Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Partea A 3a - Polaritate Aciditate Proprietati Fizice PDF
Partea A 3a - Polaritate Aciditate Proprietati Fizice PDF
An universitar 2016-2017
Lector dr. Adriana Urdă
Cuprins
1. Reprezentarea structurilor chimice
2. Consecințe ale legăturilor chimice – clase de compuși organici, izomerie
3. Polaritatea legăturilor covalente
4. Sarcini formale
5. Acizi și baze
6. Legătura dintre proprietățile fizice (p.t, p.f., solubilitate) și tipul forțelor de atracție
dintre molecule
1. Reprezentarea structurilor chimice
În structurile compușilor organici discutați anterior, cei doi electroni ai legăturii covalente
au fost reprezentați prin două puncte (reprezentări Lewis) sau printr-o o linie între doi atomi
(reprezentări Kekulé). Deoarece reprezentarea tuturor legăturilor dintre atomi este greoaie,
chimiștii au realizat căi mai rapide pentru scrierea structurilor. În structurile condensate
legăturile C – H nu sunt prezentate, uneori nici cele C – C, ci sunt subînțelese [McMurry, p. 22;
Hendrickson, p. 54]. Dacă un atom de carbon este legat de trei atomi de hidrogen, vom scrie
CH3. De ex., 2-metilbutanul (o hidrocarbură din clasa alcanilor) poate fi scris astfel:
Structuri condensate
sau sau
2-Metilbutan
O reprezentare și mai simplificată este cea a structurilor de schelet, care poate fi realizată
urmând câteva reguli simple:
1. Atomii de carbon nu sunt reprezentați, ci se subînțelege că există la intersecția a două
linii (legături) sau la capătul fiecărei linii. Pentru a diferenția o legătură C – C de
următoarea, liniuțele sunt așezate la aprox. 120° (unghiul unui hexagon),
reprezentând cu aproximație unghiul real al legăturii. Ocazional, atomii de carbon
sunt reprezentați pentru claritate sau pentru a fi evidențiați.
2. Atomii de hidrogen nu sunt reprezentați. Știind că atomul de carbon are valența 4,
subînțelegem numărul corect de atomi de hidrogen pentru fiecare atom de carbon.
3. Alte tipuri de atomi (în afara celor de carbon și hidrogen) sunt întotdeauna
reprezentate.
Exemple de reprezentări de schelet:
Izopren, C5H8
Metilciclohexan, C7H14
Fenol, C6H6O
Deși grupările –CH3, –OH, –NH2 etc. sunt scrise în mod obișnuit cu atomii C, O sau N în
fața atomului de hidrogen, ordinea poate fi uneori inversată pentru a face mai clare conexiunile
legăturilor din moleculă. Nu facem acest lucru și pentru grupele mai mari, ca de ex. –CH2CH3
(care inversată ar fi scrisă 3HC2HC– ) pentru a nu introduce confuzii.
Ordine inversată pentru a
Ordine ne-inversată
evidenția legătura C – C
2
Caracteristicile structurale care fac posibilă clasificarea compușilor organici în familii
sunt denumite grupe funcționale [McMurry, p. 73]. O grupă funcțională este o grupare de atomi
care prezintă aceeași comportare chimică în fiecare moleculă în care apare. Reactivitatea
fiecărei molecule organice, indiferent de mărime și complexitate, este determinată de grupele
sale funcționale.
O moleculă formată doar din carbon și hidrogen se numește hidrocarbură. Grupările
funcționale ale unei hidrocarburi sunt doar legăturile duble și triple (π), legăturile σ fiind mult
mai puțin reactive. O moleculă sau o grupare fără legături π este numită saturată, în timp ce
legăturile multiple constituie nesaturarea. Ceilalți atomi (în afară de C și H) sunt numiți
heteroatomi (O, N, S, P, halogeni) și stau la baza majorității grupărilor funcționale.
