Floare albastră

de Mihai Eminescu

Poezia “Floare albastră” este o idilă cu accente filozofice.

A fost scrisă în anul 1872 și publicată în anul 1873 în revista “Convorbiri literare”.
Poezia are la bază motivul literar al “florii albastre”, întalnit la romanticii europeni, pentru a ilustra sentimentul de
dragoste sau chipul iubitei, precum și tendința de proiectare a iubirii in infinit.
Semnificația titlului
Motivul “florii albastre” se intalnește la romanticul german Novalis și semnifică la acesta împlinirea iubirii ideale
după moarte, într-o altă lume, cândva cu speranța realizarii cuplului.
La Eminescu, motivul “florii albastre” semnifică aspirația spre iubirea ideală posibilă, proiectată în viitor, dar și
imposibilitatea împlinirii cuplului, ideea îmbogățită de poet cu accente filozofice profunde, privind incopatibilitatea a
două lumi diferite, din care fac parte cei doi indragostiți.
Poezia „Floare albastră” face parte din tema iubirii și a naturii, această creație fiind îmbogățită cu profunde idei
filozofice care vor căpăta desăvârșire în poemul „Luceafărul”.
Tema o constituie aspirația poetului spre iubirea ideală, spre perfecțiune, care nu se poate împlini, idee exprimată
de ultimul vers al poeziei „Totuși este trist în lume”.
Ideea poetică exprimă tristețea și nefericirea poetului pentru neputința împlinirii cuplului iubirii.
Structură și semnificație
Poezia este alcătuita din patru secvențe lirice, două ilustrând monologul liric al iubitei, iar celelalte două monologul lirico
– filozofic al poetului.
Primele trei strofe exprimă monologul iubitei, care începe prin situarea iubitului într-o lume superioară, o lume
metafizică, el fiind „cufundat în stele/ Și în nori, și-n ceruri nalte”, semnificând un portret al omului geniu. El meditează
asupra unor idei superioare, semnificate prin câteva elemente ce simbolizează cultura, cunoașterea, istoria, măreția, tainele
și geneza universului, ca sugerare a înălțimii spiritual la care simte și gândește geniul: „câmpiile Asire”, „întunecata
mare”, „Piramidele-nvechite”. Iubita îl cheama în lumea reală, îndemnându-l să abandoneze lumea ideatică și oferindu-i
fericirea terestră: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”.
Strofa a IV-a este monologul liric al poetului în care se accentuează superioritatea preocupărilor și a gândirii sale,
prevestind finalul poeziei. Iubita este „mititică” și desi poetul recunoaște că „ea spuse adevărul”, se desprinde o ușoară
ironie privind neputința lui de a fi fericit cu acest fel de iubire enunțată cu superioritatea omului de geniu („Eu am râs, n-
am zis nimica”).
Următoarea secvență poetică, monologul liric al iubitei, începe printr-o chemare a iubitului în mijlocul naturii, ale
cărei elemente specifice liricii eminesciene: cadrul, izvorul, stâncile, prăpăstiile, văile sunt în armonie desăvârșită cu
sterile îndrăgostiților: „Hai în codrul cu verdeață/ Unde izvoare plâng în vale,/ Stânca stă să se prăvale/ Îl prăpostia
măreața.”
Jocul dragostei este present și în această poezie, în care gesturile tandre, chemările iubirii optimiste, având chiar o
notă de veselie, se constituie într-un adevărat ritual: „Și mi-i spune – atunci povești/ Și minciuni cu-a ta guriță/ Eu pe-un
fir de romaniță/ Voi cerca de mă iubești.” De remarcat este faptul că iubita își face un scurt auto – portret din care reiese și
emoția întâlnirii: „Voi fi roșie ca mărul/ Mi-oi desface de-aur părul.”
Ideea izolării cuplului de îndrăgostiți de restul lumii, idee întâlnită frecvent și în alte poezii erotice, este
accentuate și in aceste versuri: „Căci va fi sub pălărie”, „Grija noastră n-aib-o nimeni,/ Cui ce-I pasă că-mi ești drag?”.
Arta iubirii este descrisă de fată prin gesture tandre, mângâietoare, ademenitoare: „Te-oi ținea de după gât”, „Ne-
om da sărutari pe cale”.
Ultimele doua strofe constituie monologul liric al poetului, încărcat de profunde idei filozofice. Uimirea poetului
pentru frumusețea și perfecțiunea fetei este sugerata de versul „Ca un stâlp eu stam în lună!”, iar superlativul „Ce
frumoasă, ce nebuna” sugerează miracolul pe care îl trăise poetul in visul său pentru iubita ideală.
Punctele de suspensie aflate înaintea ultimei strofe îndeamnă la meditație privind împlinirea iubirii ideale,
perfecte, ce nu poate fi realizată, idee exprimată în ultima strofă a poeziei: „Și te-ai dus, dulce minune,/ S-a murit iubirea
noastră/ Floare – albastră! Floare – albastră!/ Totuși este trist în lume!”
 Moartea iubirii sugerează neputința împlinirii cuplului, întrucât cei doi aparțin a două lumi diferite. În penultimul
vers, repetiția smbolului iubirii absolute, „floare – albastră”, semnifică tânguirea, tristețea și nefericirea poetului pentru
imposibilitatea de a-și împlini idealul.
Ultimul vers, „Totuși este trist în lume!”, a stârnit numeroase controverse, polemica învârtindu-se în jurul lui
„totuși” sau „totul”, întrucât manuscrisul poeziei s-a pierdut.
Procedee artistice
Ca în toate poeziile de dragoste, domină și aici timpul viitor al verbelor, care exprimă trăirile interioare ale unei
iubiri perfecte, care, dacă s-ar împlini, fericirea ar fi deplină, de aceea este proiectat in viitor: „vom ședea”, „mi spune”,
„mi ținea”.
Epitetul „dulce” caracteristic artei poetice eminescene, surprinde și aici prin inedit, în comparațiile: „dulci ca
florile ascunse” sau metaforele: „dulce minune”, „dulce netezându-mi părul”, „dulce floare”.

EPITETE „de-aur părul”, „albastră”, „dulce floare”

COMPARAȚII „Voi fi roșie ca mărul”, „Dulci ca florile ascunse”
PERSONIFICĂRI „izvoare plâng în vale”
EXPRESII POPULARE „de nu m-ai uita încalte”, „Nime-n lume n-a s-o știe”

Prozodia
Ritmul este trohaic, masura este de 7 – 8 silabe, iar rima este îmbrățișată, uneori asonantă: „căldura/ gură”,
„frunze/ ascunse”.
„Floare albastră” este nu numai o poezie de dragoste, ci și o meditație cu rezonanțe asupra aspirației către absolut
în iubire, întrucât Eminescu suprapune peste tema erotica tema timpului, care este motivul fundamental al întregii sale
creații romantice.