Acuarelă

de Ion Minulescu
(comentariu literare, rezumat literar)

Ion Minulescu, poet, prozator şi dramaturg, a fost un statornic simpatizant

al ideilor simboliste, cu o notă mai luminoasă sub care se simte, totuşi, o undă de
nostalgie. în spiritul acestei compuneri literare, poetul apelează la semnificaţii
ancestrale, cum este cifra trei sau scrie cu majusculă cuvinte abstracte cu tentă
simbolistă: Eternul, Nimicul, Imensul, Trecutul etc.

Poezia lui Minulescu aduce o inovaţie inedită, o volubilitate evidentă,

creaţiile lirice fiind adevărate miniaturi dramatice, cu personaje-actori care
evoluează pe scena vieţii, ca într-o comedie. Dragostea este graţioasă, „iubire,
bibelou de porţelan”, iar iubita, rămasă în aceeaşi notă de gingăşie, este o
„porumbiţă de porţelan”.
Dominantă în poezia minulesciană este sugestia muzicală şi grafia inedită a
versurilor, modalitate simbolistă care sparge tiparele tradiţionale. în aceeaşi
direcţie se înscriu refrenele, cadenţele, aliteraţia, rima şi ritmul, toate conferind
originalitate declamatorie poeziilor, pe care, de altfel, îi plăcea să le citească pe
scenă, ori de câte ori avea ocazia, apărând „înfăşurat în marile lui şaluri
colorate” (Tudor Vianu), rămânând de neuitat în memoria celor care l-au
cunoscut.

Simbolist prin vocaţie, Minulescu apelează în poezie la principalele

caracteristici ale curentului: simbolul, versul liber, sugestia, muzicalitatea şi
corespondenţele, fiind evident „darul verbal”, care l-a determinat pe Vianu să
afirme că „n-a existat un alt poet mai retoric ca Ion Minulescu”.

Poezia Acuarelă, de Ion Minulescu, dedicată soţiei sale, Claudia Millian, a

fost publicată în revista „Viaţa românească”, în 1920, apoi cuprinsă în ciclul
„Strofe pentru faptele diverse”, din 1930.

Imaginarul poetic

Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă prin corespondenţa cu

elementele din natură, ale căror caracteristici rezonează în stări interioare lirice,
viziune artistică specific simbolistă prin funcţia expresivă şi estetică a
simbolurilor, fonemelor şi culorilor. Lirismul obiectiv se defineşte prin mărcile
lexico-gramaticale, reprezentate de verbe şi pronume la persoana a III-a:
„plouă”, „merg”, „se îndoaie”, „coboară”.
 Structura textului poetic

Poezia Acuarelă este alcătuită din două secvenţe inegale, fiecare dintre ele
începând cu versul-refren „în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână”.

Tema

Tema poeziei ilustrează concepţia poetului despre viaţa citadină supusă

pericolului degradării morale şi materiale, prin simbolul apei, ca element de
dezagregare a materiei.

Semnificaţia titlului

Simbolul „Acuarelă” sugerează tabloul citadin pictat cu vopseaua solidă

care se dizolvă cu apă şi care se foloseşte ca tehnică picturală.

Prima secvenţă a poeziei începe cu un element de recurenţă, laitmotivul

ilustrat prin versul „În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână”, şi „pictează”
peisajul citadin ale cărui componente, „orăşenii” şi „trotuarele”, se află sub
acţiunea distrugătoare a apei: „În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână /
Orăşenii, pe trotuare, / Merg ţinându-se de mână, / Şi-n oraşu-n care plouă de
trei ori pe săptămână, / De sub vechile umbrele, ce suspină / Şi se-ndoaie, /
Umede de atâta ploaie, / Orăşenii pe trotuare, / Par păpuşi automate, date jos din
galantare”.
• Ion Minulescu

Oraşul de provincie se particularizează prin unica şi esenţiala caracteristică,

faptul că plouă ritmic, „de trei ori pe săptămână”, fenomen ce sugerează norme/
reguli cărora trebuie să li se supună locuitorii. Statutul orăşeanului este definit
prin viaţa monotonă, obositoare prin rutină şi simbolizată de ploaia, a cărei
frecvenţă regulată, „de trei ori”, este pusă în relaţie directă cu decisivul interval
temporal, „săptămâna”, care măsoară existenţa umană.

