ADEVĂRAT!

Nervos, foarte, îngrozitor de nervos am fost şi sînt încă; însă de

ce să susţii că aş fi nebun? Boala mi-a ascuţit simţurile, nu mi le-a distrus, nu mi le-a
tocit. Mai presus de toate, auzul îmi era ascuţit. Auzeam toate lucrurile din cer şi
de pe pămînt. Auzeam multe lucruri din iad. Cum atunci să fiu nebun? Ascultă! Şi
observă cît de normal, cît de calm îţi pot relata întreaga poveste.
Mi-e imposibil să spun cum a pătruns prima oară ideea asta în creierul meu; dar o
dată cuibărită, mă bîntuia zi şi noapte. Motiv nu era defel. Pasiune nu era defel.
Ţineam la bâtrîn. Nu-mi făcuse niciodată vreun rău. Nu mă jignise niciodată. Nu
rîvneam la aurul lui. Cred că ochiul lui a fost de vină! da, el a fost! Unul din ochii lui
semăna cu un ochi de vultur, ochi de un albastru spălăcit, cu o pieliţă pe deasupra.
Ori de cîte ori se abătea asupra mea, sîngele îmi îngheţa în vine; şi astfel treptat,
încetul cu încetul, mi-am pus în gînd să iau viaţa bătrînului şi astfel să scap de ochiul
lui pentru totdeauna.

Ei bine, aici e aici. Vei crede că sînt nebun. Nebunii nu ştiu nimic. Dar ar fi
trebuit să mă vezi pe mine. Ar fi trebuit să vezi cît de inteligent am procedat, cu
cîtă precauţie, cu cîtă prevedere, cu cîtă prefăcătorie m-am pus pe treabă!
Niciodată n-am fost mai drăguţ cu bătrînul ca în săptămîna aia de dinainte de a-l
ucide. Şi în fiecare seară, pe la miezul nopţii, apăsam zăvorul uşii sale şi o
deschideam, ah, atît de încet! Şi cînd o întredeschideam îndeajuns ca să-mi încapă
capul, introduceam o lanternă oarbă, închisă bine, închisă astfel încît să nu scape
afară nici o rază de lumină şi apoi îmi vîram capul înăuntru. O, ai fi rîs dacă vedeai
cît de şiret mi-l vîram înăuntru! Mi-l mişcăm încet, foarte, foarte încet, ca să nu
tulbur somnul bătrînului. Îmi lua un ceas să-mi vîr tot capul prin deschizătură ca să-l
pot vedea cum stă culcat în patul său. Ha! Un nebun ar fi fost atît de inteligent? Şi
pe urmă, cînd capul îmi intra de-a binelea în cameră, deschideam lanterna precaut,
ah, cît de precaut, precaut (căci balamalele scîrţîiau), o deschideam doar cît să las
să cadă o singură rază subţire pe ochiul de vultur. Şi am făcut treaba asta şapte
nopţi lungi, de fiecare dată exact la miezul nopţii, însă găseam ochiul mereu închis;
şi astfel era cu neputinţă să-mi isprăvesc lucrul; căci nu bătrînul mă deranja, ci
Ochiul lui cel Rău. Şi în fiecare dimineaţă, cînd se crăpa de ziuă, intram cu
îndrăzneală în odaie şi-i vorbeam deschis, rostindu-i numele pe un ton pornit din
inimă şi interesîndu-mă de cum petrecuse noaptea. Vezi, aşadar, că ar fi trebuit să
fie un bătrîn într-adevăr foarte ager la minte ca să poată bănui că în fiecare noapte,
exact la orele douăsprezece, intram şi mă uitam la el în timp ce dormea.
În cea de-a opta noapte am deschis uşa cu mai multă băgare de seamă decît
de obicei. Minutarul ceasului se mişca mai iute decît mîna mea. Niciodată înainte de
acea noapte nu mai simţisem întinderea puterilor mele, a agerimii mele. Anevoie
îmi stăpîneam sentimentul de triumf. Să ştiu că mă aflam acolo şi că deschideam
uşa încetişor, iar el nici măcar nu visa la faptele sau la gîndurile mele secrete. Pur
şi simplu am rîs de ideea aceasta; şi poate că m-a auzit, căci deodată s-a mişcat în
pat, ca şi cînd ar fi tresărit. Ei bine, ai putea crede că m-am retras, dar nici
pomeneală. Odaia lui era neagră ca smoala de la întunericul gros (căci obloanele
erau bine trase, de teama hoţilor) şi astfel ştiam că nu putea să vadă deschizătura
uşii, încît n-am contenit să o împing întruna, întruna.
Aveam capul înăuntru şi eram pe punctul de a deschide lanterna, cînd degetul
îmi alunecă pe închizătoarea de metal şi bătrînul se ridică iute în capul oaselor,
strigînd: Cine-i acolo? Am rămas nemişcat şi n-am scos o vorbă. Timp de un ceas
n-am clintit un muşchi şi în tot acest răstimp nu l-am auzit să se fi culcat. Şedea în
pat şi asculta; întocmai cum făcusem şi eu, noapte de noapte, ascultînd carii,
ceasornicele morţii, din pereţi.
