CN Ion Luca Caragiale, Ploieşti

Disciplina: Fizică
Clasa a XII-a ____
Profesor: Grigore Ionel

TRANSFORMĂRILE GALILEI. RELATIVITATEA CLASICĂ

1. Procese, evenimente
Lee Smolin, ,,Spaţiu, timp, Univers’’, Ed. Humanitas, 2001:
,,Ce sunt spaţiul şi timpul?
Pare cea mai simplă dintre toate întrebările dar este una din din cele mai grele
cu putinţă, iar progresul ştiinţei poate fi măsurat prin revoluţiile produse de noile
răspunsuri la ea.... Este greu să ne gândim la spaţiu şi la timp tocmai fiindcă
sunt fundalul oricărei experienţe umane. Orice există, există undeva, şi nimic
nu se întâmplă în afara timpului.’’
Universul, prin definiţie, este un sistem închis. Pentru definirea sau descrierea
oricărei entităţi din interiorul Universului ne putem raporta doar la alte lucruri din
Univers.
,,Dacă ceva are o poziţie, această poziţie poate fi definită doar în raport cu alte
lucruri din Univers. Dacă are loc o mişcare, această mişcare poate fi observată
numai cercetând modificările poziţiei sale în raport cu alte lucruri din Univers.
Astfel, nu există vreun înţeles pentru spaţiu care să fie independent de relaţiile
dintre lucrurile reale din lume. Spaţiul nu este o scenă care poate să fie plină
sau goală, în care obiectele vin şi pleacă. Spaţiul nu este ceva rupt de lucrurile
care există; este numai un aspect al relaţiilor dintre lucruri’’.
Cu privire la spaţiu şi timp putem vorbi de două mari perspective:
• Perspectiva absolută (după Newton) – imaginea spaţiului ca fiind ceva ce
există independent de orice relaţii;
• Perspectiva relaţională – a condus la Teoria Relativităţii (Albert Einstein) –
spaţiul şi timpul sunt dependente de materie şi energie.
La modul cel mai general, putem spune că:
Universul este alcătuit din procese.
Exemple de procese: mişcarea unei planete în jurul Soarelui, explozia unei
stele, creşterea unei plante, topirea unei bucăţi de gheaţă etc.
În raport cu un sistem de referinţă (SR), orice proces are o întindere spaţială şi
se desfăşoară într-un interval de timp.
Prin trecerea la limită a unui proces, atât din punct de vedere spaţial cât şi
temporal, în raport cu un SR, obţinem un eveniment (proces punctual care are
loc la un anumit moment de timp în raport cu un SR).

P (V , t ) → E (r , t ) (1.1)
Deci, un eveniment este caracterizat prin trei coordonate spaţiale (x, y, z) şi una
temporală (t) în raport cu un SR.
Observaţie. Orice proces poate fi considerat deci ca fiind format dintr-o mulţime
de evenimente:
 2

P = {E1 , E2 ,...., En } (1.2)

Figura 1. Procese. Evenimente

Exemplu: mişcarea unui mobil pe o traiectorie din punctul A în punctul B

reprezintă un proces dat de succesiunea de evenimente E1, E2, ........, unde
fiecare eveniment este dat de poziţia mobilului şi momentul respectiv de timp
în raport cu un SR
  
P = {E1 (r1 , t1 ), E2 (r2 , t 2 ),...., En (rn , t n )} (1.3)

2. Transformări de coordonate spaţio-temporale

Să considerăm două sisteme de referinţă aflate în mişcare unul faţă de celălalt
(vezi figura 2). Este important să cunoaştem cum se schimbă mărimile fizice
când trecem de la un sistem de referinţă la altul (ce este intrinsec, independent
de SR şi ce este relativ, dependent de SR ales).
Introducem următoarele notaţii: S – sistemul fix (prin convenţie), S’ – sistemul
mobil în raport cu S, E – eveniment raportat atât la S cât şi la S’. Definim:
Transformări de coordonate spaţio-temporale – grupul de relaţii matematice
ce transformă coordonatele unui eveniment când trecem de la un sistem de
referinţă la altul:
 
E: ( r , t ) în S  (r ' , t ' ) în S’ (2.1)

unde ( r , t ) reprezintă coordonatle spaţio-temporale ale evenimentului E în S

iar ( r ' , t ' ) reprezintă coordonatele aceluiaşi eveniment în S’.
Sistemele de referinţă pot fi:
• Sisteme de referinţă inerţiale (SRI) - în aceste sisteme de referinţă sunt
valabile principiile mecanicii (principiul inerţiei, principiul fundamental al
mecanicii, principiul acţiunii şi reacţiunii);
• Sisteme de referinţă neinerţiale (SRN) - în aceste sisteme de referinţă nu
mai sunt valabile principiile mecanicii.
 3
În sistemele de referinţă neinerţiale, pentru a descrie mişcarea unui corp
trebuie să introducem forţe suplimentare numite forţe de inerţie. Aceste forţe
depind de mişcarea sistemului de referinţă neinerţial în raport cu un sistem
de referinţă inerţial.

