aşa cum se cuvenea în cazul unui fost arbore ornamental din centrul oraşului. Dăduse
boala-n copaci, se vede treaba.
Uşa rotativă a alunecat încet pe şina ei din metal lustruit. În holul de la intrare m-a
întâmpinat primul Ofiţer Civic în carne şi oase pe care-l întâlneam în viaţa mea. Stofă bleumarin
X

tocită la tivuri, buzunare cu paspoal, petliţe, chipiu. Vechea uniformă de birou a Poliţiei Rutiere,
reciclată. Vezi, măi Securitate, dacă dai toţi banii pe „spioni” de montat în locuinţele oamenilor
cinstiţi, n-ai şi tu o hăinuţă, acolo.
Omul a venit imediat şi a îndreptat spre faţa mea un fel de lanternă cu ochiul palid,
aproape stins. De luminat era clar că nu lumina, dar ce voia cu ea de la mine, fiindcă s-a chiorât
în curul ei şi s-a încruntat şi-n cele din urmă a lăsat-o în jos şi mi-a spus „Aşteptaţi puţin,
domnule”. Am deschis gura să-i povestesc că eram doar un cutărescu venit din armată şi că nu
doream decât o cartelă pentru maşină ca să plec în treaba mea, dar până să-mi formulez eu gândul
în vorbe au şi apărut doi inşi în cam aceleaşi uniforme, care m-au poftit să-i urmez undeva în
măruntaiele clădirii. Mai precis, m-au încadrat ca pe un arestat, unul în faţă, celălalt în spate, m-
au dus cu ascensorul până la ultimul etaj şi m-au depus într-un cabinet auster, în faţa unui
funcţionar federal care mi-a zâmbit larg înainte de a-mi împărtăşi tenebroasa realitate:
— Nu aveţi michrocip, domnule Berger, a spus uşor fornăit, ca un românaş care-a vorbit
prea multă franceză la Bruxelles şi s-a întors de prea puţin timp ca să-i fi trecut; sau ca un
francofon care-a mâncat sarmale revelion după revelion până i-a ieşit Flaubert din cap; mai
degrabă a doua variantă, fiindcă purta lavalieră şi avea unghiile îngrijite, ceea ce mai rar se
pomenea la funcţionarii băştinaşi; adică eu unul nu pomenisem.
— Microcip!
Şi-am pufnit neîncrezător.
— După tot scandalul şi protestele alea? Până la urmă tot l-au băgat, ai?
A pufnit şi el şi mi s-a părut amuzant că, deşi sunase exact ca al meu, pufnetul lui era, fără
umbră de îndoială, dispreţuitor.
Eh, scandal! Scandal e întotdeauna, fie că faci, fie că nu faci ceva pentru binele social.
Încerci să stimulezi mediul concurenţial, se simt ameninţaţi downshifterii. Stimulezi progresul
tehnologic, îţi sar în cap conspiraţioniştii. Stai cuminte şi nu faci nimic, atunci de ce nu faci
nimic? În Americi sunt microcipuri de cinci ani şi lucrurile merg mai bine, nu mai rău. Aici, în
Europa, importăm toate mizeriile de mărfuri, un lucru bun şi util de ce n-am importa?
Cetăţeanul ţipă că vrea siguranţă, dar dacă faci ceva pentru siguranţa lui ţipă că vrea drepturi.
Ei, ei, şi drepturi, şi siguranţă… nu se poate.
Cam ăsta era discursul pe care mi l-a oferit dintr-un foc acel pff! al funcţionarului. Nu
eram un cetăţean în toată regula, aşa că nu meritam cuvinte, dar ştia prea bine că înţelesesem.
— De când v-aţi întohrs de pe Steel Angel, domnule Berger, nu v-aţi făcut timp să threceţi
pe la noi ca să vă înhregisthraţi oficial, în noul sistem de evidenţă a populassiei. Asta înseamnă că
nu vă puteţi lua în phrimire noile cartele până nu aveţi michrocip de identitate.
Începeam să simt un fel de moleşeală, de parcă mă copleşea deodată înţelegerea faptului
că nu mai aveam încotro, de parcă trebuia să-mi cedez acum, aici, pe loc, toate drepturile şi
libertăţile, de parcă trebuia să comit sinuciderea identitară despre care auzisem şi de care mă
temusem cumva teoretic, vag, toată adolescenţa, de când venisem din America şi începusem să
ascult flecăreli despre jandarmul mondial şi tăvălugul globalizării, sintagme pe atunci noi-nouţe
X

pentru mine, repetate până se topeau din auz, devenite între timp un fel de zgomot de fond,
radiaţia firavă a unui big-bang fâsâit, care nu mai apucase să nască în chinuri nici o lume.
Aşa că am dat din cap în semn că am înţeles, după care l-am întrebat cât mă costă şi unde
trebuie să fac toate formalităţile. Nu mă costa nimic, m-a informat francofonul convertit,
zâmbindu-mi – nu m-am prins cum, formal sau insinuant?
— Mehrgeţi cu domnii ofiţehri la Înhregistrări şi înthre timp eu o să mă ocup de toate
cahrtelele domniei voastre, ca să nu mai faceţi atâtea dhrumuri prin clădire.
(Era binevoitor sau mă lua peste picior?)
Şi iar cu ascensorul şi la pas pe holuri, printr-o mulţime de solicitanţi dintre care doar
câţiva, probabil la fel de idioţi ca mine, se deplasau acompaniaţi de uniforme.
La Înregistrări m-a luat în primire o cucoană în interiorul căreia cheful de viaţă murise şi
tocmai putrezea. Nu i-o luam în nume de rău. Afară, planeta era în clocot, se construia viitorul din
cărămizi noi şi nemaivăzute, lumea trăia vremuri memorabile, iar ea şedea pe un taburet în
mansarda Biroului Şase şi citea pe internet despre grădinărit, aşteptându-mă pe mine să vin să-i
ocup ziua cu ceva.
M-a poftit în cămăruţa de-alături, m-a aşezat pe un scaun, mi-a proptit capul pe tetieră, mi
l-a fixat între două pălmuţe de metal şi-a ieşit. Nu m-a durut nimic, doar un fel de arsură vagă am
simţit la tâmple – dar am bănuiala că era doar în mintea mea; stăteam şi aşteptam resemnat orice
urma să mi se întâmple, când pălmuţele mi-au dat drumul şi gata, asta a fost tot. Aveam microcip,
nene! Mi-a spus-o şi ea înainte să ies pe uşă:
— E injectat sub epidermă să ştiţi să nu vă apucaţi să-l scoateţi cumva că faceţi puşcărie
aveţi aici regulamentul vedeţi Ordonanţa federală nouă sute şase.
Şi mi-a dat pliantul cu o mână, în timp ce cu cealaltă derula pagina despre Kalanchoe.
Tot drumul înapoi mi-am pipăit fruntea, fără să simt însă vreo modificare de formă sau
textură. Când m-a văzut cu mâna la cap, funcţionarul şi-a lipit la loc zâmbetul, de data asta cu un
fel de complicitate care mi se părea caraghioasă – de parcă noi ăştia cu acte de identificare la
purtător eram vreo sectă de iniţiaţi. Am observat totuşi că devenisem, subit, un cetăţean în toată
puterea cuvântului: omul m-a poftit pentru prima dată să mă aşez în fotoliu şi chiar m-a întrebat
dacă nu doream să beau ceva răcoritor. Nu, nu doream, doar mă mânca în tălpi să plec odată de-
acolo, dă-mi cartela aia pentru mobil şi lasă-mă.
Las' că vezi tu cartelă pentru mobil, îmi comunica privirea lui când s-a aplecat puţin, a
deschis un fişet şi-a scos de acolo un tencuşor de cartele pe care mi le-a trântit în faţă. Să tot fi
fost vreo zece sau douăsprezece. Pentru mobil, pentru sistemul de siguranţă al locuinţei, pentru
automatele de stradă, pentru achitarea amenzilor de circulaţie, pentru shopping electronic în
Federaţie, pentru shopping electronic în exteriorul Federaţiei, o cartelă specială pentru
recuperarea maşinii de la service-ul unde o lăsasem (de unde, pălăria mea, ştia că veneam de la
service?) şi, nu în ultimul rând, o carte de debit nou-nouţă, adică mărturia „vie” că-mi
verificaseră minuţios şi contul din bancă. La întrebarea dacă se înduraseră să-mi lase ceva bani
gheaţă pentru cumpărăturile mărunte, mi-a răspuns apăsat, aproape silabisind cuvintele:
X

— S-a cam tehrminat cu banii gheassă, domnule Berger. Sistemul e tânăhr şi încă
neinteghrat, dahr până la anul spehrăm să hreducem totul la cel mult două cahrtele pehrsonale.
— Aha… Şi solda pe opt luni de concentrare e inclusă aici?
— Desiguhr, mi-a răspuns la fel de apăsat. Fedehrassia nu hrămâne datoahre nimănui,
domnule Berger.
— Aşa… Deci cu asta pot să-mi recuperez maşina? l-am întrebat pentru mai multă
siguranţă, ridicând cu două degete cartela respectivă.
— Exact, şi e de unică folosinţă, după aceea o folosiţi pe asta galbenă.
Gânditor, am răsfirat pe masă puzderia de dreptunghiuri colorate şi privirea mi s-a oprit
pe cartea de debit. Era prinsă cu o clamă de chitanţă, iar suma de pe chitanţă era măricică, dar ce
însemna „BE” în coada ei?
— Bundes Euro, mi-a spus el.
Ai dracu' nemţi. Când tot auzeam la popotă bancuri cum că trezoreria europeană o să se
cheme de-acum cancelarie şi că noul gest de cerut bani nu mai e întinsul mâinii cu palma-n sus, ci
braţul ridicat aşa la vreo patru'ş'cinci de grade, cu palma dreaptă şi orientată-n jos, şi că în
federaţie toate statele membre sunt egale în afară de statele şefe, care e numai unul, că restul sunt
amantele lui, mă gândeam că deh, Sud-Estul sărac lipit, ce să facă şi el, bârfeşte şi suduie şi face
mişto, n-are orizont, n-are viziune, el atâta ştie… În popota de pe HMS Steel Angel se amestecau
claie peste grămadă americani nonşalanţi, bulgari plini de muşchi, britanici cu pielea rozalie,
nemţi sobri, români guralivi şi doi fraţi gemeni indieni cu pielea negricioasă şi dinţii, orbitor de
albi, mereu la vedere. Şi din ce se amestecau mai mult, din aia păreau mai despărţiţi, anglofonii
nativi glumeau între ei, pe lângă nemţi se ţineau saşi de-ai lui tata ca Luna de Pământ, românii se
fereau de bulgari, nu-mi dau seama din ce motiv, iar rusul, că aveam şi-un rus, tăcea des şi nu era
nimic de capul lui. Uneori rămâneam uitându-mă aşa lung la toţi şi întrebându-mă cum ar fi fost
viaţa mea şi ce-aş fi ajuns să fac dacă nu dădea maşina aia peste mama în Riverside, New Jersey,
şi nu venea tata din Hărman să mă ia şi să mă ducă peste toată apa până în Bârsa lui, în casă de
cărămidă cum nu mai văzusem în viaţa mea, cu poartă rotunjită, dublă şi înaltă ca la castelele de
la Disneyland. Dar fără domniţă, degeaba poartă şi castel. Am plâns o vreme după mama şi-am
refuzat categoric să răspund la Iohan, cum îmi tot spunea tata, sau la Americanu, cum mă striga
puştimea, până le-a intrat tuturor în cap că voiam să mă cheme exact cum mă cheamă şi nu altfel,
iar cu vremea a venit uitarea şi cu uitarea a venit liniştea şi odată ce-a venit liniştea s-a terminat.
S-a terminat cu mama şi cu America şi cu tot.
În faţa mea stătea un funcţionar rârâit cu lavalieră şi unghii îngrijite şi între noi doi stăteau
cartelele mele răsfirate.
— S-au mişcat repejor de la Tratat încoace, am spus mai mult ca să nu tac, nedându-mi
prea bine seama de câtă vreme eram căzut pe gânduri.
Iar în timp ce rosteam cuvintele astea mi s-a risipit şi tata din minte şi prezentul a prins a
străluci deodată, nu ca un soare strălucitor şi optimist, ci ca un bec care ţi se-aprinde milostiv în
beznă. Dom'le, mi-am spus, e practic imposibil să proiectezi şi să mai pui şi-n practică, în treizeci
X

şi ceva de zile, pe puţin nouă sute şase reglementări internaţionale. Trebuie că pritoceau lucrurile
astea de ani de zile, iar alegerea lui Mirandés şi semnarea Tratatului n-au fost decât simple
formalităţi. Şi asta ce poate să-nsemne, Jed băiatule? Poate să-nsemne că în realitate, de nişte ani
buni încoace, NOPA nu prea mai e nici secretă, nici persecutată.
În momentele acelea, stând în fotoliu ca proaspăt cetăţean ce mă aflam, cu proaspetele
mele cartele de identificare şi cu cartea de debit care mă făcea om pe lumea asta, m-am uitat în
ochii funcţionarului de la Biroul Securităţii Civice şi m-am gândit cum ar fi dacă şi ameninţarea
cu războiul nuclear ar fi fost o simplă formalitate.
Când am ieşit din clădire îmi cam vâjâia capul şi cât pe-aci să iau în braţe un ins grăbit,
îmbrăcat în salopetă, care căra un mănunchi de scule. M-am scuzat, i-am făcut loc şi l-am urmărit
cu privirea. S-a dus ţintă la fostul arbore de lângă clădirea Biroului şi a început să înşire nişte
jaloane în jurul lui, pe caldarâm. A mai apărut un ins care a întins de la un jalon la altul o bandă
cu „Zonă de lucru, vă rugăm să ocoliţi”. Mă uitam la ei cu câtă precizie lucrau, ce rutină calmă le
mişca trupurile, şi mă-ntrebam ce s-o fi întâmplat cu muncitorii de la salubritate de pe vremuri,
care aţipeau pe bănci în parc şi mutau grămezile de frunze uscate dintr-o rigolă în alta. Ăia erau
nişte inşi inteligenţi, ştiau câte parale fac şi ei, şi obiectul muncii lor. Cioclii ăştia cu normă fixă
de morţi pe lună, uită-te la ei, se poartă de parcă ei ar scrie nouă sute de reglementări pe an şi-ar
clădi viitorul ăla din cărămizi noi şi nemaivăzute. Pff!
8.
Am scos cartela pentru recuperarea maşinii, am scos şi cardul de debit, i le-am predat
meseriaşului, el mi-a zâmbit, mi-a mulţumit, mi-a dat cardul de debit înapoi, eu i-am zâmbit, i-am
mulţumit, m-am suit în maşină şi-am ieşit cetăţean pe poarta pe care intrasem terchea-berchea.
Pe străzi năvălise un anotimp aparte. Ştiţi când aerul e călduţ, dar tăios, tare, parcă de
munte, soarele străluceşte într-un fel anume, portocaliu-înalt-aproape, iarba devine o mulţime de
fire separate, copacii care cresc aproape invizibili în mici parcele pătrate de pământ decupate în
asfalt capătă prezenţă şi chiar un fel de glas, toţi paşii sunt ceva mai apăsaţi şi parcă începi să
simţi prin talpa încălţărilor? E un anotimp care începe imediat după o mare şi importantă mişcare
a istoriei la care ai participat şi tu, sau la care ai fost martor, care ţi-a cutremurat pământul sub
picioare şi te-a făcut să te simţi plin pe dinăuntru de credeai c-o să explodezi. Nu ţine foarte mult,
e mai degrabă un sub-anotimp de legătură. De fapt nu durează decât câteva zile. Poate nici atât. O
zi. Ore.
Cald al naibii. Am claxonat lung şi plictisit, dar nimic nu se clintea în jur. Maşinile strânse
una-ntr-alta, sclipind în soarele proaspăt de mai, arătau ca un mozaic multicolor turnat pe şosea.
Începea marea plictiseală.
Aveam parbrizul cam jegos. Am dat din ştergătoare. Zoaiele de pe mijloc s-au strâns pe
margine şi mi-au făcut loc să văd mai bine. În faţă aveam un fund lat de dubă albă. În dreapta, la
marginea trotuarului, copaci. Cam pârliţi pentru perioada asta a anului. Cerul era albastru. Soarele
strălucea. În faţă o dubă albă. Alături copaci. Ia să vedem ce-i la radio. Ah, vezi că se mişcă duba.
Am mai înaintat vreo douăzeci de metri, tiptil. Cerul era albastru. Soarele strălucea. Se
X

mişcă duba, fii pe fază.


Coloana s-a oprit din nou, aproape de intersecţie. Deja vedeam rondul de flori din mijloc,
albastru cu buchete albe în formă de stele. Şi moţ în rond un ins care nu dirija circulaţia, deşi
dădea din mâini de zor şi părea să zică oarece în gura mare. Am lăsat geamul să-l aud.
— Armaghedonul a fost, gata. (A forfecat aerul cu braţele la orizontală.) Acum: Îmi
oferiţi o locuinţă mai frumoasă, o maşină mai bună, un aer mai curat… (S-a oprit puţin, părând
că suspină adânc.) Dar ce om îmi oferiţi ca să folosească toate astea?
Între timp dădea din mâini în toate direcţiile, cam fără legătură cu vorbele – deşi, la urma
urmei, cu ce naiba aveau legătură vorbele lui?
— O industrie creată pentru profit tinde să creeze, prin educare, oameni pentru gumă de
mestecat, nu gumă de mestecat pentru oameni.
Şi iar o pauză, poate îşi căuta alte citate prin memorie. Ah, iată:
— Lumea noastră e compusă din rotiţe care nu se potrivesc cum trebuie una cu alta. Nu
materialele sunt de vină, ci ceasornicarul!
A ridicat o mână cu degetul arătător întins în sus. Parcă-i vedeam venele umflate pe
antebraţ – deşi mai probabil era că mi le imaginam, fiindcă nu ajunsesem chiar atât de aproape.
— Lipseşte ceasornicarul! Lipseşte ceasornicarul!
Hopa, duba albă. După ea.
— Orice înălţare e dureroasă! Orice transformare e suferinţă!
Nu, alarmă falsă, duba a frânat brusc, mai să intru-n ea. Am claxonat, m-a claxonat şi pe
mine breakul din spate, cu toţii am claxonat nervoşi la adresa cui va fi fost idiotul care ne oprea
înaintarea în acel moment, tocmai pe când ne bucuram că intrăm în giratoriu. Ceeeerul era
albaaaaastruuu, soaaarele străluceaaa…
— Ceea ce este esenţial este invizibil cu ochiul…
În stânga mea se oprise o duduie roşcată, cu pielea ca o căptuşeală de scoică, într-o
decapotabilă lungă şi joasă. Vântul îi mişca alene şuviţele scăpate din coc. Îşi ţinea o mână pe
volan şi cu cealaltă se mângâia absent pe gât, de sub bărbie până-ntre clavicule. În jos şi iar în
sus. Duba albă se îndepărta iar. Senzorii au semnalat, maşina mi-a pornit cuminte, săltându-mă
din visare. Cinci metri şi ne-am oprit iar, cerul albastru, soarele strălucitor… în rond – cutremur
şi vânzoleală. Venise un poliţist de la circulaţie să ia nebunul de-acolo şi ăla nu se dădea dus,
poliţistul l-a înhăţat de-un braţ, nebunul s-a lăsat pe vine, poliţistul s-a apucat să ceară ajutoare
prin staţie, câţiva inşi au coborât din maşini vădit nervoşi, acum ţipau toţi, care la nebun, care la
poliţist, să-l ia dracului de-acolo, că şi-aşa stăm cu orele-n trafic, nu s-a mai pomenit în toată
Federaţia aşa batjocură ca la noi, ia-l, domnule, şi bagă-l la răcoare, fă-i ceva, avem drumuri de
făcut, treburi, afaceri, şefi, copii acasă, mame bolnave!
— Nu cunosc decât o libertate – răcnea omul – ş-aia-i libertatea minţii!
…da' mai taci, domnule, şi lasă-ne, aici ţi-ai găsit să faci propagandă, pe-un trotuar nu
puteai, umflaţi-l odată…
X

Măi, ăştia îl luau la poceală!