Deodată am auzit un geamăt firav şi am ştiut că era geamătul spaimei de
moarte. Nu era un icnet de durere sau de suferinţă, o, nu! Era sunetul adînc şi
înăbuşit ce se ridică din străfundul sufletului cuprins de teroare. Cunoşteam bine
acest sunet. Multe nopţi, exact la miezul nopţii, cînd toată lumea dormea, acest
sunet se ridica din pieptul meu, adîncind cu ecoul său îngrozitor spaimele ce mă
scoteau din minţi.
Spun că-l cunoşteam bine. Ştiam ce simte bătrînul şi-mi era milă de el, deşi rîdeam
în sinea mea. Ştiam că stătuse treaz de la primul sunet slab, cînd se întorsese în pat.
De atunci temerile lui crescuseră mereu, încercase să-şi imagineze că erau
neîntemeiate, însă nu reuşea. Îşi spunea în sinea lui: Nu-i decît vîntul din horn - e
un şoarece care a traversat podeaua; ori - nu-i decît un greier care a ţîrîit o singură
dată. Da, încerca să se îmbărbăteze cu aceste presupuneri. Dar toate i se păreau
inutile. Toate inutile; căci Moartea, apropiindu-se de el, păşise cu umbra ei neagră
înaintea lui şi-şi învăluise victima. Şi numai funebra influenţă a nevăzutei umbre îl
făcea să simtă, deşi nici nu vedea, nici nu auzea, să simtă prezenţa capului meu în
odaie.
După ce am aşteptat vreme îndelungată, cu multă răbdare, fără să-l aud că
se culcă la loc, m-am decis să deschid o mică, o foarte mică bortă în lanternă. Aşa
că am deschis-o - nu-ţi poţi imagina cu cîtă precauţie - pînă cînd în cele din urmă o
singură rază slabă, ca un fir de păianjen, ţîşni din bortă şi căzu pe ochiul de vultur.
Era deschis, larg, larg deschis şi m-am înfuriat cînd m-am uitat la el. Îl vedeam
cu perfectă claritate, tot de un albastru spălăcit, acoperit de un văl hidos ce-mi
îngheţă măduva în oase; însă nu puteam vedea nimic altceva din chipul sau trupul
bătrînului, căci îndreptasem instinctiv raza exact asupra locului blestemat.
Şi acum, nu ţi-am spus ca ceea ce iei drept nebunie nu-i decît o mai mare ascuţime
a simţurilor? Acum, repet, îmi ajunse la ureche un sunet adînc, înfundat, repezit,
cum face un ceas învelit în bumbac. Cunoşteam bine şi acest sunet. Era bătaia inimii
bătrînului. Ea îmi înteţi furia, aşa cum bătaia tobelor stimulează cutezanţa
soldatului.
Dar şi acum m-am abţinut şi am rămas tăcut. Abia dacă respiram. Ţineam
lanterna nemişcată. Mă străduiam să nu îndepărtez raza de pe ochi. În acest răstimp
infernala bătaie a inimii se înteţi. Devenea cu fiecare clipă din ce în ce mai iute şi
mai puternică. Teroarea bătrînului trebuie să fi fost extremă! Devenea tot mai
puternică, repet, tot mai puternică cu fiecare clipă! Mă asculţi? Ţi-am spus că sînt
nervos. Aşa sînt eu. Iar acum, în ceasul mort al nopţii, în tăcerea îngrozitoare a
acelei case străvechi, un sunet straniu ca acesta trezea în mine o teroare
incontrolabilă. Totuşi, vreme de alte cîteva minute, m-am abţinut şi am rămas
liniştit. Însă bătaia creştea mai tare, tot mai tare! Credeam că-mi va plesni inima.
Iar acum o nouă spaimă mă cuprinse. Dacă sunetul era auzit de un vecin! Ceasul din
urmă al bătrînului sosise! Cu un urlet fioros am deschis lanterna şi am dat buzna în
odaie. A strigat o dată, o singură dată. Într-o clipă l-am trîntit la podea şi am
răsturnat patul greu peste el. Apoi am zîmbit vesel, văzînd treaba isprăvită. Dar
multe minute după aceea inima lui a bătut cu un sunet înfundat. Acest lucru însă nu
mă deranja; nu avea cum să fie auzit prin perete. În cele din urmă, a încetat.
Bătrînul era mort. Am tras patul şi am cercetat cadavrul. Da, era ţeapăn, era mort
de-a binelea. Mi-am pus mîna pe inima lui şi am ţinut-o acolo cîteva minute. Nu
bătea nici un puls. Era mort de-a binelea. Ochiul lui nu avea să mă mai tulbure
niciodată.
