ETNOGENEZA ROMANEASCA

Argumente ce sustin teoria continuităţii

"Statul dac pierise şi pe ruinele lui să se înalţe unul roman. Dacă însă elementul nou care venea
să se altoiască pe vechea stirpe tracică din

poalele munţilor Carpaţi era superior

acesteia în cultură şi inteligenţă, în caracter nu putea să o întreacă, încât rădăcina poporului
român e prinsă în păturile istorice prin două viţe tot atât de enrgice, de tainice şi pline de
virtute. Să nu ne fie dedci silă, dacă şi sângele dacilor se va găsi amestecat în naţionalitaea
noastră"

A.D. Xenopol-Istoria românilor din Dacia Traiană

"Limba română este limba latină vrbită neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman,
cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Pannonia de Sud, Dardania, Moesia
Superioară şi Inferioară) din momentul pătrunderii limbii latine ăn aceste provincii şi până în
zilele noastre [...] Această limbă a suferit însă transformări neîncetate, atât prin evoluţia ei
normală, cât şi prin influenţa exercitată de limbile cu care a venit în contact."

Al. Rosetti-Istoria limbii române

"[...] neputând scăpa dinaintea romanilor, ei [dacii] în de ei se omorâră"

Petru Maior-Istoria românilor şi a mai multor neamuri

"[...] foarte mulţi lăcuitori au adus în Dachia din toată lumea romanilor, dar mai ales din Roma
şi din Italia [...]."

Gheorghe Şincai-Hronica românilor şi a mai multor neamuri

"Misiunea noastră, a românilor, în arheologie, este mai cu seamă să definim ce au fost dacii?
care a fost încecputul lor? care au fost credinţele lor? în ce grad de civilizaţie ajunseră ei când
i-au cotropit romanii şi le-au luat ţara? ce au adoptat de la romani şi ce au adoptat romanii de
la dânşii?"

Cezar Boliac-Despre daci

"Dacă, după aşa-zisa teorie a lui Roesler, românii ar fi venit abia în secolul al XIII-lea din
Peninsula Balcanică, cum se face că numele dee localităţi şi de râuri nu le-au luat de la unguri,
[...] ci de la slaci?"
 E. Petrovici- Dovezile filologice ale continuităţii

"I-a trecut cuiva prin minte să nege sau să conteste continuitatea poporului francez din Galia, a
celui Spaniol şi portughez în Peninsula Iberică sau a celui italian în Italia? A admis oare vreun
istoric că galo-romanii şi-au părăsit locuinţele plecând din Galia, peste Alpi sau peste Pirinei,
pentru a se întoarce mai târziu, după secole, îndărăt acasă? Sau ca spaniolii au trecut
strâmtoarea Gibraltar, în Africa, pentru a reveni, după sute dee ani, în vechiul teritoriu? Simpla
formulare a unor asemenea întrebări arată lipsa lor de etemei, totala lor inaintate"

Canstantin C. Giurescu-Formarea poporului român şi a limbii române

"Insistenţa deosebită asupra formării poporului particularizează istoriografia şi conştiinţa

istorică românească. Chestiunea este însă dublată şi amplificată prin întrebarea privitoare la
spaţiile formării poporului român şi a limbii române. Aici se înscrie faimoasa chestiune a
continuităţii care, ataşată etnogenezei, a contribuit la crearea unei idei adevărate obsesii
naţionale, întriţinută prin jocul ideeologic şi politic. Problema continuităţii nu este de altfel
deecât manifestarea extremă a unei nelămuriri mai generale privind inserarea geografică a
începuturilor poporului român. Ne aflăm, din nou, în faţa unei situaţii particulare în
istoriografia europeană. Potrivit multiplelor teze divergente româneşti şi străine, românii s-ar fi
format sau pe teritoriul corespunnzător României modeerne, sau într-o zonă limitată a acestui
spaţiu, chiar foarte limitată, în unele variante, sau într-o regiune depăşind cu mult extinderea
actuală a poporului român, până la cuprinderea unei bune părţi din Europa centrală şi sud-
estică, sau, în sfârşit, undeva la sud ded Dunăre [...]."

Lucian Boia- Istorie şi mit în conştiinţa românească

Teoria imigraţionistă susţine că poporul român nu s-a format în ţara sa de azi, ci a venit aici din
altă parte. Ea a fost formulată ăentru a servi interesele politice reacţionare ale stăpânitorulor
străini, care căutau astfel să-şi justifice pretenţiile de dominaţie asupra Transilvaniei.
Semnificativ, teoriile imigraţioniste apar în secolul al XVIII-lea în legătură cu începuturile
mişcării de emancipare naţională a românilor. despre autorii acestei teorii, cel ami cunoscut a
fost austriacul Robert Roesler (a doua jumătate a secolului XIX): de aici şi numele de teorie
roesleriană.
Partizanii teoriei roesleriene se înverşunau să "demonstreze" originea sud-dunăreană a poporului
român. Ei susţineau fie că populaţia dacică a fost complet exterminată, fie că romanizarea dacilor
nu s-a putut petrece în 165 de ani de stăpânire a Romei pe aceste meleaguri, timpul fiind, după
părearea lor pre scurt, iar dacii rămaşi în viţă, trăind izolaţi de coloniştii romani. Afirmând,
totodată, că Dacia a rămas pustie la retragerea aureliană şi invocând asemănarea unor cuvinte din
limba română şi albaneză, adepţii teoriei lui Roesler trăgeau concluzia greşită că poporul român
s-ar fi format la sud de Dunăre, undeva în centrul sau vestul Peninsulei Balcanice, de unde apoi
ar fi trecut în stânga fluviului, iar de aici ar fi pătruns în Ardeal, prin secolele IX-XIII.
Netemeinicia teoriei roesleriene este demonstrată de numeroasele dovezi ale continuităţii dacice
sub stăpânirea romană, cât şi cele ale dăinuirii unei populaţii daco-romane în fosta provincie. De
asemenea, analiza diverselor elemente ale limbii române arată că aceasta nu s-a putut forma în
nici un caz în Peninsula Balcanică.
Nici un izvor nu atestă o stabilire masivă a populaţiei Daciei romane în sudul Dunării la anul
271 î. Hr., după cum nici atestarea unei migraţii româneşti de la sud spre nord în veacurile
următoare. de altmineri, Roesler şi adepţii lui nu au fost niciodată în stare să explice (şi nici nu se
poate explica!) prin ce miracol un popor nou format - românii - s-a aşezat, venind din sudul
Dunării, exact în ţinuturile locuite de strămoşii săi daci şi romani la nord de fluviu.

 
Editura Academiei RSR, 1980

Sunt una şi aceeaşi populaţie, considerată de lumea antică ramura nordică a marelui neam
al tracilor, care locuia pe actualul teritoriu al României.

Denumirea de geţi, folosită cu predilecţie de scriitorii greci, desemnează în ansamblu populaţia

geto-dacilor, dar are în vedere mai ales triburile şi uniunile de triburi de pe malurile Istrului, de la
Carpaţi şi până la Balcani. Cealaltă denumire, de daci, preferată de autorii latini, se referă la
populaţia din regiunile intracarpatice şi de vest ale Daciei.
Vorbind despre marea expediţie a lui Darius împotriva sciţilor, Herodot (Istorii, IV, 90-94) spune
că regele perşilor, înainte de a ajunge la Istru, "birui mai întâi pe geţi". Aceştia se cred nemuritori
şi sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci. Pentru aceeasi perioadă se mai întâlnesc unei ştiri
succinte şi generale la Hecateu, Sofocle şi Tucidide (Istoirii, II, 96, 1 ). Izvoarele îi pomenesc
mai frecvent pe geto-daci începând cu a doua jumătate a sec. IV î.Ch. Istoricul roman Trogus
Pompeius (la Iustin, Istoria lui Filip, IX, 2) vorbeşte de un rex histrianorum, probabil un
conducător al geţilor de la Dunărea de Jos. În anul 335 î.e.n., Alexandru cel Mare, după cum ne
povesteşte istoricul grec Adrian (Expediţia lui Alexandru, I,5), ajungând la Dunăre, întâmpină
rezistenta geţilor din stânga fluviului. O puternică forţă getică avea să distrugă armata
macedoneană şi pe comandantul ei Zopyrion în anul 326 î.e.n., undeva în zona gurilor Dunării, la
întoarcerea acesteia din expediţia contra sciţilor (Trogus Pompeius, la Iustin: Istoria lui Filip,
XII, 2,16 şi Curtius Rufus, Istoria lui Alexandru cel Mare, X, 1, 44).

Pe la 300 î.Ch. îi întâlnim pe geţii din câmpia munteană uniţi într-o mare şi puternică uniune de
triburi. Scriitorul antic Diodor din Sicilia (Biblioteca istorică, XXI, 11,12), relatează că geţii
conduşi de regele Dromichete reuşesc să înfrângă cele două expediţii ale lui Lysimach,
întreprinse la nord de Dunăre şi să facă prizonieri, mai întâi pe Agatocles, fiul acestuia, apoi pe
însuşi Lysimach, regele Traciei, care este dus în cetatea Helis, reşedinţa căpeteniei gete, situată
 undeva în câmpia Dunării.

Plin de înţelepciune şi mărinimie, Dromichete cruţă viaţa lui Lysimach, după ce mai înainte l-a
încărcat de daruri pe fiul acestuia, şi-l eliberează din captivitate. El primeşte în schimb prietenia
regelui trac, teritoriile ocupate şi chiar pe fiica acestuia de sotie.

Pentru a doua jumătate a sec. III şi începutul sec. II î.Ch., două documente epigrafice
descoperite la Histria, atestă prezenţa la Dunărea de Jos, mai precis prin părţile de sud ale
Moldovei şi nord-estului Munteniei, a doi regi (basilei) de origine getică, pe nume Zalmodegikos
şi Rhemaxos. Aproximativ în aceeaşi vreme, după cum spune Trogus Popmpius (la Iustin, Istoria
lui Filip, XXXII, 3, 16), regele geto-dac Oroles, ce stăpânea prin părţile Moldovei, poate şi în
estul Transilvaniei, pedepseşte pe supuşii săi, pentru motivul că nu au luptat cu succes împotriva
bastarnilor (neam germanic). De la acelaşi scriitor antic mai aflăm că puterea dacilor creşte pe
vremea regelui Robobostes.

Secolele I î.Ch. înseamnă, pe plan economic, politic şi cultural, apogeul puterii geto-dacilor.
Această perioadă este dominată de cei doi mari regi ai Daciei, Burebista şi Decebal. Primul care
domneşte aproximativ între anii 80-44 î.e.n. este denumit într-o inscripţie grecească din
Dionysopolis (Balcic) "cel dintâi şi cel mai puternic dintre toţi regii care au domnit vreodată
peste Tracia".

