Capitolul VI.

Politica Monetară Europeană

6.1 Tipuri de aranjamente monetare: abordări conceptuale
Uniunea Europeană s-a înscris ireversibil pe calea înlocuirii monedelor ţărilor membre cu
o monedă europeană. Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, stipula
că, în cele din urmă, uniunea monetară va intra în faza sa finală cu 1 ianuarie 1999, chiar dacă
un număr restrâns de ţări membre vor îndeplini criteriile de convergenţă şi vor dori să se
lanseze în acest complex şi dificil. Prin urmare, natura şu lungimea perioadei de tranziţie la
unificarea monetară europeană vor trebui să fie determinate treptat, în timp ce, acordul cu
privire la structurile economice şi politice cerute de uniunea monetară, pentru a fi durabile, va
trebui convenit înainte de 1996. Ceea ce este evident, este consensul cu privire la necesitatea
unei integrări monetare complexe. Când în weekend-ul 31 iulie - 1 august 1993 ţările s-au
pronunţat împotriva suprimării Sistemului Monetar European (SME), poziţie susţinută doar
de Marea Britanie, ca o soluţie la distorsiunile cu care s-a confruntat sistemul în anul 1992,
ele au semnalat că politicele necesare susţinerii procesului de creare a unei uniunii monetare
europene sunt determinate. Soluţiile alternative de uniune monetară, implicând stadii puţin
evoluate de integrare şi de păstrare a monedelor naţionale, au fost respinse ca incompatibile
cu obiectivele trasate prin Actul Unic European. O monedă unică este o condiţie
indispensabilă pentru a face o piaţă unică europeană. în acest context apar următoarele
întrebări:
• Este realizarea uniunii monetare un obiectiv valabil?
• Care sunt câştigurile ce se aşteaptă de la introducerea unei monede unice?
• Cât de mari sunt costurile de înlocuire a 15 monede naţionale cu o monedă
europeană?
• Care sunt implicaţiile politice şi sectoriale ale unei monede unice pentru ţările
implicate?
• Care sunt condiţiile ce trebuie îndeplinite ca metoda unică să reziste ca etalon al
procesului de integrare?
• De ce SME, după mai mult de 13 ani de funcţionare spectaculoasă, nu a fost capabil
să evite presiunile speculative, care au marcat funcţionarea sa culminând cu vara lui
1992 şi persistând şi în 1993, mărind incertitudinea că un astfel de sistem nu este apt să
joace rolul pentru care a fost instituţionalizat în perioada de tranziţie la uniunea
monetară?
Acestea sunt doar câteva dintre întrebările la care artizanii procesului de integrare
europeană încearcă să răspundă.
în această parte a temei se va prezenta o conceptualizare a tipurilor de integrare
monetară, culminând cu definirea categoriei de uniune monetară. Paralel, se vor analiza
formele alternative de uniune monetară.
Deci, care sunt tipurile de aranjamente monetare?
Un grup de ţări pot să-şi propună constituirea unei uniuni monetare dacă pun în aplicare
rate identice ale dobânzilor şi ale inflaţiei. Aceasta este definiţia uniunii monetare exprimând
o serie de caracteristici monetare, care presupun implicit "as if assumption" că există o
monedă unică în cadrul grupării. Aceasta presupune că o uniune monetară este compatibilă cu
renunţarea la monedele naţionale. Pentru ca prezumţia "as if" să fie îndeplinită, este necesar,
dar nu şi suficient ca:
Să nu existe restricţii în calea liberei circulaţii a capitalurilor în cadrul grupării;
-v> Sectoarele financiare ale ţărilor membre să fie complet integrate.
Trebuie precizat că, dacă monedele naţionale nu sunt înlocuite printr-o monedă unică şi
prezumţia "as if este îndeplinită, atunci ratele de schimb valutar vor fi fixate chiar dacă de
jure nu s-a stabilit să fie fixe. în literatura de specialitate se identifică şi alte tipuri de
 aranjamente monetare, care din punct de vedere teoretic se apropie ca esenţă de conceptul de
uniune monetară
în primul rând, este cazul uniunii valutare, o formă de uniune monetară preferată de
Uniunea Europeană, care implică ţări membre care adoptă o singură moneda. O uniune
valutară nu poate funcţiona fără o modalitate perfectă a capitalurilor între ţările participante la
grupare şi o completă integrare a sectoarelor financiare. Prin urmare, crearea unei uniuni
valutare trebuie precedată de înlăturarea tuturor obstacolelor în calea liberi circulaţii a
capitalurilor între ţările membre şi crearea unei structuri legale comune, care să faciliteze
completa integrare a sectoarelor financiare naţionale.