Poliţistul nu-i dăduse drumul, îl ţinea zdravăn de braţul stâng, de parcă l-ar fi sprijinit s-o-
ncaseze mai bine. Petice din vocea lui slabă răzbăteau printre trupurile celorlalţi.
— Vă rog să faceţi loc… îl duc la secţie!
Se auzeau şi nişte huiduieli, şi nişte fluierături, nu se-nţelegea cine cu cine şi de ce, dar
vreo doi inşi îmi păreau porniţi să-i pună pielea-n băţ nenorocitului, cu sau fără poliţist de faţă.
Am ieşit din maşină şi m-am dus spre ei întins, nu ştiu de ce, poate de nervi că stăteam pe loc sau
mai degrabă de mila nebunului. Până să ajung acolo, cineva şi-a luat inima în dinţi şi l-a
îmbrâncit de-a căzut grămadă pe spate, scurgându-se şi din mâna poliţistului. Parcă s-ar fi dat
semnalul de atac, oamenii au năpădit gazonul, călcând în picioare stelele albe şi pe nebun. Au
încercat să-l scoată târâş de-acolo, în timp ce poliţistul se trăsese într-o parte şi zorea prin staţie
ajutoarele cam de multişor chemate. Am ajuns în faţă tocmai când perechea de nervoşi se apucase
să-i care omului picioare pe unde se nimerea. L-am pocnit pe unul de s-a prelins moale pe lângă
mine şi când să mă întorc la celălalt gloata a făcut un pas înapoi, fiindcă deasupra noastră
apăruse, bâzâind ca un bondar turbat, un elicopter al Securităţii Civice. M-am pomenit imediat
înconjurat numai de cetăţeni civilizaţi, care s-au risipit repejor către maşinile lor şi-au fluidizat
traficul cât ai bate din palme, cât eu încă nu mă dezmeticisem, nebunul încă mai zăcea chircit pe
iarbă, iar poliţistul se proptea în faţa mea şi aveam impresia că-mi spune: „Staţi pe loc, vă fac
proces-verbal!”
Adică nu se putea să-mi fi spus una ca asta, cred că iar îmi imaginam lucruri. Cum să-mi
facă mie proces-verbal, ce, eu îl caftisem pe ăla?
Între timp elicopterul aterizase uşurel dincolo de rond şi scuipase afară doi inşi, care se
apropiau cu paşi grei în bocanci.
Poliţistul le-a făcut semn cu mâna, ei au trecut pe-alături ca pe lângă un autostopist pe
autostradă, l-au săltat pe nebun parcă din mers şi l-au dus la elicopter. L-au urcat, au tras uşa şi-au
plecat. Când să plec şi eu, poliţistul cică:
— V-am spus să staţi pe loc să vă fac procesul-verbal!
— Pentru ce să mi-l faceţi?
— V-aţi opus când încercam să eliberez intersecţia!
— Cum m-am opus?
Şi tot aşa, cu cerul albastru deasupra şi sclipirea soarelui în priviri, până la urmă m-am
lămurit că ăia doi care-l burduşeau pe nebunul vorbăreţ erau cetăţeni care-i dădeau o mână – sau
un picior – de ajutor poliţistului, în vreme ce eu mă interpusesem şi creasem haos şi trebuia să mi
se facă proces-verbal şi să zic mersi că nu mă luaseră securiştii şi pe mine să dau socoteală pentru
simpatiile mele anarhiste.
Parcă-mi venea să mă enervez, dar mă pufnea şi râsul, nu mă hotăram. I-am spus că abia
venisem din armată şi că… Ei, şi ce v-aţi gândit, că-n civilie nu mai există regulamente? Nu,
domnule, da'… Păi, unde vă credeţi, dacă organul de ordine a hotărât să vă facă proces-verbal…
X

Dom'le, da' pentru ce? Păi, v-am spus deja!


Şi niciuna, nici două, mă înşfacă de braţ să meargă cu mine la maşină. Eu mă smucesc, el
mă ţine bine, eu mă smucesc iar şi simt cum mă-nroşesc de nervi, el duce mâna la un buzunar,
când se opreşte brusc şi-i aud casca bâzâind în ureche. Dă din cap şi zice da, am înţeles, da, da.
S'trăiţi! Îmi dă drumul şi-mi face semn s-o tai de-acolo, ceea ce şi fac, fără să mai privesc în
urmă, merg întins la maşina mea, care e acum cap de coloană, urc în claxoanele şi blestemele
ălora blocaţi în spate şi pornesc, nervos şi nelămurit, rememorând tărăşenia absurdă şi părându-
mi că-l auzisem pe curcanul idiot zicând ceva de pasageri, îl auzisem sau mi se păruse? sau se
referise la altceva? Nebunul era pasager, sau ce? Erau nişte paria ăştia, pasagerii, sau pur şi
simplu era idiot curcanul idiot? Îmi păsa ori nu-mi păsa?
Indiferent dacă-mi păsase măcar cinci secunde, cert e că nu-mi păsa deloc pe înserat, când
am ajuns acasă obosit şi transpirat ca de la sapă. Iar amintirea oricăror cinci secunde în care era
posibil să-mi fi păsat s-a înecat rapid în ţoiul cu palincă pe care l-am dat pe gât singur, în
picioare, în faţa barului din living. Era aşa de bună, iar eu atâta mă enervasem şi mă zăpăcisem în
cele câteva zeci de ore de la disponibilizare, încât am hotărât pe loc că decât să-mi fie rău mai
bine să-mi fie bine. Iar binele meu se chema Adalet.
Numai că nevastă-mea adormise în fotoliu cu Cody în braţe şi visa probabil prostioare,
fiindcă torcea ca o mâţă şi ofta languros. Iar fi-miu, fercheş şi rozaliu ca un godac de expoziţie
câmpenească, tot dădea dintr-un pumnişor, parcă mi-ar fi făcut semn să plec şi să-i las în pace.
Aşa că am aplicat planul de rezervă; mi-am lăsat pe noptieră tot ce era pasibil de-a fi
pierdut, am ieşit tiptil din casă doar cu cartea de debit în buzunar şi nu m-am mai oprit până la
barul lui Roli ţiganul, cu care fusesem coleg de liceu până se lăsase de şcoală când se-ntorsese ta-
su de prin ţările calde plin de bani, furaţi, nu altfel, şi se apucaseră împreună să-şi facă barul ăsta,
în care găseai în fiecare noapte tărie şi bere cu nemiluita. Şi pe Mbeba. Azi amărâta de iguană,
mascota lui adusă din Americi, arăta ca împăiată în terariul ei suspendat, se uita cu ochi iritaţi de
fum la mulţimea compactă de masculi sugători şi nu mişca un solz pe ea. Ba, uite că dădea uşor
din vârful cozii. Pe Roli îl chema de fapt altfel, dar nu suferea să-şi audă numele cules de ta-su
cât colindase Africa în căutare de bani, fiindcă toată copilăria lui fusese de râsul puştilor din
cartier, cică avea nume de prost, sau de tălâmb, sau de bâlbâit; ba chiar i se spusese Bâlbâitul
vreun an întreg, deşi nici gând să fi fost; doar aşa, din cauza numelui. Până la urmă, tot insistând
să-şi zică Roli, numele adevărat li s-a topit încet din minte tuturor şi Roli al meu a scăpat din
puşcăria batjocoriţilor. Iar după aceea, când s-a mai umplut şi de bani, gata, n-a mai fost unul în
jur să-şi aducă aminte de vechiul lui nume.
Când s-a ridicat de sub tejghea şi m-a văzut acolo, înfipt în scaunul înalt tapiţat cu piele
de şopârlă, vechiul meu furnizor de euforii m-a luat de ceafă cu braţul lui cât o labă de urs şi m-a
strâns de mi-au pârâit oasele.
— 'Ţi-ar sufletu-al dracului! mi-a zis în loc de bun-venit, cu accentul lui de mahala de
care nu scăpase nici după atâţia ani de umblat prin lume, nici după trăitul într-un cartier plin de
şefime federală. Ţi-au dat ăia brânci din armată, să te mai văd şi io la ochi!
X

Mi-a trântât în faţă o stacană cu bere aburindă.


— Ai bani pă card?
Eu am făcut o mutră interesantă, pe el l-a pufnit râsul.
— Am glumit, bă. E cinstea mea!
— Da' am bani pe card, să ştii.
— Îhî. Lasă.
— Hai să trăim – şi-am ridicat halba spre el.
— Hai. Faci tu cinste data viitoare. Vezi că io beau Daniels.
— Nu zău? De când?
— Dă când m-am porcit cu Metaxa dă mi-a fo' rău trei zile, frate, d-am zis că mor şi gata!
I-auzi, frate, Rolihlala al meu se porcise cu Metaxa, ce să zic.
Am băut. De luni de zile nu mai ridicasem o halbă cu bere la două litre şi mi se părea că
atârnă ceva. Un obiect greu, dur şi rece, cu miros amar, care la contactul cu palma mea se
transforma în dovada faptului că eram liber, în simbolul lui acasă şi în promisiunea vieţii liniştite.
Da, toate trei.
Acolo şi atunci, cât stăteam pe scaunul înalt şi cam incomod din barul ţiganului Rolihlala,
din halba pe care o ţineam de toarta rece a izvorât şi s-a revărsat peste mine un fluviu mare şi
egal, fluviul vieţii mele de soldat lăsat la vatră în pace şi fericire. Bani aveam, obosit eram, de
muncă urma să-mi caut mai târziu. Nu era acum vremea pentru ape iuţi de munte.
Am băut, am băut apă dulce-răcoroasă din fluviul vieţii mele, puţin tulbure, groasă,
aşezată în albie. Pe urmă am plecat acasă, tulbure, gros şi aşezat în albie. Mi-am luat nevasta în
braţe şi m-am iubit cu ea agale, ca doi somni pe fundul apei. În casa noastră cu pereţi groşi, cu
garaj încăpător, cu gard de fier forjat la grădină. În patul nostru lat, negru, cu picioare pătrate. În
aşternuturile noastre cu miros de mere verzi. Pe sub spionii electronici.
***
A curs mult timp peste noi şi alge au crescut pe fundul apei.
După o vreme, ne vorbeam sau ne strigam din camere alăturate ori când treceam unul pe
lângă altul din baie pe hol sau invers, fără măcar să ne mai privim. După o vreme, ne pupam
repede, la venire, la plecare, adică îmi lipeam buzele de-ale ei sau ea de-ale mele şi ni le
dezlipeam imediat cu un plescăit scurt. Doi somni pe fundul apei. După o vreme, am început să
ne ferim de ţepi – mie mi-era cam lene să mă bărbieresc, ea nu prea avea timp să se radă pe
gambe. După o vreme.
De fapt nu ştiu când se petrecuse şi cât durase acea „o vreme”. Cert e că ne aflam după ea.
Acum lucrurile erau cum erau şi aveau aerul că fuseseră astfel dintotdeauna.
După încă o astfel de vreme am încetat să ne mai vorbim. De multe ori ne spălam pe dinţi
împreună, mâncam împreună, ne băgam în pat împreună. Doar că nu mai aveam nevoie să şi
vorbim unul cu altul. Apoi spălatul, mâncatul şi băgatul în pat au început să se decaleze – subtil,
X

cu câte un minut, cinci, un sfert de oră, un sfert de zi. Dar casa avea pereţi groşi, garaj încăpător
şi gard de fier forjat.
Asta până când mi s-a făcut rău, din nou.
Mâncam nişte omletă la masa din bucătărie. Aveam scaunul meu preferat, cu spătar înalt,
tapiţat cu imitaţie de piele, cu braţe late – pe unul dintre ele îl aşezam uneori pe Cody (când eram
numai noi şi nu ne vedea maică-sa, să ţipe că-i cade pruncul şi se loveşte cu capul de gresie) şi
mâncam amândoi cu aceeaşi lingură, murdărindu-ne ca nişte porci ordinari ce eram (să n-audă
maică-sa, vai, ce prelegeri despre bacterii ştie să ţină!).
Mâncam deci nişte omletă la masa din bucătărie, de data asta fără Cody, care dormea cu
cipul lui educativ pe frunte – şi nevastă-mea îmi pusese în vedere nu care cumva să-l scol, că-i
întrerup ciclul de învăţare şi la evaluarea bianuală o să primim raport negativ şi-o să ne trezim că
ne ia statul cipul şi treaba noastră ce ne facem cu puştiul, îl educăm pe banii noştri şi nu mai pupă
el programe de învăţământ performante sponsorizate de Federaţie. Bine, du-te şi lasă-mă – nu i-
am zis aşa, mi-am zis mie-n gând; frăţioare, uneori era cumplit de pisăloagă. Toate lucrurile astea
laolaltă voiau să-nsemne doar atât: vezi să nu-l trezeşti din somn pe Cody.
Îmi mâncam deci cuminte omleta la masa din bucătărie, pe scaunul meu tapisat cu imitaţie
de piele, sub ochiul electronic, ferindu-mă să lovesc prea tare furculiţa de farfurie sau să târşâi
scaunul pe podea. Ca să nu-l trezesc pe Cody. Nu ştiu de ce tot repet lucrurile, oi fi luat-o pe
urmele lui tata sau, cine ştie, minţii mele îi e teamă să rememoreze momentul, poate sunt bolnav,
poate sunt incurabil, e un rău care creşte în mine ca-n castanul din curte, ca-n arborele ornamental
de la Biroul Securităţii, şi mă roade, şi mă roade, şi uneori mă umple şi se revarsă şi mă îneacă.
M-a cuprins o ameţeală rea, omleta a dat să mi se urce înapoi din stomac şi parcă se-nvârtea casa
cu mine. Am vrut să mă sprijin de perete, dar nu-l mai nimeream cu mâna, mă mişcam
neputincios prin-bucătărie-prin-hol-prin-living, ca-ntr-un vis, şi-odată poc! în timpane şi-a
început să-mi vâjâie capul, vai mie, ce vâjâială, pereţii, podeaua, casa cu tot cu grădină şi gardul
de fier forjat au rămas jos departe, iar eu am zburat în sus ca o ţiglă smulsă de tornadă, mi s-a
aburit vederea şi n-am mai ştiut nimic, nimic, nimic.
— 'Ţi-ar sufletu-al dracului! mi-a zis în loc de bun-venit, cu accentul lui de mahala de
care nu scăpase nici după atâţia ani de umblat prin lume, nici după trăitul într-un cartier plin de
şefime federală. Ţi-au dat ăia brânci din armată, să te mai văd şi io la ochi!
Mi-a trântât în faţă o stacană cu bere aburindă.
— Ai bani pă card?
— Ce vorbeşti, băi! Ce zici c-am făcut atâta pe mare, am dat la peşte?
— Am glumit, bă. E cinstea mea!
— Adică te bucuri că mă vezi, sau nu mă crezi că am bani?
— Taci, Berger, şi dă pe gât. Faci tu cinste data viitoare. Vezi că io beau Daniels.
— Nu zău? De când?
— De când m-am porcit cu Metaxa de mi-a fo' rău trei zile, frate, d-am zis că mor şi gata!
X

I-auzi, frate, Rolihlala al meu se porcise cu Metaxa, ce să zic.


Am luat de toartă halba cu bere la două litre şi-am ridicat-o la gură, părându-mi minunat
de grea, după paharele meschine din armată. Greutatea aceea era dovada faptului că eram liber,
era simbolul lui acasă şi promisiunea vieţii liniştite. Da, toate trei.
— Tu să pleci, te rog! l-am auzit pe când ridicam curul halbei, iar apoi, cât îmi curgea
licoarea pe gât: Nu vreau scandal cu ăilalţi, du-te-n treaba ta, bea din altă parte.
M-am uitat să văd pe cine avea boală în halul ăla. Lângă cotul meu era unul cu plete până
la omoplaţi, şters la faţă, şters la haine şi cu un aer de parcă era obişnuit să tot fie dat afară. Avea
ceva la gât, un fel de medalion mat, pe care nici nu-l observasem, sincer să fiu, până n-a arătat
ţiganul spre el cu un deget gros şi negru, ca un cârnat de bere bine făcut.
— Plimbă asta d-aicea. Hai, hai. Cât te rog.
— N-am venit să comand nimic, a zis pletosul. Doar mă-ntâlnesc cu cineva.
Am observat cu surprindere că privirea îi luneca pe furiş spre mine. Poate-şi dorea să-i iau
apărarea în faţa ţiganului, care părea gata să-l înşface de guler şi să-i facă vânt prin uşa de sticlă.
Cum însă o bătută pe zi mi-era de-ajuns, mi-am băgat capul între urechi, hotărât să-mi văd de
halba mea. Cu coada ochiului i-am observat pe mardeiaşii lui Roli apropiindu-se ostentativ şi
crăcănându-se în spatele nostru. Anne, care tocmai venea cu tava plină de sticle goale, a cotit
brusc şi s-a dus naiba ştie unde.
— Bă, ieşi singur sau…? a zis Roli şi s-a aplecat peste tejghea, arătând din cap spre
oamenii lui.
Muşteriii din apropiere, care vedeau ce se petrecea, tăcuseră şi urmăreau circul; zumzăiala
din local parcă se trăsese departe şi se făcuse tapet pe pereţii din jur, iar în mijloc rămăseserăm
noi, eu cu pletosul, Roli şi gealaţii, înveliţi într-un strat de tăcere întinsă-încordată ca suprafaţa
unui balon care se tot umflă.
De undeva din exteriorul balonului a venit vocea unuia deja beat cui, pe un ton oarecum
meditativ, de parcă se străduia să-şi pună ideile în ordine mai degrabă decât să formuleze un
îndemn concret:
— Aaa'deţi-l, mă bă'eţi, daaaţi-i brânci afa'ă!
Am mai auzit de-astea, mi-a trecut prin minte şi imediat m-am prins ce hram purta
pletosul şi de ce nu-l voia Roli la el în cârciumă. M-am lăsat într-o parte spre el şi i-am spus că ar
face mai bine s-o taie de-acolo – că nu ştii ce-s în stare să-ţi facă dacă-i calci pe nervi, că Roli îi
plăteşte bine ca să-i facă murdărie pe jos prin local când e cazul şi, poftim, i se pare că acum e
cazul.
S-a uitat la Connor, s-a uitat la mine, s-a întors spre gealaţi. Iar începea să mă ţină ceva la
ceafă. Toată foiala asta pe tăcute mă făcea să nu mă simt în apele mele. Până la urmă, tocmai
când credeam că gata, se sparge buboiul şi-ncepe tărăboiul, s-a sculat de pe scaun cu mâinile
ridicate – „hai, că plec singur”. Cât a traversat barul până la uşă, înjunghiat, spânzurat, târât pe
străzi şi împuşcat din priviri, rând pe rând, de toţi cei de la mese (ori aşa mi se părea mie, poate
X

ăia se uitau la el doar cu dispreţ, doar plictisiţi sau doar afumaţi), am stat ca pe arcuri. Mă
gândeam că, la o adică, sar în spinarea lui, îi dau un pumn, doi de ochii lumii, îl car afară şi-l fac
scăpat pe străduţele din spate.
Ca de obicei, în capul meu se întâmplau mai multe lucruri decât în afara lui. Pletosul a
ieşit fără să mişte cineva vreun deget, uşa s-a închis la loc şi gata. Clinchet de halbe pe un zgomot
alb constant, fundalul unui univers mic-meschin şi afumat; din care eu, cu mintea ca o foaie de
hârtie goală, m-am ridicat şi m-am extras pe uşa principală.
Aerul rece de afară mi-a dat două palme de m-am dezmeticit. M-am uitat în toate părţile şi
l-am văzut dând colţul prin faţa unui panou fosforescent, acoperind cu umerii pe rând literele din
„NOPA ÎNSEAMNĂ PACE ŞI SECURITATE”. Am luat-o la goană după el. De teamă să nu-l
pierd din ochi pe sub curcubeul luminos al reclamelor care-mi juca feste, am cam dat din coate
printre câţiva trecători care-mi stăteau în drum, dar până la urmă l-am ajuns şi l-am apucat de
braţ. S-a întors brusc spre mine, cam crispat, dar când a văzut că-s eu mi s-a părut că se calmează.
Avea la gât – ce-avea la gât? Un aeroplan? Chiar îmi stătea pe limbă să-l întreb, dar m-am jenat,
nu ştiu de ce, că nu mă caracterizează. Ca dovadă că nu m-am sfiit să-l întreb dacă era unul dintre
ăia, pasagerii. Muream de curiozitate să înţeleg ce se întâmplase cât fusesem eu pe mare, cine
erau ăştia şi cum apăruseră, la cine se-nchinau, la Dumnezeul conductorilor de tren, sau la cine
naiba, şi până la urmă ce era rău în toată treaba cu ei? Că parcă era libertate, nu dădea NOPA la
toţi libertate şi drepturi cu polonicul? Numai ăştia n-aveau voie nici să sufle? De ce, aşa arăta
diavolul mai nou, umbla ponosit şi netuns şi-l dădeau afară de prin baruri?
De fapt, nu istoria recentă a grupărilor şi sectelor mă frământa pe mine; problema mea era
că nu puteam scăpa de sentimentul că tocmai după mine venise, pe mine mă căuta, cu mine voia
să se întâlnească acolo, la taverna lui Roli. Cu mi-ne! Clar!
— Cumva pe mine mă căutai la Roli?
Mi s-a părut că râde cu un colţ de gură când i-am spus asta, adică ooo, dar cât de îngâmfat
suntem, domnule Berger, cât de îngâmfat!
Bine, şi-acum?
Mă căutai pe mine, ce mai încoace şi-ncolo, zi repede cine eşti şi ce vrei, are legătură cu
pasagerii sau n-are?, faceţi recrutări, ceva?, prozelitism?, trafic? Merită sau pierd vremea?
El stătea şi se uita, nu zicea nimic – de fapt nici eu nu ziceam nimic, alergasem după el ca
să-i tac în nas, poftim, cred că interesant mai arătam amândoi stând degeaba şi holbându-ne, ca pe
scenă cu replicile uitate – şi cu spectatorii crispaţi pe marginea scaunelor, gata-gata să-i pufnească
râsul.
— Nu, pe bune, pe mine mă căutai?
— Nu.
— Că aşa mi s-a părut.
— Nu.
— Pe bune? Că n-are sens…
X