O notă solară, însă şi uşor persiflantă, este imaginea vizuală şi motorie a

orăşenilor care merg „ţinându-se de mână”, sugerând o apropiere afectivă între
oameni, care încearcă să trăiască emoţia iubirii, străduindu-se să ignore
umezeala, adică disconfortul extenuant al vieţii cotidiene/ săptămânale.
Degradarea iminentă a vieţii sub influenţa apei se exercită asupra obiectelor
personificate – „vechile umbrele, ce suspină / Şi se-ndoaie, / Umede de-atâta
ploaie” – dar mai ales sugerează viaţa anostă a oamenilor, cauzată de
mecanicismul existenţei, care i-a transformat în roboţi: „Par păpuşi automate,
date jos din galantare”.
 Secvenţa a doua are o întindere mai mare şi reiterează laitmotivul primei
strofe, începând cu versul obsesiv şi vers-refren totodată: „în oraşu-n care plouă
de trei ori pe săptămână”: „În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână / Nu
răsună pe trotuare / Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână, / Numărând
/ În gând / Cadenţa picăturilor de ploaie, / Ce coboară din umbrele, / Din burlane
/ Şi din cer / Cu puterea unui ser / Dătătoare de viaţă lentă, / Monotonă, inutilă /
Şi absentă…”.

Prin metafora „Cadenţa picăturilor de ploaie” eul liric sugerează monotonia

chinuitoare a vieţii cotidiene, care se derulează plictisitor şi introvertit:
„Numărând / în gând”. Ploaia acoperă oraşul, picăturile enervante cad ritmic
„din umbrele, / Din burlane / Şi din cer”, statornicind o atmosferă apăsătoare,
care diminuează energia vitală umană, anulează idealurile, deoarece ploaia are
efectele medicamentoase ale „unui ser / Dătător de viaţă lentă, / Monotonă, /
Inutilă / Şi absentă…”. Ultimul epitetal vieţii, „absent”, sugerează faptul că
„orăşenii” încearcă să nu mai perceapă concreteţea obositoare a traiului zilnic,
degradat, apăsător, enervant, considerându-l „absent”.

Finalul

Finalul poeziei reia versul-refren „în oraşu-n care plouă de trei ori pe
săptămână” ca pe o concluzie a tabloului deprimant al oraşului de provincie: „În
oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână / Un bătrân şi o bătrână / Două
jucării stricate / Merg ţinându-se de mână…”.

Simbolul oraşului supus dezintegrării se focalizează asupra unei perechi în

vârstă, „Un bătrân şi o bătrână”, care, după o viaţă trăită împreună, „ţinându-se
de mână”, şi într-un spaţiu obositor, tern şi umed, s-au degradat psihic,
semănând cu „două jucării stricate”.

Finalul este uşor persiflant, imaginea hazlie a perechii vârstnice care se

mişcă parodic, dă poeziei o nuanţă de vitalitate şi voioşie, tipică pentru lirismul
minulescian, dar mai rar întâlnită la alţi simbolişti.

Limbajul şi expresivitatea textului poetic

Simbolul dominant în poezie este ploaia, care cade ritmic, sugerând o

umezeală interioară, un disconfort psihic, oraşul putând simboliza societatea,
propriul suflet, chinuit de monotonie şi rutină. Motivul apei este un simbol al
dezintegrării materiei, spre deosebire de semnificaţia pe care o are la Mihai
Eminescu, unde izvoarele, lacul sunt dătătoare de viaţă. Apa simbolistă
acţionează încet, dar sigur, dezagregând spiritualitatea creatoare, printr-o serie
de simboluri din acelaşi câmp semantic: „ploaie”, „picăturile”, „umbrelele”,
„burlanele”, „umede”, „ser”.