Din informaţiile scriitorilor antici (Geografia, VII, 3, 11) - contemporan cu marele rege dac -
şi Iordanes (Getica) rezultă că Burebista a realizat unificarea triburilor geto-dace ajutat de marele
preot Deceneu. În jurul anului 60 î.Ch., el distruge puterea celţilor boii, până în Slovacia, apoi
cucereşte oraşele greceşti de pe coasta de vest şi de nord a Mării Negre, de la Apollonia şi până
la Olbia. Într-un timp relativ scurt, cuprins aproximativ între anii 60-48 î.e.n., Burebista reuşeşte
să întemeieze un mare regat, care se întindea spre vest şi nord-vest până la Dunărea de Mijloc şi
Morava spre nord până la Carpaţii Păduroşi şi spre est până la Nistru şi Marea Neagră, iar spre
sud, peste Dobrogea până la Balcani. Stăpân pe o Dacie mare şi puternică, Burebista intervine în
politica Romei, luând partea lui Pompei în disputa acestuia cu Cezar. Toate acestea sunt
confirmate de relatările lui Strabon: "Ajungând în fruntea neamului său, getul Burebista l-a
înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare fată de porunci încât în câţiva ani
a făcut un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba, încă a
ajuns să fie temut şi de romani". După dispariţia de pe arena politică a marelui rege geto-dac, pe
la mijlocul celui de-al şaselea deceniu al sec. I î.Ch. (45-44), izvoarele literare menţionează o
serie de regi geto-daci, printre care se remarcă Scorilo, Dicomes, Cotiso, Comosicus, Diuras,
Diurpaneus şi, în Dobrogea, Roles, Dapyx şi Zyraxes.

O altă figură proeminentă a geto-dacilor, marele Decebal, care va reface unitatea Daciei, este
prezentat de Dio Cassius (Istoria romană, LXVII,6,1) ca un rege priceput în ale războiului,
iscusit la faptă, meşter în a întinde curse şi viteaz în luptă.

Decebal, ultimul rege al Daciei libere, se remarcă în mod deosebit prin războaiele purtate
împotriva romanilor, primele confruntări având loc în timpul împăratului Domiţian. Războaiele
 daco-romane din anii 101-102 şi 105-106, soldate cu înfrângerea şi supunerea geto-dacilor, au
însemnat şi sfârşitul lui Decebal, ţara fiind transformată în provincie romană. În toiul luptelor cu
romanii, ca şi de-a lungul întregii sale existenţe, Decebal s-a dovedit un mare conducător,
priceput şi abil în arta războiului şi în politică, rămânând un exemplu măreţ de dăruire totală
pentru binele şi libertatea neamului său.

O imagine mai completă a ceea ce a însemnat istoria şi civilizaţia geto-dacilor în cadrul lumii
antice rezultă din cercetările arheologice. Gratie acestor investigaţii se cunosc acum numeroase
aşezări şi cetăţi geto-dacice. Situate pe terasele râurilor, pe boturi de dealuri şi coline
subcarpatice, cele mai multe aşezări apar ca centre întărite, prevăzute cu şanţuri şi valuri de
apărare şi cu pante abrupte. Uneori valurile sunt întărite cu ziduri de piatră (Cotnari-Moldova),
alteori cu bârne şi vălături de chirpici ars (Popeşti-Ilfov, Orbeasca de Sus - Teleorman,
Mărgariteşti şi Morungeav-Olt). Printre acestea au fost identificate şi unele din davaele lui
Ptolomeu: Piroboridava-Poiana, Tamasidava-Răcătău şi Zargidava-Brad (Moldova), Argedava-
Popeşti (Muntenia), Buridava-Ocniţa (Oltenia) şi Ziridava-Pecica (Banat).

De la Burebista la Decebal geto-dacii au ridicat, în zonele de dealuri subcarpatice şi pe coline

de munte, cetăţi cu ziduri durate în piatră după moda grecească. Asemenea cetăţi au fost
identificate şi cercetate în munţii din zona Orăştiei, la Grădiştea Muncelului, unde se afla
Sarmizegetusa, capitala Daciei, Costeşti, Blidaru şi Piatra Roşie, la care se adaugă Piatra Craivii
(jud.Alba), Băniţa la vest de bazinul Jiului, Tilisca (Sibiu), Polovragi (Oltenia) şi Bâtca Doamnei
(Piatra Neamţ). În multe din aceste cetăţi s-au ridicat, pe lângă locuinţe şi ateliere, sanctuare
măreţe asemănătoare templelor antice greco-romane.

Cultura geto-dacilor, corespunzătoare celei de-a doua vârste a fierului (epoca Latene),
cunoaşte o evoluţie în timp ce poate fi urmărită începând cu a doua jumătate a sec.V î.Ch..
Având ca fond principal tradiţiile şi moştenirile locale anterioare, ea s-a constituit cu contribuţia
şi a unor elemente de influenţă grecească şi celtică. Între sec. III î.Ch. şi sec. I e.n., cultura geto-
dacilor se generalizează, devenind unitară pentru întreaga Dacie. Dintre componentele culturii
geto-dacice, ceramica este elementul cel mai răspândit şi cel mai caracteristic.

Geto-dacii au utilizat ceramica lucrată atât cu mâna, cât şi cu roata. Geţii din zona Dunării se
dovedesc a fi meşteri pricepuţi în prelucrarea argintului şi în realizarea unor adevărate opere de
artă. Tezaurele de obiecte de argint, uneori aurite, descoperite la Agighiol (Dobrogea), Peretu,
Găvanu (Muntenia),Craiova (Oltenia), alcătuite din coifuri, vase, piese de harnaşament etc., se
remarcă prin execuţia tehnică şi prin ornamentaţia lor deosebită. În sec. I. î.Ch., geto-dacii
dovedesc o artă deosebită în confecţionarea unor obiecte de podoabă şi vase-cupe lucrate într-un
stil propriu, cum sunt cupele ornamentate, lănţişoare, fibule, brăţări şi alte podoabe din tezaurele
de la Sâncrăieni, Cerbăl, Surcea, Şeica Mică (Transilvania), Herăstrău, Merii Goala, Coada
Malului, Poiana Gori şi Tifeşti din Dacia extracarpatică. În mod cu totul deosebit, geto-dacii
evidenţiază prin monetăriile lor proprii. Ei emit o gamă variată de monede de argint folosind
tehnica grecească şi preluând unele prototipuri macedonene. Toate acestea sunt emisiuni ale unor
triburi şi uniuni de triburi din sec.III î.Ch. În vremea lui Burebista se trece la o monetărie unică
de tipul denarilor romani republicani.
 Numeroasele unelte de fier descoperite în aşezările şi cetăţile geto-dacilor sunt o dovadă a
nivelului la care se situa meşteşugul prelucrării fierului, tâmplăria, agricultura, cioplitul pietrei,
construcţia de locuinţe ş.a.

Tezaurele de monede, obiecte de podoabă şi diferite alte produse de factură, greco-romană,

venite pe calea schimburilor indică raporturile permanente ale geto-dacilor cu lumea exterioară.

O serie de elemente de cultură geto-dacică continuă să supravieţuiască mult timp după

cucerirea Daciei de către romani, atât în cadrul provinciei, cât şi în afara acesteia.
Ele vor contribui la sinteza culturală daco-romană, servind ca argument la netăgăduit al
continuităţii geto-dacilor până la topirea lor în populaţia romanică de mai târziu. "

Etno-lingvistic, geto-dacii erau indo-europeni, din grupul satem, constituind ramura nordică a
numeroaselor populaţii tracice. Nu este locul aici, desigur, al unei dezbateri asupra problemelor
indo-europenisticii. Astăzi cei mai mulţi dintre specialişti sunt de acord că patria de ţnceput a
indo-europenilor a fost undeva ţn teritoriul de dincolo de Donet, de la Caspica la Urali.
Arheologi eminenţi cunoscători ai problemei admit că în epoca bronzului (circa 2000-1200/1100
î.d.Hr.) tracii se desprind din populaţiile indo-europene, atestate în acest teritoriu în perioada de
tranziţie de la eneolitic la epoca bronzului ( 2500-2000 i.d.Hr.). În ceea ce priveste detaşarea
geto-dacilor din blocul tracic, specialiştii consideră că din secolul al VIII-lea î.d.Hr. ar putea fi
vorba de geto-daci, dacă cultura Basarabi, a cărei răspândire acoperă aproape toată aria
răspaâdirii lor, le poate fi atribuită. Oricum, în prima jumătate a mileniului I i.d.Hr. s-au
desfăşurat procesul de individua-lizare etnico-culturală a geto-dacilor, pentru ca apoi, preluând si
dând civilizaţiilor neamurilor învecinate, să atingă, în secolele I i.d.Hr.-I d.Hr., apogeul
dezvoltării lor.

Relativ la limba geto-dacilor, lingviştii au avansat mai multe ipoteze, cea mai consistentă
aparţinând lui I.I. Russu. I.I.Russu conchide, în urma unei analize complexe a tuturor datelor
problemei, că ''pozitia limbii traco-dace este următoarea: un idiom indo-european independent
din grupa de răsărit satem'' .

Una din cele mai importante probleme ale istoriei geto-dacilor o constituie delimitarea
teritoriului locuit de geto-daci înainte de cucerirea romană. Descoperirile arheologice de la noi
din ţară şi din străinatate i-au îndemnat pe cercetătorii avizaţi ai chestiunii să susţină că
expansiunea geto-dacilor a avut ca puncte extreme Olbia (E), Bratislava (V), Cerepin (regiunea
Lvov), la nord, Veliko Tirnovo, la sud. Cât priveşte răspaîdirea culturii ''clasice'' a geto-dacilor
(sec.II i.d.Hr.-sec I d.Hr.), se susţine că ea cuprinde două arii principale concentrice: o arie
centrală, în care aceasta cultură este reprezentată prin aşezări, descoperiri funerare, depozite,
tezaure etc., în care principalele componente îşi găsesc antecedente locale, şi o arie periferică,
unde descoperirile geto-dacice apar într-un mediu care, chiar dacă avusese iniţial un fond general
tracic, a făcut parte apoi, în secolele IV-II i.d.Hr., din aria culturii Latène celtice (în vest) sau a
celei scitice (în est) si unde, deci, o origine locală e greu de dovedit. Această arie centrală poate
fi cuprinsă intre Nistru, Tisa , Carpatţi Nordici si Balcani.

Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul dintre subiectele
cele mai pasionante, atat prin fascinatia subiectului in sine, cat mai ales prin aura creata in jurul
lui de catre o literatura de tot felul. Desi istoriografia noastra (dar nu numai) a reusit achizitii
notabile, ea este totusi destul de departe de a avea si a ne oferi o imagine a religiei geto-dacice
cat mai completa si general acceptata.

Zeul cel mai frecvent mentionat la autorii vechi este Zalmoxis (specialistii nu au ajuns la un
consens asupra formei numelui: Salmoxis - Zalmoxis - Zamolxis). Cat priveste natura si
atributele sale, unii sustin ca este o divinitate chtoniana, altii ca este uraniana. Mai vechea teorie
potrivit careia Zalmoxis ar fi fost fiinta pamanteana s-a dovedit a fi fantezista. In vremea lui
Burebista si al lui Decebal , se pare ca Zalmoxis nu mai era insa adorat ca zeitate suprema, fiind
destul de probabila chiar prezenta sa in panteonul geto-dacic. O astfel de ipoteza se sprijina pe
faptul ca la autorii greci de dupa Herodot, Zalmoxis este amintit ca o divinitate veche, iar unii
autori latini (Vergilius, in Eneida, Ovidius, in Pontice si Tristele) si greci (Dion Chrysostomos)
arata adorarea lui Marte de catre geto-daci de o maniera neobisnuita in perioada Burebista-
Decebal. Acestui zeu, ne spune Iordanes, i se jertfeau primele prazi, lui i se atarnau pe
trunchiurile arborilor prazile de razboi cele dintai si exista un simtamant religios adanc in
comparatie cu ceilalti zei, deoarece se parea ca invocatia spiritului sau era ca aceea adresata unui
parinte.