Cele mai importante clase de compuși organici sunt:
- alchene: conțin legături C = C
- alchine: conțin legături C ≡ C
- aromate (arene): conțin inele aromatice
- compuși halogenați: R – X
- compuși cu oxigen: R – OH alcooli, fenoli; R – O – R’ eteri
- compuși cu sulf: R – SH tioli; R – S – R’ tioeteri (sulfuri); R – S – S – R' (disulfuri)
- compuși cu azot: R – NH2 amine (amină primară în exemplul alăturat); R – NO2
nitroderivați; imine – conțin grupări C = N; R – C ≡ N nitrili
- compuși carbonilici: – C = O ( R = H pentru aldehide; R = alchil pentru cetone)
R
- compuși carboxilici: – C = O
Z
(Z = OH pentru acizi carboxilici, Z = X pentru halogenuri acide, Z = NH2 pentru
amide, Z = OR pentru esteri)
Compușii organici care au aceeași formulă chimică dar prezintă structuri diferite se
numesc izomeri. Izomeria este de două tipuri [McMurry, p. 310]:
- izomerie de constituție (de structură), reprezentând compuși ai căror atomi sunt
conectați diferit, și care la rândul ei poate fi împărțită în:
- izomerie de catenă
- izomerie de poziție
- izomerie de funcțiune (funcțională)
- tautomerie
- stereoizomerie (sau izomerie spațială), reprezentând compuși ai căror atomi sunt
conectați în aceeași ordine dar cu geometrie diferită, și care poate fi împărțită în:
- izomerie de conformație: izomerii pot trece unul în celălalt prin rotirea în
jurul unei legături simple din moleculă
- izomerie de configurație, care poate fi la rândul ei împărțită în:
enantiomerie (izomerie optică)
diastereoizomerie
izomerie cis-trans (izomerie geometrică, sau E – Z)
izomeri polichirali.
Toate aceste categorii de izomeri vor fi discutate în partea a 4-a a cursului.
3
3. Polaritatea legăturilor covalente
În moleculele compuse din atomi sau grupări de atomi identici (ex. H – H, CH3 – CH3
etc.), perechea de electroni a covalenței este repartizată uniform între cele două nuclee (în cazul
etanului, între cei doi carboni) [Avram, p. 27; McMurry, p. 35]. În acest caz legătura covalentă
este nepolarizată, iar molecula în ansamblu este nepolară. Cele mai multe dintre legături nu
sunt, însă, nici complet ionice, nici complet covalente, ci între cele două extreme, fiind denumite
legături covalente polare [McMurry, p. 35]. Aceste legături apar în moleculele formate din
atomi diferiți, iar cei doi electroni ai legăturii covalente sunt atrași spre unul din nuclee datorită
electronegativității diferite a celor doi atomi care formează legătura: distribuția electronilor între
atomi nu este simetrică.
Caracter ionic
δ+
CH3δ+– Clδ- C
H H
H
Săgeata tăiată este utilizată pentru a indica direcția de polaritate a legăturii
(electronii se deplasează în direcția săgeții), de la δ+ către δ –.
Moleculele care conțin legături covalente polare pot fi, la rândul lor, polare. Polaritatea
moleculei rezultă din însumarea vectorială a tuturor polarităților legăturilor și a contribuțiilor
perechilor de electroni neparticipanți [McMurry, p. 38]. Polaritatea moleculelor este importantă,
deoarece moleculele polare se dizolvă mai ales în solvenți polari (cum este apa), în timp ce
moleculele nepolare sunt insolubile în apă. Polaritatea unei molecule este măsurată printr-o
mărime denumită moment de dipol (μ). Dacă centrul de masă al tuturor sarcinilor pozitive din
4
moleculă (nuclee) și centrul de masă al tuturor sarcinilor negative (electroni) nu coincid, atunci
molecula are moment de dipol.
Momentul de dipol al moleculei depinde de mărimea sarcinii electrice (δ + și δ –), de
distanța ce separă sarcinile, de prezența perechilor de electroni neparticipanți, ca și de factori
geometrici. În molecule ca tetraclorura de carbon, datorită simetriei, momentul de dipol
molecular devine μ = 0.
4. Sarcini formale
În strânsă legătură cu ideile de polaritate a legăturii și moment de dipol este conceptul de
atribuire a sarcinilor formale anumitor atomi dintr-o moleculă, în special celor care au un număr
aparent anormal de legături. Sarcinile formale sunt un formalism și nu implică prezența unor
sarcini ionice reale într-o moleculă. Ele sunt doar un mod de „numărare” a electronilor: chiar
dacă într-o legătură covalentă cei doi atomi participanți pun în comun câte un electron, fiecare
atom poate fi considerat că „deține” electronul. De exemplu, în metan, carbonul are câte un
electron din fiecare legătură C – H, deci 4 electroni. Deoarece atomul neutru (izolat) de carbon
are tot patru electroni de valență, sarcina formală a carbonului din metan va fi zero [McMurry, p.