— Ce n-are sens?
Că erai într-un loc în care toţi ţi-ar fi pus pielea-n băţ şi te-ai aşezat lângă mine, singurul
care n-avea nimic cu pielea ta, ca să-mi spui acum că n-aveai nici o treabă cu mine.
Sigur, mult mai mult sens are că voiai să te-ntâlneşti tocmai cu mine, habar-n-am-cine-eşti
cu habar-n-ai-cine-sânt. Asta dacă nu cumva unul dintre noi are habar cine-i ălălalt.
— Ne cunoaştem de undeva? l-am întrebat.
— Nu.
— Eu nu, sigur nu, dar dumneata mă cunoşti?
Am întins mâna şi i-am zis cum mă cheamă. Mi-a strâns-o şi a spus nişte cuvinte, dar
tocmai atunci a claxonat un dobitoc în dreptul nostru, să-mi sară inima din piept şi mai multe nu.
Mi-am smuls mâna şi m-am întors să-l înjur pe ăla cu maşina lui cu tot, când portiera s-a deschis
şi şoferul s-a întins peste scaunul mortului ca să strige la pletosul meu:
— Urcă, Instructore, că i-au săltat pe-ai lui Parafil!
Iar Instructorul a urcat şi maşina a plecat cu el în trei secunde, în timp ce eu stăteam de
fraier pe marginea trotuarului şi întrebam în gol:
— Cum? Cum? Ce-ai zis?
***
M-am gândit că-mi pusese Roli ceva în bere. I-am mărturisit bănuiala mea şi lui Adalet
cândva spre dimineaţă, când m-au adus acasă gealaţii lui cu duba de marfă şi ea stătea în faţa mea
cu o mână proptită în perete şi cealaltă în şold. Şi nu râdea. Nu doar că nu râdea, dar avea fruntea
numai cute.
— Cre' că mi-a pus Roli-n bere. Ceva-n bere.
Băusem toată noaptea, deşi nu-mi stă în obicei, şi din ce beam, din aia-mi era mai uscată
gura. Parcă nimic nu mai era în regulă, deşi nu puteam să pun degetul pe vreo rană şi să simt că
doare.
— …deşi nu simt… că doare. Nu doare.
Cred că la un moment dat mi se rupsese filmul, fiindcă ştiam că sunt acasă, mă uitam la
Adalet, mă sprijineam într-un cot pe mocheta din holul meu, şi totuşi nu-mi dădeam seama de ce
put a şobolan mort.
— Şi ce miroase-aşa?
— Tu miroşi.
— Eu miros?
— Tu miroşi.
Cât pe ce s-o mai întreb o dată, şi precis mi-ar fi dat cu ceva în cap dacă mai deschideam
gura. Ochii ei îmi spuneau că eram îmbibat şi încleiat tot, pe dinafară şi pe dinăuntru, un burete
muiat în bere, sânge, borâtură şi urină, şi bineînţeles că avea dreptate. Aveam la frunte o tăietură
minusculă, dar îmi zvâcnea de parcă stăteam să mă revărs pe-acolo. Stomacul îmi tresălta şi
X

aveam în ochi şi-n gât usturimea unei nopţi întregi de fum. Altminteri însă, eram plin de-o mare şi
pură fericire. Sigur, când nu-mi trecea şi mă apuca în locul ei o nelinişte înfrigurată. Când una,
când alta. Cred că tocmai mă întorsesem la prima, când a ţipat deodată Adalet atât de tare, de mi-
a făcut timpanele fărâmiţe şi mi le-a înfipt în creier.
— Nenorocitul dracului ordinar împuţit! Nenorocitul dracului!
— Hai, că… las' că… nu mai beau, zău, i-am promis râzând cu gura până la urechi.
— Că-mi pasă mie de băutura ta nenorocită! Ce s-a întâmplat acolo? Ce te-a apucat, mă?
Ce te-ai băgat în vorbă cu ăla? Parcă o cauţi cu lumânarea, întâi te-ai băgat tu repede să-l aperi pe
ăla-n intersecţie şi-acuma fugi după ei, ce treabă ai cu ei, ce-ţi pasă, lasă-i dracului! Vrei să mă
laşi singură, de tare ce zici că mă iubeşti? Şi cu copil mic? Asta vrei? Vrei să te salte securiştii, să
nu mai pot ieşi din casă de ruşine? Şi dup-aia?
Na, că mă aruncase în ceaţă.
— Ce-s-te salte…? Ci-s-mă salte? Ce 'curişti…?
A dat din mână a lehamite – unde mai văzusem gestul ăsta? – şi a plecat cu ochii în
lacrimi, lăsându-mă să zac în balta mea fetidă, în care am şi adormit curând, uimit şi dezmierdat
de frumuseţea vieţii.
***
— Bună dimineaţa. Este cinci mai, ora opt zero zero. Sunt 19 grade Celsius, cerul senin,
fără condiţii de ploaie…
Ca soldat în Marina federală, mă credeam tarecafieruliutecaoţelul, dar tot am scăpat un
icnet când am dat să-mi ridic capul şi m-a tăiat la ceafă o linie de foc. M-am speriat şi-am rămas
cu bărbia în piept până s-a mai domolit, ceea ce mi-a împins în tâmple toată smoala amară din
restul capului. Îmi simţeam dinţii dubli şi-n dosul lor bolborosea o mlaştină acră, în care-mi zăcea
ca un pachiderm putred limba umflată. Acum, că mă părăsise euforia, am căzut de-acord cu mine
însumi că era timpul să fac o baie.
În acel moment decisiv al vieţii mele, s-a lăsat peste mine umbra micuţă şi încrâncenată a
lui Adalet.
— Nu mai beau, măi, nu mai beau, am repetat inconştient refrenul de cu o seară înainte.
Adică nu, să nu te mint… Mai beau, da' nu aşa mult. Nu ştiu ce-am avut, asta e, m-am dus să-l
văd şi eu, după atâta vreme, şi asta e. Ce vrei, n-am mai băut de aproape un an, nu mai ţin la
tăvăleală. Ah, lasă-mă să dau jos rapănul ăsta de pe mine.
M-am apucat de tocul uşii, rugându-l frumos să mă salte-n sus. Până la urmă m-am văzut
în picioare, dar rău mă mai simţeam, rău, rău, rău de tot.
— Vreau să-mi explici şi mie.
— Sunt mort, Adalet. Fac o baie şi mai vorbim…
— Ba să vorbim acum, că până faci baie ai timp să inventezi răspunsuri.
Să inventez? De ce să inventez, măi fato, ce-ţi veni?
X

Dar n-am putut nici să râd, fiindcă era cumplit de calmă, iar turcoaica dracului, să ştiţi de
la mine, nu era un om calm nici la fericire, darămite la supărare. Trebuia să mă dezmetiesc iute şi
să mă lămuresc ce voia de la mine, până nu se întâmpla ceva ireparabil.
— Ce vrei să vorbim? Leti… Ce naiba te smiorcăi?
Într-o singură clipă, masca îi alunecase de pe faţă; chircită toată, a dat drumul unui plâns
cu sughiţuri.
— Of, Jed, ce mi-ai făcut?
— Dacă mă lăsai să mă spăl, acum puteam să te iau în braţe.
— Dracu' să te ia, Jed, cu glumele tale proaste… şi… şi cu ideile tale păguboase! Te-ai
îmbătat ca un porc şi m-ai lăsat singură să mă ia la întrebări. Să le dau securiştilor explicaţii
pentru… nici nu ştiu ce! În ce dracu' te-ai băgat, mă?
— În ce să mă bag? Dracu' să mă ia, dacă vrei, că nu pricep cu ce ţi-am greşit. Am făcut
numai lucruri bune ieri. Te-ai văitat că n-avem decât o maşină, şi aia stricată. Na maşină, am dus-
o la service, ia-o şi du-te cu ea unde vrei, că mie nu-mi trebuie. Şi-un buzunar de cartele, o juma'
de zi am pierdut ca să fac rost de ele! Şi mi-au băgat şi căcatul ăla sub piele, sper să nu fac vreo
infecţie de la el! Auzi… de la ce vârstă se face treaba asta? I-au băgat şi lui Cody? C-am uitat să
te-ntreb.
— Păi, na, cum era să-ţi aduci aminte! Mintea ta era la barul lui Roli şi la băutură şi la
nenorociţii dracului de sectanţi, astea-s interesele tale mai nou, nevastă-ta şi cu fi-tu sunt
plictiseală curată!
— Puică dragă, nu te-nţeleg, zău…
Am făcut un pas spre ea şi-am vrut s-o mângâi pe păr. Mă aşteptam să se ferească,
arţăgoasă, când colo ea a ridicat mâna şi m-a pocnit peste obraz de mi-au clănţănit măselele. Şi
totuşi, în clipa aia nici nu mi-am dat seama că mă lovise, atât eram de năucit şi necăjit.
— Nu-mi mai spune tu mie puică dragă, da? Nu-mi mai spune! A venit aseară unul de la
Securitatea Civică să mă-ntrebe de simpatiile tale politice Mi-a spus că te-ai bătut ca un leu
pentru un nenorocit de pasager! Şi nu ţi-a fost de-ajuns, mi-a spus c-ai intrat în contact cu ei şi nu
ştiu ce-ai vorbit cu şeful lor, nu ştiu ce informaţii le-ai dat, şi ăla a plecat de la tine val-vârtej…
— Cum de la mine? De unde de la mine?
— Na, de-aia au instalat sistemele de securitate, să ştii şi tu. De-aia!
Am rămas prostit în faţa ei, incapabil să-i replic în vreun fel. Cu fruntea ruginită de sânge
uscat, cu părul cleios, cu sufletul rupt în bucăţele, mânjit, trist şi nelămurit, stăteam ţeapăn şi
crăcănat ca o păpuşă de paie cu curul înfipt într-un suport de lemn.
După un nesfârşit timp de tăcere în care nu s-au auzit decât suspinele neveste-mii,
singurul lucru la care am reuşit să mă gândesc a fost vizita pe care i-o făcusem lui taică-meu cu
două zile înainte de concentrare. Când i-am zis că era proaspăt bunic, tata m-a apucat de braţ –
parcă-i simţeam şi acum strânsoarea – şi mi-a zis că trebuie să-l bag în apă la biserică, să-l botez.
Că trebuie, că aşa se cuvine, că se-ntâmplă atâtea prăpăstii în ziua de azi şi să aibă şi sufletul lui
X

un reazem, dacă nu cumva am făcut un copil de beton armat care n-are nevoie de alinare şi de-o
speranţă şi aşa mai departe, în timp ce eu, şezând alături pe băncuţa din grădina spitalului,
încercam să mă lămuresc dacă-l prinsesem într-un moment de luciditate sau dimpotrivă.
— Când mergem să-l botezăm pe Cody? Tata vrea să-l botezăm pe Cody. Vrea neapărat.
Adalet a făcut ochii mari şi chiar a uitat să mai plângă. A încercat să spună ceva, dar am
impresia că era prea indignată, fiindcă n-a reuşit decât să deschidă şi să-nchidă gura, de ziceai că
nu-i ajunge aerul. Într-un târziu, a făcut un efort şi m-a lămurit cum stăteau lucrurile:
— Mă, tu eşti complet nebun. L-ai moştenit pe taică-tău. Te caută Securitatea acasă şi ţie-
ţi arde de botez!
— Da, scoate-l pe bătrânu' vinovat.
— Nu mai răstălmăci tot ce-ţi spun!
— Eu răstălmăcesc? O noapte am băut şi eu, o noapte, şi uite ce frecuş îmi iau! Ce să mai
zic că nu-nţeleg nimic din aia cu sectanţii. Nu ştiu ce vreţi toţi! A venit şi s-a aşezat lângă mine la
bar şi mi s-a părut că pe mine mă caută. Dacă de el vorbim, că nu-mi dau seama despre cine
vorbim până la urmă, şi mai dă-i dracu' pe toţi cu sectele lor, vreau şi eu să fac un duş, mă laşi?
Pot să fac şi eu un duş la mine-acasă? C-abia am venit, după ce era să crăp, dracu', pe mare!
— Altceva nu mai ştii, doar cum era tu să crăpi pe mare! Na, că n-ai crăpat, nu te-a
martirizat nimeni, mare ghinion, a trebuit să te-ntorci acasă la nevastă şi copil, mare, mare
ghinion pe tine, şi-acuma ce faci, te străduieşti să scapi de noi, sau ce?
— Adalet, să mor io dacă pricep ce mă-sa te-a apucat!
— M-a apucat că eu stau acasă ca proasta şi nu mai ştiu ce să fac să fie bine, şi tu te-
ncurci cu ilegaliştii, că te-oi plictisi, nu? Te-au lăsat acasă pe bani şi te plictiseşti. De ce nu zici
aşa, mă, că fac eu militărie cu tine, dacă-ţi lipseşte! Îţi dau deşteptarea la cinci dimineaţa, dacă ţi-
e dor, că la ora aia îi dau de mâncare lui Cody, dacă nu ştiai…
— Ei, nu ştiam!
— …îţi dau şi ţie deşteptarea şi te pun să faci treabă, mai economisim banii cu femeia aia,
faci tu şmotru prin casă dacă eşti aşa plictisit! Că şmotrul e legal, să ştii, n-o interesează pe
Securitate că faci tu curat prin casă!
— Mai dai mult din gură? Că vreau să mă spăl.
Tocmai se întorcea să plece, când s-a răzgândit.
— „Mai dai mult din gură”? Asta ai găsit tu de zis, „mai dai mult din gură”? Ia vezi, de
mâine să-ţi găseşti o curvă tăcută, care dă din gură numai pe scula ta. Dacă tot o să faci curat prin
casă, cu banii de menajeră poţi să-nchiriezi una curăţică.
Trosc!
Aşa de tare am plesnit-o, de i-a sărit sângele din buză până pe obrazul meu. Mi l-am şters
încet şi l-am privit cu un fel de uimire neîncrezătoare cum îmi lucea palid pe deget. Nu numai că
era prima dată când loveam o femeie, dar cea căreia tocmai îi umflasem gura era Adalet, lucru
care, imediat după ce-l făcusem, mi se părea de neînchipuit.
X

— Eu m-am trezit, Adalet, iar tu eşti nebăutoare de când te ştiu, am spus încet de tot,
simţindu-mă de parcă orice sunet mai înalt ar fi putut resuscita disputa şi violenţa dintre noi. Nu
fumăm, nu tragem pe nas, nu băgăm la venă. Atunci, spune-mi tu de ce ne purtăm ca nişte
nenorociţi de drogaţi.
N-am primit răspunsul. Nu ştia, normal, sau poate se săturase şi ea de cearta asta, pe care
– mi-am amintit în clipa aceea – ochiul-spion de deasupra noastră o urmărise cu mare atenţie.
10.
Trecea timpul peste noi ca o apă înceată şi uneori mă simţeam ca şi cum îmi creşteau alge
pe deasupra şi strat cu strat mă îngropau acolo, în mâlul de la fund.
După o vreme, ne vorbeam sau ne strigam din camere alăturate ori când treceam unul pe
lângă altul din baie pe hol sau invers, fără măcar să ne mai privim. Şi mai bine că nu ne priveam.
Când se uita la mine, de obicei era supărată, ochii îi erau îngustaţi, avea cută între sprâncene.
Când mă uitam la ea, de obicei eram crăci de beat şi nu-mi mai păsa să-mi feresc privirea.
Nu vreau să înţelegeţi cumva că nu ne mai interesa căsnicia noastră, că nu ne mai iubeam,
nicidecum, nu, nu. Ne iubeam nebuneşte, de fapt ne scoteam ochii de tare ce ne iubeam şi ne
interesa. Asta e, aşa se-ntâmplă în viaţa de familie a oricui, după o vreme apar greutăţi, tu te mai
alini prin baruri, ea dă fuga la psihiatra lesbiană, copilul mai plânge, mai râde, creşte, te
obişnuieşti cu „spionii” din pereţi, cipurile educative se dovedesc utile, mânia se mai răceşte,
spaimele se mai rarefiază, lanţul slăbeşte, te relaxezi, nu e nimic de speriat, era să fie război şi a
trecut la milimetru, restricţiile sunt fireşti, supravegherea e firească. Restricţiile sunt fireşti.
Supravegherea e firească.
Depinde cât de des îţi aduci aminte să-ţi repeţi mantra.
După o vreme, când o sărutam îmi venea s-o muşc. Tare, să-i fac rău, s-o doară, să sufere,
să plângă, să urle, să cadă în genunchi de durere, să mă implore, să se umilească în faţa mea.
Noroc că nu-mi venea prea des s-o sărut. Şi nu valorificam nici jumătate dintre ocaziile în care
îmi venea. După încă o vreme, săruturile s-au transformat într-o lipeală de buze, apoi buze pe
obraz, pe vârful urechii, pe păr. În aer.
A fost o mare uşurare când am încetat să mai stăm de vorbă. Vorbitul devenise tot mai
anevoios, mă apăsa, parcă mă dureau umerii după o discuţie cu ea. Trebuia să mă tot justific,
unde-am fost, cât am cheltuit, vezi, că se termină cu lenevia, ai tocat tot ce-aveam în cont, ba nu,
ba da, mai lasă-mă, într-o zi o să te las de tot, acum mă şantajezi, nu, te anunţ, n-ai decât, du-te
unde vezi cu ochii, salak!, salut şi ţie, pa.
De trei sau patru ori pe săptămână dădeam câte o raită pe la Roli. Mă aşezam la bar, pe
primul scaun din stânga, chiar sub terariu. Pe măsură ce se înteţea fumul, începeam să aud iguana
cum zdupăie deasupra mea, izbind cu coada în sticla groasă, scârţâind cu ghearele pe prundiş,
umflându-se, agitându-se, pleoscăind, şuierând, zvârcolindu-se. Nu-mi plac reptilele şi puţin îmi
păsa de Morcheeba lui Roli (n-o chema aşa, habar n-aveam dacă ţiganul îi dăduse vreun nume,
lui îi plăcea să aibă lucruri şi cantităţi, nu denumiri; Morcheeba o botezase un puţoi tupeist, băiat
de diplomat de la Londra, pe care nici un alt patron de bar nu-l primea să se facă pulbere la vârsta
X

lui; îi zicea aşa fiindcă era tot timpul afumată, săraca iguană), dar zbaterea ei iritată devenise
parte din propriul meu terariu, parte din ritualul serii; zgomotul şi furia ei, cum aş zice de-aş fi
scriitor, deveniseră suportul liniştii mele.
De fapt nu ştiu de ce zic linişte, că parcă intrase ceva în mine în zilele alea, eram ca o
lampă mică-strânsă în jurul unui duh sălbatic. Şi flămând. Îl hrăneam şi-l hrăneam, băgam în el
băutură până dădea pe-afară, duhul nimic, se zbătea turbat, schimbam tăriile, nimic, fumam, ba
am tras şi pe nas de vreo două ori, duhul urla-trâmbiţă, îşi înfigea dinţii în mine dinăuntru şi…
În ziua când n-am mai putut îndura durerea asta ascuţită şi de neînţeles mi-am luat o târfă
şi mi-am tras-o cu ea toată noaptea. E, pe naiba toată noaptea, aşa se zice, de fapt toată noaptea
m-ar fi costat şi ochii din cap, ceea ce oricum n-are importanţă, fiindcă am adormit imediat după
prima partidă, adică după primele zece minute sau aşa ceva. Era cald, ce vreţi!
Şi, da, eram cât se poate de conştient că nu era asta calea prin care să ajung la celebritate
(cum visasem în copilărie), la bani cu nemiluita (ambiţia adolescenţei mele sărăntoace) sau la
fericire (cum sperasem în cele şase luni cazone de dinaintea Tratatului). Dar în acelaşi timp duhul
din lampă se zvârcolea ca-n ghearele morţii şi nu ştiam de ce, nu ştiam de ce, de ce, de ce, unde
era problema, a cui era vina, mă plictiseam?, intrasem în anul morţii?, nu-mi pria aerul?, eram un
rebel fără cauză?, moştenisem ţicneala de la tata?, ce? ce?
Aveam să aflu de la pletos, dacă vă vine să credeţi una ca asta.
— Bună dimineaţa. Este zece octombrie, ora opt zero zero. Sunt 19 grade Celsius, cerul
parţial noros, fără condiţii de ploaie…
Îmi amintesc că m-am trezit nervos în dimineaţa aceea. Visasem numai tâmpenii, pe mine
copil, veşnic speriat şi agresiv, pe mama călcată de maşină, pe ăilalţi toţi tâmpiţi şi enervanţi, pe
tata mort de inimă la nebuni – a, stai, nu erau tâmpenii, era viaţa mea de până atunci. Mai puţin
partea cu tata. Doar nu urma şi asta. Doar nu începusem să am vise premonitorii!
Şi atunci mi-am dat seama că nu-i mai făcusem nici o vizită bătrânului meu de când mă
întorsesem de pe mare. Ştiam că trăieşte doar fiindcă primeam rapoarte regulate. Nu puteam
spune că-mi era dor de el – că de mi-ar fi fost mi-aş fi amintit să mă duc, nu? -, dar era şi asta o
datorie de îndeplinit, o piatră de ridicat. Şi ceva difuz, poate neliniştea măruntă, poate vaga
nesiguranţă, sau cum se va fi chemând starea pe care o ai când trebuie să faci un drum lung ca să-
ţi revezi singura rudă în viaţă, deşi viaţa aia nu e a ta, şi totuşi e, ai vrea şi n-ai vrea să scapi de
ea, aştepţi o uşurare, dar ţi-e teamă că s-ar putea să-ţi lipsească după ce nu va mai fi. Mă rog. M-
am dus.
Şoseaua de centură era aproape pustie. Goneam pe ea cu capota deschisă, lăsându-mă
binecuvântat de lumina caldă a dimineţii, în timp ce vântul îmi ciufulea părul crescut binişor.
După multă vreme nu mai respiram aerul greoi din oraş şi aveam senzaţia că puritatea atmosferei,
asemănătoare cu cea din unele dimineţi pe mare, înlesnea alunecarea iute a maşinii pe limba de
şosea albăstrie. Descopeream cu plăcută surprindere că la urma urmei nu era aşa o corvoadă
drumul pe care îl făceam numai şi numai din pricină că încă mai eram fiul lui taică-meu.
Am deschis radioul şi, cred că din reflex, am căutat canalul lui DJ Putere. Nu era ora lui.
X