În ceea ce priveste alte zeitati adorate de geto-daci, documentele literar arheologice vorbesc
despre divinitatile feminine Hestia si Bendis, prima considerata drept protectoare a focului din
camin si a caminului, in general, a doua - zeita a padurii, a lunii, a farmecelor si protectoare a
femeii.

Desi nu sunt suficient de explicite, izvoarele vechi lasa totusi sa se inteleaga ca Zalmoxis,
Gebeleizis, Marte, Hestia, Bendis, ca zeitati, erau adorate nu de un trib anume, ci de catre geto-
daci in totalitatea lor. Asadar, se poate vorbi de prezenta unui panteon la geto-daci (in sprijinul
acestei afirmatii situandu-se gruparea marilor sanctuare de la Sarmizegetusa si a altora
asemanatoare in alte locuri ale Daciei), de unitatea lor spirituala si de existenta constiintei
comunitatii etno-lingvistice.
Un alt element al religiei geto-dacice il constituie asa-zisa credinta in nemurire. Nemurirea a
fost considerata adeseori ca un element specific conceptiei religioase a geto-dacilor, care i-ar fi
deosebit intre toate popoarele antichitatii. S-a considerat a fi o filosofie, o doctrina promovata de
Zalmoxis a carei esenta ar fi credinta in nemurirea sufletului. Impartasim ideea potrivit careia
nemurirea geto-dacica este o credinta obisnuita, ca dincolo vor continua viata pamanteana in
mare desfatare. Aceasta credinta nu are nimic fenomenal, exceptional, in sensul unei
spiritualizari sublime, cum s-a prezentat adeseori in tot felul de carti.

Viata religioasa a geto-dacilor se afla sub controlul si conducerea sacerdotiului. Este posibil ca
in vremea lui Burebista, marele preot Deceneu sa fi savarsit o adevarata reforma religioasa,
constient de autoritatea castei preotesti pe care o conducea si de rolul major al religiei ca element
de unitate politica a geto-dacilor. Aceasta reforma nu a fost violenta, si este foarte probabil ca
geto-dacii adorau in acest Marte nu numai pe zeul razboiului, el avand si atributii care, poate,
apartineau altor divinitati, cum ar fi cazul lui Zalmoxis, de pilda. Strans legata de viata lor
religioasa, daca nu cumva chiar parte a acesteia, sunt miturile si riturile geto-dacilor.

Mitul cel mai cunoscut este cel al lui Zalmoxis, daca nu este cumva si singurul despre care
stim ceva. Faptul ca din tezaurul de mituri geto-dacice, pe care efervescenta culturala afirmata de
acest popor ne da dreptul sa-l presupunem ca ar fi fost deosebit de bogat, s-a pastrat si a ajuns
pana la noi in primul rand acest mit (mai degraba mitul mitului lui Zalmoxis) se datoreaza
consemnarilor scrise ale unor autori straini. Curiozitatea starnita de oamenii indepartatelor
taramuri carpato-danubioano-pontice, ecoul actiunilor geto-dacilor si formatiunilor lor politice,
dar si o recunoastere a calitatilor intrinseci ale mitologiei lor au determinat aceasta aplecare a
scriitorilor antici asupra spiritualitatii geto-dacilor. Mitul lui Zalmoxis a reprezentat, probabil, cel
mai important si cel mai reprezentativ mit al geto-dacilor. Acest mit si insusi personajul sau
central s-au cristalizat devreme in lumea geto-dacica, ca rezultat al unor fenomene de sincretism
desfasurate pe diferite planuri cultural-istorice. In epoca clasica a statului geto-dacic, cultul
Zalmoxian scade ca intensitate, pentru ca mai tarziu urmele sale sa dispara, din diverse motive,
din spiritualitatea daco-romanilor si din folclorul romanesc.

Despre riturile geto-dacilor, foarte bogate, ca la oricare popor antic, de altfel, putem avansa
cateva idei doar in legatura cu cateva dintre acestea. Herodot, Valerius Maximus si Pomponius
Mela ne vorbesc de intristarea ce-i cuprindea pe Traci (subliniem traci) la nasterea unui copil,
stare manifestata prin plansul rudelor apropiate, care nu vedeau in viata pamanteasca decat prilej
de suferinte si greutati.

Cat priveste ritul de inmormantare, in epoca clasica a civilizatiei lor geto-dacii practicau cu
preponderenta incineratia; inhumatia se intalneste mai rar. Mormantul de incineratie plan
reprezinta tipul cel mai des intalnit la geto-daci. De cele mai multe ori resturile funerare sunt pur
si simplu asezate intr-o groapa, in putine cazuri fiind depuse in prealabil intr-o urna. Mormintele
plane cu caseta din piatra sunt extrem de rare. Cu prilejul inmormantarii se faceau anumite jertfe,
se asezau in groapa obiectele de care mortul ar putea avea nevoie in viata de apoi, precum si vase
cu mancare si bautura. La moartea celor bogati se faceau si ospete funerare cu spargerea rituala
deasupra mormantului a vaselor folosite.
La geto-daci intalnim, in ansamblul riturilor de sacrificiu, atat jertfele umane (constatate,
dealtfel, si la alte popoare), cat si sacrificarea de animale si ofrande, acestea doua din urma
devenind, probabil, destul de timpuriu preponderente.

Surse si bibliografie
http://www.zalmoxis.ro/

http://www.dacii.ro/

http://www.gedai.ro/

http://www.solomonar.ro/

http://www..dacia.org

http://www.adolfhitler.ws

http://ro.wikipedia.org

Cultura şi cilizaţia la români- Octavian Tatar :

http://www.actrus.ro/biblioteca/carti/istorie/tatar/cuprins.html

-Marea Conflagraţie a secolului XX, Editura Stiinţifică, 1978 ;

-Istoria ilustrată a românilor, autor Dinu C. Giurescu, Editura Sport-Turism,

Bucureşti, 1981

-România în războiul anti-hitlerist, editura Ştiinţificã ;

-Manual de Istorie clasa a XII-a, autori Nicoleta Dumitrescu,Mihai Manea,

Cristian Niţă, Adrian Pascu, Aurel Trandafir, Mădălina, Editura Humanitas
Educaţional, Bucureşti, 2004 ;

-Manual pentru clasa a XII-a - Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi
până astăzi, Ediţia a II-a, autori: Ioan Scurtu, Marian Curculescu, Constantin
Dincă, Aurel Constantin Soare, Editura Petrion, Bucureşti

-Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi până în la revoluţia din 1821,
Manual pentru clasa a VII-a, autori: Prof. univ. Hadrian Diacoviciu, prof. univ.
Pompiliu Teodor, prof. Ioan Câmpeanu, Bucureşti, 1994
-Istoria românilor până în anul 1821 pentru examene, concursuri şi olimpiade
şcolare, autori: Maria, Magdalena Novac şi Anca Luminiţa Dumitrescu, editura
Teora, 1998

-200 de zile mai devreme Rolul României în scurtarea celui de-al doilea război
mondial; autori: Dr. Ilie Ceauşescu, Dr. Florin Constantiniu; Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică; Bucureşti; 1984;

-Mari decizii din cel de-al doilea război mondial de Jaques de Launey

-Istorie- sinteze şi teste, prof. Nicoleta Dumitrescu, editura Media Master, 2006

-Atlas istoric şcolar Corint

Adrese:
-http://ro.wikipedia.org

-www.adolfhitler.ws

-www.thehistorynet.com

-www.lib.washington.edu

-www.zalmoxis.ro

-www.dacii.ro

-www.gedai.ro

-www.solomonar.ro/

-www..dacia.org

-www.raremaps.com

Cuprins
1.D e la geneza etnică la geneza statală
- Geto-dacii , strămoşii poporului român
- Civilizaţia romană în spaţiul daco-moesic
-Etnogeneza românească
-Teoria continuităţii şi teoria imigraţionistă
-Formarea statelor medievale

: ETNOGENEZA, AUTOHTONIA, UNITATEA sI CONTINUITATEA

POPORULUI ROMÂN
 ÎN VATRA STRĂMOsEASCĂ.

EVOLUŢIA MIJLOACELOR DE NAVIGAŢIE

PE DUNĂRE sI MAREA NEAGRĂ.

1. INTRODUCERE

Termenul etnogeneza provine din limba greaca, din etnos (popor) + genesis (nastere) si se
refera la nasterea unui popor, respectiv nasterea poporului român.

Etnogeneza este una dintre problemele fundamentale ale istoriei noastre, originea si
continuitatea românilor fiind una dintre temele cele mai frecvent dezbatute în literatura de
specialitate.

De mai bine de doua secole, disputa istoriografica în jurul "problemei" originii poporului
român si a vietuirii lui în tinuturile carpato-danubiano-pontice în mileniul marilor migratii ,constituie
una dintre cele mai aprige din întreaga medievistica europeana.

De la Franz Joseph Sulzer încoace, argumente pro si contra s-au acumulat în literatura de
specialitate, fara ca o solutie sau alta sa fie acceptata de toti specialistii.

Problema continuitatii (elementul "cheie" al etnogenezei) nu este doar o problema

stiintifica ci, începând cu sec. XVIII, si o problema politica. Este de altfel singurul aspect asupra caruia,
atât partizanii cât si adversarii continuitatii, au cazut de acord - caracterul politic al dezbaterii.

Dupa ce secole în sir, originea latina a limbii si a poporului român si prezenta neîntrerupta
a românilor în spatiul nord-dunarean au fost un fapt de constiinta istorica europeana, într-o vreme
când interesul lumii europene pentru societatea româneasca era precumpanitor intelectual, în
1781/1782 aparea prima reactie adversa (negativa) fata de continuitatea românilor. Ea intervenea în
secolul al XVIII-lea, în momentul în care, în lupta pentru emancipare sociala si politica, românii din
Transilvania au transformat ideea originii romane si a vechimii lor în provincia intracarpatica într-un
instrument al aspiratiilor si cererilor lor sociale si nationale.

Când românii din Transilvania - care alcatuiau majoritatea populatiei - au cerut egalitate în
drepturi cu celelalte nationalitati, li s-a raspuns ca nu pot fi egali 414h78e cu acestea deoarece au venit
în tara mai târziu, din care pricina ar fi fost considerati "tolerati"! "Reactia" lui Sulzer era reactia
"natiunilor politice" în fata revendicarilor "plebei valahe", ce le punea în discutie privilegiile de clasa.

2. ADVERSARI sI PARTIZANI AI CONTINUITĂŢII ROMÂNILOR.

2.1.Adversarii continuitatii:
 Primul "istoric" care a pledat împotriva continuitatii (deschizând asa numitul "razboi al
continuitatii") a fost Franz Joseph Sulzer (1781-1782).

De origine elvetiana (era ofiter de justitie al armatei imperiale), el a venit în Principate în 1776,
iar mai apoi s-a casatorit la Brasov, cu fiica unui sas bogat.

Lucrarea sa "fundamentala" (3 vol.): "Geschichte des transalpinischen Daciens".

În momentul în care el sfida opinia comuna a vremii si inaugura teoria imigrationista

( 1781-1782), teza autohtoniei românilor în tinuturile carpato-dunarene avea o vechime de o jumatate

de mileniu în literatura istorico-politica europeana!