Prin urmare, într-o uniune valutară va trebui să existe doar un singur emitent
independent al monedei unice, care va fi responsabil pentru politicile monetare şi ale
cursurilor de schimb. Ori ce alt pachet de aranjamente instituţionale care vor permite ţărilor
membre să păstreze o anumită autonomie monetară, totuşi relativ limitată, vor putea să
servească întăririi credibilităţii uniunii şi să-şi confere durabilitate.
Un al doilea tip de aranjament monetar este cel numit uniunea cursurilor de schimb şi
implică o fixare irevocabilă a cursurilor valutare intra-grupare concomitent cu o liberă
circulaţie a capitalurilor între ţările implicate. Prin comparaţie cu forma anterioară, această
formă de integrare monetară nu presupune crearea şi funcţionarea unei bănci centrale a
grupării. Băncile centrale naţionale continuă să fie responsabile de emisiunea monedelor
naţionale şi de evoluţia cursurilor acestora. într-o uniunea a cursurilor de schimb ţările
membre îşi rezervă un grad ridicat de autonomie monetară în raport cu uniune valutară.
Totuşi, suveranitatea monetară naţională identificată cu o uniune a ratelor de schimb este mai
degrabă iluzorie decât efectivă. Ţările membre, care au ales să-şi exercite autonomia monetară
şi elaborează politici independente de cele ale partenerilor la grupare mai devreme sau mai
târziu vor fi forţate să procedeze la modificări ale cursului valutei naţionale. Aceasta
înseamnă că participarea la o uniune a cursurilor de schimb devine treptat incompatibilă cu
practicarea unei politici monetare autonome. Cu alte cuvinte, restricţiile implicate de fixarea
irevocabilă a cursurilor de schimb în cadrul grupării, asupra manierei de implementare a unor
politici monetare naţionale fac aproape insesizabile diferenţele reale între cele două forme de
integrare monetară, din punct de vedere al gradului de autonomie monetară pe care ar dori-o
ţările membre.
Pe de altă parte, aceste două forme de uniune monetară sunt sensibil diferite în câteva
coordonate. într-o uniune valutară, prin definiţie, nu există cursuri de schimb intra-grupare.
Prin urmare, incertitudinile cu privire la cursurile de schimb se mai păstrează doar între cursul
monedei unice şi valutele terţe. Prin comparaţie, în cazul unei uniuni a cursurilor de schimb
există, inevitabil, grade diferite de incertitudine monetară relativ în banda de fluctuaţie
convenită. Conceptul de fixitate irevocabilă a cursurilor de schimb, prin natura sa, nu a
funcţionat niciodată cu adevărat. Cu alte cuvinte, strategiile adoptate de guvernele trecute sau
prezente pot fi rezumate sau modificate de alte executive cu alte opţiuni politice şi sectoriale
ceea ce poate afecta fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb sau genera aplicarea diferitelor
tipuri de restricţii în calea liberei circulaţii a capitalurilor sau chiar retragerea din uniunea
cursurilor valutare.
In al treilea rând se individualizează uniunea liberei circulaţii valutare care presupune
o liberă circulaţie a monedelor ţărilor participante. Ratele de schimb în interiorul grupării nu
vor fi fixate de jure. Totuşi, pentru ca toate monedele naţionale să rămână funcţionale pe
termen lung, statele membre nu pot aplica politici monetare real autonome în raport ce
celelalte. Competiţia monetară implicată de acest tip de uniune monetară va face ca, treptat,
unele monede să fie eliminate din circulaţie. Pentru ca guvernele să nu suporte costurile
politice ale riscului de eliminare a monedei proprii, o astfel de grupare monetară va tinde să
încurajeze politici monetare convergente între ţările participante. Disciplina monetară a
acestui tip de uniune monetară va genera, cel puţin teoretic, rate armonizate ale dobânzilor şi
inflaţiei şi, totodată, de facto, cursuri valutare relativ fixe.