Un purtător de cuvânt de la NOPA dădea lecţii de politică pe înţelesul ascultătorului, adică al lui
Niţu din Nazarcea. Mi-a atras atenţia când s-a referit la un atac terorist care se petrecuse cu vreo
săptămână în urmă la Năvodari şi mi-am dat seama că, tot ducându-mi zilele dintr-o ameţeală
într-alta, nu mai eram la curent cu ştirile. Îi săltaseră pe unii care încercaseră să pună foc la un
depozit de amidon (terorişti la amidon! ce glume proaste să mai faci pe marginea unei ştiri ca
asta?), ca din oală îi umflaseră, când încă se mai căutau de chibrituri prin buzunare – vezi bine că
fusese un informator la mijloc, dar asta nu se spunea pe post. Opinia publică era în flăcări, oh, ah,
terorism, atac la hrana poporului, iar purtătorul de cuvânt (avea o voce foarte plăcută, ar fi fost
numai bun de citit poveşti) îi dădea apă la moară cu cisterna, da, opinia publică să aibă încredere,
va fi puşcărie, va fi un exemplu, forţele federale, preşedintele Mirandés, Guvernul Mondial, alţi
reprezentanţi de marcă ai Noii Ordini, unitate-voinţă-strategie, „binele învinge” nu-i o chestiune
de literatură proastă, e o chestiune de perseverenţă. Şi din tonul lui îmi dădeam seama că
zâmbea. Am schimbat canalul undeva pe la Fanaticii oricărei cauze antiprogresiste trebuie să
afle că… Nu că n-ar fi fost interesant ce aveau de aflat fanaticii cauzelor antiprogresiste, dar
ştiam deja.
Parcă-parcă simţeam că-mi revine pofta de informaţie, parcă mă gâdila fiorul interior al
noutăţilor fierbinţi, care mi se tocise treptat după ce o săptămână întreagă de la semnarea
Tratatului băusem şi mâncasem numai ştiri revoluţionare. Câţiva hertzi mai încolo, pe Dobrogea
Culturală, altă oficialitate povestea cum se lupta guvernul federal cu mentalităţile retrograde şi
cum nu dormea el nopţile ca să conceapă modalităţi de integrare spirituală şi morală. Lumea era
rea şi viaţa de şef era grea. Ploua cu nedreptăţi şi minciuni la adresa noii clase conducătoare,
şiroiau acuzaţiile de oligarhie, peste tot explodau fabrici şi trenuri de marfă, şi cu toate astea, aşa
cum sub ameninţarea războiului n-am acceptat o dictatură politico-militară, aşa nu vom accepta
niciuna sectantă pe timp de pace! O muiere dârză, ce mai încoace şi-ncolo, dar despre ce sectă
vorbea? Te pomeneşti că tot despre pasageri.
— …pentru care întotdeauna cei de la conducere reprezintă răul absolut. Când de fapt
sunt vechi găselniţe de-ale alarmiştilor, reciclate…
Dar ajunsesem în faţa porţii sudice a sanatoriului.
— Bine aţi venit la Colina Albă. Vă rugăm să vă identificaţi.
Hait, că asta era nouă. M-am uitat în dreapta şi-n stânga după ăla care dormea în gheretă
cu un an în urmă şi nu l-am văzut nicăieri. Ah, pardon, acum aveam cip pe frunte.
Am depistat zona de scanare, mi s-a confirmat accesul (ca fiu de ţicnit patentat, aveam
abonament pentru vizitat azilul) şi poarta de fier forjat s-a deschis ceremonios dinaintea mea,
oferindu-mi privilegiul de a-mi conduce maşina pe aleea curată ca o faţă de masă, pe sub bolta de
arbori exotici care filtra delicat lumina soarelui, prin bucăţica de rai de care, iată, se bucurau toţi
cei care habar n-aveau să-l preţuiască. Dinspre ţesătura albă pe care o întrezăream în goana
trunchiurilor negre se infiltrau până la mine fantome de parfum – şi mi-am amintit că în stânga
era cultura de margarete, iar în dreapta pajiştea crinilor sălbatici. Purificat, împăcat şi cu
sinusurile desfundate, am parcat vehiculul pe locul rezervat vizitatorilor şi m-am dus să-l caut pe
X

tata în cămăruţa lui de la primul etaj.


L-am găsit chinuindu-se să dea contururi omeneşti unei bucăţi de lemn uscat-iască. De
fapt era ditamai trunchiul cât un stat de om, proptit la orizontală într-un cadru de metal. Tata
făcuse deja mâinile şi picioarele – zăceau pe pat de-a valma, ca o hecatombă din războaiele
medievale.
Fâşâitul raşchetei. Buzele încreţite ale tatei, printre care ieşea un mormăit monoton, un fel
de îmâmâmâm… Zgomote mici, pe care le percepeam mai degrabă cu şira spinării decât cu
timpanele. Aerul vibra. De cum am păşit înăuntru, hainele mi s-au lipit de trup, electrizate.
Am tuşit ca să-i atrag atenţia – sau ca să retez vocile murmurate din încăpere.
— Miroşi urât, a fost primul lucru pe care mi l-a zis, adulmecându-mi, cu o grimasă de
silă, hainele „de lucru”, cu care fusesem la Roli de cu seară.
— Salut şi ţie, am făcut pe jignitul.
Arăta binişor. Riduri puţine, ochi vioi, culoare sănătoasă. În general, „se încadra în
norme”, ai fi jurat că-i sănătos tun, dacă n-ar fi avut şi-n ziua de azi aceeaşi ciudăţenie ca şi cu un
an sau doi sau doisprezece în urmă: din când în când, la intervale neregulate, îi zvâcnea tot trupul
ca dintr-un şoc electric. În acele scurte crize, parcă-şi vedea moartea cu ochii, i se schimonosea
faţa de spaimă şi i se căsca gura de parcă voia să ţipe după ajutor. Şi-apoi, în două-trei secunde,
tot faciesul i se destindea; putea să-şi continue convorbirea cu mine sau cu oricine altcineva ca şi
cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Suferea de pavor. Asta era, asta-mi spuseseră medicii şi atât.
Pavorul ăsta, venit de nu se ştia unde, hrănit cu nu se ştia ce, parcă era de-un neam cu duhul din
sticla mea. Doar că duhul lui era înspăimântat, al meu era mânios. Altfel, fiecare cu sticla lui.
— Cum o mai duci, taică?
— Mâncarea nu-i bună.
Da, mâncarea nu era bună, pe asta o ştiam. Mi-o repeta de ani de zile, deşi nu slăbise nici
un gram, iar când rămâneam cu el până la ora de masă aveam ocazia să-l văd năvălind asupra
farfuriilor ca ultimul înfometat din colţul străzii. Nu spunea niciodată „Mâncarea e proastă” sau
„Nu mi-a plăcut meniul de dimineaţă”, nu făcea referire la calitate sau cantitate. Înghiţea totul
până la ultima firimitură, plescăia de plăcere, avea chiar şi o oră de siestă pe care şi-o petrecea pe
terasă râgâind voluptuos, iar mie mi se confesa că „Mâncarea nu-i bună”. Naiba ştie ce înţelegea
el prin asta.
— De unde faci rost de lemne? Mie nu mi-ai cerut să-ţi…
— Aşa des treci pe-aici, că nu prididesc.
Asta era. Acum avea să-nceapă cu morala.
Am aşteptat însă degeaba. Tata nu zicea nimic. Vorbea doar raşcheta cu lemnul. Fâşşş…
Fâşşş… Îmi simţeam barba crescând, firele tari împungeau pielea pe dedesubt, o fisurau ici şi
colo cu pocnete imperceptibile… raşcheta aluneca pe trupul meu, mi-l răzuia strat după strat…
vibraţiile aerului stârneau celulele pielii mele, antrenându-le într-o mişcare iute şi dezordonată
care le făcea să se disipeze din mine însumi… mă topeam, mă sfâşiam, mă risipeam în nimic, pe
X

măsură ce lemnul din mâinile tatei intra în viaţă sub chipul tot mai clar al unei fiinţe omeneşti.
— Şi… de unde faci rost de lemne? am repetat în cele din urmă, cu o voce care-mi părea
străină ieşind din gâtlejul meu tot mai rarefiat.
— De la pepinieră, de unde? De la pepinieră.
— Încă mai ai contract cu pepiniera? Din ce-i plăteşti, din fărâmiţa ta de pensie?
— Altcineva plăteşte, mi-a aruncat el răspunsul, lăsând raşcheta pe un scăunel.
— Ha? Cine?
S-a aplecat icnind şi a pipăit podeaua sub scaun până a descoperit dăltiţa, apoi s-a ridicat
şi, înainte de a începe să meşterească iar, mi-a zis într-o doară ca habar n-are. Pur şi simplu venea
camionul o dată pe lună şi-i aducea câţiva pari.
— O dată pe lună? Şi ce faci, vinzi astea? Faci bani aici, la răcorică, ai?
— Nu le vând, le ia cineva. Nu le vând.
— Păi, ce, munceşti degeaba? Cine le ia?
— Nu ştiu, mă băiete, nu ştiu, că n-am văzut.
Asta chiar era lucru ciudat. Cineva misterios dădea lunar o căruţă de bani pe o materie
primă care se scumpise îngrozitor în ultimul deceniu, numai ca să-i dea lui taică-meu de cioplit şi
să-şi ia înapoi, la fel de misterios, materia prelucrată. Că de artă nu putea fi vorba, ce lucra tata
acolo n-avea nici un fason de expoziţie.
— Ia zi, puştiule, mi-ai botezat nepotul? a spus tata aşa, deodată.
— Tinerel te mai crezi, să-i zici lui fi-tu „puştiule”.
— Nu sunt tâmpit, Jed, mi-a replicat pe un ton grav, lovindu-se uşor în tâmplă cu coada
dăltiţei. Nu schimba vorba. Recunosc că am unele probleme, dar nu sunt nici tâmpit, nici senil.
Ştiu exact cât a trecut de când n-ai mai venit să mă vezi. Nu sunt tâmpit, Jed. Ştiu exact ce vârstă
are nepotul meu. Nepotul meu are un an şi unsprezece zile, nu sunt tâmpit, şi nici senil. Ia zi, Jed,
e botezat nepotu-meu la un an şi unsprezece zile? Zi pe bune, că te-nţeleg, nu sunt nici tâmpit,
nici senil, aşa că nu schimba vorba.
Mă enerva îngrozitor felul în care repeta aproape obsesiv unele sintagme, parcă le vorbea
tovarăşilor lui de balamuc şi voia să fie sigur că-l înţeleg întocmai. Dar încercam să-l suport,
amintindu-mi că nu era vina lui, că şi asta era tot o chestie căpătată după ce se ţicnise.
— Mai lasă-mă cu botezul, taică.
— Ce să te las? Ce să te las? O să vezi tu umbra într-o zi, să-mi spui atunci să te las – şi a
gesticulat categoric cu dalta prin aer.
Iar vorbea în dodii. Din momentul ăsta eram convins că nu se mai putea discuta cu el.
— Ce vrei, l-am luat la zor, să-mi pierd o zi întreagă cu popa tocmai acum, când trebuie
să-mi caut de lucru? Familia mă costă, vacanţa ta aici mă costă, totul e pe bani, dacă-ţi mai aduci
aminte. Solda pentru lunile de concentrare s-a cam dus, renta de la Armată e mică, alocaţia pentru
Cody e şi mai mică, şi tu ce crezi, că-mi arde de prostii? Şi să zicem că-l duc, da? Ce-o să-i facă?
X

O să-l bage-ntr-un cazan cu apă, o să bolborosească pe lângă el şi când o să-l aduc acasă o să mă
trezesc c-a făcut pneumonie! Alţi bani!
S-a aplecat puţin spre mine, studiindu-mă pe sub sprâncene.
— Miroşi urât. Ţi-am zis că miroşi urât.
S-a ridicat, a împins scaunul cu piciorul, m-a bătut uşor pe umăr în semn de bun-rămas.
— Salutare, puştiule. Mă duc să fac o baie.
Şi a plecat pur şi simplu, lăsându-mă ca prostul în camera goală. Peste câteva clipe s-a
întors însă şi mi-a aruncat din prag:
— Auzi, puştiule, ştii ce zic eu? Lasă-mă-n plata Domnului să mor liniştit. Uite-aci, în
câmpul de crinişori. Lasă-mă-n câmpul de crinişori. Salutare, puştiule. Mă duc să fac o baie.
Dus a fost. Ba, a mai trimis şi paznicul să mă dea afară, că doar mi se terminase audienţa
la excelenţa sa.
Aşa se face că după nici douăzeci de minute ieşeam nervos din bucăţica de rai, pe
ceremonioasa poartă de fier forjat, şi plecam învârtindu-mă, cum ar veni. Tot drumul spre casă m-
am întrebat ce parazit cu multe picioruşe aterizase în relaţia mea cu tata. Şi cu Adalet, şi cu viaţa
în general. Iar simplul fapt că-mi puneam o asemenea întrebare era suficient ca să mă indispună.
Mi-am adus aminte că, la rândul meu, îl expediasem pe Marcus cu două vorbe de adio şi cu o
strângere de mână convenţională, după ce ne tociserăm nervii împreună în acele luni
interminabile care precedaseră semnarea Tratatului. Aş fi vrut să ştiu unde greşeam. Dacă
greşeam. Să vină cineva şi să-mi spună „Puştiule, uite aici şi-aici mai ai de lucrat, dincoace mergi
binişor, cu astealalte eşti un dezastru”. Să-mi explice în detaliu şi cum să dreg ce era de dres, să-
mi dea şi uneltele, eventual să şi pună osul la treabă în locul meu. Măcar azi, când aveam treabă
la Roli. De mâine mai vedem.
Aşa, şi mâine sun la director să-mi zică cine tot cară lemne la tata şi înapoi. Să nu uit să
sun.
12.
Acasă am găsit o linişte de mormânt şi pe Adalet stând picior peste picior într-un fotoliu,
cu o figură ce-mi era necunoscută. Uşor încruntată – ca atunci când se concentra să potrivească la
milimetru pânza pe tipar: o cută fină între ochi. Oarecum neliniştită: aceeaşi cută între ochi plus
sprâncenele arcuite asimetric. Astea-mi erau cunoscute. Dar îşi rodea un colţ al buzei, ceea ce-i
schimonosea gura şi, în combinaţie cu celelalte detalii ale feţei, îi dădea un aer de femeie trecută,
urâtă şi meschină. Da, toate trei. M-am simţit cumva păcălit – când se mai cuibărise şi asta în
casa mea? De ce nu era drăguţă şi cu vino-ncoace, de ce nu-i strălucea pielea, de ce nu era veselă,
înfiptă, obrăznicuţă, sarcastică, iubitoare, leneşă, languroasă, înfierbântată, nerăbdătoare,
doritoare, poftitoare, dezmierdătoare, ciupitoare, uşor-pălmuitoare, delicată, îngustă, elastică,
dură, caldă, moale, piersică, zână, mâţă, puică mică?
(Să nu credeţi că m-am gândit la toate astea în secunda aceea, fie ea lungă, cât m-am uitat
la Adalet cum stătea picior peste picior într-un fotoliu, cu figura ei brusc necunoscută. Sau, chiar
X

dacă m-am gândit, nu le-am numit şi nu le-am conştientizat, cel mult mi s-au năpustit grămadă
prin minte şi s-au şi topit, lăsând o urmă ca de arsură.)
În faţa ei, pe canapea, am descoperit un ins tinerel şi frumuşel, în uniforma negru-albastră
a Securităţii Politice, care s-a ridicat imediat şi m-a salutat cu o politeţe sinceră.
— Domnul Jed Berger?
— Chiar el, i-am răspuns, aruncându-mi nonşalant sacoul fix în locul pe care îl ocupase el
până atunci, ca să-i arăt că nu mă timora prezenţa lui.
— Sunt ofiţerul Paul Agnes, de la Secţia a şasea a Securităţii Politice.
Era ca un bujor înflorit, se legăna cuminte în adierea vântului şi îl chema Agnes. Parcă ne
mutaserăm toţi într-un scenariu de comedie. L-am poftit pe actoraşul ăsta începător să-şi reia
locul pe canapea – a privit în spate, a văzut haina mea, s-a dat mai încolo şi s-a aşezat fără s-o
atingă – şi m-am dus să stau şi eu pe fotoliul de lângă Adalet. Nu m-am uitat la ea, nu s-a uitat la
mine. De ce să se uite? Doar era supărată. Era momentul de făcut mutre.
Ofiţerul Paul Agnes începuse să vorbească despre însărcinările Secţiei a şasea a Securităţii
Politice.
Nu care cumva să se uite la mine, nununu, ea trebuia să mă pedepsească, erau lucruri pe
care le învăţase recent, probabil în lipsa mea, scene pe care nu le aranjase şi roluri pe care nu le
jucase niciodată până atunci de când o cunoşteam.
Gura ofiţerului Paul Agnes continua să se mişte.
Parcă era alta, altă femeie. Altă inimă, alt creier. Dacă nu, atunci de ce aranja scene şi juca
roluri pe care nu le mai aranjase şi nu le mai jucase niciodată, de ce mă privea cu alţi ochi, de ce
vedea alt bărbat, de ce simţea alte lucruri decât simţise până atunci, de ce simţeam alte lucruri
decât simţisem până atunci?
Ofiţerul Agnes se uita la mine şi tăcea.
— Da? am spus fără nici un sens.
El a lăsat uşor capul într-o parte şi a continuat să mă fixeze cu privirea. Îi era limpede că
nu-l ascultasem, i se citea în ochi cât de limpede îi era.
În liniştea aceea în care (cred că) doar eu auzeam bâzâitul fin al filtrelor, nevastă-mea a
pocnit cu palmele în braţele fotoliului şi s-a ridicat dintr-o mişcare.
— Ei, eu mă duc să aduc o cafea. Doriţi o cafea, nu-i aşa, domnule Agnes? Avem o cafea
bună. Mă-ntorc imediat.
Şi-a plecat plescăind din papuci, ea, care nu suporta plescăitul papucilor.
Nici nu ştiam că are papuci. Niciodată nu umbla în papuci prin casă, umbla în şosete
speciale după ce-şi făcea tratament la călcâie, umbla desculţă după ce făceam dragoste, umbla în
pantofi, în cizme, în sandale, umbla în orice, dar nu în papuci. Ia-ţi papucii în picioare, nu mai
umbla desculţ că răceşti! Vocea mătuşă-mii, cândva după ce l-au luat pe tata.
Gura ofiţerului Paul Agnes se mişca din nou, iată, şi mâinile i se mişcau.
X

— …a fost interpretat ca o încurajare a manifestărilor antisociale.