Primul dintre unguri, care a pledat împotriva continuitatii, a fost stefan Szamosközi (c. 1565-
1612).

Într-o lucrare din 1598, în ajunul unirii realizate de Mihai Viteazul, el era (pe linia traditiei
umaniste europene) partizanul originii romane si al continuitatii românilor în teritoriile vechii Dacii,
identificate de el cu Transilvania, Moldova, Ţara Româneasca;

Dupa actul realizat de Mihai Viteazul, el denunta teoria originii romane a românilor
(schimbarea de atitudine are la origine teama nobilimii maghiare din Transilvania, nascuta în vremea
lui Mihai Viteazul, în fata primejdiei de a-si pierde pozitiile privilegiate si controlul asupra "plebei
valahe" din Principat.)

Alti adversari ai continuitatii:

                 Robert Roesler, autorul lucrarii: "Romanische Studien. Untersuchunger zur alteren
Geschichte Rumaniens", Leipzig, 1871 (astazi depasita, fara valoare istorica sau
lingvistica).1[1] Teoria sa sustine ca românii s-au format ca popor la sud de Dunare, de
unde în secolul al XIII-lea au migrat la nord de fluviu, în teritoriile deja ocupate de
maghiari si sasi.

                 Martin Szentivanyi, P. Hunfalvy, A. Alfoldi (s.a.,toti maghiari);

                 Ferdinand Lot, care în 1937 afirma ca poporul român reprezinta "une enigme

historique" ("o et un miracle enigma si un miracol istoric");

                  P. Mutafciev s.a.

Concluzie: împotriva continuitatii s-au pronuntat doar acei învatati care fie ca manifestau o
atitudine ostila fata de poporul român, fie ca nu-i cunosteau istoria.

2.2.Sustinatorii continuitatii:

Împotriva acestor interpretari si teze nestiintifice, în favoarea continuitatii, relevând

adevarul istoric, au pledat (scris):

                 Anonymus;

                 Simon de Kèza;

                 Chalkokondil Laonic;

                 Enea Silvia Piccolomini (1405-1464);

                 Antonio Bonfini (1434-1503);

                 J. Lebel (sas, sec. XVI);

                 L. Toppeltinus (1641-1670);

                 George Soterius, Johan Filstich, Martin Felmer (sasi, sec. XVIII);

                 Johann Troster;

                 Georg Reicherstorffer (1495-dupa 1550);

                 Lisznoi Kovacs Pal;

                 Martin Opitz (1597-1639);

                 Anton Maria del Chiaro;

                 András Huszti (1700?-1755);

                 Iosif Benko (sec. XVIII - a II-a jumatate);

                 Heinrich Kiepert;

                 Th. Mommsen (si alti straini);

                   C. Jirecek a fost primul savant care, pe criterii stiintifice si cât se poate de precise, a
stabilit aria de etnogeneza a românilor; el a delimitat teritoriul nord-balcanic romanizat, pe baza
raspândirii inscriptiilor latine; în conceptia sa, aria de etnogeneza cuprindea si Moesia Prima si sud-
estul Pannoniei (adica Pannonia Secunda) 2[2]; concluziile sale au fost confirmate si dezvoltate de Al.
Philippide;

                 Grigore Ureche: "Românii, câti se afla locuitori la Ţara Ungureasca si la Ardeal si la
Maramures, de la un loc sântu cu Moldovenii si "de la Râm sa trag"";

                 Stolnicul Constantin Cantacuzino (1640-1716): ". toti acestia dintr-o fântâna au
izvorât si cura";

                  Miron Costin (1633-1691), Dimitrie Cantemir (1673-1723);

                 coriferii scolii Ardelene: Samuil Micu, Petru Maior si Ion Budai-Deleanu ;teza
"exterminarea" dacilor (lipsa lor totala din cadrul provinciei Dacia) a fost însusita si vehiculata cu
deplina convingere si pasiune patriotica de reprezentantii "scolii Ardelene" (cu exceptia lui I.Budai-
Deleanu!)

                 istorici români: A.D.Xenopol, N.Iorga, V.Pârvan, N.Draganu, Gh.Bratianu, D. Prodan,

C.Daicoviciu, st.Pascu, H.Daicoviciu, N.Gostar s.a.

Concluzie : stiind ca sunt autohtoni pe aceste plaiuri, românii nu si-au pus în general
problema vechimii lor decât în momentul în care aceasta le-a fost contestata, atunci când au trebuit
sa raspunda adversarilor continuitatii.

3. PRINCIPALELE TEZE ALE ADVERSARILOR CONTINUITĂŢII

Principalele teze ("argumente") ale adversarilor continuitatii poporului român, ramase

aproape aceleasi de la Robert Roesler (1871) încoace, ar fi urmatoarele:

1.Dacii ar fi fost distrusi ca popor în urma razboaielor cu romanii

                    este teza lui Roesler (care pleaca de la o afirmatie a lui Eutropius, "Dacia enim
diuturno bello Decebali viris fuerat exhausta"); la o traducere ad literam el nu spune ca Dacia a fost
lipsita de orice populatie,ci doar ca datorita razboiului ea a fost secatuita (saracita!) de barbati;
                     secatuita - nu înseamna ca era complet lipsita de populatie (pentru acest înteles
trebuia folosit termenul "desertum" - complet!)
                    nici o informatie din epoca lui Traian nu confirma exterminarea populatiei civile 3[3]

o            Lactantius, Appianus, Eutropius, Rufius Festus - zic la fel.

Dovezi si argumente care infirma aceasta teza reesleriana:

▪ nici un izvor narativ nu vorbeste de distrugerea dacilor ci doar de înfrângerea si supunerea lor,
de distrugerea puterii lor militare; Dio Cassius scrie ca "dacii au fost supusi"4[4], iar "Dacia a fost adusa
sub stapânire".5[5]

▪ un popor vechi si numeros ca dacii, localizat pe o arie geografica atât de întinsa, nu putea fi distrus;
Florus: "Daci montibus inhaerent";

▪ contraargument logic: "de ce" nu s-a întâmplat la fel (si) în Galia si Spania?

▪ mai multe scene de pe Columna arata reîntoarcerea dacilor acasa;aceasta populatie care s-a
opus cuceritorilor, a continuat sa traiasca sub noua stapânire care avea nevoie de locuitori în provincia
nou cucerita;

▪ numerosi ostasi recrutati de romani din Dacia (15 cohorte: în Noricum/Austria (Ala I Ulpia
Dacorum); în Panonia; Cohors II Augusta Dacorum; în Macedonia; Cohors III Dacorum equitata s.a.

▪ descoperirile arheologice (peste 3000) atesta prezenta dacilor sub ocupatia romana;
 ▪ daca dacii ar fi pierit nu s-ar putea explica cele peste 160 cuvinte geto-dace (între care: brad,
brânza, caciula, copac, copil, gard, mazare, zar, urda s.a.)

▪ toponimia (un alt argument) - majoritatea covârsitoare a oraselor Daciei romane poarta
numele vechilor asezari dacice (faptul explicându-se prin preluarea lor de catre aditia romana):
Apulum, Napoca, Drobeta, Potaissa, Tibiscum, Porolissum, Dierna, Ampelum, Buridava, Piroboridava,
Sucidava, Molva, Durostorum, Dinogetia, Capidava s.a.

▪ hidronimia - majoritatea de la daci (Mures, Tisa, Somes, Olt, Cris, Timis, Ampoi, Cerna,
Bârzava s.a.)

▪ rascoalele din 117 (la moartea lui Traian si începutul domniei lui Hadrian), 138-161 (alte doua
rascoale pe timpul lui Antonius Pius) si 166-175 (cea mai puternica si mai lunga dintre ele);

▪ geto-dacii ramasi în afara provinciei romane Dacia (carpii, costobocii s.a.)

Concluzii :

- stirile literar-istorice si cele epigrafice, nu permit câtusi de putin a se vorbi de

"exterminarea" populatiei autohtone geto-dace
- "Un popor de dimensiunile celui dac, raspândit pe o arie geografica atât de întinsa si ocrotita
de un relief atât de variat (atât din punct de vedere orografic, cât si din punct de vedere al hainei
vegetale) nu putea fi desfiintat. Conceptia aceasta catastrofala - sublinia Simion Mehedinti - e în
contrazicere cu tot ce cunoastem din istoria altor popoare"6[6].

2.Dacia nu a putut fi romanizata într-un timp atât de scurt - 165 de ani - de la Traian (106)
pâna la Aurelian (271-175) (negarea romanizarii avea ca scop sa justifice teza principala a lui Roesler -
evacuarea totala a elementului latinofon de catre Aurelian!)

                    românii (a caror vechime trece de 2 milenii) sunt singurul popor care prin nume îsi
designa originea: romanus > român;

                    principalul factor al procesului de romanizare a fost limba latina;

                    în Galia si Spania, romanizarea a durat mai putin de 165 de ani!...(în cele doua
"cazuri" nu s-a gasit cine s-o conteste!)7[7]
                     civilizatia romana a patruns treptat în Dacia, cu cel putin 100 de ani înainte de
cucerirea Daciei de catre romani;

                    victoria romanilor (106) a deschis o perioada lunga de convietuire în care s-a accentuat
împletirea civilizatiei dacice cu cea romana;

                    relatiile între N-S Dunarii nu au încetat dupa 271-275;

                    procesul de romanizare în Dacia a fost intens si rapid;

                    de-a lungul timpului, românii au avut constiinta originii lor romane (latine)

Concluzie : Dacia a fost romanizata efectiv, creându-se o populatie daco-romana, care a

constituit nucleul singurului popor romanic din estul romanitatii.

3.Toti locuitorii Daciei si-ar fi parasit tara la evacuarea ordonata de Aurelian

                    ambiguitatea stirilor antice despre evenimentele din anul 271 (confuzii, între stiri si
interpretari confuze);

                    Flavius Vopiscus: a fost interpretat în sensul ca Aurelian ar fi retras toata populatia din
Dacia: "Vazând ca Illyricum e devastat si Moesia ruinata, (Aurelian) a parasit provincia întemeiata de
Traian peste Dunare, Dacia, pierzând speranta de a o mai putea mentine, retragând din ea armata si
pe provinciali (sublato exercitu et provincialibus). Oamenii luati de acolo i-a asezat în Moesia si a numit
noua provincie, Dacia sa (adica Aureliana) care acum desparte cele doua Moesii";

Concluzie : este vorba de o lipsa evidenta de precizie a acestor izvoare care a dat
posibilitatea unor autori - fortând textul - sa sugereze ideea unei evacuari totale a Daciei Traiane,
desi nici un izvor antic nu confirma acest fapt (era imposibil ca un asemenea eveniment,de exceptie,
sa treaca neobservat de contemporani, sa ramâna neconsemnat de izvoarele scrise)!
                    Aurelian - conform opiniei lui E.Gibbon, J.Jung s.a. a retras doar armata - din
considerente exclusiv de ordin strategic; împaratul de origine traco-daca Aurelian (270-275) a retras
treptat, între 271-275, legiunile din Transilvania în valea Dunarii inferioare 8[8];
                     împotriva parasirii în masa a Daciei (L.Homo, J.Zeiler s.a.);

                    s-a retras administratia si cei bogati (C.Patsch s.a.);

                    asa-zisa "stramutare", nu a lasat nici o urma materiala în locurile unde s-a presupus ca
s-ar fi facut (V.Pârvan);

                    orice miscare mare de populatie din acea vreme a lasat urme scrise, în afara de aceea -
inexistenta - a mutarii daco-romanilor la sudul Dunarii (V.Pârvan);

                    de ce n-au facut romanii la fel cu populatia din Noricum si Vindelicia? (Jung)

                   dovezile arheologice (ex. cimitirele din sec. IV) sunt mai mult decât elocvente,
infirmând total aceasta teza iluzorie;

Concluzie: din considerente exclusiv de ordin strategic,împaratul - de origine traco-daca -

Aurelian a retras treptat (271-275) armata si administratia, acestora adaugându-se, din proprie
initiativa, patura locala bogata (fie legata prin interese economice de imperiali, fie de teama
represaliilor din partea autohtonilor); marea masa a autohtonilor a ramas pe loc, la adapostul
muntilor si padurilor.