 Un al patrulea tip de uniune valutară este uniunea monedelor paralele. Ţările membre
îşi păstrează propriile monede dar există, totodată, o monedă paralelă care circulă concomitent
cu monedele naţionale. Acest tip de uniune monetară combină libera circulaţie a monedelor
naţionale, moneda unei ţări intrând în competiţie cu monedele celorlalte ţări participante.
Totodată, se naşte un raport valutar între monedă fiecărei ţări şi moneda paralelă ceea ce o
apropie de uniunea valutară. Ambele implică circulaţia unei monede comune în interiorul
grupării şi implică crearea unei autorităţi monetare comune, responsabilă în domeniul
emisiunii monetare.
După cum se cunoaşte, Uniunea Europeană a decis să se constituie într-o uniune
valutară la început. Propunerile britanice de a se crea o uniune a liberei circulaţii valutare
paralele cu o uniune valutară au fost percepute de celelalte ţări membre ale Comunităţii
europene. Aceste propuneri au fost respinse ca o încercare de a întârzia sau chiar de a submina
procesul de creare a unei Uniunii Monetare Europene.

6.2 Crearea Sistemului Monetar European

într-o evocare a Conferinţei de la Breton-Woods se spune "toţi delegaţii nu erau mari

economişti, dar toţi fuseseră în poziţii de conducere în anii '30, toţi încercau să înţeleagă
unde se greşeşte. Majoritatea au avut aceeaşi poziţie; existaseră o mulţime de greşeli,
începând de la tratatul de la Versailles, dar eroarea centrală a fost incapacitatea de a stabili un
sistem eficient al ratelor de schimb..."
Primul pas pentru evitarea deprecierilor masive şi repetate a fost cifrarea Uniunii
Europene de Plăţi (EPU)în 1950 care a impulsionat procesul de integrare europeană şi a
accelerat calea spre o convertibilitate.
Prima criză a EPU a fost în 1950-1951 când reconstrucţia germană a condus la un mare
deficit al contului curent din balanţa de plăţi şi la epuizarea rezervelor valutare.
Măsuri de ajustare impuse au fost: o politică monetară germană mai restrictivă, măsuri
speciale din partea EPU şi suspendarea liberalizării importurilor.
Spre sfârşitul anilor '50 monedele ţărilor vest-europene deveniseră reciproc convertibile
pentru tranzacţiile de cont curent, iar economiile lor câştigau în integrare.
Bazele Sistemului Monetar European au fost puse în decembrie 1969 la Haga, la
Conferinţa şefilor de stat şi de guvern, când s-a prezentat un plan de acţiune: "planul Werner",
care a eşuat atât din cauza crizei sistemului monetar de la Bretton-Woods, cât şi a şocurilor
petroliere din anii '70.
Pe parcursul anilor instabilitatea cursurilor valutare, generatoare de perturbări şi crize
monetare, a determinat Comunitatea Economică Europeană să acţioneze spre crearea unui
sistem monetar propriu, care să contracareze efectele de criză, pe de o parte, ca şi dependenţa
excesivă de dolari SUA, monedă care după suspendarea convertibilităţii în aur şi trecerea la
flotare, a produs pierderi importante băncilor centrale europene.
în baza întâlnirilor şi acordurilor de la Bremen, din iulie 1978, şi .de la Bruxelles, din
decembrie 1978, s-a decis crearea Sistemului Monetar European (SME) care a devenit
funcţional din martie 1979.
Operaţionalitatea şi funcţionalitatea efective ale SME au la bază Unitatea Monetară
Europeană (ECU - European Currency Unit, engl), care este o monedă comună, în sensul
că se raportează la un coş comun de monede europene şi reciproc, acestea se raportează la
ECU. Spre deosebire de Uniunea Monetară de Cont Europeană (UMCE), care era definită
prin raportarea la aur, ECU este formată din ponderile însumate ale monedelor europene, în
care a şi fost definită prin Reglementarea nr.3180 din 18.12.1978 a Consiliului European.
Ponderea fiecărei monede în coş era determinată de performanţele economice ale
fiecărei ţări membre raportate la celelalte, în principal evaluate prin ponderea PIB naţional în
cel comunitar, ca şi a schimburilor economice intracomunitare ale fiecărei ţări în totalul
comunitar al acestora.
