Problema latinității și a unității naționale a românilor în scrierile

cronicarilor și ale iluminiștilor

Problema latinității și a unității naționale a românilor în scrierile cronicarilor și ale

iluminiștilor are un rol fundamental în formarea conștiinței istorice a românilor. Aceasta se naşte din
încercarea de a construi identitatea unui popor, a unei naţiuni, prin raportare la alte popoare, la alte
naţiuni. Câteva dimensiuni specifice acestei raportări sunt: situarea în timp şi în spaţiu, evenimentele
istorice, limba, cultura şi civilizaţia, mentalităţile.

Incepând cu secolul al XVI-lea, preocupările privitoare la felul în care românii se înscriu în

cursul istoriei apar în documente scrise în limba slavonă. Acest interes se dezvoltă datorită contactelor
pe care cei preocupaţi de formaţia lor intelectuală încep să le aibă cu alte culturi şi alte civilizaţii.
Primul român care afirmă, în lucrarea sa ”Hungaria” (1536), scrisă în limba latină, originea romană şi
unitatea limbii şi a poporului român este savantul umanist Nicolaus Olahus. Pasul important este făcut
în acest domeniu de cronicarii moldoveni, cei care la mijlocul secolului al XVII-lea şi începutul
secolului al XVIII-lea, scriind în limba română, pun bazele istoriografiei şi care, de asemenea, sunt
consideraţi a avea merite în crearea unui stil literar. Scrierile lor au ecou şi în Ţara Românească, unde
apar alte cronici care continuă efortul de reconstituire a istoriei mai îndepărtate sau mai recente.
Dimitrie Cantemir se detaşează ca un istoric savant, acoperind, prin scrierile sale, atât spaţiul
universal, cât şi cel autohton. Intenţia autorului este de a elabora o descriere completă a trecutului
poporului său. M.Kogălniceanu începe să editeze, în 1843, Letopiseţele Ţării Moldovei şi îndrumă
programul revistei Dacia literară către formarea unei literaturi naţionale, pentru care tema istoric este
esenţială.

Scrierile istorice cele mai cunoscute sunt: analele – scrieri istorice în care sunt înregistrate, an
cu an, întâmplările importante din viaţa unui popor; cronicile ( letopiseţe ) – lucrări istorice mai
frecvente în Evul Mediu, care cuprind înregistrări cronologice a evenimentelor sociale şi politice;

cronografii – scrieri de factură istorică, începând cu facerea lumii, şi care se bazează pe izvoare
istorice, dar şi pe legende populare;

Secolele al XV-lea şi al XVI-lea sunt marcate de cronici în limba slavonă: reprezentate de

cronici de curte prin care se fixează memoria unei colectivităţi conduse de un voievod. Acestea se
caracterizează prin urmatoarele aspecte: au circulat numai în manuscris; sunt primele texte închegate
narativ, care depăşesc modelul enumerativ şi sec al analelor; se constituie ca primele forme de
consemnare a istoriei prin prezentarea cronologică a evenimentelor mai importante ale fiecărui an.
Primele astfel de cronici au fost scrise în Moldova ( anonime, la porunca lui Ştefan cel Mare), ale
caror originalele nu s-au păstrat, existând doar mai multe copii identificate după locul în care au fost
găsite. De asemeni, existăcronici despre Mihai Viteazul, la acestea adaugându-se cronici în versuri
scrise în limba greacă.

Secolul al XVII-lea ne oferă cronici scrise în limba română în Moldova: ”Letopiseţul Țării
Moldovei” de Grigore Ureche, continuat de Miron Costin şi Ion Neculce; cronici în limba polonă, în
versuri şi în proză, scrise de Miron Costin, o istorie a moldovenilor scrisă de Miron Costin, cronici
anonime muntene, cronici de autor din Ţara Românească.

Aceste letopiseţe notează sumar nume de voievozi şi anii de domnie ai acestora. Istoria
domniilor de după moartea lui Ştefan cel Mare este continuată de cronicile slavoneşti ale călugărilor
Macarie (odată cu acesta apar în istoriografia română cronicile cu caracter memorialistic ), Eftimie şi
Azarie - care au ca model scrierile bizantine – caracterizându-se printr-o exprimare căutată, neglijând
uneori claritatea şi exactitatea evenimentelor.

În secolul al XVIII-lea, apar cronici în limba română care încearcă sa recupereze trecutul.
Cronicarii au avut revelaţia necesităţii unei disocieri între făurirea evenimentului istoric şi
consemnarea lui ca modalitate de conservare a trecutului.

Pentru cultura noastră, cronicile au o importanţă deosebită, şi anume: istorică – pun bazele
istoriografiei româneşti, abordând probleme legate de originea latină a poporului şi a limbii noastre, de
continuitatea şi de unitatea poporului român, lingvistică – sunt o sursă însemnată de cunoaştere a unei
etape din evoluţia limbii române, literară – oferă forme incipiente ale prozei noastre artistice.

