CAPITOLUL I

CARIOTIPUL UMAN NORMAL

1. Numărul cromozomilor
Celulele somatice umane (celule diploide) conţin 46 de cromozomi, iar gameţii (celule
haploide) - 23 de cromozomi. Fuzionarea celor doi gameţi haploizi în timpul fecundaţiei reface
numărul diploid şi realizează 23 de perechi de cromozomi omologi, identici ca dimensiune, formă
şi conţinut genic, dar diferiţi ca origine (un membru al fiecărei perechi provine de la mamă, iar
celălalt membru provine de la tată):
- 22 perechi de cromozomi reprezintă cromozomii somatici sau autozomii, identici la cele
două sexe;
- o pereche reprezintă cromozomii sexuali sau gonozomii, care diferă la cele două sexe:
XX la femeie şi XY la bărbat. Cromozomii X şi Y sunt omologi doar ca funcţie, deosebindu-se
morfologic.

2. Morfologia cromozomilor metafazici

Analiza corectă a morfologiei cromozomilor este realizată în metafaza diviziunii, când
aceştia sunt bine individualizaţi, se află în acelaşi plan (placa metafazică) şi sunt alcătuiţi din două
cromatide unite la nivelul centromerului (cromozomi bicromatidici), delimitate la capete prin
telomere.
a) Elementele morfologice comune tuturor cromozomilor, a căror prezenţă este
obligatorie, sunt cromatidele, centromerul şi telomerele.
(1) Cromatidele sunt structuri longitudinale identice (cromatide-surori).
(2) Centromerul (cen) este regiunea cromozomială în care sunt ataşate cele două
cromatide. Cu ajutorul tehnicilor uzuale de coloraţie, regiunea centromerică apare mai palidă decăt
restul cromozomului deoarece la acest nivel cromozomul apare „ştrangulat”, ea a fost denumită
constricţie primară.
În mod normal, fiecare cromozom are un singur centromer, la care se leagă un complex
proteic denumit kinetocor (câte unul pentru fiecare cromatidă). Kinetocorul reprezintă locul de
fixare a microtubulilor filamentelor fusului de diviziune, care asigură deplasarea cromatidelor la
polii fusului în decursul anafazei.
Centromerul împarte cromatidele în două braţe: braţul scurt notat cu p (petit) şi braţul lung
notat cu q (qeue). În funcţie de poziţia centromerului, constantă la fiecare cromozom, se descriu
cromozomi (figura I.1):

1
 - metacentrici, cu centromerul situat în mijlocul cromozomului şi braţele aproximativ egale;
- submetacentrici, cu centromerul situat în
vecinătatea punctului median al
cromozomului şi braţe de lungimi diferite;
- acrocentrici, cu centromerul situat spre un
capăt al cromozomului;
- telocentrici, cu centromerul situat terminal,
lipsesc în mod normal la om.
(a) (b) (c)
(3) Telomerele (t) sunt structurile situate la
capetele cromozomului (funcţiile telomerelor - vezi Figura I.1. Reprezentare schematică a
cromozomilor metafazici umani: (a)
curs). cromozom metacentric, (b) cromozom
submetacentric, (c) cromozom acrocentric.

b) Elementele morfologice comune anumitor cromozomi (elemente distinctive):

(1) Sateliţii sunt mici mase de cromatină ataşate la braţele scurte ale cromozomilor
acrocentrici (exceptând cromozomul Y): perechile 13-15 şi 21-22. Sateliţii se ataşează de restul
cromozomului prin intermediul unor filamente ADN care conţin genele pentru ARN ribozomal,
denumite organizatori nucleolari.
Satelitul este structura cea mai variabilă din cromozom. Uneori se observă sateliţi foarte
mari sau giganţi. Intrucât prezenţa lor nu este însoţită de apariţia unor manifestări clinice, ei pot fi
consideraţi variante morfologice normale. In unele cazuri, sateliţii înşişi sunt divizaţi în două
porţiuni, datorită unor constricţii secundare, alcătuind sateliţi dubli.
(2) Constricţiile secundare (h) sunt zone îngustate prezente pe braţul lung al
cromozomilor 1, 9 şi 16, în regiunea proximală a braţelor lungi, precum şi în regiunea mijlocie a
braţelor lungi ai cromozomului Y.
(3) Situsurile fragile sunt “lacune” necolorate, vizibile pe cromatidele cromozomilor - in
vivo sau în anumite medii de cultură (inhibitori de acid folic).