 Fiecare monedă europeană se raportează la ECU în baza cursului sau ratei de schimb
pivot. Până la începutul anului 1992 la SME aderează noi ţări europene devenite membre
CEE, ca atare structura ECU cuprindea în total 12 monede faţă de cele 9 iniţiale, cu
următoarele ponderi în anul 1990: marca germană 30,1 la sută, florinul olandez 9,4 la sută,
francul belgian şi luxemnburghez 7,9 la sută, drahma grecească 2,45 la sută, lira irlandeză 1,1,
la sută, lira italiană 10,15 la sută, francul francez 19 la sută, escudo portughez 0,8 la sută,
peseta spaniolă 5,3 la sută şi lira sterlină 13 la sută. SME este un sistem al ratelor de schimb
stabile, dar ajustabile.
în noile condiţii convenite, funcţionarea sistemului pornea de la constituirea unei grile a
cursurilor pivot bilaterale. Cursul fiecărei monede pe pieţele valutare nu putea depăşi ±2,25
(limite paritare) cu unele excepţii, la ±6 la sută pentru lira sterlină, lira italiană, peseta
spaniolă şi escudo portughez, acceptate ca excepţii temporare la începutul anilor'90.
Grila cursurilor bilaterale se exprimă prin cursurile limită, ca bază de la care, bilateral,
autorităţile monetare intervin obligatoriu pe piaţa valutară când există tendinţe ale depăşirii
limitelor stabilite.
Intervenţiile se făceau obligatoriu în monedă naţională de către băncile centrale la
modul următor: când, spre exemplu, cursul mărcii germane faţă de francul francez atingea
limita superioară a materiei de fluctuaţie admise, Banca Franţei vindea mărci, iar Bundesbank
cumpăra franci de pe piaţă până ce cursul mărcii revenea spre cursul pivot.
Cursurile monedelor europene faţă de ECU se stabileau zilnic şi variau în funcţie de
piaţă.
Cursul ECU faţă de dolarul SUA se stabilea zilnic fiind calculat prin ponderea cursului
fiecărei monede europene cu procentul său în coşul ECU.
Pentru susţinerea intervenţiilor pe piaţă ale băncilor centrale acestea puteau beneficia de
împrumuturi de la Fondul European de Cooperare Monetară, care evidenţia creditele acordate
în ECU.
Structura ponderilor ;n ECU era analizată la 5 ani şi putea fi modificată prin decizie
unanimă a Consiliului Ministerial al CEE.
SME, mai mult decât mecanismul şarpelui monetar, a întărit solidaritatea şi cooperarea
monetară europeană, aceasta întrucât ECU fiind definit ca un coş monetar exclusiv european,
orice varietate a cursului unei monede din coş reprezenta şi o variaţie a cursului fiecărei alte
monede faţă de ECU, ceea ce determina ca orice ajustare monetară în SME să se facă prin
acordul şi chiar consensul ţărilor membre.
De remarcat că a existat ECU - oficial şi ECU - privat.
ECU- oficial era definit prin conţinutul său în aur şi dolari SUA, fiind constituit prin
contrapartida corespondentă unui depozit în aur şi dolari SUA. în acest scop ţările vest-
europene implicate au depus la Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM) 20 la sută
din rezervele lor de aur şi dolari SUA, fiind creditate în schimb cu ECU în conturile lor de la
FECOM, stabilindu-se totodată preţul aurului pe baza mediei cursurilor valutare din coş,
convertită în ECU şi calculată zilnic la bursa din Londra, ca şi cursul dolarului SUA care era
cursul de piaţă al acestuia cu două zile bursiere înaintea stabilirii valorii sale. ECU - oficial se
folosea exclusiv între băncile centrale europene, în baza unor reglementări la nivelul acestora.
Mecanismele de intervenţie pe piaţă în scopul menţinerii cursurilor valutare între
marjele stabilite se realiza pe baza resurselor FECOM constituite conform precizărilor
anterioare. Intervenţia propriu-zisă pe piaţă se realiza când una din valutele din coşul ECU
tindea să treacă de limitele superioare sau inferioare ale marjei de ±2,25 la sută faţă de cursul
pivot.