Şi a dat din mână cu un gest elocvent-emotiv, ca unul care n-a apucat să exerseze prea
mult vorbitul cu autoritate.
Mi-am lăsat şi eu capul într-o parte, dar nu fiindcă înţelegeam, ci tocmai dimpotrivă.
— Ce s-a interpretat?
— Gestul dumneavoastră.
— Gestul meu? Care gest?
— Aţi coborât din maşină în plin trafic şi v-aţi înhăitat cu vagabondul din intersecţie.
Înţeleg că nu m-aţi ascultat prima oară, dar acum mă ascultaţi?
— Cum să nu. Sunt numai ochi şi urechi.
— Mă rog…
— Nu, zău, ascult şi tot nu-nţeleg. Ăla era un pasager, bănuiesc, şi am impresia că asta-i
o sectă scoasă în afara legii. Eu de unde să ştiu? Am fost pe mare, ce naiba. Era o haită de nervoşi
care voiau să-i facă felul amărâtului, cum adică am încurajat eu manifestări antisociale? Păi, l-am
scăpat că-l linşau!
— Ştiţi cum e, domnule Berger, ne uităm amândoi la aceeaşi ceaşcă, de la dumneavoastră
n-are toartă, de la mine are. I-aţi ţinut partea unui ilegalist într-o confruntare cu cetăţeni legitimi.
— „Legitimi”! Acuma suntem cetăţeni legitimi şi cetăţeni ilegitimi?
Am vrut să întreb răţoit „Cum naiba?”, când a intrat Adalet cu tava. A pus-o pe măsuţă, a
aşezat o farfurioară în faţa ofiţerului Agnes, pe farfurioară a pus ceaşca de cafea cu toarta spre el,
alături sticluţa cu îndulcitor, borcănelul cu pudră de frişcă, şerveţelul, linguriţa. S-a aşezat de
unde se ridicase. Şi tot nu m-a privit, nici măcar în treacăt, nici măcar pieziş, deloc.
Am continuat să vorbesc ambalându-mă de unul singur. Nu eram pasager şi nici n-aveam
intenţia să devin. Nu aderasem la nici o mişcare, nu făceam parte din cluburi, societăţi,
organizaţii teroriste, nici măcar în clubul de tenis din cartier nu intrasem. Eram la zi cu toate
plăţile, n-aveam cazier, proprietăţi ilicite, afaceri dubioase ori serioase, îmi terminasem serviciul
militar, plăteam chirie Armatei pentru casă şi pentru computerul ei, pe care îl aveam în folosinţă
patru ani cu clauză de modernizare la cerere. Altceva ce mai dorea să ştie?
— Nimic nu doresc să ştiu, mi-a spus calm. N-am venit să vă interoghez, ci să vă
informez. Ancheta s-a terminat şi e posibil să primiţi un avertisment oficial, dar e foarte important
să nu mai repetaţi gestul.
— A, păi, la următorul ambuteiaj nici nu mă mai dau jos din maşină.
Mi-a înregistrat sarcasmul dând mărunt din cap, cu un aer parcă resemnat.
— Situaţia e simplă, domnule Berger. Vagabondul era pasager, întâi de toate, iar
pasagerii sunt o sectă teroristă cu multe atentate la activ, nu vă uitaţi la el că părea amărât şi
inofensiv, cine ştie la câte acte de sabotaj a participat până acum. Pe urmă, chiar acolo, la faţa
locului, a încălcat numeroase articole de lege, inclusiv dreptul constituţional al tuturor celorlalţi
X

de-a nu fi îndoctrinaţi prin metode abuzive. Iar dumneavoastră l-aţi sprijinit făţiş.
Nevastă-mea s-a ridicat de pe fotoliu şi-a ieşit iar. S-a întors cu un pahar de apă tocmai
când ofiţerul Agnes îmi detalia:
— Dacă staţi puţin să judecaţi, vă daţi seama că problema nu-i neapărat de opţiune
politică sau ideologică, ci de felul cum se face opţiunea, liber consimţit sau sub constrângere
psihologică.
— Păi, ăla era-n rondul de flori şi noi în maşini, abia de se-auzea!
Ei, dar principiul…
Adalet, cu paharul în mână, s-a aşezat iar, şi-a săltat un picior peste celălalt şi a început să
bea cu înghiţituri mici şi nervoase.
Momentul prindea să se destrame dinaintea ochilor mei, iar de dedesubt începeau să
răzbată oboseala drumului şi disconfortul psihic pe care mi-l cauzase revederea cu tata. Nu mai
puteam să mă concentrez. Şi nici n-avea rost. Eu şi statul ne uitam de pomană la ceaşca aia,
fiecare din fotoliul lui.
— Bine, bine, am spus cu voce tărăgănată.
— Am impresia că mi-a ieşit cam tare cafeaua, să vă aduc nişte apă, a spus Adalet de
undeva de departe.
S-a ridicat iute şi a ieşit cu paharul în mână. S-a întors iar cu tava pe când ofiţerul Agnes
spunea „Dar, logic, cum să vă spun…”, iar eu îi răspundeam „Mai simplu!”. A sprijinit o margine
a tăvii pe măsuţă, a pus un suport în faţa ofiţerului Agnes, lângă şerveţel şi linguriţă, pe suport a
pus un pahar cu apă, a pus alt suport în faţa ei, pe care a pus celălalt pahar cu apă, a săltat tava şi-
a ieşit.
— Cum v-am spus, ancheta s-a terminat, de data asta fără urmări pentru dumneavoastră…
Adalet s-a întors, s-a trântit în fotoliu, şi-a pus un picior peste celălalt şi s-a întins după
paharul cu apă.
— …nu vrem să fim înţeleşi greşit, nu există interdicţii ideologice, puteţi adera la ce
grupare vreţi, câtă vreme are activităţi legale.
— Păi, logic! am auzit-o deodată pe Adalet.
Şi în sfârşit s-a uitat la mine. Adică până şi eu ar fi trebuit să înţeleg atâta lucru, că e
permis ce-i permis şi nu-i permis ce nu-i. Ce căutasem cu nebunul în intersecţie? De ce-i
stricasem liniştea şi viaţa?
Poate că dorul de bărbatul marinar îi dădea cândva în ochii lumii o aură aproape
mitologică. Penelopa mea, prinţesa castelului pustiu, eroina care ţinea veşnic aprins un foc greu
încercat de furtuni. Ce mai rămăsese din ea acum?, o tânără casnică, mamă de copil mic şi
nevastă de bărbat beţiv şi trântor, pe care-l mai şi căuta Securitatea pe-acasă fiindcă nici treaz nu
era în stare să se ţină departe de necazuri. Fostă zeiţă, acum o fraieră de rând.
Aşa s-a uitat la mine, deşi privirea ei a durat numai o secundă.
X

Prezenţa străină a ofiţerului Agnes pe canapeaua mea era tot mai rarefiată în ochii mei
obosiţi, aşa că i-am promis pur şi simplu că pe viitor o să stau departe de orice conflict de stradă
şi m-am prefăcut că pricepusem totul până în cele mai mici amănunte, că ştiam acum ce era voie
şi ce nu era, cine era legitim şi cine ilegitim.
Când credeam că nimic nu mă mai poate lua prin surprindere, ofiţerul Paul Agnes mi-a
pus sub nas o tabletă şi m-a rugat frumos să semnez formularul tipizat. Am citit cuprins de mirare
că Subsemnatul Jed Berger, domiciliat în…, cu codulnumeric personal…, fiul lui…, soţul lui…,
tatăl lui…, am fost informat de ofiţerulPaul Agnes, de la Secţia a şasea a Securităţii Politice,
despre rezultatele anchetei întreprinse în cazul incidentului petrecut în…, la data de…, şi despre
consecinţele eventualei recidive. De asemenea declar că ofiţerulPaul Agnes m-a informat în
detaliu despre conduita socială impusă de noua conjunctură mondială, despre drepturile şi
îndatoririle mele de cetăţean domiciliat în spaţiul NOPA… la, la, la, şi că Subsemnatul Jed
Berger, pe deplin informat, în cunoştinţă de cauză, declar că îmi asum întreaga responsabilitate
în cazul în care voi încălca aceste norme de conduită socială, acceptând într-o asemenea situaţie
orice sancţiune hotărâtă de unul dintre următoarele organisme oficiale, după caz: Comisia
pentru Ordine Publică a Oraşului Constanţa, Subcomisia de Etică, Comisia de Securitate
Zonală, Comitetul Naţional pentru Protecţie Civilă, Comitetul pentru Securitate Psihică şi
Spirituală, Tribunalul Oraşului Constanţa, Tribunalul Districtual, Tribunalul Internaţional de la
Bruxelles… şi-am semnat, fiindcă mai erau, dar îmi expirase răbdarea. Adică Agnes-cel-frumuşel
a scos din buzunar decodorul portabil, eu mi-am introdus codul semnăturii, el a verificat, a închis,
a pus în buzunar, peste buzunar a tras clapeta, a închis clapeta cu capsa şi m-a salutat respectuos.
Când l-am condus spre ieşire părea uşurat.
M-am întors la Adalet hotărât să-i cer iertare că fusesem necugetat şi să-i jur că n-aveam
să-i mai zgudui vreodată existenţa casnică. Îşi luase o pungă de chipsuri şi ronţăia nervoasă. M-
am aşezat la picioarele ei, i le-am îmbrăţişat, i-am săltat rochia şi i-am sărutat genunchii. Îi
datoram toate astea. Îi datoram cererea de iertare şi jurămintele şi sărutările.
Dar sentimentul datoriei n-a prins niciodată rădăcini în curtea mea. Sper că n-aţi uitat, m-
am băgat în armata federală pentru soldă, pensie şi asigurare medicală beton – şi poate, zic hai,
poate, în amintirea mamei. Sau în ideea de amintire, că mama nu mai era în mintea mea decât o
umbră înaltă, cu voce joasă; ce loialităţi îţi poate hrăni o umbră, o umbră mult prea înaltă faţă de
tine?
Iar atunci când am simţit în mine ca pe-o tumoare sentimentul datoriei faţă de Adalet,
atunci n-am mai putut scoate o vorbă, n-am putut să-i jur, să-i promit, s-o rog. Nu că n-ar fi fost
înăuntrul meu şi înainte de asta, dar pe atunci alte lucruri din mine, alte sentimente înveleau
gâlma ca într-un cocon şi o netezeau şi o făceau moale, suportabilă, poate chiar plăcută.
Aşa că i-am mai sărutat o dată genunchii şi, în loc de rugăminţi şi jurăminte, am întrebat-o
când îşi face puţin timp ca să-l ducem pe Cody la botezat.
A ridicat din sprâncene şi m-a întrebat la ce bun.
— La ce bun? am repetat, încercând să-mi aduc aminte care era de fapt răspunsul. Păi, să
X

scap odată de gura lui tata. Să ştii că de când s-a îmbolnăvit e şi mai pisălog. Cel puţin, înainte mi
le spunea o dată, acum îmi repetă de câteva ori fiecare cuvinţel.
M-am aşezat lângă ea, cu braţele încrucişate, şi n-am mai zis nimic. Era rândul ei.
Ea ronţăia chipsurile cu paprika şi clătina mărunt din cap. Parcă nu mai era atât de
nervoasă. Am sărit peste rând.
— Are el superstiţia asta, că botezul te apără de rele, ce vrei să-i fac? A apucat vremurile
când se boteza toată lumea.
Cranţ, cranţ.
— Sunt bune?
— Bune.
— Dă să iau şi eu.
— Ia.
Minutul următor l-am petrecut ronţăind amândoi în tăcere.
— Mai eşti supărată pe mine?
— Oarecum.
— Îmi pare rău, să ştii.
I-am pus o mână pe genunchi. Nu era pic de sex în gestul meu, mâna mi se dusese într-
acolo îmboldită de sinceritate; mă cuprinsese deodată dorul de puştoaica brunetă cu care
împărţeam în liceu covrigi cu susan şi tema la franceză, la care eram bâtă.
— Nici măcar nu-ţi plăcea de mine, mai ştii?
S-a uitat la mâna mea şi apoi la mine. Mi-a băgat în gură chipsul pe care tocmai îl scosese
din punga foşnitoare.
— Ce spui acolo?
— Pe vremuri, Ade, la liceu. Greu mi-a fost să te prind. Dacă ţi-aş fi spus atunci c-o să
faci un copil cu mine, ai fi strigat viol!
Am râs amândoi. Mi-am zis că, uite, în situaţii tensionate e bine să ai la îndemână ceva de
ronţăit, mai consumă nervii, mai dă timp de gândire.
— M-ai iertat?
Uitându-mă la ea din profil, n-o mai vedeam pe femeia trecută, urâtă şi meschină.
Şi cât mă uitam, cât îmi aminteam puful fin de deasupra urechii, aluniţa, urma de la
muşcătura de păianjen căpătată în excursia din clasa a zecea, cât mă uitam eu s-a întors şi ea şi s-
a uitat la mine, vasăzică ne-am privit în ochi prima dată după… vreo două, trei, cinci săptămâni
să fi fost? Cine mai ştia?
Am vrut să mă întind spre buzele ei, dar tocmai începea să vorbească:
— Să ştii că m-am uitat pe net şi pasagerii ăştia sunt de toate neamurile, şi creştini, şi
musulmani, şi evrei, de toate.
X

— Păi, şi?
— Păi, şi ce ne facem, Jed, dacă mâine-poimâine îi scot şi pe ăştia-n ilegalitate, pe
creştini, că asta-i chestiunea, nu? Ce ne facem cu Cody botezat?
— Măi, stai aşa puţin, despre ce vorbim aicea? Pasagerii sunt terorişti, ce dracu', păi, ăsta
mic al nostru pe cine terorizează în afară de mă-sa şi de ta-su?
— Să nu te-aud cu glume d-astea. Când eşti tu acasă să faci ceva cu fi-tu?
— Ah, nu-ncepe, nu-ncepe iar!
Mi-a mai băgat un chips în gură şi-am mai tăcut amândoi o vreme.
— Da' chiar aşa, ce face?
— Cine?
— Cody, cine?
— L-am culcat când a venit Agnes ăsta.
— Păi, şi doarme aşa cuminte? Singur?
— Doarme. Cu cipul pentru somn.
— Nu-mi plac instalaţiile astea. Nu ştiu când au apărut. Când au apărut?
— După Tratat.
— Nu-mi plac. Nu ştiu ce-i cu ele.
A oftat.
— Nici eu nu mă-nnebunesc după ideea asta, dar măcar doarme liniştit când e timpul să
doarmă. El se odihneşte, am şi eu puţină linişte…
— Eh…
— Ce eh? Adică eu să n-am puţină linişte?
— Nu, da'…
Am oftat. Nu-mi mai venea să-i povestesc ce mă rodea, parcă dura prea mult, parcă îmi
era lehamite să deschid gura şi să spun cuvinte şi fraze cu legătură şi înţeles numai ca să afle ea
ceva ce şi-aşa nu putea rezolva. Numai ca să ştie, atât. Nu. Nu mai eram pe vremuri, nu mai eram
la liceu, nici măcar înainte de Tratat nu mai eram. Înaintea Lehamitei Noastre – eră preistorică.
— Eh…
Nici măcar nu mă rodea cu adevărat, dacă stăteam să mă gândesc mai bine. Poate era mai
degrabă o nelinişte filosofică: părintele demodat faţă cu tehnologia educaţională care îi
modelează copilul. Sau, în fine, în cazul acesta concret, care i-l adoarme.
[Din câte-mi amintesc, acea discuţie cu Adalet a rămas în aer. Cred că ea s-a ridicat la
un moment dat şi a spus că are treabă/e obosită/se duce la Cody/vrea să bea ceva/n-a spus nimic,
a plecat pur şi simplu. Oricum, discuţia a rămas neterminată, ceea ce nu era în firea neveste-mii.
Iar eu m-am bucurat c-a rămas neterminată, ceea ce concorda perfect cu firea mea.
Acum, când stau pe patul ăsta străin şi mă gândesc la ce şi cum a fost, îmi dau seama că
X

dacă aş fi ştiut atunci ce ştiu acum probabil că m-aş fi sinucis. Da, da, cred că nu trecusem încă
pragul spre cel care sunt acum, iar cel care eram atunci ar fi preferat să iasă din situaţie pe
prima uşă descuiată. Încă nu-mi dau seama dacă era mai bine sau mai rău să fi ştiut de-atunci.]
***
Marţi.
Ameţit, flămând de aer, cu vagi arsuri în muşchii coapselor, mă dezlipesc de ea şi mă
trântesc alături, bucurându-mă de răcoarea aşternutului. Întind mâna s-o mângâi pe sân şi-mi dau
seama că, în timp ce eu sunt leoarcă de sudoare şi abia-mi trag sufletul, ea are pielea uscată, ei nu
i se aude răsuflarea, ea e dreaptă, netedă şi rece – şi uite-o că se ridică, îşi trage pe ea cămaşa şi se
aşază la calculator. Cearşaful se încălzeşte treptat sub mine, umed şi lipicios.
Vineri.
— Unde-i, mă, rahatu' dracului, unde-i?
— Unde-ai pus-o, fix acolo!
— N-am pus-o eu nicăieri, nici n-am văzut-o la ochi, de când m-am întors i-am zis numai
pe gură.
— Zi-i şi-acum.
— Nu merge, mă, nu ştiu ce dracu' are. Termostat, douăzeci de grade!
Termostat din cur, pe display tot spre treizeci de grade se văd, nu se clinteşte nimic, nu se
evaporă nici o mărgică de sudoare, nu se dezlipeşte cămaşa de mine, aerul este la fel de gros-
cleios, nu-mi încape nici pe nas, nici pe gură.
— Ade, pe bune-acu', scoate telecomanda aia!
Parcă a surzit toată lumea în casa asta! Ei ce-i pasă, neam de şopârlă, pe sub pielea aia de
catifea gălbuie e din azbest, pe când eu, crescut de tata la răcoarea pinilor, ard ca de febră şi
parcă-mi joacă ochii în cap, alunecoşi ca două gălbenuşe în tigaie.
De n-aş fi atât de chinuit, m-aş opri să mă întreb de ce nu-i mai pasă. Dar nici mie nu-mi
pasă în clipele astea. Ţip după ea prin casă şi scotocesc febril pe sub canapea şi prin sertare, cu
hainele ca o piele pe mine, iar ea merge dintr-o cameră în alta, ba să caute tiparul de fustă, ba să
pună materialul pe el, ba la computer să verifice măsurătorile, şi nici că-i pasă.
Ba nu.
Când mă ridic de lângă comodă simt o izbitură în ceafă şi telecomanda mi se prelinge pe
spinare, căzând pe podea cu un trosnet rău-prevestitor.
— Na-ţi-o.
Dac-a stricat-o, ah, dac-a stricat-o, să vezi ce…
Dar merge, se vede pe display şi în scurt timp se simte şi efectul.
Stau câteva minute pe canapea, cu braţele întinse pe spătar, să-mi revin. Cât îmi revin eu,
ea îşi ia materialul, măsurătorile, schiţa, tiparul, hardul cu celelalte proiecte, cartela de la maşină
şi pleacă la cursuri. Până să zic ceva, nu mai am cui.
X

