Cert este că poemul demonstrează predispoziţia autorului spre introspecţie şi speculaţie filosofică,

după cum sugerează însuşi moto-ul ce îl precedă, cunoscut în limba latină ca vanitas vanitatum:
„Deşertarea deşertărilor şi toate sunt deşarte”. Întreaga operă se vrea o meditaţie gravă pe tema
vremelniciei omului în univers, a trecerii timpului (fugit ireparrabile tempus), a sorţii nestatornice
(fortuna labilis), a sfârşitului implacabil etc.
 
Geneza poemei
 
Geneza poemei - parte din Ecclesiastul, carte a Vechiului Testament, completată cu elemente din
poeţii latini - atestă erudiţia lui Miron Costin. În ceea ce priveşte motivaţia psihologică a autorului
în crearea operei, cele mai multe date le aflăm de la Ion Neculce, care vorbeşte în cronica sa despre
conflictele existente în vremea lui Petriceicu-vodă, domnitorul ce i-a obligat pe toţi boierii să
meargă după el în Polonia, încât, de frică, „boierii îmbla cu dzilele în mână”, după cum spune
Costin.
 
Este posibil aşadar ca acest conflict să-i fi generat autorului o criză sufletească, îndemnându-l la o
meditaţie asupra vieţii şi a morţii. Trimiterile către prezentul istoric sunt indicate în text prin epitete
depreciative ca „veacu desfrânatu”, care însă pot căpăta la fel de uşor o valoare de adevăr universal,
prin „veac” înţelegându-se timp.
 
Tema centrală
 
Tema centrală a textului, preluată din literatura europeană a timpului, este destinul, căreia i se
circumscriu toate motivele: „toate trec” sau panta rhei („Nu-i nimic să stea-n veci, toate trece
lumea, / Toate-s nestătătoare, toate-s nişte spume...”), moartea elementelor cosmice, prin care
poetul-filosof, prin figura retorică numită consolatio, consolează fiinţa umană că nu numai ea trece,
ci şi elementele cosmice („Şi voi, lumini de aur, soarele şi luna, / Întuneca-veţi lumini, veţi da gios
cununa...”), norocul, inspirat din folclor („Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul, /
Anii nu pot aduce ce aduce ceasul...”), roata („...trec anii cu roată, / Fug vremile ca umbra şi nicio
poartă / A le opri nu poate...”), egalitatea în faţa morţii, motiv preluat, probabil, de la Horaţiu -
„Rege şi plugar mor deopotrivă” -, dar care dobândeşte, la Costin, un contur specific înţelepciunii
de tip popular („Moartea, vrăjmaşa, într-un chip calcă toată casa, / Domneşti şi-mpărăteşti, pre nime
nu lasă”), „unde sunt” sau ubi sunt, prezent, în epocă, şi la Dimitrie Cantemir, în Divanul, sau, mai
târziu, la Mihai Eminescu, în Memento mori („...Unde-s cei din lume, / Mari împăraţi şi vestiţi?...”),
prevederea, succesiunea generaţiilor, fragilitatea vieţii etc.
 
Titlul
 
Titlul operei reprezintă în sine un motiv de sorginte filosofică, prin care se anticipează mesajul
operei şi se pregăteşte spaţiul receptării.
 
Aluziile biblice
 
Aluziile biblice se constituie într-un veritabil palimpsest al textului. Apare, de exemplu, ideea ca
omul să facă binele în timpul vieţii, spre a obţine, după moarte, clemenţă de la Dumnezeu („Una,
fapta, ce-ţi rămâne, buna, te lăţeşte, / În ceriu cu fericire în veci te măreşte”).
 
Deşi este scrisă cu atâtea secole în urmă, în zorii lirismului autohton, poezia se remarcă prin
ermetism şi printr-o deschidere către interpretări diferite. Dacă Dosoftei, traducând Psaltirea în
versuri, descifrează cuvintele lui Dumnezeu, Costin încifrează în simboluri sensurile vieţii şi ale
morţii într-o manieră ce pare să-l anunţe pe Tudor Arghezi: „ Vacul nostru cu-mprumut, dat în
datorie: / Ceriul de gândurile noastre bate jocurile...”).
 