Referindu-se la aceste aspecte, istoricul Jan Matley (S.U.A.) a concluzionat ca "teoria

abandonarii Daciei si a repopularii ei ulterioare printr-o masiva emigrare de la sudul Dunarii este o
teorie fantezista care, nefiind confirmata de izvoarele istorice, nu poate fi acceptata nici macar ca
ipoteza" .

Istoricul american subliniaza si faptul ca daca n-ar fi existat pretentiilor expansioniste ale
statului ungar, este putin probabil ca o asemenea teorie ar fi fost inventata vreodata!

4.Ca urmare (sustin adversarii continuitatii) poporul si limba româna s-ar fi format în
sudul Dunarii

o                  originea sud-dunareana a românilor este ideea centrala a teoriei (si "lucrarilor")) lui
Sulzer si Roesler;

o                  acestei "teze" nu latura "stiintifica" i-a asigurat evolutia ulterioara, ci functia politica,
pe care însusi "nascocitorul" ei i-a încredintat-o;
 o                  teoria imigrationista - "versiunea" R.Roesler - ,devine oficiala în Ungaria compromisului
dualist (1867), dar sustinatorii ei nu aduc "argumente" noi .;

o                  unii sustin ca românii s-au format ca popor în zona muntilor Haemus (Balcani); altii
vorbesc de zona dintre Haemus si Dunare; nu lipsesc teoriile potrivit carora ne-am fi format ca popor la
sudul muntilor Haemus, în Illyricum (Miklosich) s.a.

S-au propus diverse date pentru revenirea românilor la nordul Dunarii:

                     Miklosich - sec.V

                     Engel - începutul sec. IX

                     B.Homann - sfârsitul sec. X - începutul sec. XI (sau 1131-1196)

                     Melich, Kadlec, Kniezsa - sec. XII

                     Tomás - sec. XII-XV

                     cei mai multi adversari ai continuitatii - sec. XIII

                     Karácsony - sec. XVI

                     Iancsó Benedek - sec. XVIII

Daca (?) românii s-au format pe un teritoriu atât de mic de unde au putut sa se reverse atâtia
apoi în spatiul carpato-danubiano-pontic? (problema nu poate fi înteleasa decât daca admitem o arie
mult mai mare!)

Dunarea nu a fost un hotar de netrecut între populatia de la nord si cea de la sud de fluviu.

Asemanarea dintre limba româna si limba albaneza se explica prin înrudirea dintre traca si ilira;
daca ar fi avut o patrie comuna (în Balcani) ar fi trebuit sa ia nastere o limba comuna, nu doua limbi
total diferite una de cealalta (O.Decev s.a.). Astfel cade cel mai important argument al problemei
"albano-române.

5.Nu exista izvoare istorice care sa ateste existenta românilor la nordul Dunarii înainte de
secolul al XIII-lea

o                  de doua secole, "tacerea surselor" constituie unul dintre argumentele capitale
împotriva continuitatii românilor în spatiul carpato-dunarean 9[9];
 o                  "argumentul" apare prima oara la Sulzer, fiind apoi preluat si dezvoltat de toti

adversarii continuitatii pâna în zilele noastre:

Ioachim Bielski (sec. XVI) despre români: "multa vreme nu s-a auzit vorbindu-se de
acest neam, pentru ca stateau în pace si de aceea istoricii (bizantinii) au scris putin despre dânsii".

Sextil Puscariu preciza ca: "daca istoricii si cronicarii nu pomenesc de români, nici la nord, nici la
sud de Dunare, veacuri multe, fiindca unele izvoare nu vad starea, ci miscarea, fiindca existenta românilor în aceste
regiuni, unde se gaseau din vechime, era ceva firesc, ce nu trebuie relevat. Tot astfel nu se pomeneste pâna târziu nici
despre albanezi, bastinasi în regiunile locuite de ei. În cronici se notau evenimentele, nu curgerea uniforma a vremii,
invaziile popoarelor noi, nu staruirea celor autohtone; razboaiele, nu viata pasnica; organizatiile de stat noi, nu lipsa de
organizatii a celor cuceriti. Primele stiri despre români apar abia când încep si ei sa se miste, când se rascoala, iau parte
la expeditii razboinice sau au oarecare legatura cu anumite personalitati istorice"!...

Ce spun izvoarele istorice, care infirma aceasta celebra teza:

                   geograful Marcianus din Heracleea Pontica (bun cunoscator al regiunii Marii Negre),
nota la jumatatea sec. IV în al sau "Periplu al Marii exterioare" ca "Sarmatia europeana" se învecina cu
"Dacia pâna la gurile fluviului Baristene si de aici cu tarmul Pontului Euxin pâna în fundul golfului
Carcinit"10[10] prezbiteriul iberic Paulus Orosius în lucrarea "Historia adversum paganos (I, 2),
referindu-se la regiunile central-orientale ale Europei, scria: "La rasarit se gaseste Alania, la mijloc
Dacia .";

                   stefan din Bizant vorbea la 520, în lucrarea sa capitala "Lexicon de nume si popoare"
despre "Dacia, tara aproape de Borystene" ;

                   la mijlocul secolului al VI-lea - Iordanes (în "De origine actibusque Getarum") referindu-
se la "imperiul" get de la nord de Dunare, scria ca: ".aceasta Getia, pe care stramosii au numit-o Dacia si
care acum se numeste Gepidia.";

                   în "Geografia armeana" a lui Moise Chorenatî, alcatuita în sec. V-VI, aminteste la nordul
bulgarilor o "tara careia îi zic Blak", care e tara Balahia (Valahia);

                   în sec. VI-VII e.n. functionau înca unele unitati dacice (Numeri dacorum) în armata
romana;
                    sec. VIII - în tratatul militar bizantin "Strategikon" - "romanii";

                   Isidor din Sevilla (în ale sale "Etymologiae") - sec. VII - într-o descriere a Europei
centrale-orientale, referindu-se la regiunile sudice ale acesteia, identificata de el cu Scitia, spune ca
aceasta cuprinde .Alania. dupa aceasta Dacia, unde este si Gotia. (el împrumuta cele doua denumiri de
la Orosius);
                   Heinrich Julius Klaproth - între hartile sale, una datata 912 d.Hr., în care apar românii
(Walaches) - ei figureaza nu numai la nord de Dunare, dar chiar si în Ardeal 11[11] - Roesler, în lucrarea lui
(op.cit.,p.338) îl citeaza pe Klaproth,dar "uita" sa mentioneze harta acestuia si,mai ales,continutul sau
românesc, reaua lui credinta reiesind înca odata la iveala!.

                    în sec. VII se mentioneaza existenta românilor sub denumirea de "Balac" (valah) în
regiunea Carpatilor si a Dunarii, de catre marele matematician, astronom si geograf Anania Sirakatî în
lucrarea "Geografia universala";

                    în sec. VIII (726-780), într-o notita pastrata la manastirea Costamonitu de pe muntele
Athos se pomeneste de "Vlaho - Rîcnii" (adica Românii) care navaleau din partile Dunarii în Imperiul
Bizantin;

                    o "tara a românilor" (Ulak), în jurul anului 839 este mentionata într-una din cele mai
vechi cronici turcesti, intitulata "Oguzname" - Epopeea hanului Oguz - (scrisa între 1035-1040, despre
evenimente si realitati din perioada sec. VI - 1035): "Când Kîpceak a crescut mare si a devenit voinic,
tarile Vrus (rusilor), Ulak (valahilor), Macear (maghiarilor) si Baskurt (baschirilor) au devenit dusmane
si n-au vrut sa se supuna";

                    Alfred cel Mare (817-899): ".la rasarit (de tara Visla) sunt (este) Dacia (Daciile).";

                    lexiconul Suidas (sf. sec. X) - ofera stiri despre Dacia; consemneaza numirea "dacii";

                    împaratul-scriitor Constantin al VII-lea Porfirogenetul (sec.X) "Despre administrarea

imperiului" numea populatia româneasca "romani"; aminteste de "dacii pecenegi";

                    geograful anonim din Ravena (în "Cosmographia") stie de la autorii antici despre
existenta în bazinul Dunarii a 2 Dacii: Dacia Mica si Dacia Mare; tot el vorbeste de "patriile dacilor";
                     Ana Comnena (Alexiade,VI,14,1)aminteste pe românii-vlahi (pentru perioada 1086-
1091) organizati în formatiuni politice, dintre conducatorii acestora fiind citati Tatos, Satza, Chalis si
Seslav, în care Nicolae Iorga vedea pe "sefii unor formatiuni statale ale populatiei bastinase dominate
de români";

                    într-o inscriptie scandinava (din a doua jumatate a sec. XI) apare o populatie
"Blakumen" (specialistii au pus etniconul în legatura cu numele "tarii Blokumannaland" ce apare în
mai multe izvoare scandinave din secolele urmatoare;

                    în poemul german "Biterolf" (a carui actiune se petrece la curtea lui Atila, când
Dietleib îsi cauta tatal, printre cei care fac oficiul de "respectuoase gazde" se numara si un daco-roman
cu rang de frunte: Ramung din tara Vlahilor;

                    un izvor literar celebru ("Nibelungenlied" - "Legenda Nibelungilor" partea a II-a,

rapsodia XXII, strofele 1339 si 1343), vorbeste (1200) de Ţara Valahiei ".valahi ce sprinteni zburau pe
caii lor. Cum calareau acestia, zau, altii nu vedeai!..."; cei 700 de ostasi (valahi) erau condusi de cneazul
Romunc din Valahia;

                    cea dintâi atestare a prezentei romanilor în bazinul Dunarii, din veacul al XII-lea, se afla
în prima cronica slava rasariteana, Cronica lui Nestor (zisa cronica de la Kieo) (sfârsitul sec. XI -
începutul sec. XII?) ca: ungurii s-au asezat în teritoriu dupa ce au învins pe vlahi (volohov);

                    sfârsitul sec. XI - Sfaturile si povestirile lui Kekaumenos: ca vlahii traiau în apropierea
Dunarii si pe Sava;

                    N. Choniates vorbeste (1164) despre vlahi;

                    Ioan Kinamos (sfârsitul sec. XII) scrie ca în armata strategului bizantin Leon Vatatzes
(în expeditia la nordul Dunarii împotriva maghiarilor se aflau si o "multime de vlahi" (este vorba totusi
de români sud-dunareni);

                    Nota: numele sub care aveau sa fie cunoscuti cel mai adesea românii de catre straini în
evul mediu este cel de "vlah" (acest termen a fost folosit si de alte popoare pentru a-i desemna pe
români: germ. walach, gr. blachos, sl. vlas si valah, ung. oláh); (etniconul vlahos, de origine germana, a
patruns în limba greaca prin filiera slava); este de retinut însa ca românii însisi s-au numit întotdeauna
pe sine numai cu termenul români-rumâni (< lat. romanus);

                    una din primele atestari certe ale românilor nord-dunareni sub acest etnicon apartine
Notarului anonim al regelui Béla (Anonymus), care scria catre anul 1200, si care face dese referiri la
românii din Transilvania (continuitatea de aici, formatiuni politice s.a.);
                     în scrierea islandeza "Saga lui Eymund", completata de cronicele rusesti, se arata ca un
principe slav Burizleif (Sviatopolk, ce s-a refugiat în vara 1018-1019 la Pecinegi) a pregatit o armata
formata din Tyrkiri (turci = pecinegi) si Blökumenn (Vlahi).