Sâmbătă.
Domnul Nurhan se uită la mine ca la un gândac când îi zic că ne-a făcut plăcere vizita şi
drum bun şi să mai poftească pe la noi şi luna viitoare. Doamna Nurhan zice „Îhî, pa, Jed” şi-o ia
înainte către poartă. Fie-sa, după ei să-i conducă. Să-i pupe. Să li se vaite, sigur. Mai duceţi-vă
naibii toţi. Îmi vine să-ncui uşa, să nu mai intre nimeni după mine.
Cody stă în fund pe podea, pocnindu-se peste gură cu linguriţa plină de şerbet. Îl ridic, îl
şterg, până să-l pun jos el se mozoleşte cu mâna cealaltă.
— Lasă-mă, că nu te descurci, zice din spatele meu Adalet şi mi-l înşfacă pe puşti cu
dexteritate, îl ţine cu un braţ şi cu mâna cealaltă îl curăţă rapid de-l face ca nou.
— Au plecat? o întreb.
Ea se uită la mine în stilul Nu, prostule, cum să plece, i-am lăsat la cerşit în poartă! şi nu
răspunde.
— Bine, spun tot eu.
— Ce bine, bine c-au plecat?
— Nu, fato, bine aşa, generic. Bine, atunci, eu plec că am o treabă.
— Treaba aia cu căutatul de lucru pe care o tot ai de pomană de când te-ai întors?
— Nu, treaba ailaltă, cu mersul la Roli şi cheltuitul banilor pe care tot eu i-am câştigat pe
mare, la şmotru.
Iese din bucătărie cu tot cu puştiul. Împingând uşa cu o mână, îmi aruncă sec:
— Bine, du-te şi cheltuie-i.
Duminică.
Îmi vâjâie capul. Cred că iar am băut horincă după bere. Cred că iar m-a păcălit vecinul
ăla al meu tătar care-i dă tărie făcută de el lui Roli să i-o vândă pe sub mână. Cred că i-am zis că
nu mai pun gura pe ea şi cred că iar m-a dus cu vorba şi-am băut. Cred, dar nu-s convins, fiindcă
nu-mi aduc aminte mare lucru. Întind mâna spre Adalet şi dau de perna goală. Habar n-am cât e
ceasul. Habar n-am de nimic.
Marţi.
Frec menta pe internet. Nu. Caut de muncă. Dau de un camarad de pe mare. Vorbesc cu el
până mă plictisesc şi-i spun că trebuie să mă opresc ca să plec la lucru. Îmi răspunde nu-i nimic,
şi eu am ceva important de făcut. Precis, îmi spun; şi mă feresc să nu-mi vadă rânjetul.
Joi.
Ce ni s-a stricat? „Vocea”?
Mă rog, până la urmă se descurcă Adalet să ia legătura cu Întreţineri Uz Casnic şi vine
repejor un om cu trusa, care se conectează la consola de pe hol fără să-mi ceară vreo parolă,
vorbeşte cu centrala de pe contul meu (aştept să văd factura cu desfăşurătorul, da?), flirtează cu
Ade de parcă nici nu observă că mai sunt şi eu prin casă şi până la urmă pune mâna pe scule şi
înlocuieşte modulul de voce.
X

— Bună dimineaţa. Este şase iunie, ora optsprezece zero zero. Sunt treizeci şi două de
grade Celsius, cer senin, fără condiţii de ploaie…
Merge. Bine. Nu că mi-ar fi lipsit. Omul cu trusa se duce la baie să se spele pe mâini, cică
avem praf pe consolă – mi-o zice de la obraz. Adalet se uită semnificativ la mine. Mi se rupe. Nu
mai suport bâzâitul filtrelor, să fie clar.
— Foarte bine, atunci pui mâna şi ştergi praful!
Rahat.
Omul cu trusa pleacă. Din uşă se întoarce s-o mai salute o dată pe nevastă-mea. Îmi vine
să-i crăp capul de rahat nesimţit ce e. Aproape că-l împing pe uşă afară. În curte se opreşte iar. Ce
mai e?
— Vi s-a uscat copacul.
— Am văzut.
— N-aveţi voie să staţi cu el aşa, e risc de accidente.
— O să-l tai.
— N-aveţi voie.
Mă uit la el uşor nervos. N-am voie, aşa zi. La mine-n curte, copacul meu.
Omul cu trusa iese pe poartă şi îl aud transmiţându-mi adresa la dispeceratul Întreţinerilor.
Peste un ceas mă trezesc la poartă cu omul în salopetă.
— Pentru copac, zice în com şi-mi arată permisul.
Îi dau drumul să intre, se duce ţintă la cadavru şi începe să înşire jaloane. Vorbeşte cu
cineva la microfonul căştii. Pe stradă apare o utilitară cu macara. Mai coboară din ea nişte
salopete. Într-o jumătate de oră, cadavrul castanului meu e încărcat în maşină şi eu rămân cu un
petic de pământ răscolit-bătătorit şi cu nişte ramuri rupte.
Parcă am pierdut ceva de neînlocuit, parcă ar fi fost cutremur peste noapte, când
dormeam, şi la trezire văd doar rezultatul, crăpătura, viaţa mea cu o falie de-a curmezişul, iar cele
două platouri puţin depărtate şi nu chiar la acelaşi nivel. Intru în casă cu sufletul greu. Adalet se
uită la mine două secunde şi-mi spune:
— N-am glumit, pune mâna şi şterge praful.
13.
Vântul bătea subţire ca raşcheta şi eu mergeam spre paradisul berii, lăsând în urmă casele-
tip din cartierul funcţionarilor federali, trecând pe lângă peluze verzi-gălbui cu arbori uscaţi,
despicând oraşul ca lama de oţel mort a unui cuţit mort care taie calupul de unt fără să ştie că e
unt, fără să înţeleagă coeziunea moleculelor, fără să cunoască fabrica, laptele, animalul; oprindu-
se la capăt, ieşind, fiind spălat de resturile pe care nici nu le simte şi pus la loc în apărătoarea lui
de lemn. Scos din nou la următoarea despicare.
[Nu ştiam nimic despre cuţit, nu ştiam nimic despre unt, spălatul şi teaca nici nu existau
pentru mine.
X

Mă întreb acum – (acum când sunt închis în cămăruţa asta…) – dacă nu existaseră nici
pentru tata, când sculpta trunchiuri de copaci după trunchiuri de copaci, când se făcea cuţit şi tăia
unt care nu era al lui.]
Ştersesem praful pe-acasă şi îmi simţeam mâinile aspre. Mi-am scuipat în palme şi le-am
frecat una de alta, exact ca tata înainte să ia o unealtă din coş.
— De ce faci aşa? De ce tot scuipi în palmă? l-am întrebat într-o seară, când n-aveam zece
ani, iar el era tânăr şi cu mintea toată.
Cu o mână ţinea elicea, cu cealaltă botul de lemn al aeroplanului şi le împingea una într-
alta; strivită între ele, răşina adezivă ţipa un iz aspru.
— Am nişte scuipat vrăjit în mine, mi-a răspuns el – şi nu mai ţin minte dacă era serios
sau râdea.
La scuipatul vrăjit al lui tata mă gândeam când am intrat pe uşă la taverna lui Roli. Am
tras de mânerul uşii cu palma asprită de praf, am intrat, m-am dus la bar şi m-am suit pe scaunul
meu obişnuit, din colţ, de sub terariu. Mi-am desfăcut fermoarul hainei, mi-am cerut berea şi am
stat singur-cuc cu ea în faţă, simţind cum mi se abureşte faţa şi îmi amorţeşte lent falca proptită în
palmă, până m-a bătut o mână uşoară pe umăr şi m-am întors, aproape fericit.
— Salut, domnu' Jed, mi-a spus Cati cu gura ei ca o zmeură şi cu vocea ei moale, caldă şi
rotundă.
— Gata, ai intrat în tură? am întrebat-o inutil, din moment ce era deja în uniformă.
Mereu avea câte o vorbă bună pentru mine, iar eu nu ştiam niciodată cum să mă port, ce
să răspund, cum să fac conversaţie-cu-chelneriţa. Aşa că o întrebam stupidităţi sau dădeam din
cap cu ochii măriţi de interes. Nu părea să-şi dea seama.
— V-am văzut când aţi venit, eram în urma dumneavoastră. Nu v-a mai ajuns din urmă
domnu' celălalt…
— Ha?
— Amicu' dumneavoastră, domnu' pasager!
— Ha?
A tăcut câteva clipe, părând derutată. Se schimba muzica şi era linişte. De deasupra
auzeam un zgrepţănat fin, de parcă puşcăriaşa îşi săpa un tunel etern cu ghearele în sticlă.
— Amicu' dumneavoastră… domnu' pasager.
— Ce amic, măi Cati?
A clipit des şi, cu o voce care începea să-şi piardă rotunjimea, a mai articulat o dată:
— Domnu' pasager… amicu' dumneavoastră.
Am oftat.
— Domnu' pasager, adică sectantul? Ăla care-a fost aici astă-primăvară, sau când a fost?
— A, păi, v-a mai căutat o dată de-atunci şi nu eraţi şi Roli i-a zis să nu mai apară aici şi
cred că d-aia n-a mai vrut să intre. V-am văzut când veneam la lucru, că eu am ocolit să intru prin
X

spate şi dumneavoastră prin faţă şi el venea repede din urmă, da' s-a oprit şi n-a mai intrat.
Am întors capul spre uşă, de parcă m-aş fi aşteptat de-adevăratelea să văd cum intră
pletosul şi vine la mine.
— Eşti sigură că el era?
Iar a clipit. Îi ţinea loc de cuvinte.
— Poate n-o fi fost, a spus într-un târziu.
Pe urmă a mai spus şi alte lucruri, asta ştiu sigur pentru că i-am mai auzit vocea o vreme,
dar mă uitam prin uşa de sticlă cum se estompează încet contururile de afară, cum le întinde
crepusculul de jur-împrejur şi înfăşoară cu ele clădirea, mă uitam încordat şi desluşeam tot mai
puţine lucruri; iar când s-au aprins brusc felinarele m-am hotărât, am dat pe gât restul de halbă,
am plătit şi-am plecat. Amicu' dumneavoastră, domnu' pasager. Zău aşa, amice, de ce stai afară-n
frig? Intră să bem ceva, amice. Şi cât bem, poate-mi spui de ce dracu' umbli după mine prin oraş,
amice.
Era o seară ca toate serile în partea aceea de oraş, lucioasă, sclipicioasă, tapetată cu
panouri publicitare, pudrată cu luminiţe, o cutie de cadouri întoarsă pe dos – parcă-i şi simţeam
funda panglicii gâdilându-mă pe frunte. Doar lume nu prea era, deşi în amintirile mele de
dinaintea Tratatului serile de vineri erau doldora de oameni pe orice vreme, da, chiar şi pe una de-
asta de toamnă târzie cu vânt-raşchetă. De fapt, dacă mă gândeam bine, de când mă întorsesem de
pe mare oamenii păreau împărţiţi în detaşamente de lucru ici şi colo. Un detaşament în rondul
albastru, să altoiască nebunul, un detaşament risipit uniform prin clădirea Securităţii,
detaşamentul de seară de pe la mesele lui Roli. Câte un desant la dezrădăcinare de copaci uscaţi.
Vecinul meu de vizavi, care vine de la muncă de obicei când plec eu la băut. Şi cam atât. Două
doamne cu căţei, în două zile diferite? Le-am văzut sau le-am visat?
Şi pasagerul meu! Pe trotuarul de vizavi, lângă – o maşină parcată strâmb? un hidrant? o
tonetă de sandvişuri calde? reci? de covrigi şi pateuri? de îngheţată? nu, era noiembrie! Amintirea
refuză să mi se dezvăluie. Tot ce văd dinaintea ochilor acum, când stau pe marginea patului şi nu
mai am cui să-i scriu scrisori de dor şi de amor, când stau pe marginea patului şi mă uit la ochiul
alb-orb al ferestrei de sus, când stau pe marginea patului şi aştept să se termine totul, totul, totul,
tot ce văd dinaintea ochilor este faţa gălbuie şi îngustă a acelui om pe care nu-l cunoşteam şi care
mă aştepta zgribulit în răceala tăioasă de noiembrie să-mi schimbe cursul vieţii.
Am stat aşa o vreme şi ne-am uitat unul la altul, de pe trotuare opuse. Mă întrebam cine
va traversa primul. Şi de ce. Asta ţin minte clar, că mă tot întrebam ce sens au lucrurile astea, de
ce mă urmărea un sectant? de ce mă urmărea „pe faţă”? cum trebuia să mă simt, furios sau
curios? voia să-mi ceară bani? să-mi dea? să mă bage în vreo chestie ilegală? să-l învăţ să tragă
cu arma? dar chiar ştia cine sunt, sau pusese ochii pe mine pur şi simplu fiindcă mă tot vedea că
pierd vremea în faţa paharului?
[Poate ar trebui să-mi amintesc că am înclinaţie spre scris şi să mă apuc într-o bună zi să
consemnez toate lucrurile astea. Aştept să mă năpădească la un moment dat cheful de scris, să
mi se răstoarne în cap ca o găleată de ninsoare – cum păţeam în adolescenţă, când mă duceam
X

la liceu cu ochii însângeraţi de nesomn după câte o noapte de scris poezii -, să mă inunde de sus
până jos, plin, cu fervoarea, cu misterul, cu micul tremurat interior, cu nerăbdarea, înfrigurarea,
zvârcolitul, adrenalina şi endorfina, cu iubitul şi urâtul şi cu toate micile neputinţe peste care
trebuie să treci neapărat şi să continui să consemnezi, de teamă să nu mori în somn şi să te
trezeşti iar murit, cum erai înainte.
Cum eram înainte de întâlnirea cu pasagerul, în noiembrie, pe străzile goale din
Hasancea, cartierul de funcţionari federali.
Pentru că altfel, dacă nu le scriu eu şi dacă nu le scriu bine, mi-e teamă că nimeni n-are
să mai ştie lucrurile astea, şi nu lucrurile, ci pe noi.] recenzie

▫ Oliviu Crâznic ▫
Profunzime, aventură şi umor într-un fantasy de
excepţie ▫
Liviu Radu – Armata moliilor.
Ed. Nemira, 2012.
Scriitor deosebit de prolific, apreciat şi premiat, cunoscut de o parte a publicului drept
„Regele prozei scurte” (fantastice), autor al seriei „fantasy” Waldemar şi al mai multor romane
SF&F de impact, Liviu Radu rămâne pentru mine creatorul Opţiunii, un roman profund şi
tulburător (axat pe patimile unei figuri christice dintr-o altă lume). Aşa se face că, lansând la
Târgul de carte Gaudeamus 2012 Armata moliilor, Editura Nemira mi-a produs o bucurie
deosebită, deoarece, chiar dacă noua carte a lui Liviu Radu este de o cu totul şi cu totul altă
factură decât Opţiunea, aventurile relatate se petrec totuşi în acelaşi univers al Imperiului Latgan.
De data aceasta, avem de-a face cu un roman „light fantasy”, într-o oarecare măsură
amintind de scrierile lui Terry Pratchett. În ciuda tonului lejer, detectăm printre rânduri, fără mare
greutate, o problematică profund umană, deghizată inteligent sub haina umorului. De altfel, Liviu
Radu face parte dintre acei scriitori care îşi însoţesc întotdeauna poveştile cu o morală subtilă,
nemulţumindu-se cu ideea înfăţişării unei carcase frumoase, dar lipsite de substanţă – poate
acesta este unul dintre motivele pentru care scrierile semnate „Liviu Radu” sunt atât de iubite.
În Armata moliilor – O aventură a lui Taravik, protagonistul menţionat în subtitlu, „curier
independent” şi „caftangiu contractual”, posesor (şi prieten) al unui pegas vorbăreţ, isteţ şi cu o
singură aripă, pegas pe nume Kostik, îşi vede însăşi profesia ameninţată de apariţia unui aşa-zis
vrăjitor latgan, care doreşte (aparent) să organizeze curse regulate cu o şalupă zburătoare.
Bineînţeles că lucrurile nu sunt atât de simple pe cât par. În paralel, Taravik are serioase probleme
cu iubita lui, Marieţa, nemulţumită de lipsa lui de atenţie, şi reuşeşte să ajungă, mai degrabă
involuntar, la o înţelegere stranie cu puternicul zeu negru Khator, înţelegere menită a-l vârî în tot
felul de belele. Şi nici măcar acum nu se completează tabloul intrigii – pentru că, între timp, un
puternic rege se ridică din mormânt, decis să ia totul în stăpânire cu ajutorul cumplitei Armate a
moliilor…
X

O asemenea desfăşurare de forţe, pe atât de multe planuri (Khator – vrăjitorul latgan –


regele înviat – problemele profesionale ale lui Taravik – problemele personale ale lui Taravik),
pare să necesite o rezolvare complexă – şi totuşi, soluţia soseşte atât de simplu şi de natural încât,
pentru o secundă, cititorul se simte trădat, manipulat de vicleanul autor… Dar numai pentru o
secundă – pentru că explicaţia care ni se oferă este logică, ştiinţifică (sau, mai exact, ştiinţifico-
fantastică…) şi filosofică, lăsând loc şi pentru o continuare, astfel încât să putem închide cartea
încântaţi şi mulţumiţi. Poate doar cu dorinţa secretă de a afla mai multe despre vrăjitorul în straie
albe, despre destinul ulterior al regelui mort, despre năzbâtiile eroice ale lui Taravik, ale lui
Kostik şi ale noului lor amic, balaurlătorul scuipător-de-insulte, în misiunea proaspăt încredinţată,
şi despre faptele viitoare ale zeului Khator cel Negru şi ale preoţilor acestuia…
În opinia mea, Armata moliilor reprezintă unul dintre cele mai bune romane apărute pe
piaţa românească în anul 2012 (observaţi că nu am zis „unul dintre cele mai bune romane scrise
de autori români…” – nu consider că autorii români trebuie judecaţi după alte unităţi de măsură
decât cei străini, tot aşa cum nu consider că debutanţii trebuie priviţi altfel decât consacraţii;
cărţile sunt pur şi simplu bune sau proaste, în funcţie de conţinut, nu de caracteristicile
scriitorului: român, occidental-european, american, debutant, consacrat etc.). Dintre operele
scriitorilor noştri publicate în 2012, doar două alte romane ar putea să constituie contracandidate
serioase la această realizare, aici intervenind decisiv şi gustul fiecărui cititor, pentru o eventuală
departajare.
Mă întreb cu sinceră îngrijorare, ca de fiecare dată când îmi cade în mâini o carte cu
adevărat memorabilă a unui scriitor român, cât va mai dura până când literatura noastră va
înţelege unde îi sunt de fapt valorile, care sunt acele cărţi capabile de a stârni interes şi de a aduce
bucurie, nu plictiseală, cititorilor români şi, totodată, cititorilor străini… Cât va mai dura până
când în manualele şcolare şi/sau în lista lucrărilor traduse/lansate peste graniţă vom regăsi
Opţiunea şi Armata moliilor, de Liviu Radu, seria Dawson, de Ciprian Mitoceanu, DemNet-ul lui
Dan Doboş, Aşteptând în Ghermana, de Dănuţ Ungureanu, operele lui Sebastian A. Corn,
Michael Haulică, Costi Gurgu, Ona Frantz, Florin Pâtea, George Lazăr, Ana-Maria Negrilă…
Sper să aflu cândva răspunsul.
Recenzie