Scrisul reprezintă una dintre soluţiile de memorare a trecutului, alături de memoria orală. În
secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, la curţile domneşti se elaborează primele documente scrise ale
istoriei,consemnarea evenimentelor fiind orientată spre faptele eroice ale voievozilor. Scrierile despre
identitatea istorică sunt iniţiate de domnitori şi încredinţate slujitorilor de cancelarie, de obicei călugări
deprinşi cu scrisul. Interesaţi să transmită posterităţii dovezi ale trecerii lor prin lume şi ale vitregiilor
pe care le-au înfruntat, principii români îşi scriu numele în cronici, dar le leagă şi de construirea
bisericilor.

Istoriografia începe opera de consemnare a istoriei româneşti la sfârşitul secolului al XV-lea la

curtea domnească a Moldovei, în timpul lui Ştefan cel Mare, iar în secolul al XVI-lea iniţiativa se
regăseşte şi în Ţara Românească. Deocamdată, numele celor care se îndeletnicesc cu această activitate
nu se păstrează, ei având doar rol de scribi. Cu timpul, anonimatul este depăşit, iar iniţiativa trece din
spaţiul oficial al curţii domneşti în cel neoficial, particular, fiind preluată de boierii cărturari. Se
produce astfel o individualizare atât a perspectivei, cât şi a stilului, ceea ce conduce la apropierea
istoriografiei de literatură şi scrierea primelor pagini literare.
Istoriografia în limba română s-a născut o dată cu ridicarea noii boierimi între secolele al XVI-lea şi al
XVII-lea, ca o consecinţă a renunţării la uzul limbii slavone în actele de cancelarie şi a tendinţei
marilor feudali de a subordona puterea domnească. Un rol însemnat în dezvoltarea istoriografiei, mai
ales a celei moldoveneşti, l-a jucat umanismul târziu al şcolilor din Polonia. Ideea apartenenţei
poporului român şi a limbii sale la ginta latină, aceea a originii comune şi a legăturilor de neam şi
limbă între toţi românii trebuie puse pe seama influenţei umanismului. Acelaşi curent literar şi cultural
a influenţat stilul cronicarilor, oferindu-le modele de întocmire şi redactare savantă a letopiseţelor.
Aşadar, istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi scrierea ei devine o responsabilitate
integral asumată.

Cronica este scrierea istorică în care sunt consemnate în ordine cronologică evenimentele
dintr-o anumită perioadă, după surse diverse, atât scrise, cât şi orale. în spaţiul medievalităţii
româneşti, denumirea ei este de letopiseţ şi limba de expresie este la început slavona, limba oficială,
de cancelarie, preluată din mediul bisericesc care o consacrase ca limba a culturii scrise. Ştefan cel
Mare este promotorul acestei acţiuni, continuate ulterior şi de alţi domnitori, pentru ca în secolele
următoare să devină operă de autor, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească.

Cronica prezintă tipologie în funcţie de autor sau iniţiator: cronica domnească este cronica
oficială, întocmită sub directa supraveghere a domnului care a avut iniţiativa ei şi este expresia
punctului de vedere oficial. Cronica de autor este cronica întocmită de un învăţat laic, exponent al
clasei sociale cu acces la instrucţie, care are iniţiativa de a fixa în scris evenimentele importante din
istoria neamului său. Cronica anonimă este un tip de cronică al cărei autor nu este cunoscut;
cercetările întreprinse asupra acestor cronici, începând cu secolul al XIX-lea, au permis diferite
ipoteze privind paternitatea lor; pentru a desemna presupusul autor, se foloseşte formula “ atribuită
lui”.

Temele fundamentale abordate de cronicari şi de ceilalţi autori preocupaţi de conştiinţa

istorică a românilor sunt: originile poporului, limba, continuitatea, evenimentele istorice și instituţia
domniei.

Ideea originii românilor, apare la cronicari, dovedită şi prin latinitatea limbii. Activitatea şi
scrierile marilor cronicari au determinat apariţia unui specific românesc, cum ar fi elogiul adus Ţărilor
Române pentru lupta împotriva expansiunii otomane sau argumentarea originii romane a populaţiei şi
a latinităţii limbii române. Activitatea cronicarilor ajunge la strălucire în secolele XVII – XVIII în
letopiseţe, care realizează cea dintâi imagine scrisă a istoriei noastre.