                    în cronica ruseasca "Ipatievskaia Leptopis" se mentioneaza ca la 1150 exista în nordul

Moldovei o localitate numita "Bolohova" (despre care în alte documente se specifica "Villa [.]
Valachorum dicta"), precum si "tara a bolohovenilor" (atestata la 1235);

                    pentru regiunile extracarpatice: - o alta mentiune se afla într-un document pontifical
din anul 1234, care se refera la "walati";

                    în "Veltchronik" (de Rudolf von Ems): valahii salbatici.;

                    Manuel Holobolos (1272-1273): "pamântul nesfârsit al dacilor";

                    Blemmydes (contemporan cu Holobolos): "marea tara a dacilor";

                    Prima mentiune certa a românilor în sursele bizantine sub etniconul "vlah" dateaza din
1359, anul înfiintarii mitropoliei ortodoxe de la Curtea de Arges (la jumatate de veac de la întemeierea
statului feudal), când actele patriarhiei din Constantinopol înregistreaza numele noii formatiuni politice
sub forma "Ungrovlahia" (Vlahia dinspre Ungaria; sau pentru a o deosebi de "Vlahiile" sud-dunarene;
sau - explicatia politica a denumirii - Vlahia de sub vasalitatea Ungariei); ambii termeni sunt de obârsie
populara;

                    primul izvor narativ care înregistreaza noul etnicon este "Istoria" scrisa (dupa 1362) de
fostul împarat Ioan Cantacuzino, referindu-se la participarea supusilor lui Basarab la o expeditie la sud
de Dunare, la 1323;

                    la 1369, în documentele pontificale apare forma Wlachia - Walahia (nume sub care
principatul român dintre Dunare - Carpati avea sa intre în istorie);

                    Rasid ad-Din (sec. XIV) - pe cele doua maluri ale Dunarii locuiesc români (Ūlāgh);

                    scrisoarea din 1453 a lui Flavio Biondo catre regele Siciliei, Alfons de Aragon, unde
erau mentionati valahii de la Dunare care "îsi proclama ca o onoare si îsi afiseaza originea lor
româna"; s.a.

Ca o prima concluzie: tacerea ce se asterne asupra daco-romanilor în "secolele întunecate" nu

poate constitui un argument în sprijinul teoriei "golirii" de populatie a vechii provincii imperiale la
sfârsitul secolului al III-lea, dupa cum revenirea românilor în atentia istoricilor în secolele XII-XIII nu
este o dovada în favoarea presupusei lor migrari din sudul în nordul Dunarii; "tacerea izvoarelor" se
explica prin luarea în consideratie a pozitiei romanitatii orientale, subordonata politic triburilor slave si
protobulgare la sud de Dunare si "imperiile barbare" la nord de fluviu, a caror dominatie dadea în ochii
martorilor externi caracterul politico-etnic al acestor teritorii. Revenirea românilor de pe cele doua
maluri ale Dunarii în atentia lumii medievale în secolele X-XIII este refluxul intrarii lor în formatiuni
statale cu cultura scrisa si cu cancelarii ce produc acte interne; cauzele "tacerii" se deplaseaza, astfel,
din domeniul realitatilor etnice în cel al terminologiei politico-etnice a evului medieval si al naturii
documentatiei.

Retine atentia existenta unor termeni diferiti folositi de aceeasi lume si, adesea, de acelasi
izvor, pentru a desemna cele doua ramuri ale latinitatii orientale; izvoarele bizantine desemneaza în
secolele X-XV pe vlahii din Balcani sub denumirea de "vlahi" - si, mai rar, sub forme savante "moesi",
"daci" si "besi" - în timp ce fratii lor de la nord de Dunare apar pâna la mijlocul veacului al XIV-lea
exclusiv sub numele de "daci" si "geti".

Ce importanta au aceste denumiri atât de diferite ale celor doua ramuri ale latinitatii orientale?

Aceasta este dovada distinctiei nete pe care contemporanii o faceau între cele doua ramuri si
chiar a ignorantei ce staruia înca în lumea occidentala asupra identitatii lor; dar, mai presus de toate,
acest fapt dovedeste ca atât cancelaria pontificala cât si lumea bizantina - asadar doi dintre cei mai
bine informati martori ai timpului asupra realitatilor etno-politice din Europa sud-estica - nu aveau nici
cea mai vaga stire despre o migratie a românilor din Balcani la nord de Dunare, toate acestea în
secolele XII-XIII când, potrivit teoriei imigrationiste, fenomenul trebuia sa cunoasca proportii de masa.

Dimpotriva, unii autori bizantini (Kekaumenos) vorbesc chiar de o deplasare a populatiei

romanizate în directie inversa, de la Dunare spre interiorul Peninsulei Balcanice!...

În fine, este un fapt cunoscut ca partizanii teoriei imigrationiste sustin ca teza autohtonei
"dacilor" la nord de Dunare este fructul fanteziei intelectualilor umanisti din secolele XV-XVI; numai ca
ancheta întreprinsa asupra terminologiei etnice din teritoriile carpato-dunarene în evul mediu a pus în
lumina existenta în lumea bizantina a unei traditii relative la autohtonia "dacilor" si "getilor" în
tinuturile nord dunarene. Ea este atestata în secolele X-XI, cel mai târziu; când simpla desemnare a
românilor sub termenii arhaizanti de "daci" si "geti" constituie o recunoastere implicita a descendentei
lor din stravechea populatie a regiunii, si cunoaste cea mai deplina expresie în opera lui Laonic
Chalkokondil, pentru care "dacii" sunt, în chip explicit, locuitorii teritoriilor carpato-dunarene, de unde
au pornit si fratii lor din Balcani, stabiliti în Pind într-o vreme necunoscuta autorului. Aceasta traditie,
straina de dovezile aduse de stiinta istorica umanista în apararea autohtonei si romanitatii românilor,
este atestata în scrierile grecesti post-bizantine pâna în pragul epocii moderne.

6.Românii au fost un popor de pastori nomazi

Réthy (alaturi de I.Karácsony, J.Peisker s.a.) dezvolta teza imigrationista în constructii lipsite de
orice temei stiintific; el sustinea (1897) ca românii s-ar fi aflat în Apenini, de unde, ca pastori nomazi, ar
fi migrat în Balcani, unde s-ar fi format limba si, apoi, mai departe, la nord de Dunare în sec. al XIII-lea
(aceasta teorie a mai fost sustinuta si de A. de Bártha, în 1899);
                     Unii autori fac confuzie între transhumanta si nomadism;

                    N.Iorga: marea masa a românilor au fost agricultori;

                    terminologia agricola (precum si cea viticola, apicola), în mare parte de origine latina;
exemplu: terra > tara; fossatum > sat; pavimentum > pamânt s.a.

                    termenii vechi ai uneltelor agricole si viticole, constituie dovezi sigure despre
caracterul sedentar al populatiei daco-romane;

                    forma satelor (si a curtilor) - alt argument al continuitatii;

                    arta populara, portul popular s.a. - tot argumente ale continuitatii;

7.Vechea toponimie dacica sau daco-romana ar fi disparut datorita exterminarii

populatieiautohtone

                    numele oraselor au disparut pentru ca a încetat viata urbana (nu si în cazul Abrudului /
Abruttus, preluat de unguri la 1271);

                    o serie de numiri topice unguresti au fost preluate de la stramosii nostri (exemplu:
Cluj, Clus, 1183; ung. Kolosvar);

                    existenta multor toponime de origine slava, se explica prin aceea ca ele nu reprezinta
decât traducerea în limba slava a numirilor mai vechi românesti, preluate de slavi de la autohtoni
(exemplu: Bistrita, spre izvor se cheama Repedele s.a.);

                    aceasta succesiune de hidronimie este deosebit de graitoare pentru felul cum s-au
succedat românii, slavii si maghiarii, acestia veniti ultimii în Transilvania (secolele X-XIII);

                    ca argument al continuitatii mai trebuie citat si crestinarea daco-romanilor, în sec. IV-
V, precum si termenii aferenti, de origine latina;

                                                               inscriptia de la Biertan (sec. IV e.n.): cuprinde monograma lui Hristos si

textul: "Ego Zenovius votum posui" ("Eu, Zenovie am pus / aceasta / danie"); ea este o dovada
graitoare a continuitatii populatiei daco-romane, o dovada peremptorie despre vechimea
crestinismului daco-roman;

                    continuitatea organizarii social-politice (persistenta termenilor privind organizarea

social-politica; continuitatea cnezatului, a voievodatului; a lui "Jus Valahicum" s.a.);

                    marturiile arheologice, numismatice si epigrafice ale continuitatii sunt foarte

numeroase, descoperite pe întreg teritoriul românesc; ele se numara între cele mai convingatoare (si
palpabile!) argumente ca majoritatea autohtonilor au ramas pe loc; circulatia monetara la nord de
Dunare, dupa 271-272,a fost intensa, pe întregul teritoriu dacic;

                    argumente de logica istorica în favoarea continuitatii:

▪ cum a fost posibil ca poporul român sa se întoarca peste un mileniu exact în acelasi
loc de unde plecase stramosii sai?!...

▪ bogatia pamântului românesc, este ea însasi o chezasie a continuitatii daco-romanilor

în Dacia Traiana;

▪ necesitatea existentei unui popor de continuitate pe acest pamânt în timpul trecerii

popoarelor migratoare;

▪ cum de au rezistat si existat români în Moldova si Oltenia - regiuni expuse barbarilor

si au lipsit tocmai din cetatea naturala, bine adapostita de munti, a Transilvaniei?

4. LIMBA ROMÂNĂ sI CONTINUITATEA ROMÂNEASCĂ

Limba reprezinta un element esential în definirea unui popor, în stabilirea identitatii sale; în
consecinta, nu se poate vorbi despre un popor român decât atunci când se constata existenta si
utilizarea limbii române.

Formarea poporului român si formarea limbii române au fost cele doua laturi inseparabile ale
unuia si aceluiasi proces istoric (nu se poate vorbi, de exemplu, despre o etnogeneza biologica distincta
de formarea limbii poporului respectiv).

Limba româna este o limba romanica, una din limbile nascute pe temelia latinei.

Româna, în structura sa intima, nu este altceva decât limba latina - si anume limba latina
populara (evoluata în timp, cu toate consecintele acestui proces); într-un anume sens, se poate afirma
ca limba româna este latina zilelor noastre vorbita în teritoriile locuite de români.