▫ Tudor Ciocârlie ▫
Cel mai frumos cadou de Crăciun ▫
Liviu Radu – Armata moliilor.
Ed. Nemira, 2012.
Niciodată nu este uşor să vorbeşti despre al doilea volum al unei serii; sau despre al
treilea, al patrulea şi aşa mai departe. Pe de o parte este greu să scrii o astfel de recenzie fără să
dai în vileag câte ceva din cărţile precedente, iar pe de altă parte, dacă volumele următoare rămân
la aceeaşi calitate, ar trebuie să conţină cam tot despre ce s-a vorbit în recenzia făcută volumului
X

precedent. Tot ceea ce am spus despre Armata Moliilor rămâne valabil şi pentru al doilea volum,
nimic din calitatea primei cărţi nu se pierde, iar Liviu Radu este şi în La galop prin piramidă un
povestitor la fel de grozav. Din fericire însă, despre această a doua carte se poate vorbi aproape la
fel de uşor ca şi despre prima, pentru că scriitorul nostru a decis curajos să nu încheie Armata
moliilor printr-un „cliffhanger” şi astfel cărţile seriei Taravik pot fi citite liniştit ca volume de sine
stătătoare.
Mai mult, şi structural La galop prin piramidă este puţin diferită de cartea precedentă.
Din nou personajele centrale sunt Taravik, curier independent şi caftangiu contractual, şi Kostik,
pegasul său cu o aripă, atât de guraliv şi de deştept, dar de data această îi însoţim pe aceştia într-
un „quest” clasic printr-un tărâm care seamănă cu Egiptul Antic. Întâmplările prin care trec cei
doi sunt povestite la fel de savuros precum cele din Armata moliilor, cu la fel de mult talent şi
umor. Este aproape supranatural cum se adaptează vocea naratorului atât celor două personaje,
cât şi sentimentelor de moment ale cititorului, câteodată sunând ca un bunic care povesteşte
nepoţilor, altă dată ca un prieten cu care te hlizeşti la o băută sau ca un străin exotic cu care te
întâlneşti în mijlocul pustietăţii la căldura unui foc.
Acest fir narativ pitoresc, de care este o plăcere să te laşi purtat, alternează cu altul, mai
serios, mai puţin fantastic şi povestit cu vocea mai apropiată de cea a istoricului decât de a
povestitorului. Acest al doilea fir narativ rememorează conflictele dramatice pentru conducerea a
ceea ce avea să devină Imperiul Roman, de după moartea lui Cezar, dintre Octavian, Marc
Antoniu şi Agrippa, în Africa de Nord, şi prezintă înfruntarea a două armate aparent nemuritoare.
Astfel, macroevenimentele, cele care decid soarta popoarelor şi a imperiilor, sunt puse în paralel
cu microîntâmplările şi experienţele omului (şi ale pegasului) de rând. Mi-a plăcut mult faptul că
Liviu Radu a decis să nu-l facă pe Taravik salvatorul lumii, ci doar un om care încearcă să
muncească şi să trăiască în linişte. Din acest motiv cele două fire narative se intersectează şi se
influenţează prea puţin. Zeii, generalii şi regii rămân cu treburile de ucigaşi şi fiinţe doritoare de
putere, iar Taravik şi Kostik cu mâncarea, berea, fânul, scrisorile, conversaţiile şi bineînţeles… cu
Marieţa. Cu toate acestea, capitolele în care însoţim cele două armate şi pe tribunii lor, mi-au
plăcut la fel de mult, dacă nu chiar mai mult decât cele care îi aveau în centru pe Taravik şi
Kostik. Dacă ultimele, prin dialogurile dintre personaje, erau ca nişte schiţe extrem de scurte, dar
foarte amuzante şi savuroase, primele se pot citi fără probleme ca şi nişte excelente povestiri
fantastice care ar fi avut loc cu uşurinţă într-o antologie cu cele mai reuşite proze scurte
româneşti.
Având în vedere că literatura speculativă umoristică este compusă din scrierile lui Fredric
Brown, Terry Prachett, Douglas Adams şi cam atât, cu siguranţă că o astfel de ficţiune este greu
de scris şi probabil şi mai greu de vândut. Însă pot să spun cu mâna pe inimă că în această serie,
Liviu Radu m-a făcut să râd la fel de mult precum cei trei de mai sus, şi că voi fi dispus să
cumpăr următoarele romane cu Taravik, chiar dacă vor ajunge la peste 40, ca în cazul cărţilor din
seria Lumea Disc.
La fel ca Douglas Adams, în Ghidul autostopistului galactic, care se ocupă de multe
dintre temele SF-ului, şi Liviu Radu deconstruieşte cu un ochi critic, dar plin de umor şi jucăuş,
X

temele fantasticului, demonstrând o la fel de profundă şi completă cunoaştere a acestora. Însă,


surprinzător, unele dintre întâmplările din La galop prin piramidă, m-au dus cu gândul la un alt
scriitor britanic, Iain Banks. Conversaţiile dintre Taravik şi Kostik seamănă foarte mult cu cele
dintre oamenii şi navele din universul Culturii. Acelaşi ton, aceleaşi relaţii şi aceeaşi paralelă
dintre uman şi non-uman, care e folosită pentru a evidenţia elemente a ceea ce ne formează pe noi
ca fiinţe umane. Iar un capitol are o temă pe care eu o numesc „Déjà Q”, după unul dintre cele
mai reuşite episoade din serialul Star Trek: Generaţia următoare, şi care se ocupă cu zeii decăzuţi
din zeitatea lor. Nu cred că domnul Liviu Radu a avut intenţia să facă o paralelă între seria
Taravik şi Star Trek, dar astfel de momente de genul „Ce chestie, Taravik – Picard, Kostik – Q!”,
sunt minunate pentru cititor.
Crăciunul se apropie cu paşi repezi şi nu pot să-mi imaginez un cadou mai frumos decât
această carte minunată, care poate fi citită de bunici nepoţilor, de parteneri unul altuia, de prieteni
între ei şi chiar de cei mai mici pentru cei mari. Cumpăraţi-o sau împrumutaţi-o, puneţi-o sub
brad şi apoi luminaţi-l, ascultaţi colinde, beţi ceai cald, citiţi din această frumoasă carte şi
bucuraţi-vă. Sărbători fericite!

▫ Antuza Genescu ▫
Istorii alternative (I) ▫
Preschimbătorii de istorie.
În literatura science-fiction română actuală, trei scriitori se remarcă prin predilecţia pentru
tema istoriei alternative: Liviu Radu, Marian Truţă şi Laurenţiu Nistorescu. Primii doi au ca punct
de întâlnire perioada celui de-al Doilea Război Mondial, cu consecinţele lui prelungite peste
decenii şi cu seria lui de eroi negativi celebri, perioadă pe care o exploatează, primul, în romanul
Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor bărbaţi foarte cumsecade (Eagle
Publishing House, Bucureşti, 2011), iar al doilea, în povestiri ca Pământ alternativ şi Vremea
renunţării (Bastion, Timişoara, 2008). Ambii autori jonglează şi cu alte epoci istorice, în texte
impresionante prin naraţiunea curgătoare, construcţia solidă şi nivelul de documentare ridicat.
Sunt binecunoscute volumele Constanţa 1919 (ProLogos, Bucureşti, 2000) al lui Liviu Radu şi A
Doua Venire (Nemira, Bucureşti, 2012), al lui Marian Truţă. Articolul de faţă, prezentat în două
părţi, se adresează în primul rând, dar nu exclusiv, celor familiarizaţi cu scrierile sus-menţionate,
însă nu le poate cuprinde pe toate. În ceea ce-l priveşte pe Laurenţiu Nistorescu, volumul său,
Trei zile la Naucratis, fiind cel puţin atipic şi nesugerând comparaţii evidente cu scrierile
celorlalţi doi autori, va fi tratat individual, în partea a doua a acestui material.
Intelectualul subtil.
„Dorim să nu uitaţi”. „Amintiţi-vă”, îndeamnă Liviu Radu în preambulul
Chestionarului… său, prefigurându-i finalitatea de document istoric, fie el şi fictiv. Apelul la
metoda chestionarului psihologic e un pretext pentru a descrie trei indivizi încadraţi, şi în istoria
reală, şi în cea alternativă, în categoria maleficului: Adolf Hitler, Rudolf Hess, mâna sa dreaptă, şi
medicul Joseph Mengele, Îngerul Morţii.
X

Cei trei sunt văzuţi prin ochii secretarelor pe care le-au avut şi care joacă rol de personaje-
narator. Ele sunt rugate să răspundă la unsprezece întrebări, impunându-se astfel relatarea la
persoana I. Vocea auctorială e feminizată de la început până la sfârşit, fără sincope, fără evadări
sau alunecări în discursuri masculine prelungite inutil. Doamnele Greta, Hilde şi Lena au un
discurs fluent, presărat cu numeroase concluzii personale („Oamenii sunt masochişti, nu-i aşa?”;
„Şi, de fapt, asta sunt oamenii: o turmă”), exclamaţii („Ce chestie! Să-mi ceară părerea!”; „Ce
aiureală!”) şi interogaţii retorice („Suntem vinovaţi cu toţii?”; „Dar dacă nu mă înşel?”; „Cine
sunt eu, ca să judec istoria? Cine sunt eu, ca să-mi judec semenii?”).
Iese, aşadar, în evidenţă natura orală şi veridică a răspunsurilor, dar şi refuzul, şi nu
neapărat neputinţa, personajelor feminine de a-şi explica de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu
ele şi cu lumea din jur. Una dintre secretare va recunoaşte că e mai uşor să-ţi torni cenuşă în cap
şi să condamni decât să analizezi trecutul în profunzime. În definitiv, e vorba de un chestionar, nu
de un interogatoriu, iar doamnele nu trebuie să dea socoteală de nimic. Şi nici nu se simt vinovate
de nimic, chiar dacă, aşa cum mărturiseşte Greta, la început au „făcut parte din echipa călăilor”.
Lena şi Hilde constată, amândouă, că Parteigenosse Himmeln, bărbatul care le îndrumă la
începutul carierei de secretară, ar vrea ca ele să fie mai proaste. Lena, cea mai favorizată de
soartă, dar şi cea mai înţeleaptă dintre cele trei, dând şi cele mai lungi răspunsuri, mărturiseşte că
Himmeln „ar fi fost dispus să mă angajeze mai ales dacă n-aş fi ştiut nimic” [s a.]. Tovarăşul
chiar îi spune direct: „Aş fi preferat să fii mai proastă”. Replica fetei, care-i subliniază caracterul
voluntar – „De unde ştiţi că nu sunt suficient de proastă?” – nu-l va descumpăni pe tovarăş, ci-l
va lămuri că are de-a face cu o minte care înţelege foarte bine ce se întâmplă şi trage concluzii,
însă preferă să tacă. Exact de un asemenea om are nevoie partidul comunist. Lena, spioana-ucenic
pusă de Himmeln să afle ce legături clandestine întreţine Hitler cu anumite cercuri din Uniunea
Sovietică, va deveni secretara Führerului şi nu-i deloc de mirare că va ajunge să-i câştige acestuia
încrederea, fără să se umilească sau să-l linguşească.
Faptul că cele trei doamne simt nevoia, în mod repetat, să declare că nu-şi amintesc exact
cum s-au petrecut evenimentele şi că uneori chiar încearcă să-şi scuze lipsa de exactitate din
relatările lor, deşi nu li se cere decât să ajute la rememorarea trecutului, „pentru că anumite
lucruri nu trebuie uitate”, conturează aura de verosimil indispensabilă unui timp alternativ.
Personajele-narator nu sunt omnisciente, ci mărturisesc, cu voia şi din dorinţa autorului, că au
uitat unele lucruri. Îşi justifică astfel posibile omisiuni voite sau întâmplătoare, fiindcă e normal
să uiţi pe măsură ce trece timpul peste tine.
Tehnica preschimbării istoriei este, la Liviu Radu, subtilă, graduală şi, tocmai de aceea,
periculoasă pentru cei mai puţin ştiutori, care pot lua de bună evoluţia alternativă a faptelor şi nu
vor sesiza la timp, sau chiar deloc, modificările prea discrete. Nu-şi vor da seama că altfel au
decurs lucrurile în realitate decât dacă sunt bine informaţi, dacă ţin minte anii când s-au
desfăşurat evenimentele europene esenţiale din prima jumătate a veacului trecut. Pentru detalii
chiar trebuie să se apeleze la cărţile de istorie. Daţi Chestionar… unui elev de liceu cât de cât
silitor şi-l va considera, dacă nu un manual de istorie, cel puţin o anexă consistentă la el, cu
detalii picante şi mai atractive decât lecţiile plicticoase din manual. La aceeaşi concluzie ar
X

ajunge orice individ trecut de… treizeci de ani care n-a mai avut contact cu istoria de când a
terminat liceul şi ţine minte doar câteva nume frecvent repetate în manuale. Îşi va aminti de Hitler
şi de Gestapo, dar pe Goebbels poate că-l va încurca cu Göring, nu va fi auzit de Ernst Thälmann,
iar de meseria lui Mengele nu va fi prea sigur. Traiectoria celui din urmă e, în Chestionar…, cea
mai apropiată de realitate. Nu se va mai auzi nimic despre Îngerul Morţii după ce va reuşi să
scape, adică după capitularea Germaniei, însă Greta, victima lui profesională, sexuală şi psihică,
fata cu soarta cea mai tristă dintre cele trei secretare, află chiar din gura lui că, anticipând finalul
războiului, şi-a trimis rezultatele cercetărilor peste ocean, unde i s-a oferit o altă identitate, un
laborator, bani… În istoria noastră, Mengele moare în Brazilia, în 1979.
Deznodămintele imaginate de Liviu Radu sunt doar în aparenţă mai blânde. Hitler nu se
sinucide în 1945, ci semnează actul de capitulare a Germaniei în 1961, apoi suferă o congestie
cerebrală şi rămâne semiparalizat. El şi Hess, celălalt „client al spitalului”, cum se exprimă Lena,
se plimbă prin curtea instituţiei respective vorbind fără să fie atenţi unul la altul. La un moment
dat, totuşi, Hitler pare a se apropia de realitatea vremii când conducea statul şi cere să i se
organizeze o vizită oficială în Israel, convins că evreii aveau să-i ridice un monument în piaţa cea
mai mare din Tel Aviv. Pedeapsa divină – „Dumnezeu, dacă vrea să pedepsească pe cineva, mai
întâi îi ia minţile”, spune o zicătoare de-a noastră – loveşte în orice spaţiu-timp alternativ. Şi de ea
trebuie să se ferească şi…
Intelectualul curajos.
Marian Truţă se îndepărtează de realitate cu mai multă îndrăzneală decât Liviu Radu.
Universurile create de el sunt întortocheate, aventuroase, primejdioase, populate de indivizi cu
minţi strălucite, dar bolnave, ca profesorul Horbiger, sau temperamente sălbatice, care ucid fără
scrupule, ca Rudi Kvala. Şi în Pământ alternativ, şi în Vremea renunţării plonjarea în istoria
alternativă e un pretext pentru alte idei science-fiction: apar vocile fără chip, apare voinţa
superioară care se joacă cu omenirea sau se caută leacul împotriva morţii. Vremea renunţării e o
proză ciclică, cu dublă alunecare în istoria alternativă. La început, avem un „iubit conducător”
care, la 70 de ani, ţine discursuri televizate. Eroul de război Kvala trăieşte sfârşitul războiului în
America, aşteptând demobilizarea prin cârciumi. Coma alcoolică îl transformă în cobaiul lui
Horbiger, care-i ţine discursuri îndelungi despre rasa din care ne tragem, despre războiul care a
scindat-o, despre puritatea sângelui păstrată de rasele nordice, despre rasa ariană, purtătoarea
focului purificator, despre planul divin al nemuririi. În cele din urmă, are loc trecerea în
Walhalla… şi trezirea într-alt fir temporal, în care „iubita conducătoare” susţine dorinţa Americii
de a ajuta reclădirea Germaniei şi a Rusiei, iar Kvala aşteaptă demobilizarea bând prin cârciumi
germane…
În nuvela A Doua Venire, acţiunea se petrece „pe vremea aceea”, când un ziar costa
„douăj' de centime”. Se părăseşte spaţiul celui de-al Doilea Război Mondial în favoarea unei
secvenţe temporale aparent mai apropiate de prezentul real. Doar aparent, pentru că în istoriile
alternative e oricând riscantă o asemenea afirmaţie. La fel de riscantă e şi ideea celei de-a Doua
Veniri, pentru că e catalogată drept sacrilegiu în lumea care trăieşte o perioadă de „plină pace şi
plin proces de redresare economică”, după un război încheiat cu zece ani în urmă. Statele
X

necatolice au la conducere Mari Solomonari şi fiecare dintre aceştia excelează într-un domeniu:
cel de la Berlin scorneşte maşinării electrice, cel francez vindecă bolile, cel spaniol citeşte
destine. Americanii vor să trimită oameni pe Lună. Gagarin al bolşevicilor a ajuns în stratosferă
cu un balon şi s-a întors pe jumătate nebun. Uniunea Sovietică îl are pe Stalin, care şi-a omorât
solomonarul (cum era şi de aşteptat). România e condusă de Casa Regală, Patriarhie şi
Solomonăria de Stat; are aur şi se presupune că delegaţia latină vine la Bucureşti tocmai după
acest metal preţios, deşi, susţine personajul Ilinca, de câte ori au luat latinii aur de la Bucureşti, în
lume s-a produs o Criză. Ce urmăresc latinii care vin din nou în capitala noastră?
Şi mai ciudat, în ultima vreme, Marele Solomonar elveţian e evitat de omologii lui…
după ce anunţă că „a reuşit să umble prin măruntaiele materiei mai adânc şi mai fin decât
oricând”. Vade retro! vorba unui personaj din nuvelă. De ce? Pentru că elveţienii urmează să pună
în funcţiune, în decurs de numai câteva ore, Maşina lui Dumnezeu. Maşina are ca scop tainic
pregătirea celei de-a Doua Veniri a lui Isus pe Pământ – „o insultă cosmică”, hotărăşte acelaşi
personaj, monseniorul Villermot, reprezentant al Cetăţii Eterne, „care nu poate fi tratată decât cu
cea mai mare asprime”.
Maşina lui Dumnezeu este „pricina” nuvelei, care ni se dezvăluie foarte târziu, abia în a
doua jumătate a prozei, după ce am fost puşi la curent cu contextul politic mondial şi după ce am
zăbovit la berărie, cu Ilinca şi Iovan, cam prea multe ceasuri. (Episodul în care Iovan îl convinge
pe şeful de sală că va reveni cu banii pentru consumaţie a doua zi poate lipsi sau poate fi mult
scurtat, atât cât e necesar ca Iovan să vadă cum un bărbat străin îi strecoară Ilincăi un bilet în
absenţa lui, denunţându-i statutul de spioană).
Înţelept, Marian Truţă nu lasă nesprijinită ideea celei de-a Doua Veniri. O fundamentează
pe ştiinţă (deşi unii consideră că o asemenea idee nu poate fi niciodată sprijinită îndeajuns, nici
ştiinţific, nici în alt fel): Marele Solomonar de la Berna a tras concluzia că, dacă se creează
condiţiile apariţiei unui gol negru – sintagma are o sonoritate mult mai curată decât a noastră
„gaură neagră”! -, atunci, conform planului divin, Isus va coborî a doua oară pe Pământ. Această
explicaţie ştiinţifică însă nu reuşeşte să atenueze total riscul ca ideea nuvelei să fie catalogată
drept o defăimare a celor sfinte, pentru că golul negru nu se produce natural, ci e provocat de
maşinăria elveţiană. Şi nici nu se justifică suficient, doar menţionându-se planul divin, de ce A
Doua Venire s-ar petrece pentru că şi atunci când vor elveţienii. Oare ei nu sunt conştienţi că
golul negru îi va devora şi pe ei? Căci nu e făcut ca omul să cunoască planul divin, cu atât mai
puţin să aibă o înrâurire asupra lui.
E posibil ca nuvela să aibă cel puţin încă un scop: acela de a ne atrage atenţia că jocul cu
„acceleratorul de atomi şi de particule elementare”, jocul de-a „uite golul negru, nu e golul
negru” are consecinţe pe care nimeni, nici măcar cei care l-au născocit, nu e pregătit să le
contracareze ori să le compenseze.
Unul din punctele forte ale prozei îl reprezintă personajele foarte bine realizate, în special
Iovan şi Ilinca, firi educate, însă nestrunite. De remarcat şi alăturarea repetată dintre români şi
latini, resimţită ca o dorinţă ascunsă a autorului. Capitalele ţărilor lor sunt, amândouă, oraşe
întinse, aşezate pe şapte coline, traversate de un râu şi apărate de potenţialii inamici ai
X

momentului: Bucureştiul, de arnăuţi, Roma, de elveţieni. Iar dacă românii ar fi fost catolici,
bănuieşte Marian Truţă, ar fi format, împreună cu latinii, cea mai mare putere a lumii. Roma şi
România…
Pe de-o parte, nuvela are un final incert, nemulţumitor într-o anumită măsură. E prea
abstract pentru caracterul preponderent concret al conţinutului. Pe de alta, cum s-ar putea încheia,
fără riscul de a cădea în ridicol, o proză cu o asemenea idee şi miză?
(Va urma.)