Consideraţiile asupra cronicii lui Grigore Ureche, din oricare perspectivă s-ar face, trebuie să
plece de la textul ştiinţific distins de acela al interpolatorilor. Recopierile consecutive, făcute după
moartea cronicarului (1647) de Simion Dascălul, Misail Călugărul şi Axinte Uricarul, înseamnă
adaosuri la textul prim care a fost mai amplu decât interpolările. Ceea ce le diferenţiază şi este încă şi
mai important pentru istoricul mentalităţilor, e nivelul cultural şi mentalitatea în consecinţă, care îl
situează pe Ureche într-un orizont superior. Grigore Ureche nu îşi foloseşte deplin, imaginativ,
libertatea de a fi adus în pagină figuri trăitoare înapoi în istorie. Omul evocărilor sale trece fulgerător
pe ecranul textului, cu o simplă etichetă alăturată numelui. Îşi încearcă însă puterea de a pune oameni
în acţiune, lăsându-i să se spună pe ei înşişi. Costin va reface narativ traiectoria personajelor –
înţelepte sau nu – pândite de destin, iar Neculce, povestitorul mim, în maniera teatrului popular, va
imita şi gesturile, şi spusele personajelor sale. Portretul total, recunoscut astăzi ca text clasic, e
conceput de Ureche ca imagine individualizată a acţiunii eroice esenţiale şi nu din date de viaţă
domestică sau publică. Tehnicile clasice de portretizare sunt personalizate, iar trăsăturile eroului sunt
subliniate din informaţie livrescă, dar interpretată.

În formă şi conţinut, Letopiseţul, care pleacă de la formarea statului feudal (1359) şi se

sfârşeşte la anul naşterii scriitorului (1595), deschide corpusul de cronici ale Moldovei feudale.
Aceasta este opera care trasează linia de demarcaţie, ruptura între naraţiunea istorică în slavona
bisericească şi cronica ce spune povestea ţării „mai pre larg”, în limba română. De aici începând,
istoria literaturii române are ca obiect naraţiunea scrisă în stilul limbii vorbite. Forma în care se
prezintă textul a devenit un model pentru ceilalţi cronicari, pentru ca mai târziu să fie preluată şi de
Mihai Sadoveanu în Zodia cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă. Acest model al povestirii cronicăreşti
are în vedere împărţirea textului în paragrafe cu titluri care anunţă conţinutul, organizat, în general, în
jurul unui singur eveniment sau personaj istoric.

Cronicarul,bogat şi cult,iubitor de civilizaţie şi legi afirmă un spirit nou în scriere,fără să se

emancipeze cu totul de interpretarea providenţialistă. Timpul povestit este anterior duratei biografiei
sale,ceea ce indică evocarea unei istorii la care n-a fost martor. Recurge,de aceea,la sintetizarea
informaţiei din surse scrise,interne sau externe, şi orale,după povestirile tatălui şi pentru că nu trăise
istoria povestită,Ureche nu e încercat de mari emoţii şi exaltări. Energia naraţiunii îl arată un raţional
şi nu un sentimental. Scrie pentru a lăsa un instrument de cunoaştere:„învăţătura”,aducând trecutul în
prezent spre a da o lecţie viitorului.

Ca umanist de marcă şi povestitor de istorie,în proză şi în versuri,Miron Costin ne obligă la nuanţarea

consideraţiilor asupra conştiinţei literare a cronicarilor. Cugetările ample şi variate ca subiect încarcă
de sens discursul narativ,situându-l într-un plan superior faţă de acela al predecesorului,Grigore
Ureche. Totuşi singurul contemporan care a scris vibrant despre Costin şi înţelepciunea lui a fost
Neculce, mare admirator,de altfel,a lui Miron Costin.

Letopiseţul, compus din evocare şi memorialistică,începe de la „cumplita domnie a lui Aron

Vodă” şi se încheie cu evenimentul morţii suspecte a lui Ştefăniţă Lupu, aşa cum a văzut-o autorul.
Miron Costin este scriitor de cronică,dar mai întâi scriitor. Perspectiva se modifică,deoarece,pentru
prima dată,faptele prezentate au fost trăite de autor,el fiind nevoit să evalueze,având îndoieli,
admirând sau dispreţuind faptele şi personajele despre care scrie,fiindcă istoria este pentru cronicar un
fapt viu,în relatarea căruia se implică. Pagina ne apare elaborată ca stil, naraţiunea are nerv spiritual,e
tensionată de sentimente şi resentimente,naratorul deplânge constant „ţara-mi înlăcrimată şi pe bieţii
locuitori”.Structura materiei istorice povestite,în capitole şi paragrafe nu urmează,nici ca
intitulare,metoda lui Ureche. Dispunerea diacronică rămâne,totuşi,în varianta primă a scrisului
cronicăresc. Miron Costin impune un model narativ reflexiv,aşa cum şi Neculce va impune unul,de
marcă orală,ambele funcţionale în evoluţia internă a epicii româneşti. Prima comparaţie cu stilul lui
Grigore Ureche,la Costin „sintaxa narativă” este mai variată,mai nuanţată. Scenele de execuţii tiranice
(sub Tomşa vodă),conspiraţiile cu consecinţe spectaculare (complotul lui Gheorghe Ştefan şi al
boierilor din familia Cigolea împotriva lui Vasile Lupu), răscoala ţăranilor (sub Alexandru Iliaş)
acoperă epic cele mai alerte pagini.