41]:
C H
H C H
H
Atom de C izolat, ce deține 4 e¯ Atom de C din metan, deține tot 4 e¯
Același lucru este valabil pentru atomul de azot din amoniac: el are trei legături covalente
N – H și o pereche de electroni neparticipanți. Azotul atomic are cinci electroni pe stratul de
valență, iar azotul din amoniac tot cinci electroni (câte unul în fiecare din cele trei legături N – H
și doi în perechea neparticipantă), deci atomul de azot din amoniac are sarcina formală tot zero.
În multe situații sarcina formală nu este zero. De exemplu, în dimetilsulfoxid
(CH3SOCH3, un solvent utilizat pentru păstrarea celulelor biologice la temperaturi scăzute),
atomii de sulf și de oxigen au sarcini formale diferite de zero. Atomul de sulf are șase electroni
de valență, dar sulful din dimetilsulfoxid are doar cinci (câte unul în legăturile simple C – S, unul
în legătura simplă S – O și doi în perechea de electroni neparticipanți). Astfel, atomul de sulf a
pierdut în mod formal un electron și are o sarcină pozitivă. Oxigenul are șase electroni de
valență, dar atomul de oxigen din dimetilsulfoxid are șapte (unul în legătura simplă S – O și șase
în cele trei perechi neparticipante), deci a câștigat în mod formal un electron și are sarcină
negativă. Sarcina totală a moleculei este, însă, zero: sarcina negativă a oxigenului este
compensată de cea pozitivă a sulfului.
5
În general, sarcina formală a unui atom se calculează ca diferență între numărul de
electroni de valență dintr-un atom neutru, izolat, și numărul de electroni pe care îi posedă
atomul într-o moleculă. Acesta din urmă este egal cu jumătate din numărul de electroni de
legătură plus numărul de electroni din perechile neparticipante.
Sarcinile formale dau deseori informații despre reactivitatea chimică, deci este util să le
putem identifica și calcula corect.
5. Acizi și baze
Un alt concept legat de electronegativitate și polaritate este cel de aciditate și bazicitate.
O mare parte din chimia moleculelor organice poate fi explicată prin comportamentul lor acido-
bazic [McMurry, p. 49].
Acizii (și bazele) pot fi clasificați în două categorii mari: acizi și baze Brönsted, respectiv
Lewis. Acizii Brönsted sunt acei acizi care pot ceda un proton (mai sunt denumiți acizi
protonici), iar bazele Brönsted pot accepta un proton. Exemple de acizi Brönsted: HCl, H2SO4
etc. Exemple de baze Brönsted: NaOH, NH3 etc. Acizii Lewis sunt molecule cu deficit de
electroni (care acceptă o pereche de electroni), în timp ce bazele Lewis pot ceda o pereche de
electroni. Exemple de acizi Lewis: H+, AlCl3, BF3 etc. Exemple de baze Lewis: NH3, HO¯. Este
evident că o bază Lewis este și bază Brönsted, ceea ce nu este întotdeauna adevărat pentru acizii
Lewis (ex. Ag+, CH3+, BF3 etc.).
Un acid și o bază care se formează reciproc prin donarea sau acceptarea unui proton se
numesc pereche acid-bază conjugată; acidului HA îi corespunde baza conjugată A¯:
H–A + :B :A¯ + H – B+
Acid Bază Bază Acid
conjugată conjugat
Cu cât acidul este mai tare, cu atât baza conjugată este mai slabă. Echilibrul în reacțiile
de transfer de protoni favorizează formarea acizilor mai slabi și a bazelor mai slabe din acizii și
bazele mai tari.
Perechile acid – bază conjugată (B: și H – B+; H – A și A:¯) pot fi exemplificate prin
acizii carboxilici și anionii lor carboxilat (RCOOH și RCOO–) sau baze de tipul aminelor
(RNH2) și sărurile lor (RNH3+). Aceste două grupări funcționale sunt cei mai importanți acizi și
baze din chimia organică.
Tăria exactă a unui acid HA în soluție apoasă este descrisă cu ajutorul constantei de
echilibru (K) pentru echilibrul de disociere a acidului:
HA + H2O A¯ + H3O+
în care concentrațiile speciilor din parantezele pătrate sunt exprimate în moli/L (concentrație
molară, M).