▫ Michael Haulică ▫
Ieftini, dar buni! ▫
La parter doar Tracus Arte încă rezistă fără fantasy-uri ieftine şi volume corporatiste.
(Felix Nicolau)
Mai trecu un Gaudeamus, din care am ieşit ca din iarnă, un pic înfriguraţi, un pic
satisfăcuţi că şi anul ăsta ne-am dat cu sania, cu schiurile, cu patinele sau doar cu punga, după
posibilităţi, şi acum ne amintim ca să povestim sau povestim ca să ne amintim, să vedem cu ce
rămânem după acele zile în care s-au lansat cărţi F&SF, scriitorii s-au întâlnit cu fanii, s-au
întâlnit între ei, fanii s-au întâlnit unii cu alţii, cu scriitorii preferaţi sau cu cărţile îndelung
aşteptate, traducătorii s-au întâlnit cu editorii (chiar dacă nu toţi au vrut ca asta să se întâmple), s-
au întâlnit la rândul lor cu cititorii etc.
Ce a fost notabil printre fantasy-urile ieftine (vorba criticului) de la parterul şi etajele
Complexului Romexpo? În primul rând s-au confirmat marii producători de cărţi F&SF – şi mă
voi rezuma la editurile care se adresează adulţilor fără a recurge la vampirisme ieftine (că doar
fiecare nişă are nişa ei, tratată de sus de cei care se consideră „mainstream”, nu?).
Păi, în primul rând a fost Nemira, care şi-a încordat muşchii pentru a arăta cine e number
one across the nation în materie de carte F&SF. A venit cu a doua carte a anului 2012, ca număr
de nominalizări&premii, 2312, de Kim Stanley Robinson (6 nominalizări şi un premiu, Nebula),
apariţie care pare a se înscrie într-o tendinţă de sincronizare a editurii cu piaţa mondială (aş
aminti aici şi apropiata apariţie a Silozului lui Hugh Howey (probabil omnibusul cu primele cinci
nuvele, din 2012). O altă veste bună pentru fanii F&SF este încheierea trilogiei lui Joe
Abercrombie, Prima lege, cu volumul Puterea armelor (trad. Mihnea Columbeanu). De remarcat
şi perioada relativ scurtă în care a apărut această serie (2011 – 2013), dar şi faptul că fiecare
volum a avut alt traducător (primele două volume au fost traduse de Laura Bocancios şi Ruxandra
Toma) – poate asta n-a fost o veste chiar bună. Dar mai avem veşti bune de la Nemira. După
Atlasul secret şi Hărţile prevestitoare (trad. Silviu Genescu, 2008 şi 2009), la Gaudeamus a
apărut, în sfârşit, cea de-a treia carte din seria Marile descoperiri, de Michael Stackpole, Lumea
nouă (trad. Silviu Genescu).
După o trilogie publicată în trei ani şi una publicată în cinci ani, m-aş întreba în câţi ani va
apărea seria de zece cărţi (până acum) a lui Steven Erikson, Cronicile Malazane, al cărei prim
X

volum, Grădinile lunii, tocmai a apărut (trad. Gabriel Stoian).


Dar să lăsăm drobul de sare şi să mergem mai departe, pentru că Nemira a venit la
Gaudeamus şi cu cel de-al dolea volum al seriei Taravik, de Liviu Radu: La galop prin piramidă.
Şi cu cel de-al şaselea volum al seriei Turnul întunecat, de Stephen King, Cântecul lui Susannah
(trad. Ruxandra Toma), la o jumătate de an după Lupii din Calla, precedentul volum (un sincer
bravo!). Şi de parcă n-ar fi fost de ajuns, pe mesele Nemirei am putut găsi Almanahul Anticipaţia
2014 şi un număr dublu (12-13) al revistei CPSF.
Pe lângă romanul lui Hugh Howey, despre care am vorbit mai sus (apare în traducerea
Anei-Veronia Mircea), Editura Nemira va publica la începutul lui 2014 un nou roman de
Sebastian A. Corn, Ne vom întoarce la Muribecca.
După Nemira, a doua poziţie în clasament o împart probabil editurile Trei şi Paladin.
Colecţia Epsilon a editurii Trei a adus în faţa amatorilor de SF şi fantasy douăsprezece
cărţi în ultimele 18 luni, printre autorii publicaţi numărându-se John Varley, Alastair Reynolds,
Robert Charles Wilson, Ursula K. Le Guin, Greg Bear, Mary Doria Russell, Adam Roberts, Max
Brooks. Recolta de la Gaudeamus 2013 a constat în romanul lui Adam Roberts, Jack-din-sticlă
(trad. Bogdan Perdivară), şi două antologii, Nebula 2013 (editor Catherine Asaro) şi Viziuni
periculoase, celebra antologie a lui Harlan Ellison din 1967.
În colecţia coordonată de Mihai-Dan Pavelescu aşteptăm apariţia primului volum din seria
Mistborn a lui Brandon Sanderson şi antologia lui John Joseph Adams, Epic, cu texte de George
R. R. Martin, Robert Jordan, Terry Brooks, Ursula K. Le Guin, Robin Hobb, Tad Williams.
Editura Paladin a publicat în ultimele 12 luni zece cărţi în cele trei serii de autor – Isaac
Asimov, China Miéville, Neil Gaiman – şi în cele două colecţii: Science Fiction Masters (Ray
Bradbury, David Brin, Lois McMaster Bujold, Arthur C. Clarke) şi Fantasy Masters (Robert
Holdstock). La târgul recent încheiat Paladin s-a prezentat cu Praf de stele (traducere nouă de
Antuza Genescu), cel de-al doilea volum din seria Imperiul, şi Fundaţia (trad. Mihai-Dan
Pavelescu), prima carte din seria Fundaţia, ambele în seria dedicată lui Isaac Asimov.
Paladin va publica la începutul lui 2014 romane noi de Paul McAuley (Războiul liniştit,
trad. Nicu Gecse), Lois McMaster Bujold (Barrayar, trad. Ona Frantz), dar şi republicări din
opera lui Isaac Asimov (Fundaţia şi Imperiul, trad. Mihai-Dan Pavelescu; Curenţii spaţiului,
traducere nouă de Nicu Gecse) sau Arthur C. Clarke (Fântânile Paradisului, traducere nouă de
Daniel Pătraşcu).
Milennium Books, editura care ne-a obişnuit în ultimii ani să se afle pe prima poziţie în
ceea ce priveşte publicarea literaturii F&SF autohtone, pare să fi cedat acest loc, Nemira şi Tracus
Arte venind puternic din urmă. Gaudeamus a însemnat pentru Millennium Books doar două
apariţii: În munţii nebuniei, de H. P. Lovecraft (trad. Mircea Pricăjan) şi volumul al doilea din
tetralogia lui Mircea Naidin dedicată literaturii SF, Identitatea literaturii Science Fiction.
Aşteptăm cu nerăbdare numărul 6 al revistei Galileo, anunţat de ceva vreme.
Pomeneam mai devreme de Editura Tracus Arte, care, după câteva volume noi de Adrian
Buzdugan şi Radu-Ilarion Munteanu şi două reeditări ale romanelor lui Florin Pâtea, a adus la
X

Gaudeamus 2013 un poem epic de Ovidiu Petcu – Ecuaţia Faust, o antologie de Ştefan
Ghidoveanu – Ferestrele timpului (cu texte de Adrian Buzdugan, Roxana Brânceanu, Ştefana
Czeller, Ioana Vişan, George Lazăr, Oliviu Crâznic, Narcisa Stoica, Liviu Radu, Ana-Veronica
Mircea, Ciprian Mitoceanu, Florin Pâtea şi alţi autori, nedebutaţi încă în volum), şi cele două
romane câştigătoare ale concursului iniţiat de Gazeta SF în colaborare cu editura bucureşteană:
Ozz, de Ştefana Cristina Czeller, şi Das Mioritza Reich, de Victor Cilincă.
Cam astea au fost noutăţile de la Gaudeamus.
(Au fost, evident, şi alte cărţi, apărute nu cu mult înaintea târgului, dar cu lansări la târg,
cum ar fi a treia ediţie a romanului Aşteptând în Ghermana, de Dănuţ Ungureanu, la Nemira, sau
volumul de povestiri Acluofobia, de A. R. Deleanu, la Herg Benet, dar am ales să vorbesc doar
despre cărţile prezentate în premieră la târgul de carte. Or mai fi fost şi altele. Cine le poate şti pe
toate? De pildă antologia lui Marius Chivu, Best of proza scurtă a anilor 2000, de la Polirom,
care n-a fost F&SF, dar i-a avut în sumar şi pe doi dintre cei mai buni autori români de gen, Liviu
Radu şi Marian Truţă.)
Revenind la vorbele înţeleptului din mottoul acestui articol, dacă ne uităm la numele
autorilor cu care editurile au venit la acest târg de carte, am putea să ne şoptim în barbă: da,
domnule, suntem ieftini, dar buni!
Aşa că…
Să vină 2014! Să vină Brandon Sanderson, China Miéville, Arthur C. Clarke, Ray
Bradbury, Peter V. Brett, Paul McAuley, Brent Weeks, Jo Walton, David Brin, Robert Heinlein,
Brian Aldiss, Ursula K. Le Guin, N. K. Jemisin, Gene Wolfe, Richard Morgan, William Gibson şi
alţii, şi alţii! Să vină Sebastian A. Corn, Liviu Radu, Oliviu Crâznic, Marian Truţă & Dănuţ
Ungureanu!
Să vină toţi autorii despre care, la ora asta, nu ştiu decât redactorii de la Nemira, Trei şi
Paladin!
Interviu

▫ Horia Nicola Ursu ▫


Coşmaruri groteşti închise în cochilii invizibile –
un interviu în exclusivitate cu Marian Coman ▫
Născut la Mangalia, la 21 mai 1977, Marian Coman a absolvit Psihologia la Iaşi şi în
prezent este redactor-şef al cotidianului Obiectiv – Vocea Brăilei. De asemenea, realizează un
talk-show politic la un post de televiziune local. A debutat în Supernova, pe când avea doar 17
ani, iar de atunci numele său a fost o prezenţă constantă în bună parte dintre publicaţiile F&SF
româneşti, dar şi în antologiile de gen: Romania SF 2001 (ProLogos, 2001), Quasar 001
(MediaTech, 2001), Noesis (Societatea Culturală Noesis, 2002), Liternet (Liternet 2002), Alte
lumi, alte legende (MediaTech, 2002), AtelierKult: povestiri fantastice (Millennium, 2005),
Transformarea lui Martin Lake şi alte povestiri (Tritonic, 2006), Millennium Est (Millennium,
X

2007; ediţia a II-a, 2013), Poezie şi proză la Dunărea de Jos (Ex Libris, 2008), Millennium
Fantasy & Science Fiction (Millennium, 2009) şi Dansând pe Marte şi alte povestiri fantastice
(Millennium, 2009). Scrierile sale i-au adus numeroase premii, între care se cuvin menţionate
Premiul Eurocon (în 2006) şi Premiul Kult (2006, pentru Nopţi albe, zile negre, şi 2007), dar şi o
nominalizare la SF Translation Award (în 2012, pentru Fingers and Other Fantastic Stories).
Scrierile sale au fost subiectul unei lucrări de masterat intitulate Marian Coman. A Man of
Fantasy on the Border of Reality, semnată de Carmen Dumitru.
Volume publicate: Nopţi albe, zile negre (proză scurtă, Tritonic, 2005), Testamentul de
ciocolată (roman, Tritonic, 2007; ediţia a II-a, 2012), Teoria flegmei. Apel la mitocănie
(publicistică, Tritonic, 2008), Fingers and Other Fantastic Stories (e-book, proză scurtă, Amazon
com).
Prezenţă online: Viaţa mea, poveştile mele.
Horia Nicola Ursu: Ceea ce scrii e profund înrădăcinat – ca atmosferă – în prezentul
şi trecutul recent. N-am văzut elfi, zâne şi pitici în scrierile tale. Poate fi actualitatea noastră
politică şi socială – cu bătălii politice, cu Pungeşti şi Roşia Montană, cu baroni locali şi
fraude la urne – un teren fertil pentru imaginaţie?
Marian Coman: Probabil că da, însă nu am colindat nici eu teritorii tematice atât de
proaspete, atât de fierbinţi. Mi-am găsit subiectele, cadrele, personajele mai cu seamă în universul
copilăriei de dinainte de '89, poate şi pentru că acolo sunt rădăcinile a ceea ce suntem azi. Cu
bunele, dar mai ales cu relele noastre. Tragem după noi, ca nişte melci gigantici, coşmaruri
groteşti închise în cochilii invizibile, iar urmele cleioase pe care le lăsăm în urmă duc chiar acolo,
în trecutul ăla încărcat de secrete, trecutul decreţeilor, al mizeriei ascunse sub preş, al bancurilor
spuse în şoaptă, al practicii agricole, al bunicilor ucişi la canale, al frigului din case, al armatei
obligatorii, al mâncării pe cartelă, trecutul ăla care ne deformează prezentul şi viitorul.
HNU: Cum se împacă o carieră de jurnalist – şi de o bucată de vreme încoace,
realizator TV – cu aceea de scriitor?
MC: De cele mai multe ori se împacă foarte rău. Este o luptă continuă pentru timp şi
pentru cuvinte între ei, iar omul din mass-media l-a cam pus la colţ pe scriitorul Coman. Uitându-
mă la lupta lor, uneori sunt pe punctul să arunc prosopul şi să-l scot din joc pe unul dintre ei.
Doar că niciodată nu sunt suficient de hotărât şi nici nu ştiu cu siguranţă pe care să-l dau afară din
ring.
HNU: Cum se vede, de la Brăila/Galaţi, F&SF-ul românesc? Te întreb fiindcă am
auzit opinii contradictorii: ba că trăim o epocă de aur, ba că s-a ales praful de tot ce era
odinioară?
MC: Părerea mea este că nu o să fie cu adevărat bine până nu o să reuşim să avem şapte –
opt scriitori care să trăiască efectiv din literatură F&SF. Da, se scrie şi se publică parcă mai mult
ca niciodată. Mi-e teamă însă că tirajele şi vânzările sunt nesemnificative şi că nu avem încă nici
un scriitor de gen care să se smulgă din „zona de confort” a celor câţiva fani SF deschişi şi către
literatura autohtonă, a tovarăşilor de breaslă şi a rudelor şi prietenilor dispuşi să le cumpere
X

cărţile. Cred că ne învârtim în cerc de nişte ani buni şi o să o mai facem o vreme.
HNU: Te-am văzut menţionat în programul RomCon-ului. Ce părere ai despre felul
în care a fost organizată convenţia anul acesta şi despre refuzul organizatorilor de a se
asocia, aşa cum a propus Dan Doboş, cu FILIT-ul?
MC: Cred că nu trebuia ratată şansa de a integra RomCon-ul într-un eveniment de
amploarea FILIT-ului. Era o mare oportunitate şi mi-e destul de greu să înţeleg ce s-a întâmplat.
E drept, nici nu am toate datele, însă, în principiu, cred că trebuie fructificate momentele în care
se pot construi punţi între F&SF şi mainstream. Pe de altă parte, idealul ăsta de a organiza un
RomCon se dovedeşte a fi mereu un eşec. Mă gândesc la faptul că, probabil, vremea fandomului
aşa cum îl cunoaştem unii dintre noi a trecut şi ar trebui să abandonăm astfel de proiecte. Vechile
cenacluri nu mai au forţa şi nici capacitatea organizatorică să pună la cale astfel de evenimente,
ele dovedindu-se mai mult grupuri de nostalgici. Chiar şi eu aş vrea să ajung la Iaşi nu atât pentru
RomCon, ci condus de un anumit tip de nostalgie. Am amintiri puternice legate de cenaclul
Quasar şi chiar dacă ştiu bine că lucrurile nu mai sunt ca acum 16-17 ani, când îmi citeam
povestirile acolo, nu am cum să nu mă aprind într-un anumit fel atunci când Vlad Frângiu ori
George Ceauşu, doi dintre oamenii care contează în devenirea mea ca scriitor, îmi adresează o
invitaţie în acest sens. Sper ca vremea să mă lase să ajung la Iaşi.
HNU: Dacă ar fi să-ţi încadrezi scrierile într-un anumit gen, care ar fi acesta?
MC: Ei, asta e fără îndoială cea mai grea întrebare. Nu ştiu. Am texte cu accente horror,
am povestiri fantastice, am şi câteva care ar putea fi ştampilate cu SF, dar niciodată când scriu nu-
mi propun un anumit gen. Mă interesează mesajul, povestea şi felul în care personajele mele
coboară către cititor, în rapel, pe un lanţ de cuvinte.
HNU: Te-ai alăturat superbului proiect Harap Alb continuă, în calitate de scenarist.
Prin ce diferă scrierea unui scenariu de o povestire?
MC: Întâlnirea cu Mihai Ionaşcu, Andrei Moldovan, Octav Ungureanu şi ceilalţi oameni
din echipa HAC este lucrul cel mai fain care mi s-a întâmplat în ultima perioadă, din punct de
vedere literar. Diferenţa dintre o povestire şi un scenariu de bandă desenată este enormă, iar
pentru mine a fost o mare provocare să mă apuc de treaba asta, cu atât mai mult cu cât nu am mai
făcut ceva asemănător până acum. Nu am scris nici scenariu de film, iar singura piesă de teatru de
care m-am apucat nu a trecut de primele zece pagini. Aşa că am avut de explorat tehnici cu totul
şi cu totul noi. Însă mi-au fost alături băieţii din echipă şi îmi place să cred că facem treabă bună.
Sper tare mult că cititorii sunt bucuroşi să citească noile aventuri ale lui Ştefan, zis Harap Alb, şi
ale prietenilor săi.
HNU: „Fluviul şoaptelor” e nuvela pe care o publici în HAC, în serial. Va fi doar o
nuvelă sau o să devină în cele din urmă roman? Plănuieşti şi alte poveşti în universul HAC?
MC: Noi extindem continuu graniţele universului Harap Alb continuă. Avem un time-line
de milioane de ani, o hartă generoasă, personaje multiple şi multe aventuri de descoperit. „Fluviul
şoaptelor” evoluează către roman, e adevărat, iar Mihai, editorul HAC, şi-ar dori să fie publicat la
un moment dat în volum. O să vedem… Eu sunt pur şi simplu fermecat să scriu la el, Haiganu
X

(zis Ochilă), personajul meu principal, mă supune la încercări cu care nu m-am confruntat până
acum. Fiindcă nu-i uşor să empatizezi cu un zeu care aude voci. Da, cred că or să fie şi alte
poveşti în universul HAC.
HNU: Au trecut ani buni de când ai debutat. Dacă ar fi să o iei de la capăt în
condiţiile actuale, ce-ai face altfel? Ce sfaturi le dai tinerilor aspiranţi la gloria literară?
MC: Nu ştiu. Nu cred că există reţete. Cel puţin la noi nu există şi nici nu cred că sunt
bun la sfaturi. Până la urmă, nu sunt vreun scriitor de succes. Am, la rândul meu, nevoie de
sfaturi. Cred că este important să citeşti mult şi să-ţi cauţi semenii. Probabil că e important şi să
nu rămâi în Brăila. Nu o spun cu regret, dar, uite, poate că asta aş face dacă ar fi să o iau de la
început. M-aş muta în Bucureşti. „Gloria literară” este şi o chestiune de şansă. Dincolo de
vocaţie, dincolo de talent, dincolo de calitate şi de cantitatea de text îţi trebuie şi şansă. Iar şanse
sunt mai multe în Bucureşti decât în altă parte. Şanse să cunoşti pe cineva, să fii cooptat într-un
proiect, să citeşti cuiva. Şanse. Literatura e făcută şi din întâlniri. Întâlnirile mele au fost cu
Ceauşu, cu Frânghiu, cu Mike Haulică şi apoi cu mulţi alţii. Întâlniri cu oameni cu care la un
moment dat eşti pe aceeaşi lungime de undă şi alături de care poţi construi ceva.
HNU: Ce ne poţi spune despre experienţa publicării pe cont propriu în format
electronic şi POD, pe Amazon? A meritat din punct de vedere material sau din alt punct de
vedere?
MC: Că rămân adeptul publicării clasice, la edituri cu echipe specializate, cu redactori şi
tot ceea ce mai înseamnă acest lucru. Aşa cum am spus de la început, totul a fost un experiment.
Am învăţat lucruri, am testat piaţa, am cunoscut oameni, am avut noi întâlniri. Dar nu aş publica
niciodată o carte nouă în acest fel. Tot ceea ce am pus pe Amazon au fost reeditări ale unor texte
care trecuseră deja de filtrul unor oameni în care aveam încredere, texte care trecuseră pe sub
ochii cititorilor şi care dăduseră deja proba calităţii prin premii şi alte tipuri de feedback. Spun
asta fiindcă sunt convins că autorul este cel mai prost critic al propriilor texte, iar un text publicat
fără a fi evaluat corect îţi poate face mai mult rău decât bine. O povestire este şi o carte de vizită.
Cu o poveste proastă îţi îndepărtezi un cititor pentru totdeauna. Fără nici o povestire nu
îndepărtezi pe nimeni. Singurul pas pe care l-aş mai face singur în zona aceasta ar fi să public
varianta în limba engleză a Testamentului de ciocolată. Am traducerea, însă am eşuat în
încercarea de a găsi un editor în spaţiul anglo-saxon. Prin urmare încă evaluez oportunitatea unui
astfel de demers.
HNU: După un volum de povestiri, un roman, scenarii de bandă desenată şi o
culegere de articole, care va fi următoarea carte a lui Marian Coman? La ce lucrezi acum?
MC: O colecţie de povestiri cred că stă să se coacă. Fiindcă au început să se adune. Apoi,
aşa cum spuneam, lucrez la Fluviul Şoaptelor şi la noi aventuri pentru Harap Alb. În lucru mai
este un scenariu science-fiction pentru o nouă publicaţie de benzi desenate a Editurii HAC, însă
nu ştiu exact când o să apară. 2014 s-ar putea să fie un an frumos.
Decembrie 2013.
X