3. Clasificarea cromozomilor umani

Se realizează conform Sistemului internaţional de nomenclatură citogenetică umană
(ISCN), adoptat în 1995. Pe baza taliei şi poziţiei centromerului, cromozomii au fost clasificaţi în 7
grupe, notate de la A - G. Fiecare cromozom somatic este desemnat printr-un număr de la 1 la 22,
iar cromozomii sexuali sunt notaţi cu X şi Y; se obţine astfel o aranjare sistematizată a
cromozomilor (fotografiaţi sau desenaţi) unei celule denumită cariotip (figura I.2):
Grupa A (1-3) include cele mai lungi perechi de cromozomi. Perechile 1 şi 3 sunt
metacentrice, dar pot fi deosebite uşor, cromozomii perechii 3 fiind mai scurţi decât cromozomii

2
perechii 1. Perechea 2 are aceeaşi lungime ca şi perechea 1, dar cromozomii perechii 2 sunt
submetacentrici.
Grupa B (4-5) este alcătuită din cromozomi lungi, submetacentrici. Prin definiţie, perechea
4 este mai lungă decât perechea 5, dar diferenţa de lungime este insuficientă pentru a permite
separarea precisă a celor două perechi.
Grupa C (6-12 şi X) cuprinde cromozomii de mărime mijlocie, submetacentrici.
Cromozomii X au o dimensiune similară cu a cromozomilor din perechile 7-8.
In practică, aceste criterii au însă o valoare foarte mică, iar perechile de cromozomi din
grupa C nu pot fi identificate cu certitudine. In absenţa autoradiografiei, nici cromozomii X nu pot
fi deosebiţi de ceilalţi cromozomi din această grupă (la femei, unul din cromozomii X poate fi
identificat numai datorită proprietăţii de replicare tardivă). Prezenţa constricţiilor secundare permite
însă separarea cromozomilor 9 de ceilalţi cromozomi din grupa C.
Grupa D (13-15) este alcătuită din trei perechi de cromozomi acrocentrici satelitaţi, de
dimensiune mijlocie. Perechile de cromozomi din grupa D nu pot fi identificate nici pe baza taliei,
nici a trăsăturilor
morfologice.
Grupa E (16-18)
include trei perechi de
cromozomi care pot fi
identificate în mod
individual. Cromozomii
perechii 16 sunt
metacentrici, de talie mai
mare şi au adesea o
constricţie secundară în
partea proximală a
braţelor lungi.
Cromozomii perechii 17
sunt mai mici şi mai
submetacentrici decât Fig.I.2. Cariotip normal masculin
cromozomii perechii 18.
Grupa F (19-20) cuprinde două perechi de cromozomi mici, metacentrici, care nu pot fi
deosebite între ele.
Grupa G (21-22 şi Y) este alcătuită din două perechi de cromozomi acrocentrici mici cu
sateliţi. Cromozomul Y, lipsit de sateliţi, este de obicei mai mare decât cromozomii 21-22 şi are
braţele dispuse paralel.

3
 Din datele prezentate rezultă că repartizarea unui cromozom într-o anumită grupă se poate
face cu certitudine; apartenenţa la o anumită pereche poate fi stabilită cu precizie numai în cazul
perechilor 1, 2, 3, 16, 17 şi 18.
Conform ISCN, pentru a desemna un cariotip normal sau anormal, se menţionează în
următoarea ordine şi separaţi prin virgule: numărul de cromozomi, constituţia cromozomilor
sexuali şi anomaliile numerice sau structurale ale cromozomilor somatici (atunci când sunt
prezente). Prezenţa unui mozaic cromozomial se notează menţionând cariotipurile liniilor celulare
componente, separate printr-o diagonală (/).

4. Tehnici de citogenetică
Sunt prezentate principiile de realizare a preparatelor citogenetice (cromozomiale).

1) Surse de celule utilizate în citogenetica umană

Analiza cromozomială necesită prezenţa a numeroase celule în diviziune, deoarece
morfologia cromozomilor poate fi studiată numai în stadiul de metafază. Celulele în mitoză pot fi
obţinute din ţesuturi în diviziune rapidă (de exemplu măduvă osoasă, tumori) sau din ţesuturi care în
mod normal nu se divid rapid, dar care pot fi stimulate să se dividă in vitro (de exemplu limfocitele
din sângele circulant, fibroblastele din piele sau fascia lata, celulele amniotice). Celulele meiotice
pot fi obţinute numai din gonade (testicul şi ovare).