Există,totuşi,în ţesătura letopiseţului numeroase momente de răgaz consacrate meditaţiei,

descifrării principiilor ascunse care determină înălţările şi căderile omeneşti. Suntem,în aceste
secvenţe(stilistic mai cursiv redactate decât restul textului,dovadă că autorul zăbovea mai mult asupra
lor sau le punea pe hârtie dupa o mai lungă gestaţie),în alt tip de discurs,într-o povestire care
istoriseşte şi interpretează,căutând „sâmburii” ce pot procura învăţătura,pilda şi pot face dintr-o „carte
de istorie” o „carte de înţelepciune” purtătoare a unor adevăruri cu valoare atemporală, universală.

De-a lungul cronicii se configurează o galerie de caractere întruchipate de una sau alta din
figurile istorice, în principal personalităţi domneşti: despotul(Aron Vodă); eroul însetat de sânge
(Mihai Viteazul); bunul, piosul (Ieremia Movilă); bazileul mândru (Vasile Lupu) etc. Spre deosebire
de Ureche, Costin neglijează amănuntele anatomice care nu au relevanţă pentru traiectoria domnească
a personajelor. Îl separă şi de Neculce faptul că portret,pentru el, înseamnă figura interioară,
temperamentul,psihologia, intelectul şi de aici conduita. Personajele sunt sau nu oameni „întregi la
hire”.

Continuând letopiseţul lui Grigore Ureche,Miron Costin n-a putut aborda problema originii
poporului român,astfel că a simţit nevoia să scrie o altă lucrare pe aceasta temă:De neamul
moldovenilor. Opera a rămas neterminată,dar surprinde patosul cronicarului în afirmarea originii latine
a poporului nostru şi convingerea că, prin scrisul său responsabil,el poate scoate neamul din
întunericul neştiinţei.

Aşezându-şi lucrarea de istoric în continuarea operei predecesorilor,Grigore Ureche şi Miron

Costin, Ion Neculce lasă literaturii române cea mai izbutită secvenţă din impresionanta serie a
letopiseţelor moldoveneşti sub raportul realizării artistice şi simţind nevoia să-i adnoteze pe înaintaşi,
acesta produce o istorie paralela,alcătuită din cele patruzeci de povestiri,adunate sub titlul de O samă
de cuvinte şi plasate în fruntea letopiseţului.

Când şi-a ţesut naraţiunea,cronicarul a avut o intuiţie sigura a „nucleelor” ce puteau genera
epicitatea,a identificat cu precizie „personajele” (şi nu doar „negativii”,ca în cronica lui Miron Costin).
Iar această naraţiune,ce aduce a literatură de colportaj, agreează cu precădere amănuntul, mărunţişurile
(pe lângă care Costin sau Ureche ar fi trecut netulburaţi), într-un cuvânt, anecdoticul. Discursul narativ
al acestui ultim mare cronicar al Moldovei este foarte personal,nu mai are puritatea impersonală a
textului evocator a lui Ureche, neimplicat ca martor nici măcar în ultimele evenimente povestite.

Cronica lui Ion Neculce, ”Letopiseţul Ţării Moldovei” de la Dabija-Vodă până la a doua
domnie a lui Constantin Mavrocordat, este cea mai importantă dintre toate cronicile moldoveneşti
pentru evoluţia prozei literare prin arta naraţiunii, dovedind talentul de povestitor înnăscut al autorului.
Lucrarea,preponderent memorialistică, selecţionează din multitudinea de evenimente trăite atitudini
omeneşti care imprimă o direcţie dramatică destinului uman. Cronicarul este întemeietorul portretului
anectodic, din care lipseşte descrierea, detaliile de caracterizare morala şi psihologică adunându-se din
întâmplări pline de viaţă. Toate cele 42 de legende puse în fruntea Letopiseţului,sub titlul de O samă
de cuvinte, exprimă atracţia cronicarului pentru legendar şi anecdotic,în acelaşi timp. Acestea pot fi
considerate un fel de exerciţii narative care au introdus în literatura noastră genul povestirii de
delectare. Astfel,Ion Neculce subliniază caracterul oral al acestor naraţiuni şi rolul propriu în a le
transforma în poveşti scrise, privite ca elemente fabulatorii prin raportarea la realitatea din cronică.

Sub denumirea generică de cronicari munteni a rămas în cultura romană un grup de cărturari
din Tara Româneasca, unii anonimi, autori de cronografe sau letopiseţe în secolele al XVII-lea și al
XVIII-lea.Cronologic, aceştia au scris mai târziu fata de cronicarii moldoveni. deși la curtile muntele
ale lui Matei Basarab, Radu cel Mare sau Neagoe Basarab a existat o înfloritoare viata culturala,un
letopiseţ sistematic și complet al țării nu s-a păstrat.