Figura 2. Eveniment raportat la două sisteme de referinţă

3. Transformările Galilei
Transformări de coordonate spaţio-temporale la trecerea de la un sistem de
referinţă inerţial S la un alt sistem de referinţă inerţial S’, atunci când viteza
relativă a lui S’ faţă de S este mică în comparaţie cu viteza luminii în vid.
 
E: ( r , t ) în SRI S  (r ' , t ' ) în SRI S’ (3.1)
Pentru simplitate considerăm situaţia când S’ se mişcă faţă de S de-a lungul
axei Ox cu viteza v0.
Înainte de a stabili transformările de coordonate comparăm măsurătorile de
timp şi de distanţă ale unui observator legat de sistemul S’ cu cele ale unui
observator aflat în repaus faţă de S.
Rezultatul acestei comparaţii este descris numai de experienţă.
• Măsurătorile de timp
Observatorul din S îşi distribuie orologiile C0, C1, ...,Cn de-a lungul axei Ox şi
le face să arate aceeaşi oră definind astfel un moment inţial (am presupus
că viteza luminii tinde la infinit). Observatorul din S’ îşi distribuie şi el
ceasurile C0’, C1’, ......, Cn’, în sistemul S’, de-a lungul axei Ox’.
Dacă, la acelaşi moment iniţial, C0’ a fost făcut sa coincidă cu C0 atunci
experienţa arată că, dupa trecerea unui timp, C1’ coincide cu C1, C2’ cu C2
etc. Astfel, putem spune că timpul citit în S’ este egal cu timpul citit în S (altfel
spus, timpul curge la fel în cele două sisteme de referinţă):
t'= t (3.2)
 4

Figura 3. Măsurătorile de timp

• Măsurătorile de lungime
➢ Înregistrăm simultan poziţiile celor două capete ale unei riglei aflate în
repaus faţă de S (atunci când orologiile din S aflate fiecare la capătul din
faţă şi, respectiv, din spate ale riglei arată acelaşi moment de timp t).
Lungimea riglei în S este dată de diferenţa de coordonate măsurate în
raport cu S:

L = x2 − x1 (3.3)

Figura 4. Măsurătorile de lungime

➢ Înregistrăm simultan poziţiile celor două capete ale riglei aflate în mişcare
faţă de S’ (atunci când orologiile din S’ aflate fiecare la capătul din faţă şi,
 5
respectiv, din spate ale riglei arată acelaşi moment de timp t’). Lungimea
riglei în S’ este dată de diferenţa de coordonate măsurate în raport cu S’:

L' = x2 '− x1 ' (3.4)

Experienţa arată că:

L' = L (3.5)

Figura 5. Transformările Galilei – Relaţiile între coordonate

Pentru a stabili legătura dintre coordonatele (x,y,z,t) în S şi coordonatele

(x’,y’,z’,t’) în S’, după cum se observă in figura 5, avem:
    
r = rO ' + r ' = v0 t + r ' (3.6)
Alegând ca origine a timpului momentul când O’ trece prin O (pentru O’=O avem
t=t’=0 ; condiţia de sincronizare) obţinem:
  
r = r '+ v0t ' t = t' (3.7)
Având în vedere situaţia particulară din figura 5, putem scrie:
• Transformarile Galilei directe S → S’

x' = x − v0t y' = y z' = z t' = t (3.8)

• Transformarile Galilei inverse S’ → S

x = x'+ v0t ' y = y ' z = z' t = t' (3.9)

