Mărginirea fiinţei umane

EMA BIANCA NICOLETA ROTARIU

Colegiul Naţional „Calistrat Hogaş”, Piatra Neamţ,
(îndrumător: prof. Elena BOGOŞ)

Abstract
This essay speaks about the limits of the human being. For the subject argumentation I have selected the
philosophical conceptions of Blaise Pascal and Lucian Blaga, highlighting similarities and differences
between the two. Man is a limited being, unable to reach the absolute. The Ultimate Truth is being denied
to him, he is caught between concrete reality and his desire to access the transcendent. Man has the ability
to know, but will never be able to know everything that can be known. Therefore he comes to the same
Socratic conclusion “ I know that I know nothing!” because of everything that can be known, the man gets
to know only a very small fraction.

Key words: limits, knowledge, transcendence, Truth

Cunoaşterea umană este limitată, iar adevărul nu poate fi niciodată pe deplin revelat.
Omul este prins între imediat si transcendenţă, iar prin cunoaştere încearcă să acceadă la un nivel
superior. Tocmai aceasta limitare a omului este cea care defineşte cunoaşterea căci omul caută să
cunoască cât mai mult, însă niciodată nu poate cunoaşte totul. Cunoaşterea sa este mărginită,
omul nu este o fiinţă capabilă să descopere sensul ultim.
În acest eseu voi aduce argumente în favoarea concepţiilor filosofice ale lui Blaise Pascal
şi Lucian Blaga referitoare la mărginirea naturii umane. Voi argumenta faptul că omul este
incapabil să cunoască totul, fiind, prin urmare, limitat.
Întâi voi prezenta tezele celor doi filosofi privitoare la mărginirea fiinţei umane, apoi voi
analiza cele două concepţii filosofice în paralel, subliniind asemănările şi deosebirile şi voi aduce
argumente pro şi contra acestora, iar, în final, voi trage concluziile ce reies din problematica
abordată.
 Prezentarea tezelor filosofice
Blaise Pascal şi Lucian Blaga pleacă de la două concepţii diferite asupra naturii umane:
pe de o parte, Pascal consideră că esenţa omului stă în cugetare “ Omul nu este decât o trestie,
cea mai fragilă din natură, dar este o trestie gânditoare”, iar Blaga afirmă că natura umană este
definită prin existenţa omului întru mister şi pentru revelare.
Totuşi, un punct comun ( exprimat de fiecare diferit) poate fi identificat. Şi anume: cel al
imposibilităţii cunoaşterii absolute, al mărginirii intelectului uman. Pascal afirmă în mod clar
acest lucru atunci când spune “mărginiţi în toate, această mărginire se află în toate virtuţile
noastre”. Pascal consideră că omul nu trebuie să părăsească calea de mijloc, la fel cum
obişnuinţa este natura omului. Prins între dependenţa, independenţă şi nevoie, omul trebuie să
păstreze un drum al mijlocului. Singura soluţie a omului este reprezentată de mediocritate, de
mijloc,, fapt ce ar putea aduce aminte, într-o oarecare măsură de gândirea aristotelică
conformcăreia” virtutea ţinteşte totdeauna mijlocul”, acesta fiind punctul cel mai dificil de atins.1