Cercetarea lexicului mostenit în limba româna din antichitate (cu excluderea deci, a
împrumuturilor începând cu influenta slava) a condus la concluzia ca acesta cuprinde 1600-1700 de
cuvinte, dintre care (cf. I.I.Russu) între 90 si 105 sunt sigure sau probabil autohtone (preromane, care
lipsesc în albaneza), dintre care 80 pot fi considerate sigure: amurg, barza, baiat, beregata, bordei,
brândusa, brânza, burta, butuc, butura, caier, caciula, copil, genune, gorun, grâu, leagan, lespede,
maces, mistret, pânza, prunc, stânca, strugure, tarâna, tarus, viscol, zar, zara, zburda, zestre etc.

Aproximativ 2% din numele de persoane din inscriptiile latine ale Daciei sunt nume traco-dace.

Limba româna are structura gramaticala a latinei.

 Românii si-au numit întotdeauna limba româneasca (sau rumâneasca).

Evolutia limbii se produce necontenit, pe nesimtite, ceea ce face imposibila stabilirea unui
moment al trecerii de la o limba la alta, nascuta din cea dintâi; se poate stabili însa o perioada mai
lunga, în care deosebirile sa fi ajuns destul de numeroase si pregnante pentru ca limba cea noua sa fie
considerata drept o realitate.

Cercetarile lingvistice confirma ca procesul formarii si desavârsirii limbii române a avut loc pe
un teritoriu cuprinzând mai ales regiunile nord-dunarene.

Trasaturile comune ale celor patru dialecte ale limbii române (dacoromân, aromân,
meglenoromân si istroromân) sunt marturia existentei în trecut a unui aspect unitar romanicei
orientale, foarte deosebit de acela al tuturor celorlalte limbi romanice (inclusiv al dalmatei).

Aspectul acesta reconstituit al romanicei orientale este desemnat cu diversi termeni: româna
comuna, straromâna, româna primitiva. Lingvistii par sa prefere termenul de româna comuna (care are
avantajul de a ne lamuri imediat asupra continutului sau); nici termenii de straromâna sau, poate,
protoromâna nu ar fi nepotriviti (cf. H.Daicoviciu).

Legat de întrebarea de când vorbim de româna comuna, se admite în genere, ca latina a cedat
locul limbilor romanice prin secolele VII-VIII (aceasta judecata prin analogie are însa nevoie de
confirmari!). Unii specialisti vorbesc de încheierea procesului de formare a acestui popor neolatin în
secolele VIII-IX. Judecând dupa particularitatile dialectelor românesti, primii care s-au detasat de blocul
român comun au fost aromânii, iar ultimii istroromânii.

Limba româna comuna este cea dintâi înfatisare a limbii române, deosebita atât de latina cât si
de româna evului mediu (în care influentele slave se fac din plin simtite).Hadrian Daicoviciu considera
ca termenul de limba protoromâneasca este macar la fel de potrivit ca si acela de româna comuna;
expresia "limba protoromâneasca" este la fel de sugestiva din punct de vedere al continutului, caci
greu si-ar putea închipui cineva ca cea dintâi înfatisare a românei ar fi comportat desprinderea celor
patru dialecte; ea are avantajul de a sugera oricui anterioritatea cronologica a limbii române fata de
dialectele atestate mai târziu.

Prin limba si prin foarte numeroase elemente de civilizatiei, poporul român s-a constituit ca
popor romanic, din romanitatea estica.

Evolutia limbii române, pâna în secolul VII, a fost unitara pe ambele maluri ale Dunarii, caci
fluviul nu a constituit o bariera de netrecut. Din secolul al VII-lea, odata cu marea revarsare slavo-
avara în Peninsula Balcanica, unitatea romanitatii daco-moesice, careia Dunarea îi servise drept ax,
s-a rupt. În aceste momente însa evolutia spre româna era destul de avansata, ceea ce explica si faptul
ca aromâna, limba românilor din Peninsula Balcanica, nu este o limba deosebita de limba româna, fiind
considerata un grai al acesteia.
 Româna are atât asemanari cât si deosebiri fata de celelalte limbi romanice (s-au format în arii
geografice diferite si au suferit înrâuriri diferite).

Romanus > rumân, român - tradus de populatiile învecinate prin echivalentul valach = vorbitor
de limba romana!

6. EVOLUŢIA MIJLOACELOR DE NAVIGAŢIE PE DUNĂRE sI ÎN MAREA NEAGRĂ (DIN CELE MAI VECHI TIMPURI -
SEC. XIII)

Cu o vechime si continuitate în aceeasi vatra de patru ori milenara (N.Iorga), poporul român
este creatorul unei stralucite civilizatii, care se numara între marile civilizatii ale lumii.

Apreciati si vestiti agricultori, mestesugari si comercianti, românii au fost totodata si navigatori

întreprinzatori. Traditiile marinaresti autohtone s-au constituit în timp, începuturile acestora coborând
în perioada aparitiei primelor comunitati omenesti coerent organizate în spatiul românesc.

6.1.APARIŢIA PRIMELOR MIJLOACE DE NAVIGAŢIE CIVILE sI CU DESTINAŢIE MILITARĂ

Armonios alcatuit, bogat si variat, pamântul românesc a fost (este) scaldat de o bogata retea
hidrografica12[12] , careia i se adauga o fatada maritima de 450 km.

La nivelul Terrei, în mezolitic (10000 - 5000 î.Hr.), sunt atestate (arheologic) primele mijloace
de navigatie: pentru pescuit si trecerea apelor se foloseau trunchiul de copac si plutele (vreme
îndelungata pluta a fost principalul mijloc de navigatie) si monoxila.

La români, din vechime pâna în evul mediu, luntrea-monoxila a fost, deopotriva, un mijloc de
deplasare si o "arma" de lupta. Unul dintre primele modele de lut ale unei monoxile neolitice (5000 -
2500/2200 î.Hr.) din Europa, a fost descoperit pe malul stâng al Dunarii (astazi acest exemplar se afla
expus la Muzeul de istorie din Oltenita).

Istoricul Arrianus, scriind despre expeditia initiata în anul 335 î.Hr. de Alexandru cel Mare
împotriva tribalilor, arata ca autohtonii dispuneau de monoxile pe care le utilizau pentru pescuit,
pentru transport precum si în actiunile lor militare (autorul antic le catalogheaza drept acte obisnuite
"de piraterie".).
 Din punct de vedere nautic, luntrile monoxile (lungi de pâna la 3½ stânjeni) erau usoare, suple,
rapide, capabile a urmari si a ajunge lesne inamicul, a manevra si veni usor la abordaj, putându-se
departa usor, la nevoie, de locul actiunii.

Geto-dacii au ripostat energic împotriva unor actiuni militare care vizau controlul Dunarii
inferioare, a Deltei si Pontului de vest. Marturiile în acest sens nu lipsesc : îndelungata rezistenta a lui
Dromichaites împotriva lui Lysimach (tratatul de pace (cca. 293-292 î.Hr.) recunoaste pe Dromichaites
ca singura autoritate politico-militara de la Dunarea de jos); urmasii sai, Zalmodegikos si Rhemaxos
(sec. III-II î.Hr.), ajung adevarati "protectori" ai oraselor din Pontul vestic (pregatind opera întregitoare
ce va fi initiata de Burebista).

Navele coloniilor elene din zona Pontului au domint navigatia pe Marea Neagra.

Între sec. III-I î.Hr. cele mai redutabile nave de razboi din Marea Neagra erau dierele si trierele.
Trierele aveau trei rânduri de rame, 30-40 m lungime si 6 m latime, iar echipajul era format din cca.
174 vâslasi, 17 marinari si 10 ostasi.

Flota, compusa din mai multe nave, era condusa de 1-2 navarhi, primii amirali sunt atestati
documentar la Histria (sec. III-II î.Hr.).

Reprezentari de nave din sec. III î.Hr. - II d.Hr. figureaza pe un altar închinat zeitei Cybelle
(Histria), pe o lespede (aflata la Muzeul de Istorie Nationala - Bucuresti), pe diferite monede emise în
acel interval de timp.

6.2. PROBLEMA APĂRĂRII DUNĂRII sI A LITORALULUI PONTIC PE TIMPUL LUI BUREBISTA sI DECEBAL.

Burebista (82 - 44 î.Hr.) a fost promotorul unei orientari politice consecvente în problemele
apelor Dunarii si fatadei maritime a spatiului carpato-danubiano-pontic. El are meritul de a fi eliminat
orice prezenta militara straina pe cursul mijlociu si inferior al Dunarii,ajungând sa aiba la dispozitie
mijloacele de navigatie ale geto-dacilor precum si navele oraselor grecesti.

Un nou pericol pentru statul dac l-a reprezentat accentuarea expansiunii romane în Balcani.
Penetratia romana la nord de Balcani, spre Marea Neagra s-a accentuat în preajma anilor 80 - 70 î.Hr.,
în anul 72 î.Hr. o coloana romana atingea linia Dunarii (rezistenta autohtona si lipsa unui punct de
sprijin, o fac sa se retraga).

Romanii se erijeaza în "protectori" ai grecilor în fata "lumii barbare" (Lucullus, care avea nevoie
de flota acestor orase, ajunge sa oblige comunitatile din Histria, Tomis si Callatis sa-i recunoasca
autoritatea).

Histria, Tomis si Callatis se aliaza cu geto-dacii împotriva generalului roman Hybrida (62-61
î.Hr.).
 Burebista îsi consolideaza statul, Olbia si Apollonia recunoscând autoritatea întregitorului rege.

Pompeius, în noul context, respecta linia Haemusului (Balcani) ca frontiera naturala între statul
dac unificat si posesiunile romane din Balcani.

Dupa disparitia lui Burebista, regii daci au continuat sa-si exercite autoritatea asupra malurilor
Dunarii, precum si a zonelor cuprinse între Dunare, Haemus si mare.

Treptat, romanii si-au intensificat demersurile împotriva dacilor, urmarind depasirea lantului
muntilor Balcani, organizarea de baze de aparare si puncte de sprijin militar între Balcani si Dunare si
pe malul drept al fluviului, desprinderea oraselor pontice din alianta cu dacii, respectiv crearea unor
forte navale, fluviale si maritime proprii, indispensabile pentru stapânirea Dunarii, deltei si litoralului
vestic al Marii Negre.

Între 29-28 î.Hr. dacii si bastarnii provoaca grele pierderi armatelor Romei, traversând cu
mijloace rapide de navigatie Dunarea.

În sec. I d.Hr. flotele elene din Marea Neagra îsi pierd importanta, locul lor fiind luat de o forta
navala romana .Sistemul nu era impenetrabil, întrucât dacii treceau deseori Istrul, loveau posturile si
castrele romane, continuând sa-si mentina o capacitate combativa de exceptie (despre aceste lupte
vorbesc autorii antici, de la Ovidiu la Criton).

În conflictele purtate de Decebal (87-106) cu romanii, ambele parti au folosit si mijloace de

navigatie fluviala.

Dacii, folosindu-se de mijloace de navigatie simple, manevriere, au fortat în repetate rânduri

cursul Dunarii (exemplu: campania din anul 86 d.Hr.).