Cronicile munteneşti înfloresc în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, două lucrări fiind
mai cunoscute: ”Letopisetul Cantacuzinesc”, operă a unui partizan al familiei Cantacuzinilor şi
Cronicile Bălenilor, opera anonimă. Ambele cronici debutează cu întemeierea Tarii Româneşti, plasată
la 1290, şi se termină cu referiri la anul 1688, când, pentru o curta perioadă, cele două familii rivale se
împacă.

Domnia lui Constantin Brâncoveanu este prezentată şi într-o cronică anonimă, atribuită lui
Radu Popescu, un text care exprimă opinia autorului bazată pe mărturii ale contemporanilor şi pe
observaţii proprii. Acest letopiseţ anonim se opreşte însă la anul 1717.

În timpul domniei lui Constantin Mavrocordat, marele vornic Radu Popescu este desemnat sa
scrie cronica oficială. S-au păstrat două letopiseţe semnate de acesta, unul care continuă o cronică
moldovenească şi altul în care doar partea de la 1699 pana la 1729 îi aparţine cu siguranţă, partea de
început fiind o compilaţie după cronicile anterioare.

Stolnicul Constantin Cantacuzino continuă totuşi eforturile cronicarilor moldoveni, fiind

primul care are gândul de a scrie o istorie completă a românilor, vădind calităţi de istoric, superioare
cronicarilor moldoveni. Opera sa este cu adevărat ştiinţifică, desprinsă complet de tonul partizan al
cronicilor munteneşti.
 Făcând o paralela între cronicile moldoveneşti şi cronicile munteneşti, putem spune ca operele
muntenilor sunt diferite de cele ale cronicarilor moldoveni, fiind mai puţin documentate şi mai puţin
obiective. Autorii lor nu au formaţia intelectuală a moldovenilor. în plus, cronicarii munteni reprezintă
facţiuni politice boiereşti în lupta pentru putere. Cronicarii moldoveni au dat sinteze ale surselor
anterioare lor, scriind despre ce s-a întâmplat în continuare, în schimb muntenii nu fac decât s o ia de
la început de fiecare dată, ca şi când nu ar fi avut predecesori, toate cronicile începând cu descălecatul
lui Negru-Voda, plasat la 1290.

O alta caracteristică este faptul ca unele cronici au rămas anonime sau se pot atribui cu dificultate unor
autori. Fără a fi lipsite de valoare documentară şi de imboldul reconstituirii trecutului, cronicile
munteneşti au mai degrabă un caracter formal, legitimând îndreptăţirea partidei boiereşti pe care o
reprezintă la conducerea ţării. Caracterul evident polemic le dă, însă, valoarea literară.

De asemenea, putem aminti faptul că Dimitrie Cantemir scrie „ Hronicul vechimei a româno-
moldo-vlahilor” care cuprinde istoria noastră de la origini pana la descălecare şi susţinea ideea
cronicarilor: originea comună a tuturor românilor.

Continuitatea este un fenomen pentru care cronicarii nu deţin suficiente mărturii, este mai
degrabă înfăţişată ca un miracol pe care îl constată, dar nu-l pot explica. Pentru relatarea
evenimentelor istorice, cronicarii dezvolta tehnici narative și descriptive care dau valoare artistica
scrierilor lor.

Importanta cronicarilor, aşa cum o percepem astăzi, nu consta neapărat în valoarea ştiinţifică a
ideilor pe care le-au pus în circulaţie (o influenţă majoră în dezvoltarea istoriografiei româneşti), ci
mai degrabă în impulsul pe care l-au dat formarii conştiinţei identitare şi în contribuţia esenţială la
înstăpânirea limbii naţionale în cultură. Aşa cum constata Mircea Martin, caracterul demonstrativ al
scrierilor literaturii noastre vechi nu se manifesta doar în planul ideilor (afirmarea originii şi
apartenenţei romanice), ci şi în planul realizării artistice (dovedirea capacităţii de abordare a unui gen
sau a unei teme în cadrul culturii autohtone).

Faptul că provinciile româneşti parcuseseră veacuri de istorie care riscau să fie înecate în
uitare, s-a născut scrisul cronicăresc, însă nu putem vorbi despre o obsesie identitară, ci doar despre o
necesitate stringentă în a recupera trecutul.(„ca să nu sa înece a toate ţările anii trecuţi şi să nu ştie ce
s-au lucrat...”(Grigore Ureche ) ; „ca să nu să uite lucrurile şi cursul tarii...”(Miron Costin)).In viziunea
umaniştilor noştri, un popor fără istorie, care îşi ignoră trecutul, nu va şti să-şi construiască prezentul
şi nici să-şi imagineze viitorul. Un astfel de popor nu are conştiinţa, nici forţa vizionară, asemănându-
se „fiarelor și dobitoacelor celor mute și fără minte” (Grigore Ureche). Aşadar, istoria unui neam este
purtătoarea unor valori educative şi scrierea ei devine o responsabilitate integral asumată: „Eu voi da
sama de ale mele, câte scriu” (Miron Costin).