În soluțiile apoase diluate utilizate pentru măsurarea acidității, concentrația apei rămâne
aproape constantă la aprox. 55,5 M în urma acestei reacții. De aceea putem rescrie expresia
echilibrului folosind constanta de aciditate, Ka, care reprezintă produsul dintre constanta de
echilibru și concentrația molară a apei:
6
Acizii mai tari au echilibrele deplasate spre dreapta și, deci, au constante de aciditate mai
mari, în timp ce acizii mai slabi au echilibrele deplasate spre stânga și constante mai mici de
aciditate. Valorile Ka variază de la 1015 pentru acizii cei mai tari până la 10-60 pentru cei mai
slabi.
Disocierea acizilor și bazelor în alți solvenți decât apa implică transferul de proton la, sau
de la, solvent. Ex.: ionizarea unui acid în acetonitril sau a unei baze în etanol:
HA + CH3C≡N: CH3C≡N+H + A:–
..
B: + C2H5OH +
BH + C2H5..O:–
Pentru a putea compara numere pozitive (și nu negative), se folosește logaritmul negativ
(pKa) al constantei de aciditate. Pentru acidul acetic în apă, Ka = 1,75 • 10-5, iar
pKa = – lg (1,75• 10-5) = 4,76. Un acid mai tare (Ka mai mare) are pKa mai mic, iar un acid mai
slab (Ka mai mic) are pKa mai mare. Atunci când se folosesc valorile pKa trebuie să ținem cont
că ele reprezintă puteri ale lui 10 ale constantelor de aciditate, iar o diferență de o unitate de pKa
între doi acizi înseamnă că unul dintre ei este de zece ori mai acid ca celălalt.
Putem prevedea dacă o anumită reacție acido-bazică are loc, deoarece H+ va trece
întotdeauna de la acidul mai tare la baza mai tare. Astfel, acidul va dona un proton către baza
conjugată a unui acid slab, sau baza conjugată a acidului slab va îndepărta protonul de la acidul
tare:
7
H2O + HCl H3O+ + Cl–
Direcția donării de electroni dinspre bază (H2O:) către acid (HCl) poate fi arătată folosind
săgeți curbe, care arată direcția deplasării electronilor [McMurry, p. 59]:
Număr par de
atomi de carbon
Punct de topire (°C)
Număr impar de
atomi de carbon
9
solvent în jurul moleculei de compus polar îndepărtează această moleculă de altele similare, ceea
ce produce dizolvarea. Interacțiunea dintre solvent și molecula dizolvată se numește solvatare:
Fig. 3. Solvatarea unei molecule polare de către moleculele de apă [Bruice, p. 86].
Deoarece compușii nepolari nu au sarcini nete, solvenții polari nu sunt atrași de aceste
molecule. Dimpotrivă, acești compuși se dizolvă în solvenți nepolari, deoarece interacțiunile de
tip van der Waals sunt similare.
Pentru moleculele care au atât grupări polare cât și grupări nepolare, solubilitatea într-un
anumit solvent depinde de mărimea celor două tipuri de grupări. Pe măsură ce mărimea
grupărilor nepolare crește, compusul devine din ce în ce mai puțin solubil în solvenți polari. De
ex., alcoolii cu mai puțin de patru atomi de carbon sunt solubili în apă, în timp ce alcoolii cu mai
mult de patru atomi de carbon sunt insolubili în apă (solubilitatea depinde și de forma grupării
nepolare; alcoolul terț-butilic este mai solubil în apă decât cel n-butilic).
Rezumatul cursului
Moleculele organice sunt reprezentate în mod obișnuit folosind fie structuri condensate,
fie structuri de schelet. În structurile condensate, legăturile C – H (și uneori și cele C – C) nu
sunt prezentate. În structurile de schelet reprezentăm doar legăturile, nu și atomii. Atomul de
carbon se presupune că se află la capetele și intersecțiile liniilor, iar numărul de atomi de
hidrogen se subînțelege.
Moleculele organice au deseori legături covalente polare datorită distribuției nesimetrice
a electronilor în legăturile covalente, ca urmare a electronegativității diferite a atomilor. Multe
molecule sunt, la rândul lor, polare datorită legăturilor polare pe care le conțin și prezenței
electronilor neparticipanți. Polaritatea moleculei se măsoară prin momentul de dipol (μ).