Analiza comparativă a celor două concepţii filosofice

Blaga impune ideea mărginirii, a limitării capacităţii de cunoaştere umane prin
introducerea conceptului de censură transcendentă. Omului îi este îngăduit să-şi reveleze
misterele, ţine de destinul său creator, din momentul mutaţiei ontologice produse în el, însă,
această revelare a misterului nu este niciodată absolută. Omul se află în incapacitate de a atinge
misterul suprem, căci dacă acest lucru ar fi posibil, ar însemna ca omul să se substituie
divinităţii. De altfel, Marele Anonim însuşi, misterul suprem, este numit de către Blaga “gardian
al misterelor”. Stă în natura omului să încerce să-şi reveleze misterele prin acte de cultură, însă
această revelare nu poate fi niciodată totală. Prin intermediul censurii transcendente omului îi
este înfrânată cunoaşterea totală.
Atât Pascal cât şi Blaga, văd în om o fiinţă superioară, căreia, într-un caz, gândirea îi
conferă măreţie, distingând-o de animale, iar în celălalt caz, existenţa în orizontul misterului şi
pentru revelare, ci nu întru imediat şi pentru securitate îi conferă specificitate. O fiinţă, însă,
limitată, căreia i se impun bariere de către o forţă superioară necunoscută. Omul are datoria de a
gândi, în concepţia lui Pascal, aceasta este “demnitatea şi profesia lui”, de a gândi despre sine,
despre faptele sale şi despre creatorul său, fiind, totuşi, mărginit la o cale de mijoc. Pe de altă
parte, în viziunea blagiană, omul, fiinţă superioară, ontologic destinată revelării misterului
accede la transcendenţă prin creaţiile de cultură datorate destinului său creator. Acesta nu
dispune de posibilitatea revelării misterului absolute, cel al Marelui Anonim însuşi.
Dacă pentru Jean Paul Satre omul este condamnat la libertate, Blaise Pascal şi Lucian
Blaga condamnă omul la limitare, îi neagă posibilitatea de a descoperi Adevărul suprem, de a-şi
depăşi limitele. Omul pascalian, la fel ca omul blagian este un om mediocritizat, un om căruia îi
sunt stabilite de la început bariere.
Pascal afirmă “ Nu pot concepe un om fără gândire. Ar fi o piatră sau o brută”, insă nu
spune la ce ţel suprem serveşte gândirea, ce adevăr este datoare să reveleze.
Mai mult, Lucian Blaga susţine faptul că omul se află într-o situaţie de două ori precară,
fiind prins între imediat şi transcendenţa, între lumea concretă şi orizontul misterului. Pe de o
parte, fiinţa umană nu se mulţumeşte cu lumea concretă “pe care cu mijloacele structural
disponibile nu o poate exprima“, iar pe de altă parte, trăieşte în orizontul misterului, pe care,
însă, nu-l poate revela în mod absolut.
Şi în viziunea lui Pascal omul este situat într-un punct median, de data aceasta între nimic
şi tot. Acesta plaseză omul între două extreme : nimicul, neantul absolut şi infinitul. E adevărat
că Pascal afirmă “ toate lucrurile au ieşit din nimic şi sunt sortite infinitului”, omul este
predestinat să caute la infinit, fără a putea atinge idealul (nu este “actorul propriului ideal”, cum
ar vedea Nietzsche Supraomul).
Pentru om, în viziunea pascaliană “numai mediocritatea e bună”, singura cale prin care
omul şi-ar putea depăşi condiţia fiind ura, ura faţă de propria persoană, numită de Pascal virtute,
căci a te urî înseamnă a-ţi urî condiţia, a nega mediocritate despre a cărei imposibilitate de
depăşire eşti conştient.
Umanitatea este adepta căii de mijloc, calea străbătută de majoritate este cea mai uşoară
şi, în plus, majoritatea deţine forţa. Iar omul este întotdeauna constrâns de forţa celor mulţi.
Cum omul nu poate niciodată revela un mister în mod total, actul creator al acestuia îl
substituie pe cel revelator. Creaţia de cultură este act creator, de intenţii revelatorii în raport cu
transcendenţa sau cu misterul, utilizând imediatul ca material, însă depăşeşte imediatul prin
stilizare şi se distanţează de transcendenţă (de mister) prin frânele stilistice şi datorită
metaforismului.
 Totuşi, Blaga nu îl condamnă pe om la mediocritatea totală. Acesta face distincţia între
cei care participă la cultură în mod activ şi cei care participă în mod receptacular. De altfel, omul
este înzestrat cu un destin creator, indiferent de felul în care acesta se manifestă. Destinul creator
al omului este rezultatul unei “traiectorii spirituale” în urmărirea unei ţinte statornice care I se
refuză. Omul, prin actele sale creatoare încearcă să îşi depăşească destinul, să determine actul
creator să devină act revelator, însă această intenţie a sa este mereu frânată. Omul nu poate
cunoaşte transcendenţa, dar este dator să încerce. De aici derivă situaţia sa de două ori precară:
imediatul nu îl mulţumeşte, ca fiinţă superioară, iar transcendenţa i se refuză ca rezultat al
censurii transcendente impuse de Marele Anonim.
Pascal formulează o idee asemănătoare. El susţine că datoria omului este de a gândi, iar
această gândire trebuie să înceapă cu sine, să continue cu autorul său şi să continue cu scopul
acestuia. Dar, cum omul nu se poate gândi la două lucruri în acelaşi timp, îl preocupă lumea şi nu
Dumnezeu. Omul este mai preocupat de lumea concretă decât de transcendenţă.

Concluzii
Maxima socratică “ Ştiu că nu ştiu nimic” ar trebui să constituie, încă, fundamentul
oricărei cunoaşteri, căci omul deşi are capacitatea de a acumula cunoştinţe, nu poate nicicând
ajunge la acea cunoaştere totală, la punctul în care totul a fost revelat şi nu mai există nimic
ascuns.
Omul este, prin natura sa, o fiinţă mărginită, fapt demonstrat de către Blaise Pascal şi
Lucian Blaga, însă, deşi este limitat, omul are datoria de a fi preocupat de cunoaştere.

Bibliografie

Pascal, Blaise 1967. Scrieri alese. Bucureşti: Editura Ştiinţifică 1967

Blaga, Lucian 1937. Geneza metaforei şi sensul culturii. Editura Princeps, 1937

Blaga, Lucian 2003. Cunoaşterea luciferică. Bucureşti: Humanitas, Bucureşti, 2003

Blaga, Lucian 2003. Cenzura Transcendenta. Bucureşti: Humanitas