 6
4. Consecinţele transformărilor Galilei. Principiul relativităţii clasice
Fie sistemul de referinţă inerţial S, considerat prin convenţie fix şi sistemul de
referinţă mobil S’ care se deplasează faţă de S prin translaţie uniformă de-a
lungul unei direcţii oarecare cu viteza v0. Considerăm că un mobil, la un moment
oarecare de timp, are viteza v’ şi acceleraţia a’ în raport cu S’. Vom exprima
viteza, v, şi acceleraţia mobilului, a, în raport cu S.
A. Compunerea clasică a vitezelor
Pentru a găsi viteza mobilului în S avem:
 
 dr d   dr '  dt '
v= = (r '+ v0t ' ) = + v0 (4.1)
dt dt dt dt
însă, după cum am văzut, t=t’ şi deci obţinem:

 dr ' 
v= + v0 (4.2)
dt '
Având în vedere că primul termen din dreapta al ecuaţiei de mai sus reprezintă
viteza mobilului în S’, rezultă regula de compunere clasică a vitezelor:
  
v = v '+ v0 (4.3)
Pe componente putem scrie:

v x = v' x +v0 x v y = v' y +v0 y v z = v' z +v0 z (4.4)

În situaţia particulară când S’ se mişcă uniform faţă de S de-a lungul axei Ox
cu viteza v0 obţinem:

v x = v' x +v0 x v y = v' y v z = v' z (4.5)

B. Egalitatea acceleraţiilor
Pentru a găsi acceleraţia mobilului în S avem:
  
 dv d   dv ' dv0
a= = (v '+ v0 ) = +
dt dt dt dt (4.6)
însă t=t’ iar dv /dt=0 deoarece v =const şi deci obţinem:
0 0

 dv '
a=
dt ' (4.7)
Având în vedere că termenul din dreapta al ecuaţiei de mai sus reprezintă
acceleraţia mobilului în S’, rezultă egalitatea acceleraţiilor în cele două sisteme
de referinţă:
 
a = a' (4.8)
 7
Pe componente putem scrie:

a x = a' x a y = a' y a z = a' z (4.9)

Ţinând seama de principiul fundamental al mecanicii (F=ma) şi de ecuaţia (4.8)
putem formula principiul relativităţii clasice:
Ecuaţiile mecanicii clasice sunt invariante la transformările Galilei.
Cu alte cuvinte, ecuaţiile mecanicii arată la fel în toate sistemele de referinţă
inerţiale.

Aplicaţia I
Un tren se deplasează cu viteza v0=80 Km/h. Un călător se deplasează prin
tren cu viteza v’=5 Km/h faţă de vagon:
a) în sensul mişcării trenului;
b) în sens opus mişcării trenului;
c) intrând din holul vagonului într-un compartiment.
Să se calculeze viteza călătorului faţă de Pământ în cele trei cazuri.
Rezolvare
Ţinem seama de regula clasică de compunere a vitezelor:
  
v = v '+ v0 (A.I.1)

Figura A.I.1. Compunerea vitezelor în situaţiile (a) şi (b)

a) Vectorii v0 si v’ au aceeaşi direcţie şi acelaşi sens. În acest caz, între

modulele vectorilor există relaţia:

v = v'+v0 (A.I.2)
Numeric obţinem:
v = 5 Km / h + 80 Km / h = 85Km / h (A.I.3)
b) Vectorii v0 si v’ au aceeaşi direcţie dar sensuri opuse. În acest caz, între
modulele vectorilor există relaţia:

v = ( −v ' ) + v0 = v0 − v ' (A.I.4)

Numeric obţinem:
v = 80 Km / h − 5 Km / h = 75Km / h (A.I.5)
 8
c) Vectorii v0 şi v’ sunt perpendiculari între ei. În acest caz, între modulele
vectorilor există relaţia:

v 2 = v' 2 +v02 (A.I.6)

Figura A.I.2. Compunerea vitezelor în situaţia (c)

Numeric obţinem:

v = (5 Km / h) 2 + (80 Km / h) 2 = 80,16 Km / h (A.I.7)

Unghiul format de vectorul v cu direcţia de mişcare a trenului (cu vectorul v0)
este:
v'
tg =
v0 (A.I.8)

Numeric obţinem:
5 Km / h
tg = = 0,062 (A.I.9)
80 Km / h
 = arctg (0,062) = 3,54 (A.I.10)
Deci, observatorul legat de Pământ vede călătorul mişcându-se pe o direcţie
care formează unghiul =3,54 cu direcţia de mişcare a trenului.