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea Şcoala Ardeleană ( care a fost o importantă

mişcare culturală generată de unirea Mitropoliei românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică)
continuă eforturile de a produce dovezi care să conducă la formarea conştiinţei istorice a neamului.
Preocuparea pentru istoria naţională ocupă un loc privilegiat în perioada paşoptistă, străbătuta de
entuziasmul european al constituirii naţiunilor moderne.

În România, iluminismul a servit cauzei, idealului național pentru a căror fundamentare a

activat și contribuit din plin. Aplecându-se asupra istoriei, asupra istoriei limbii și poporului,
iluminismul românesc a adus, nu în ultimul rând, puternice argumente istorice pentru imperioase și
pregnante revendicări politice naționale.

Iluminismul românesc se identifică în mare măsură cu Școala Ardeleană și cu reverberațiile ei

transcarpatine. Acest iluminism a stat în serviciul idealului național, la a cărui fundamentare a
contribuit hotărâtor, prin demersul la istorie, la istoria limbii și a poporului. Iluminismul românesc va
recurge, la rândul său, la argumentele istorice în favorea unor revendicări politice.

Școala Ardeleană a pus în mișcare un amplu proces de afirmare națională și culturală a românilor
din Transilvania în a doua jumatate a secolului al XVIII-lea și la începutul secolului al XIX -lea.
Cărturarii acestui curent au adus argumente științifice pentru afirmarea drepturilor românilor din
Transilvania. Activitatea lor științifică s-a manifestat pe mai multe planuri: istoric, lingvistic, filosofic,
literar.

Învățământul a contribuit și el la răspândirea ideilor iluministe. Academiile domnești, întemeiate

în Țara Românească între 1678-1688, în Moldova la 1707, au reprezentat într-adevar un însemnat
focar de cultură al Răsăritului ortodox. O altă formă de manifestare a spiritului iluminist a fost
interesul pentru tipărirea de cărți. Între 1700 și 1800, s-au tipărit de către români 799 de cărți dintre
care 617 în românește, iar 182 în grecește, latinește, slavă, etc. Procentul de carte laică a crescut
necontenit, în dauna subiectelor religioase. Printr-un jurnal de călătorie răspândește idei iluministe și
Dinicu Golescu, luminatul boier muntean, care în "Însemnare a călătoriei mele", surprinde contrastele
dintre civilizația țărilor vizitate și realitățile triste din patria sa. Cea mai reprezentativă operă realizată
în spirit iluminist este epopeea eroicomică Țiganiada de I.Budai-Deleanu. În Țara Românească și în
Moldova, Chesarie Râmniceanul și Leon Gheuca răspândiseră idei iluministe datorate lecturilor din
raționaliștii francezi și, în special, din Enciclopedia lui Diderot.

În Țările Române iluminismul se manifestă cu întârziere din cauza dominației străine și

feudalismului autohton. El e de proveniență franceză. Se manifestă original în următoarele aspecte:

are caracter militant, social și național, fiind atașat de valorile naționale și chiar locale; nu este
reformist, are caracter moderat; culturalizarea este foarte puternică; se manifestă mai puternic în
Transilvania între 1750-1850, deoarece burghezia era mai dezvoltată in Transilvania și era legată de
interesele naționale. Aici, burghezia era nemulțumită de lipsa de drepturi sociale și politice ale
poporului român, aspect care vine din 1437, când se semnase „unio trium nationum”, act care excludea
participarea românilor de la viața social-politică. Și-a găsit expresia cea mai fidelă în Școala
Ardeleană, care a reprezentat prima scoală de patriotism exemplar a românilor din Transilvania.
Numele de școală face referire la sensul de organizare. Programul politic al Școlii Ardelene e prezentat
în memoriul din 1791 intitulat „Suplex Libellus Valachhorum Transilvanie” trimis împăratului Leopod
al II-lea prin care se cerea recunoașterea românilor din Transilvania ca națiune egală în drepturi cu
celelalte. Deci, în primul rând Școala Ardeleană a fost o mișcare de eliberare socială și națională.　　　