Structura
 
La nivel stilistic şi imagistic se disting structurile expresive inedite, îmbogăţite de parfumul limbii
române vechi. Metafora „a lumii cântu cu jale” trimite nu numai către ideea efemerităţii şi a
nefericirii existenţei umane, ci şi către o dimensiune autoreferenţială a operei, în sensul că autorul
îşi explică efortul creator prin intermediul simbolului orfic al cântecului-poezie. Inversiunea, ca
figură sintactică, se obţine mai ales dintr-o distorsiune a frazei care conferă textului arhaicitate.
 
Comparaţiile sunt facile, uneori chiar prozaice, dar tocmai această trăsătură le conferă autenticitate
poetică şi o amprentă lingvistică specială: „cu griji şi primejdii cum este şi aţa...”. Aproape toţi
termenii de comparaţie sunt luaţi din natură: floarea, apa, norul, stelele, cerul etc., ceea ce
subliniază universul de inspiraţie şi sensibilitatea autohtonă, care vor da roade şi la poeţii moderni
de peste veacuri. Epitetul „prea subţire” are valoarea unui superlativ absolut popular şi arhaic,
amintind de Luceafărul eminescian, adevărat reper de limbaj poetic: „O preafrumoasă fată”.
 
Prin invocaţie şi repetiţie poetul se adresează lumii personificate, într-o structură poetică încărcată
de afectivitate - „O, lume hicleană, lume înşelătoare!” - ce dobândeşte valoarea unui laitmotiv. Ca
într-un monolog confesiv adresat nu atât unei fiinţe, cât mai ales unei instanţe interioare, cronicarul
se lamentează. Impresia de subiectivitate se accentuează şi prin interogaţia retorică „Ce nu petrece
lumea şi în ce nu e cădere?”, mijloc stilistic prin care se transmite, de fapt, un adevăr axiomatic, ca
o sentinţă implacabilă.
 
Litota, figură de stil opusă hiperbolei, însă bazându-se pe aceeaşi tehnică a exagerării, punctează
micimea fiinţei umane în univers - „Viiarme sântu eu, şi nu om” -, amintind, de asemenea, de un
celebru vers eminescian prin care sunt caracterizaţi oamenii: „Muşti de-o zi pe-o lume mică, de se
măsură cu cotul” (Scrisoarea I).
 
Versul lung, de 13 silabe, împrumutat, probabil, din metrica polonă, curge uneori melodios, alteori
greoi şi şovăielnic, cu pauze marcate de cezură. Sentimentul apăsător al tragicului existenţial pare să
se estompeze în finalul poeziei, când este invocat Dumnezeu, atoateştiutor şi omniprezent, care
supravieţuieşte lumii şi îi oferă omului alinare.
 
„Nu o plenitudine istorică, nu realizările monumentale - pe care neamul nostru nici n-ar fi avut când
să le înfăptuiască - dau garanţia duratei; ci sentimentul că, în fond, există un plan faţă de care
frământarea istorică este irosire şi pierdere” (Constantin Noica).