2) Principii de tehnică citogenetică

a. Generalităţi
Principiul fundamental al realizării preparatelor cromozomiale constă în convertirea unei
celule sferice, tridimensionale, în care cromozomii sunt dispuşi în diferite planuri, într-o structură
bidimensională, în care cromozomii, etalaţi, pot fi identificaţi în mod individual.
În acest scop sunt parcurse următoarele etape:
1. celulele sunt prelucrate de obicei sub formă de suspensie, pentru a permite acţiunea
eficientă a soluţiilor hipotone şi fixatoare; unele celule se găsesc în mod natural în suspensie
(celulele tumorale din exsudatele peritoneale şi pleurale), altele fiind cultivate sub formă de
suspensie (limfocitele sanguine);
2. celulele suspendate sunt expuse la acţiunea unui agent statmokinetic;
3. suspensia este centrifugată, lichidul supernatant este îndepărtat, iar celulele sunt
resuspendate într-o soluţie hipotonă;
4. soluţia hipotonă este îndepărtată prin centrifugare, iar celulele sunt supuse acţiunii unui
agent fixator;
5. celulele sunt etalate pe lame;

4
 6. preparatele sunt colorate sau prelucrate conform unor tehnici speciale.
b. Agenţii statmokinetici şi efectul lor
Colchicina (alcaloid extras din brânduşa de toamnă - Colchicum autumnale) are proprietatea
de a bloca desfăşurarea mitozei în stadiul de metafază prin prevenirea formării fusului mitotic.
Expunerea celulelor în diviziune la acţiunea colchicinei rezultă astfel în acumularea metafazelor.
Analogul colchicinei - N-metil-N-dezacetilcolchicina (Colcemid) - are o acţiune similară, dar este
de 30-40 ori mai puţin toxic; alţi inhibitori mitotici (vinblastina, vincristina) pot fi utilizaţi în locul
colchicinei, având efecte comparabile cu ale acesteia.
Colchicina determină, de asemenea, o contractare a cromozomilor şi accentuează clivarea
longitudinală a celor două cromatide, clarificând astfel conturul cromozomilor.
c. Tratamentul hipotonic
Ca urmare a acţiunii soluţilor hipotone (se utilizează soluţii cu tonicitate la ¼ din valoarea
fiziologică), celulele se umflă, iar cromozomii se dispersează într-un spaţiu mai mare, astfel încât
pot fi individualizaţi cu uşurinţă. Durata expunerii este de 10-30 minute (depinde de tipul de celulă).
Soluţiile hipotone utilizate în mod obişnuit sunt citratul de sodiu 1%, clorura de potasiu
0.075 M şi diferite soluţii saline (Hanks, Ringer, mediu de cultură) diluate cu apă distilată în
proporţie de 1:3.
d. Fixarea
Fixatorul utilizat în mod obişnuit în citogenetică constă într-un amestec de metanol şi acid
acetic glacial în proporţie de 3:1. Durata fixării depinde de cantitatea de material (30-60 minute).
e. Prepararea lamelor
Există două metode de preparare a lamelor:
- tehnica de strivire (“squash”) - zdrobirea celulelor între lamă şi lamelă, utilizată mai ales
de scandinavi;
- tehnica de uscare la aer: constă în plasarea câtorva picături de suspensie celulară pe o lamă
umedă, care este lăsată să se usuce la aer sau este uscată rapid deasupra unei flăcări sau cu ajutorul
unui curent de aer cald.
f. Prelucrarea lamelor
În mod obişnuit, lamele sunt colorate cu orceină acetică sau cu Giemsa. În funcţie de
necesităţi se aplică una sau mai multe tehnici de bandare.

3.) Tehnici de citogenetică umană

Culturile de limfocite

5
 Limfocitele din sângele periferic pot fi induse să se dividă in vitro sub acţiunea
phytohaemaglutininei (PHA). Materialul poate fi obţinut printr-o simplă puncţie venoasă, de la
pacienţii de toate vârstele.
PHA este o substanţă extrasă din fasole (Phaseolus vulgaris), care a fost utilizată iniţial,
datorită proprietăţilor sale hemaglutinante, la separarea leucocitelor din sângele periferic. PHA are
şi proprietatea de a iniţia activitatea mitotică în culturile de limfocite. Din punct de vedere chimic,
PHA prezintă două componente: o mucoproteină (MPHA) şi o proteină (PPHA), ambele având atât
proprietăţi mitogene, cât şi proprietăţi aglutinante.
Sub acţiunea PHA, limfocitele mici îşi schimbă morfologia, transformându-se în celule
blastice, capabile de diviziune.