Școala Ardeleană a fost și o mișcare culturală care a stimulat: studiul istoriei și al limbii
române, dezvoltarea științelor naturale și a învățămantului. Reprezentanții Școlii Ardelene au acționat
în două direcții: prima dintre ele, cu un pronunțat caracter iluminist, așa numita direcție obstească care
urmărea emanciparea maselor populare prin cultură, mai ales a țăranilor. În acest sens s-au înființat
aproximativ 300 de școli în limba română, Gheorghe Șincai fiind inițiator și director. s-au scris
abecedare, aritmetica, calendare sătești, manuale de economie practică. Cea de a doua direcție, direcția
erudită, a constat în publicarea de lucrări de istorie și filologie.

Lucrările filologice reprezentative ale acestui curent sunt: ” Elementa linguae daco-romane
sine valachicae” (Samuil Micu și Gheorghe Șincai), ”Dizertație pentru începutul limbii române” (Petru
Maior), ”Lexiconul de la Buda” ( Samuil Micu, Petru Maior și alții) - primul dicționar etimologic
<origine> al limbii române. În studiile de istorie se acordă interes procesului de formare a poporului
român și a limbii române.

Reprezentanții Școlii Ardelene au adus argumente istorice și date filologice și demografice

privind originea latină a limbii și a poporului român, consolidând continuitatea și unitatea sa etnică.

Studiile lingvistice își propuneau să demonstreze originea latină a limbii, punându-se în discuție
următoarele probleme: înlocuirea alfabetului chirilic (slav) cu cel latin, ortografie etimologică,
purificarea lexicului de toate elementele străine limbii latine, îmbogățirea vocabularului prin
neologisme din limbile romanice. Aveau idei exagerate precum eliminarea cuvintelor nelatine din
limbă sau în lucrările de istorie apăreau idei ca, originea pur romana a poporului român. Acest
fenoment s-a numit purismul în limbă și a plecat de la ideea că romanii îi distrusesera pe daci complet,
iar limba coloniștilor daci (latina) s-a păstrat în forma ei cea mai pură. Mai târziu Hasdeu va combate
teza examinării dacilor în articolul „Perit-au dacii”. Reprezentanții școlii au fost istorici, filozofi,
cărturari, astfel că ei prelungesc umanismul cronicarilor în atmosfera înnoitoare a iluminismului.. În
Țara RomÂnească și Moldova, iluminismul are alte particularități. Din punct de vedere politic avusese
loc revoluția lui Tudor Vladimirescu. Idei iluministe continuă să apară în toată prima jumătate a
secolului XIX în operele unor autori ca: Poeții Văcărești, Dinicu Golescu, Costache Conachi.

Letopiseţele şi lucrările cărturarilor au avut o circulaţie restrânsă în epocă şi recuperarea lor o

face, într-o primă etapă, Şcoala Ardeleană. Corifeii Scolii Ardelene (Samuil Micu, Petru Maior și
Gheorghe Sincai) au căutat să legitimeze drepturile şi idealurile naţiunii romane din Transilvania prin
intermediul unor argumente de ordin istoric și filologic. Chiar dacă unele din ideile latiniste ale
reprezentanţilor Scolii Ardelene au fost, nu de puţine ori, din raţiuni polemice, exagerate,
supralicitându-se unele date sau argumente, rolul decisiv al Scolii Ardelene în formularea sistematică,
riguroasă și argumentată a latinităţii limbii romane reprezintă, fără îndoială, un element pozitiv în
istoria culturii româneşti.

Nicolae Iorga remarca, subliniind importanţa Şcolii Ardelene, că „într-un timp când nu era o
literatura românească însufleţită de amintiri şi de aspiraţii, într-un timp când nu se iviseră forme de stat
care să întrupeze în vederea tuturora aceleaşi mari amintiri şi aceleaşi aspiraţii potrivite cu ele, într-un
timp când orice frunte românească era aplecată spre pământ de stăpâniri străine, când sufletul
românesc nu vorbise încă în nepieritoare forme literare, era nevoie de exagerarea ca puritate a acelui
singur element de legătură a tuturor românilor, de reabilitare morala a lor, care era limba. în ea s-a
văzut curcubeul vremurilor mai bune, în numele ei s-au dat luptele de redeşteptare, în acel semn am
învins”.

Corifeii Şcolii Ardelene percep, cu o fină intuiţie, însemnătatea copleşitoare a limbii în viaţa
unei naţiuni. Limba era considerata de ei ca fiind expresia fiinţei naţionale, semnul distinctiv al
existentei și identităţii sale. Pe de alta parte, cărturarii Şcolii Ardelene au sesizat în mod corect şi au
definit cu obiectivitate intercondiţionarea care exista între dezvoltarea social-istorica a naţiunii şi
dezvoltarea limbii.