Expresivitatea poeziei este susţinută muzicalitatea versurilor, realizată prin

verbele, numeroase în poezie, care se află la prezentul gnomic (care exprimă
acţiunea fără a o raporta la un anumit timp, prezent atemporal) şi gerunziu:
„plouă”, „merg”, „suspină”, „se-ndoaie”, „răsună”, „coboară”, „ţinându-se”,
„numărând” şi simbolizează eternizarea stării de dezagregare, moartea lentă,
sfârşitul implacabil. Natura ca stare de spirit sugerează, prin ploaia enervantă, un
disconfort psihic al sufletului aflat în pericol de dezagregare: „ploaie”, „plouă”.

Ambiguitatea poeziei este ilustrată prin simbolul titlului, „acuarelă”, care

poate sugera, pe de o parte, substanţa cu care se pictează starea psihică supusă
„dizolvării” cu apă, iar pe de altă parte tabloul pictat al oraşului anonim de
provincie, în care monotonia existenţială este provocată de ploaie. Sugestia
textului liric este ilustrată prin figurile de stil (tropi) care compun un tablou unic
prin sugestia vieţii monotone într-un oraş de provincie, realizată prin îmbinarea
imaginilor vizuale şi motorii – „Orăşenii, pe trotuare, / Merg ţinându-se de
mână”; „Un bătrân şi o bătrână / Două jucării stricate / Merg ţinându-se de
mână” – cu cele auditive – „Nu răsună pe trotuare / Decât paşii celor care merg
ţinându-se de mână”; „Cadenţa picăturilor de ploaie”.

Procedeele artistice

Procedeele artistice se concretizează prin figuri sintactice şi de construcţie

şi prin figuri semantice: enumeraţia epitetelor „Monotonă, / Inutilă / Şi
absentă…” sugerează starea de oboseală psihică a orăşenilor; enumeraţia
ascendentă a substantivelor compune imaginea ploii enervante, care pare să nu
se mai sfârşească – „Cadenţa picăturilor de ploaie, / Ce coboară din umbrele, /
Din burlane / Şi din cer”; personificarea umbrelelor care „suspină” şi „se-
ndoaie”, umanizarea lor simbolizând ideea că şi obiectele se degradează din
cauza atmosferei dezolante; comparaţia orăşenilor cu nişte păpuşi automate
ilustrează robotizarea oamenilor care au o viaţă rutinată: „Orăşenii pe trotuare /
Par păpuşi automate, date jos din galantare”.

Specific minulesciană este prezenţa cifrei fatidice trei, care revine obsedant
şi sugerează răul fatal pus pe seama furiei divine, care planează asupra sufletului
omenesc, simbolizând stări interioare depresive, oboseala psihică, apăsarea
sufletească, nevroza, degradarea psihică, dezolarea, sugerate de ploaia ritmică şi
monotonă: „în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână”.
 Prozodia

Măsura versurilor este variabilă, de 2-16 silabe. Rima este mixtă sau variată
(îmbinarea versurilor rimate diferit), versul liber propriu poeziei simboliste şi
moderne iese din rigorile prozodice ale tradiţionalismului.

„Dacă Bacovia se pune în scenă pentru a se exprima, Ion Minulescu joacă

teatru pentru a se disimula. La el estetismul caracteristic simboliştilor apare aşa
de evident încât nu mai trebuie dovedit. Toată poezia minulesciană constă în
ceremonialul pe care-l propune, în afectare şi grandilocvenţă, în bufoneria pură.
Ea este cel dintâi exemplu de poezie a poeziei din literatura română. Valoarea
vine nu din «sinceritatea» limbajului, ci din disproporţia pe care poetul o cultivă
între ceea ce are de spus şi felul în care spune.” (Nicolae Manolescu)