Dacă tot mă consideri nebun, n-ai să crezi cînd îţi voi descrie precauţiile
înţelepte pe care le-am luat pentru a ascunde cadavrul. Noaptea era pe sfîrşite şi
am lucrat cu iuţeală, dar în tăcere. Mai întîi de toate am îmbucătăţit cadavrul. Am
tăiat capul, braţele şi picioarele.
Am scos trei scînduri din podeaua camerei şi am pus totul în căptuşeala de
lemn. Apoi am aşezat la loc scîndurile, atît de inteligent, atît de şiret, încît nici un
ochi omenesc, nici chiar al lui, n-ar fi putut detecta nimic în neregulă. Nimic nu
trebuia spălat, nici un fel de urmă, nici o pată de sînge. Fusesem mult prea
prevăzător în privinţa asta. O găleată dusese totul - ha! ha!
Cînd am isprăvit toate aceste treburi, se făcuse ora patru - tot beznă ca la miezul
nopţii. Cînd clopotul bătu ora, se auzi o bătaie în uşa de la stradă. Am coborît să o
deschid cu inima uşoară, căci de ce-ar fi trebuit să mă tem acum? Au intrat în casă
trei bărbaţi, care s-au prezentat, cu perfectă politeţe, drept ofiţeri de poliţie. Un
vecin auzise un strigăt în timpul nopţii; se născu bănuiala în legătură cu ceva
necurat; fu depus un denunţ la secţia de poliţie, iar ei (poliţiştii) fuseseră însărcinaţi
să cerceteze locuinţa.
Am zîmbit, căci de ce ar fi trebuit să mă tem? Le-am urat domnilor bun venit.
Strigătul, am zis, a fost al meu, în vis. Bătrînul, am spus, era plecat la ţară. I-am
condus pe oaspeţi prin toată casa. I-am rugat să caute, să caute bine. În cele din
urmă i-am condus în camera lui. Le-am arătat comorile lui, aflate în siguranţă,
neatinse. În entuziasmul încrederii mele am adus scaune în odaie şi i-am poftit să se
odihnească tocmai aici, iar eu, cu curajul nebun al triumfului desăvîrşit, mi-am
aşezat scaunul chiar pe locul sub care zăcea cadavrul victimei.
Poliţiştii au fost mulţumiţi. Purtarea mea îi convinsese. În ce mă priveşte, mă
simţeam suspect de relaxat. Se aşezară şi, pe cînd eu le răspundeam vesel, ei
flecăreau despre lucruri familiare. Dar nu mult după asta am simţit că mă
îngălbenesc şi voiam să-i văd plecaţi. Mă durea capul şi aveam impresia că-mi vîjîie
urechile: însă ei continuau să şadă şi să flecărească. Vîjîitul era tot mai desluşit: nu
mai contenea, devenind tot mai greu de suportat; ca să scap de această senzaţie,
am început să vorbesc din ce în ce mai tare: dar ea nu mă slăbea, ci se statornici,
pînă cînd în cele din urmă am descoperit că zgomotul nu era în urechile mele.
Fără îndoială că mă făcusem acum foarte palid; însă vorbeam mai fluent şi pe un
ton ridicat. Totuşi sunetul se înteţea - şi ce puteam eu face? Era un sunet grav,
înăbuşit, grăbit - aidoma sunetului scos de un ceas învelit în vată. Am răsuflat din
greu - şi cu toate acestea poliţiştii nu-l auzeau. Vorbeam tot mai iute, mai
vehement; însă sunetul creştea neîncetat. M-am sculat în picioare şi am început să
vorbesc despre tot felul de nimicuri, pe un ton ridicat şi cu gesturi mînioase; dar
sunetul creştea neîncetat. De ce nu mai voiau să plece? Măsuram odaia în lung şi în
lat cu paşi mari şi grei, ca şi cînd sporovăială acestor bărbaţi m-ar fi enervat la
culme, dar sunetul creştea neîncetat. O, Dumnezeule! Ce puteam face? Spumegam,
deliram, blestemam! Am apucat scaunul pe care şezusem şi am început să-l hîrşîi pe
podele, însă sunetul părea să vină de pretutindeni şi creştea întruna. Devenea mai
tare, şi mai tare, tot mai tare! Şi cu toate acestea, bărbaţii flecăreau cu plăcere şi
zîmbeau. Era cu putinţă ca ei să nu fi auzit? Dumnezeule atotputernic!
Nu, nu! Auzeau! Bănuiau! Ştiau! Îşi băteau joc de groaza mea! Asta credeam eu
atunci, şi asta cred şi acum. Dar orice era mai bine decît această agonie! Orice era
mai suportabil! Orice era mai suportabil decît această batjocură! Nu mai puteam
îndura acele surîsuri ipocrite! Simţeam că trebuie să urlu sau să mor! Iar acum,
iarăşi! Ascultă! Mai tare! Mai tare! Mai tare! Mai tare!
– Ticăloşilor! am ţipat, nu vă mai prefaceţi! Recunosc fapta! Desfaceţi
scîndurile! Aici, aici bate inima lui blestemată!