Aplicaţia II
O platformă dreptunghiulară cu lungimea a=10m şi lăţimea b=4m se
deplasează rectiliniu uniform cu viteza v0=10 m/s. Un corp se mişcă uniform pe
diagonala platformei cu viteza v’=4 m/s faţă de platformă (vezi figura).
Să se calculeze:
a) viteza corpului faţă de Pământ;
b) distanţa parcursă de corp în raport cu Pământul în timpul în care corpul
parcurge diagonala platformei.
Rezolvare
 9
a) Aplicând regula clasică de compunere a vitezelor putem scrie:
  
v = v '+ v0 (A.II.1)
Vectorii v’ şi v0 formează unghiul  între ei. Ca urmare, obţinem:

v 2 = v'2 +v02 + 2v' v0 cos  (A.II.2)

unde unghiul  este dat de relaţia:
b
tg =
a (A.II.3)

Figura A.II.1. Mişcarea unui corp pe o platformă mobilă

Numeric obţinem:
4m
tg = = 0,40   = 21,8 (A.II.4)
10m
În continuare, avem:
cos  = cos(21,8 ) = 0,928 (A.II.5)
Înlocuind acum pe cos din relaţia (A.II.5) în relaţia (A.II.2) obţinem:
2 2
 m  m m m
v =  4  + 10  + 2  4 10  0,928
2

 s  s s s (A.II.6)
Efectuînd calculele, rezultă:
v = 13,79m / s (A.II.7)
Unghiul format de vectorul v cu direcţia de mişcare a platformei este:
v 2 + v02 − v'2
cos  =
2vv0 (A.II.8)

Numeric obţinem:
 10
2 2 2
 m  m  m
 13,79  + 10  −  4 
cos  = 
s  s  s
m m
2  13,79  10 (A.II.9)
s s
Efectuînd calculele obţinem:
cos  = 0,99   = 8,11 (A.II.10)

Figura A.II.2. Compunerea vitezelor în problema platformei mobile

Deci, observatorul legat de Pământ vede corpul mişcându-se pe o direcţie care

formează unghiul =8,11 cu direcţia de mişcare a platformei (<).
Observaţie. Ajungem la acelaşi rezultat dacă transcriem pe componente relaţia
vectorială (A.II.1) de compunere a vitezelor. Avem:

v x = v ' x + v0 x v y = v ' y + v0 y (A.II.11)

însă:

v' x = v' cos  v' y = v' sin  (A.II.12)

v0 x = v0 v0 y = 0 (A.II.13)
Înlocuind pe v’x, v’y, şi v0x, v0y din relaţiile (A.II.12) şi (A.II.13) în relaţiile (A.II.11)
obţinem:

v x = v' cos  + v0 v y = v' sin  (A.II.14)

 11
Modulul vectorului v este:

v 2 = v x2 + v y2 (A.II.15)
Înlocuind acum pe vx şi vy din relaţiile (A.II.14) în relaţia (A.II.15) obţinem:

v 2 = (v' cos  + v0 ) 2 + v'2 sin 2  (A.II.16)

Efectuînd calculele rezultă:
v 2 = v'2 cos 2  + 2v' v0 cos  + v02 +
+ v'2 sin 2  = v'2 +v02 + 2v' v0 cos  (A.II.17)

Se observă că relaţia (A.II.17) este echivalentă cu relaţia (A.II.2).

Unghiul format de vectorul v cu direcţia de mişcare a platformei este:
vy
tg =
vx (A.II.18)

Înlocuind pe vx şi vy din relaţiile (A.II.14) în relaţia (A.II.18) obţinem:

v' sin 
tg =
v' cos  + v0 (A.II.19)

Analizând relaţia (A.II.19) se observă că pentru v0→0 obţinem = iar pentru
v0>>v’ obţinem  → 0.
Numeric avem:

sin  = 1 − cos 2  = 1 − 0,928 2 = 0,373 (A.II.20)

m
4  0,373
tg = s = 0,109
m m
4  0,928 + 10 (A.II.21)
s s
Ca urmare, rezultă:

 = arctg (0,109) = 6,22  (A.II.22)

Diferenţa de 2 în calculul lui  prin cele două metode provine din erorile de
rotunjire.
c) Distanţa parcursă de mobil faţă de Pământ în timpul parcurgerii diagonalei
platformei este:
 12

S = vt (A.II.23)
unde intervalul de timp t se calculează ca raportul dintre lungimea diagonalei
AC şi viteza v’:

AC a2 + b2
t = t' = = (A.II.24)
v' v'
Înlocuind pe t din relaţia (A.II.19) în relaţia (A.II.18) obţinem:

v
S= a +b
2 2

v' (A.II.25)

Figura A.II.3. Mişcarea corpului văzută de observatorul legat de platformă şi de

observatorul legat de Pământ

Numeric avem:
m
13,79
S= s (10m) 2 + (4m) 2
m (A.II.26)
4
s
Efectuînd calculele obţinem
S = 37,16m (A.II.27)
Deci, în timp ce mobilul parcurge diagonala platformei AC=10,77 m, faţă de
Pământ parcurge distanţa S=37,16 m (vezi figura A.II.3).