Comuniunea dintre limba şi istorie îşi are originea în gândirea Şcolii Ardelene. Tot de aici
derivă şi ideea inter-relaţiei dintre limbă şi naţiune, şi gândirea corifeilor Şcolii Ardelene, două
elemente inseparabile, aflate intr-o relaţie de interdeterminare deplină. Aceste imperative şi exigenţe
se confundau, de altfel, în procesul acţiunii de emancipare naţional-socială, deoarece lupta pentru
eliberarea naţiunii semnifica, în fond, lupta pentru apărarea, ilustrarea şi dezvoltarea limbii. Cărturarii
ardeleni sesizează, în primul rând, raportul dintre limbă şi cultură, în cadrul căruia limba era socotita
drept modalitate fundamentala pentru cultivarea naţiunii.

În viziunea corifeilor Şcolii Ardelene, limba capătă o semnificaţie majoră şi, în acelaşi timp,
cu rezonanţe inedite. Ea constituia un factor al coeziunii naţionale, contribuind la apropierea şi unirea
vorbitorilor. Gh. Constantin Ruja extinde această misiune la întregul spaţiu lingvistic, cu estomparea
diferenţierilor regionale, accentuând că „datoria profesorilor e să răspândească cunoştinţa acestei limbi
literare, care să formeze legătura atotputernică între toate elementele româneşti.” Ni se dezvăluie astfel
o nouă relaţie a cultivării limbii, aceea cu unitatea naţională. Cu cât o limbă era mai cultivată,mai
aleasă şi mai îngrijită, cu atât îşi va putea ea îndeplini mai bine, în condiţii optime şi sigure,menirea
unificatoare şi integratoare.

Învăţaţii Şcolii Ardelene se străduiesc să aducă argumente şi mărturii cât mai plauzibile pentru
a demonstra necesitatea menţinerii unităţii şi a coeziunii limbii. Petru Maior, de pildă, îşi fixează
atenţia cu stăruinţă asupra acestei probleme, urmărind-o în evoluţia şi continuitatea sa. El constată şi
accentuează asupra ideii, de o semnificaţie majoră, menţinerea unităţii limbii române în diverse etape
istorice, recurgând la numeroase argumente pentru a-şi ilustra teza, spre a-l convinge pe cititor şi
pentru a infirma supoziţiile adversarilor. Unitatea şi coerenţa internă a limbii, în structura ei
originară,nu a putut fi deteriorată, cum afirmă corifeii Şcolii Ardelene, nici de contactul cu popoarele
slave. Petru Maior observă, cu obiectivitate şi pertinenţă, că influenţa limbilor străine, şi mai ales a
limbii slave, nu a alterat structura intimă a limbii române, care s-a menţinut, în esenţa sa, aceeaşi:
„Însă slovenii de ţesătura limbei româneşti cea din lontru, nice cum nu s-au atins, ci aceasta au rămas
întreagă, precum era când întâiu au venit romanii, strămoşii românilor în Dacia.”

Cronicarii Şcolii Ardelene susţin originea comuna a tuturor românilor (moldoveni, munteni şi
ardeleni) şi originea pur romana a românilor. Ultima idee care sublinia nobleţea poporului roman, se
baza pe ipoteza exterminării dacilor de câtre romani. în timp, istoricii au contestat această ipoteză.

Umanismul ne-a redat sentimentul comunităţii de civilizaţie, limbă şi cultură cu ţările Europei
Apusene, conştiinţa unităţii teritoriale a provinciilor româneşti, idealuri din care ne-am tras
învăţămintele duratei noastre ca neam, permanenţa spirituală şi ca misiune istorică.

Cuvântul ”istorie” are doua semnificaţii distincte, pe care publicul larg, dar şi mulţi
profesionişti tind foarte adesea a le confunda. Istoria defineşte, în acelaşi timp, ceea ce s-a petrecut cu
adevărat şi reconstituirea a ceea ce s-a petrecut, cu alte cuvinte, trecutul în desfăşurarea sa obiectivă şi
discursul despre trecut. Ceea ce numim îndeobşte istorie este discursul nostru despre istorie, este
imaginea, inevitabil incompletă, simplificată şi deformată a trecutului, pe care prezentul o recompune
fără încetare.” (Lucina Blaga – Istorie și mit în conştiinţa românească 1997)

Conştiinţa istorica a romanilor începe să se exprime odată cu scrierea istoriei lor.

Consemnarea evenimentelor pune în evidenţă două constante în viaţa lor zbuciumată – două fronturi
de luptă: unul extern, reprezentat de confruntarea cu duşmanii, şi unul intern, reprezentat de rivalităţi
şi conflicte pentru putere. Vârsta eroică a feudalităţii româneşti este dominată de figurile emblematice
ale voievozilor glorioşi, între care strălucesc Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, despre ale căror fapte
de arme povestesc cronicarii. Alte nume de seamă ale istoriei, Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie
Cantemir, sunt fixate în memoria medievală mai ales pentru vitregia destinului lor. în scrierile timpului
este consemnată astfel şi cealaltă faţă a istoriei, legată de luptele lipsite de glorie, în care se înfruntă
oameni de acelaşi neam şi de aceeaşi lege.