Tat twam asi este o mantia (formula sacerdotala indiana), care sintetizeaza legea identitatii si a
unitatii Sinelui Suprem. Aceasta Cunoastere este o iluminare-, sensul ultim al procesului cognitiv,
este sensul existentei, este raspunsul ontologic indian la intrebarea: Ce/Cine este adevarul? (Unde
vei gasi , cuvantul / Ce exprima adevarul?").
Mihail Eminescu — Ta twam asi
Tattwam asi este o mantra (formulă sacerdotală indiană), care sintetizează legea identităţii şi a
unităţii Sinelui Suprem. Această Cunoaştere este o iluminare, sensul ultim al procesului cognitiv,
este sensul existenţei, este răspunsul ontologic indian la întrebarea: Ce/Cine este adevărul? („Unde
vei găsi cuvântul /Ce exprimă adevărul?").
Parabolele înţelepciunii sunt expuse concentric în capitolul VI, din Chandogya-Upanişad, de
către Aruni fiului său Swetaketu şi tratează despre identitatea Sinelui Suprem cu cel individual,
încheindu-se cu formula mantra: „Tat twam asi Swetaketu".
întors de la studii, orgolios, Swetaketu primeşte de la tatăl său o lecţie fundamentală, aflând că drumul
în cunoaştere este continuu, că valorile conceptului de Cunoaştere sunt mereu altele, dar esenţa lor
este aceeaşi. Aşa cum oalele au ca substanţă lutul, aşa cum obiectele de aramă au ca substanţă arama,
tot aşa întreaga creaţie este susţinută de Şinele Suprem, cu o fărâmă din puterea sa. El, Swetaketu,
ajunge, din orgolios, la poziţia lui Socrate: „Eu ştiu că nu ştiu, ei nu ştiu că nu ştiu". Această smerenie
duce la depăşirea limitelor cunoaşterii. De la cunoaşterea senzorială la cea filosofică, apoi la cea
teologică şi foarte rar la cea mistică. De aceea termenul de „sofrosyne"înseamnă înţelepciune, dar
simultan smerenie. Orgoliul întunecă ochiul minţii. Smerenia Domnului Iisus Hristos a fost atât de
mare, încât, Dumnezeu fiind, a acceptat să fie batjocorit, bătut şi răstignit. Poezia exprimă faptul că
Eminescu a atins limita, la care poate ajunge filosofia şi a depăşit-o puţin, trecând spre poezia de
factură teologică, religioasă, ca în Rugăciune, înviere, Răsai asupra mea.
Legea identităţii, conţinută în formula Tat twam asi, înseamnă a depăşi orice dialectică, orice
dihotomie, de aceea textul poeziei este un punct terminus al unui proces de conştientizare destul de
bine exprimat de la înger şi demon, Venere şi Madonă la Luceafărul.
Fiica gingaşă de rege este o reprezentare a conştiinţei pure, care generează în lume binele,
cunoaşterea adevărului, are un destin divin, sugerat în Lucealărulprin simbolul Fecioara. Antitetic este
prezentată conştiinţa decăzută printr-o femeie de stradă, cu „privirea sfioasă". Este o meditaţie pe
tema fortuna labilis, dusă pe teritoriul unei parabole a unicităţii sinelui din Upanişade, sintetizând,
prin simbolurile „lacrima" şi „rouă", principiul apa, care generează suflul vital, aşa cum mintea se
generează din hrană. Mintea se sublimează şi se contopeşte cu suflul, care ia naştere din apă. Suflul se
contopeşte cu căldura, iar căldura cu divinitatea supremă. De aceea în liturghia ortodoxă, după epicleză
(rugăciunea de sfinţire, când Sfântul Agneţ devine Trupul Domnului Iisus Hristos, iar vinul sângele
Său) urmează adăugarea căldurii.
Cele două simboluri, „lacrima" şi „rouă"sintetizează rădăcina celor două vieţi. „Fiică gingaşă
de rege"'atinge rădăcina, căldura şi apoi Fiinţa, de unde reacţia lumii „Toată lumea ce te vede e de
tine-nseninată", fiindcă exprimă conştiinţa de sine. Ea rămâne „sfânta cea frumoasă", adică forma
prin care se face sensibilă conştiinţa universală.
Tat twam asieste răspunsul, pe care trebuie să-1 dea sufletul ajuns în pragul cerului. In tradiţia
filosofiei indiene, după moarte, sunt două căi: calea strămoşilor, care duce spre lună, de unde sufletul
se întoarce în ciclul renaşterilor (Samsara) şi calea soarelui, luminată, care duce la identificarea cu
Şinele Suprem. Ajuns în faţa acesteia, la întrebarea „Cine eşti tu?" el trebuie să răspundă Tat twam
asi, adică: Acesta eşti tu, ceea ce înseamnă pierderea identităţii sinelui şi contopirea în Şinele
universal.
În creştinism, fiinţa se păstrează, nu se pierde, ci se sfinţeşte. Prin sfinţire, ea, fiinţa, ca entitate
spirituală, devine asemenea Bunului Părinte al Vieţii, care o reface dându-i „strălucirea cea dintâi",
din care a căzut protopărintele Adam.
Refăcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, sufletul capătă o altă structură de lumină, devenind
fiu al Luminii, al învierii, al împărăţiei. Destinul de „ vas ales"ş\ de „vas spurcat"este o distincţie
esenţială, făcută de voinţa divină, după o prealabilă încercare, în condiţiile destinului general al unui
neam. Fiica de rege este „ vasul ales".
Tat twam as/este punctul de limită al eului eminescian, în căutarea conştiinţei de sine prin
filosofie. Această limită o va depăşi prin cunoaşterea teologică din poeziile Rugăciune, Înviere,
Răsai asupra mea, Colinde, colinde. De la condiţia de poet filosof, el vrea să ajungă poetul profet,
poetul rugător, poetul sacerdot arhetipal.