Marcel Turcu

Perimetrul nocturn al limitei

/puncte de vedere pe marginea noului volum de poezii

al lui Eugen Dorcescu - Elegiile de la Bad Hofgastein -
Ed. Mirton, Timişoara, 2010 /

1 Lirism escatologic

Prezenţă sobră, cele 28 de elegii ficţionează între: grafica lirică severă; regretul optim
esenţial; proiecţia spiritului într-un cosmos grav, adică – între elegie, linos /Grecia
antică: incantaţie lirică a breslei ţesătorilor/ şi threne: cântece funebre, pe un fond de ly-
ra, precum cele invocate de poetul Athenaios/.
Dar, în text, rezonanţa psalmică generală are menirea( mistului ) de a armoniza “epica”
vieţii şi a morţii, încorporate – arhetipal – în părinţi .

E prezent principiul escatologic (egiptean) KA – acel “ dublu “ al eteratului: v. mama,

afectuos dispărută. Volumul se detaliază în tonusul restrictiv al misterelor orfice .

Dintru început, cele enunţate mai sus rezidă în categorii de referenţă, precum “ absenţa
-care induce- frustrarea”, p. 13. Se moare acolo, ”spre sud, spre Achenpromenade, către
râul cu arome de cimbru şi mentă “/, unde ajunge-protejat- trupul mamei /.
Se moare sugestiv, întru materie celestă. Textul reface (parcă) drumul primejdios al
mătăsii pe un bun segment de existenţă.
Destinul omului e convergent cu “desprinderea de…“, precum în elegia a opta a lui
Rilke / v. Elegiile duineze/ :

Cine ne-a răsucit astfel încât,

Orice-am face, ne aflăm mereu în postura –
Celui care pleacă …”

Muntele retras în vazduh, e – deopotrivă – “carne si duh“ /p. 15. Se parcurge, nu

prima, ci a doua evanescenţă - “spre mai sus”- cum se întâmplă cu fenomenul –metafizic-
al “ieşirii din ascundere”/ Heidegger – atunci cand şi acolo unde Eugen Dorcescu
gândeşte, în linie directă, metafizica !

2 Eternitatea indusă şi “macerată” în poeme

Poetul îşi construieşte absolutul, chiar dacă acesta “există”- din lut: viată; duh: spirit;
cerul adamic: zeu (cenzurat).
În aceste condiţii, eternitatea este-evident- trinitară. Cititorul are astfel imaginea des-
chisă a drumului învolburat al Crucii “pe sub apă”, ceea ce pare a fi o rugă adresată
zeului “retras”- deus otiosus. Iată-l deci – pe om – a fi “Dumnezeul neaşezat“,
recunoscându-l aici, fireşte, pe Nietzsche. Neaşezat- “până la râu si dincolo de râu”/10,
vers ce păstrează consistenţa “mamei infinite “, de aici ori din zona mediană; de unde
 -măcar- nu mai putem fi “ izgoniţi” ! / Jankielevich : Paradoxul moralei /.
Fiind vorba de sfera liminală, de angelitate, întregul volum e un joc al îngerilor obsti-
naţi, cărora, poetul le impune, uneori, un deplin “statu quo”, pentru a-i tempera o clipă:
“ Într-un timp sideral, plouă pieziş”/ p 25.

3 Tipuri şi moduri ale Ascensiunii

serpentine; arcul; scalaritatea :

“ vorbeşte de frunzele nucului, “ Cu doi ani înainte să moară, mama
ce ne zburau împrejur sau a locuit la noi peste
îmbrumate “/21 iarnă “/ 31

E. Dorcescu – acel criptograf al “ faliilor metafizice “/ v. p. 19/ arborează o prudenţă

scalară, prin care, noi, toţi, acceptăm limita ! Aici, moartea/ mortificarea şi apoi “refa-
cerea strategică“, nu sunt revoltă, ci penitenţă (lirică), psalmodiată în fiecare vers, cu
smerenie… Acesta e “omul empiric şi transcendental “, de la B. Pascal la R. Caillois,
“mişcat“ ; descentrat, finalmente !...