Una din cauzele semiesecului înregistrat de împaratul Domitianus în intervalul 86-88, se

datoreaza si incapacitatii lui de a se înstapâni prin mijloace militare, prin intermediul flotei (si
efectivelor terestre), pe ambele maluri ale Dunarii.

Traian (urmasul lui Domitianus si Nerva) a relansat razboiul de cucerire a Daciei. În cadrul
proiectului sau, un loc aparte a acordat flotei danubiene, care în conceptia sa avea urma sa aiba
urmatoarele misiuni: sprijinirea actiunilor de trecere a Dunarii; interzicerea oricarei contraofensive
dacice în Peninsula Balcanica; executarea manevrelor "de rocada" în lungul Dunarii (între Portile de
Fier - Delta); participarea la construirea podurilor de vase si de piatra peste Dunare.

si Decebal s-a îngrijit atent de problema protejarii liniei Dunarii.

Manevra "dobrogeana" a regelui dac a dus la încheierea pacii din 102.

 6.3. UTILIZAREA FLOTELOR FLUVIALE sI MARITIME ÎNTRE SEC. II-III

Dupa 106, sistemul de comunicatii terestre si navale se redimensioneaza, una dintre

consecintele directe concretizându-se în amplificarea schimburile economice interne si externe.

În ceea ce priveste flota militara, unitatile fluviale si maritime au fost organizate în trei mari
grupari: Classis Flavia Moesica (la Dunarea de Jos), Classis Pannonica (la Dunarea de Sus) si Classis
Pontica.

Misiunile fortelor navale vizau paza si siguranta romanilor, sprijinirea trupelor terestre în
campanii, transporturi de efective, provizii, armament s.a.

Navele mari aveau în frunte trierarchi, flotele fiind comandate de prefecti (exemplu Viudius
Verianus, ce figureaza pe o piatra de hotarnicie descoperita în nordul Dobrogei).

Flota maritima (40 corabii - 3000 ostasi) se subordona unui înalt ofiter (în anul 117,spre
exemplu, generalului Flavius Arrianus).

Între bazele mai importante, pot fi enumerate: Noviodunum (Isacea), Aliobrix (Cartal), Barbosi,
Altinum (Oltina), Flaviana (Dunareni) Troesmis (Iglita), Aegyssus, Sirmium, Singidunum, Drobeta,
Sucidava, Dinogetia - Garvan, Sexaginta, Prista, Histria, Tomis.

Pe litoralul vest pontic flota maritima (Classis Pontica) coopera cu trupele terestre si
garnizoanele "limesului pontic" subordonate unui prefectus.

În compunerea fortelor intrau nave mici (pentru Dunare si râurile interioare), nave
speculatoriae de cercetare si nave mari de lupta (liburnae) cu doua rânduri de rame.

Fortele militare fluvial-maritime au fost angajate în conflictele militare regionale (în actiuni
armate, misiuni de cercetare, transport, sprijinire la construirea de poduri),între care amintim : 117-
119 - împotriva sarmatilor si dacilor liberi; 167-180 - împotriva sarmatilor, marcomanilor, cvazilor si
dacilor liberi; 245-247 si 200-268 - împotriva dacilor liberi.

Organizarea riguroasa, a fost însotita de cresterea traficului comercial, de o dezvoltare a

santierelor navale.

Informatiile privind flota comerciala de pe Dunare sunt relativ sarace, între acestea amintim
inscriptia onorifica descoperita la Axiopolis - Hinog, Cernavoda, pusa (în cinstea împaratesei Iulia ) de
"nautae universi Danubii" ("corabieri de pe toata Dunarea");

La Axiopolis (un important port la Dunare) exista un "collegium nautarum" (colegiul al

navigatorilor), cu organe de conducere, arhiva si steag, membrii sai facând un larg comert pe Dunare,
din bazinul inferior al acesteia pâna la Marea Neagra.
 Un colegiu identic functiona la Tomis.

Un "collegium nautarum" este atestat documentar (si) la Apulum, ceea ce atesta utilizarea
Muresului pentru navigatie (pentru transportul sarii spre Panonia).

O serie de inscriptii din Dacia atesta ca pe unele râuri interioare s-au utilizat si alte mijloace (nu
navale,obisnuite), utilizatorii lor aparând sub numele de utriculari (burdufuri umplute cu aer) si
dendrofori (trunchiuri de copaci). O inscriptie de la Apulum consemneaza existenta unui: "collegium
dendr [oforum]".

o                                     Mentinerea unor termeni nautici din latina în româna (luntre < lunter, luntris,
barca, vas < vasum, nava, navigatie s.a.) reprezinta înca o dovada a continuitatii românesti.

6.4. ACŢIUNILE NAVALE ROMÂNEsTI ÎMPOTRIVA MIGRATORILOR (sec. III-XIII)

Secolele III-XIII se caracterizeaza prin edificarea institutiilor specifice feudalismului timpuriu,

respectiv angajarea într-un efort consecvent de aparare împotriva invaziilor migratoare.

Acum se permanentizeaza o viguroasa viata urbana pe ambele maluri ale Dunarii, în perimetrul
Daciei; pe litoralul vest Pontic.

S-au perpetuat unele tipuri si elemente de constructie navala de origine daco-romana pâna la
începutul mileniului II (ceea ce reprezinta înca o dovada a continuitatii românilor).

Spre finele perioadei (sec. XII-XIII) între mijloacele prevazute cu vele si rame, se impun primele
(pe peretele complexului rupestru de la Basarabi, apare si imaginea unei corabii).

Timp de o mie de ani prima forta maritima în Pontul Euxin (si Mediterana) se mentine Imperiul
roman de rasarit - bizantin (gratie si "focului grecesc").

Între secolele XIII-XIV flotele genovezo-venetiene (care aveau în compunere: galioane, fustele,
galere, cogge) se vor afirma ca prime forte ale Marii Negre (si Marii Mediterane).

Exista unele referiri ce atesta eforturile de aparare facute de comunitatile urbane si rurale
dintre Dunare-Haemus-Marea Neagra amenintate de invaziile migratorilor (în 263, 264 si 266 au loc
ciocniri în împrejurimile Histriei si a unor cetati de pe litoral).

Imperiul roman a reorganizat (sfârsitul sec. III) sistemul de aparare de la Dunare, în locul
vechilor flote s-au creat: Classis Ratiarensis si Classis Histria, întemeindu-se si baza Extrema Scythiae (la
nord de Dunare).

În unele cetati (Sucidava, Capidava, Arrubium, Aegysus) s-au dispus subunitati de marina,
pentru nevoile carora, începând cu secolul al IV-lea, recrutarea se efectua pe plan local.
 Attila a vrut sa transforme Dunarea în "fluviu hunic", dar a fost înfrânt decisiv de generalul
Actius (nascut la Durostorum) în bataliile de pe Câmpiile Catalaunice.

Iustinian (527-565) a dat un nou impuls refacerii fortificatiilor de la Dunare si Marea Neagra,
consolidând fortele fluviale si maritime.

Rezidenta comandantului sef al flotilei danubiene era la Noviodunum (Isaccea).

În secolul al VI-lea mari si epuizante ciocniri între Imperiul roman de rasarit si migratori (avari,
slavi, bulgari, turanici) au avut loc la Dunarea de Jos si la Marea Neagra. În cursul ciocnirilor din anii
530, 536, 544, 550, 551, 561, 568, 574, 583 si 596-600, au fost folosite si flotele.

Migratorii au rechizitionat un mare numar de ambarcatii usoare (monoxile s.a.) de la

autohtoni.

Teofilact Simocata furnizeaza stiri despre autohtonii care traiau pe ambele maluri ale Dunarii
si care foloseau barcile pentru circulatia pe fluviu, comert si actiuni de lupta.

În sec. VII-XI, cu ajutorul autohtonilor din orasele-posturi de la Dunarea de Jos, bizantinii au

obtinut mari victorii împotriva bulgarilor turanici aliati cu slavii de sud. Un exemplu elocvent
constituindu-l expeditiile din anii 756 si 764, organizate de Constantin V (741-775) împotriva bulgarilor
turanici).

În izvoarele secolului al IX-lea apare mentionat Toma - protospatar si arhonte de Lykostomion.

La sfârsitul secolului, în anii 895-896, o flota danubiana comandata de drongarul Eustatie a

intervenit în ciocnirile dintre unguri si bulgarii tarului Simeon.

În anul 917 românii acordau sprijin flotei drungarului bizantin Romanos în luptele cu bulgarii.

Atitudinea lor îndemna pe basileii Constantin Porfirogenetul (care la mijlocul sec. X vorbeste de
existenta orasului - port Constanta) si Nichifor Focas, sa considere Dunarea o "frontiera a imperiului".

O sustinuta viata comerciala - în care navigatia joaca un rol important - se constata în lungul
vailor Muresului, Tisei si Dunarii.

În secolele XI-XIII cetatile de la Dunare si Marea Neagra cunosc o adevarata înflorire

economica, politica, culturala.

Posturi civile si militare au fost descoperite de arheologi la Dinogetia - Garvan, Pacuiul lui
Soare, Lykostomo. Pe Razelm - scria Anna Comnena - existau corabii mari si grele, iar pe Dunare puteau
naviga corabiile cele mai mari.
 Istoricul Ioan Kinnamos scria ca la Dunare barcile monoxile se gaseau din abundenta.

Se diversifica navigatia pe apele interioare: în sec. XI-XIII pe Mures si Olt - se foloseau corabii
pentru transportul sarii.

O monoxila recuperata din valea Crisului Alb, se afla expusa la Muzeul Marinei Române
(Constanta).
 BIBLIOGRAFIE
(selectiva)

1.      Russu I.I., Etnogeneza românilor, Fondul autohton traco-dacic si componenta latino-romanica,
Bucuresti, 1981.

2.      Radu Vulpe, Columna lui Traian - Monument al etnogenezei românilor, Bucuresti, 1988.

3.      Stoicescu Nicolae, Continuitatea românilor. Privire istoriografica. Istoricul problemei, dovezile
continuitatii, Bucuresti, 1980.

4.      Stoicescu N., Hurdubetiu I., Continuitatea daco-românilor în istoriografia româna si straina,
Bucuresti, 1984.

5.      Ligia Bârzu, Stelian Brezeanu, Originea si continuitatea românilor. Arheologie si traditie istorica,
Bucuresti, 1999.

6.      Mircea Musat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucuresti, 1983 (p. 17-
84).

7.      Ion Horatiu Crisan, Burebista si epoca sa, Bucuresti, 1977

8.      *** Spatiul istoric si etnic românesc, Editura Militara, Bucuresti, 1992 [Hartile I-IV]

9.      *** România. Istorie în documente. Album, Bucuresti, 1992, p. 23-40

10.  *** România. Documente straine despre români, Editura II-a, Bucuresti, 1992, p. 9-25

11.  George Petre, Ion Bitoleanu, Traditii navale românesti, Editura Militara, Bucuresti, 1999, p. 9-37.

12.  Nicolae Bârdeanu, Dan Nicolaescu, Contributii la istoria marinei române. Vol.I, Din cele mai vechi
timpuri pâna în 1918, Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1979, p. 19-38.

13.  *** Istoria militara a poporului român, Editura Militara, Bucuresti, 1984.

14.  *** Armata si societate în spatiul românesc - Epoca veche si mileniul migratiilor, Editura Globus,
Bucuresti, [f.a.].