Ca urmare a prezenței legăturilor polare, se utilizează semnele “+” și “–” pentru a indica
prezența sarcinilor formale la atomii unei molecule. Sarcina formală a unui atom se calculează
ca diferență între numărul de electroni de valență dintr-un atom neutru, izolat, și numărul de
electroni pe care îi posedă atomul într-o moleculă. Acesta din urmă este egal cu jumătate din
numărul de electroni de legătură plus numărul de electroni din perechile neparticipante.
Acizii Brönsted (acizi protonici) sunt acei acizi care pot ceda un proton, iar bazele
Brönsted pot accepta un proton. Acizii Lewis sunt molecule cu deficit de electroni (care acceptă
o pereche de electroni), iar bazele Lewis pot ceda o pereche de electroni. Un acid și o bază care
se formează una din cealaltă prin donarea sau acceptarea unui proton se numesc pereche acid-
bază conjugată.
10
Tăria unui acid HA în soluție apoasă este descrisă cu ajutorul constantei de echilibru (K)
pentru disocierea acidului sau a constantei de aciditate Ka = K∙[H2O]. Deseori se utilizează pKa
= - lgKa.
Legătura covalentă formată între un acid Lewis și o bază Lewis se numește legătură
coordinativă. Ea nu se deosebește fizic de alte legături covalente, ci doar prin modul unilateral
de donare a perechii de electroni la formarea covalenței.
Punctul de fierbere (p.f.) al unui compus este temperatura la care forma lichidă a
compusului trece în fază de vapori (se vaporizează). Pentru a se vaporiza, forțele care mențin
moleculele apropiate în faza lichidă trebuie depășite: cu cât aceste forțe sunt mai puternice, cu
atât punctul de fierbere va fi mai ridicat.
Moleculele alcanilor sunt menținute împreună de forțe slabe, numite forțe van der Waals,
a căror intensitate depinde de aria de contact dintre molecule. Punctele de fierbere ale alcanilor
cresc cu creșterea mărimii moleculei. Alcanii ramificați au puncte de fierbere mai scăzute decât
cei neramificați, deoarece molecula lor este mai compactă.
Moleculele polare au un moment de dipol, și se pot alinia astfel încât capătul pozitiv al
unui dipol este vecin cu cel negativ al altui dipol. Aceste interacțiuni, denumite interacțiuni
dipol – dipol, sunt mai puternice decât forțele van der Waals, dar nu la fel de puternice precum
legăturile chimice.
Alcoolii au puncte de fierbere mai ridicate decât alcanii corespunzători deoarece, pe
lângă forțele van der Waals și interacțiunile dipol-dipol, alcoolii pot forma legături de hidrogen.
Legătura de hidrogen se produce între un atom de hidrogen legat de un atom de oxigen, azot sau
fluor, și perechea de electroni neparticipanți a unui alt atom de oxigen, azot sau fluor dintr-o altă
moleculă. Legătura de hidrogen nu este la fel de puternică precum o legătură covalentă, dar este
mai puternică decât o legătură dipol-dipol.
Punctul de topire (p.t.) este temperatura la care un solid este transformat în lichid.
Temperatura de topire este influențată de împachetarea moleculelor în solid: cu cât împachetarea
este mai compactă, cu atât mai multă energie este necesară pentru topire. Alcanii cu număr impar
de atomi de carbon sunt împachetați mai puțin compact decât cei cu număr par, deoarece
grupările metil de la capete conduc la o împachetare mai slabă.
Solubilitatea poate fi explicată pe baza regulii că substanțele care se aseamănă se dizolvă
unele în altele: compușii polari se dizolvă în solvenți polari, iar compușii nepolari în solvenți
nepolari. Interacțiunea dintre solvent și molecula dizolvată se numește solvatare:
Bibliografie
1. Avram, M. (1983). Chimie Organică, vol. 1, Editura Academiei RSR, București
2. Bruice, P. (2003). Organic Chemistry, 4th edition, Pearson Education
3. Hendrickson, J. B., Cram, D. J., Hammond, G. S., Chimie Organică (1976).
Editura Științifică și Enciclopedică, București
4. McMurry, J., Organic Chemistry (2008). 7th ed., Thomson Brooks/Cole
11