4 Comunicarea cu treptele iniţierii

Precum viaţa, moartea – şi ea- se învaţă – ne spune, ceremonios, Eliade.

În textul lui Eugen Dorcescu, verb în prim plan nu există şi – poate – nici acel vis verbi
al lui Augustin, ci doar vocabule transparente, dar nu difuze, şi asta e tot serafism, tot
rugăciune, subscrisă fenomenologic, turnată într-un versant liric expresionist, maniera
în care “curge” mai tot florilegiul elegiac al poetului.:

“Acestea au fost – către mine –

ultimele mamei cuvinte. “/22

De la “falii” la halou, nu se ajunge ! Nu! la “ prăbuşirea fiinţei sensibile “/ 20, ci – doar

– la o plecare; desprindere; trecere medulară, “pe sub grotele ude, împreună cu luna”/ 46.

Însă prin întregul volum străbate Personalitatea Mana: “sinele umilit” /Jung/ ce conduce
Fluidul liric de la apetenţă la asceză şi – “asceza purifică imaginaţia“/ St. Bernard- în
vreme ce “existenţa decrează “ / R Caillois.

Dacă poetul şi-a rezervat cel puţin două epiloguri în paginile finale, încercăm să contu-
răm acum şi – epilogul cititorului !

Prin urmare, volumul acesta e mult mai liber “decât “Moartea tatălui”, apărut in 2005,
la Editura timişoreană Marineasa, ambele însă fiind legate prin “agonia“ lor activă,
factuală ( agone- gr. înaintare, fapt !), de-asemeni aceleaşi fiind contaminate de un calm
furibund.
În sine, poemele recente, ca “epistole către morţii în viaţă“/23, îşi ţintuiesc semenii în
tăcerea lor fundamentală, aceştia fiind confruntaţi cu moartea plurală, stadială. Aceste
“epistole” se raportează prudent la o anumită “viclenie a istoriei”, în care, “plouă mai
mereu şi … zadarnic” /25.
Lirismul “tacit“, fidel rugăciunii esenţiale, pe traseul : viaţă-moarte- Dumnezeu –
dezvoltă, pe planul expresiei, metafora arterială, programatic, initiaţică dinspre eul uman
spre Samasara (id est egipteanul Ka), conturând o călătorie arhetipală, aproape alchimică,
de la “biserica mamei”/27 la cosmosul ”relativizat“, levitaţia apărând astfel
în demersul cultural-antropologic al textului.

Fie şi “o moarte de mătase” /37/, firul ideatic e suficient de rezistent şi de strălucit,

pentru a sintetiza în felul acesta, “drumul mamei, tatălui, fiului”/ 45, prin degresiunea
substanţei imateriale …În onoarea Samsarei, pledează şi jubilaţia unor “fotografii” ale
celor de “acasă” (şi nu prea !), iconarii volumului, adevărate “ fulgere în vid“, totul ca un
joc (specular) de oglinzi, fie ele şi ale unor îngeri irascibili.

Poem, elegii şi volum omogen corelat, materie lirică (abstractă), developată în spectrul:
deus otiosus-deus in corpore. Între timp şi întru loc se moare şi se scrie simultan, cu o
smerenie albă, subtilă. Poetul, în fond, îşi corelează totul, într-o statuie virtuală, de bronz
sau, mai degrabă de ”mătase”, în care, noi, cititorii nostalgici ai soclului, îl recunoastem
pe poet !
Eugen Dorcescu, prin fiecare exegeza de-a sa ori volum de poezie publicat, abia poate
singur percepe cât de mult îşi dilată orbitele !

“Nu există poezie pură, ci o sete veşnică de poezie“ / Paul Hazard- Criza conştiinţei
europene - Humanitas, 2007.

Timişoara, 11 ianuarie 2011