ECU-privat era definit ca şi ECU-oficial, însă crearea sa era realizată de băncile
comerciale spre deosebire de ECU-oficial care era creat de FECOM. ECU- privat era o deviză
utilizată de agenţii economici în operaţiuni financiare, bancare şi comerciale. Prin creşterea
emisiunilor de euroobligaţiuni după 1981, deschiderea conturilor bancare în ECU, acordarea
 de credite bancare comerciale în ECU, determinarea unor preţuri în ECU, se extindea
utilizarea ECU-privat.
în esenţă, crearea ECU-privat de către o bancă comercială înseamnă creditarea contului
unui client cu sume în ECU în schimbul furnizării de către client a echivalentului în ECU a
celor 12 monede din coşul ECU.
Astfel masa monetară ECU-privat reprezintă diferenţa dintre suma creanţelor bancare în
ECU-privat asupra sectorului nebancar şi debitele (datoriile) băncilor în ECU faţă de acelaşi
sector.
ECU-privat avea cursul său de schimb, care se calcula zilnic în baza structurii coşului
ECU şi a cursului de schimb al valutelor componente, curs stabilit zilnic la fixing. întrucât
fiecare monedă naţională europeană era cotată zilnic şi ECU-privat avea un curs de vânzare şi
de cumpărare oficiale. ECU-privat fiind creat de băncile comerciale şi fiind cerut de agenţi ca
ECU-privat de sine stătător, iar nu pentru cele 12 monede componente, pe diferite pieţe,
ECU-privat a devenit o deviză reală, independentă, cu un curs de piaţă variabil şi diferit faţă
de cursul oficial, deviză reală care se cota pe pieţele valutare ca şi celelalte valute. Utilizarea
ECU-privat a generat o piaţă a ECU care în timp s-a extins pe următoarele segmente ale pieţei
de ansamblu:
1. Segmentul pieţei interbancare cuprinzând totalul operaţiunilor de activ sau pasiv ale
băncilor europene sau neeuropene. Acest segment cuprindea exclusiv operaţiunile
dintre bănci, iar utilizarea ECU pe segmentul pieţei interbancare s-a localizat
majoritar în sfera creditelor interbancare.
2. Segmentul pieţei dintre bănci şi agenţii nebancari cuprindea depozitele în ECU ale
agenţilor nebancari, şi care deţineau, în 1990, 10 la sută din pasivele bancare în
ECU, şi creditele diverse acordate de bănci clienţilor nebancari care au avut
ponderea majoritară de peste 60 la sută între 1982 şi 1990.
3. Segmentul pieţei monetare în ECU cuprinzând piaţa creditelor pe termen de până la
un an, segmentul pieţei interbancare ca şi segmentele de emisiune a bonurilor de
tezaur, biletelor de trezorerie şi certificatelor de depozit exprimate în ECU.
4. Segmentul pieţei euroobligaţiunilor în ECU care s-a format din 1981 şi a cunoscut o
puternică extindere, în 1991 ECU devenind a doua deviză utilizată pe piaţa
financiară internaţională a împrumuturilor obligatare.
5. Segmentul comercial al pieţei ECU înglobează utilizările ECU ca mijloc efectiv de
plată (ordine de plată, cărţi de credit) pe pieţele intraeuropene. Pe pieţele
extraeuropene, utilizarea ECU, îndeosebi în comerţul internaţional, permite evitarea
riscurilor generate de fluctuaţiile dolarului SUA.
Introducerea şi apoi utilizarea în mecanismele monetare europene atât a ECU-oficial,
cât şi ECU-privat au indus în Sistemul Monetar European o serie de efecte mai mult sau mai
puţin favorabile astfel:
a) Apropierea performanţelor economice ale ţărilor membre prin reducerea, spre
exemplu, a inflaţiei pe ansamblu şi a diferenţierilor inflaţioniste dintre ţările membre.
b) Reducerea fluctuaţiilor ratelor de schimb ilustrate de stabilizarea parităţilor
valutare intracomunitare în timp ce, extracomunitar, ratele de schimb ale monedelor
americane şi japoneze au cunoscut ample fluctuaţii în aceeaşi perioadă 1981-1990. Totuşi
reducerea fluctuaţiilor inracomunitare nu a însemnat şi o stabilitate deplină a ratelor de
schimb, ci o stabilitate relativă cu variaţii în cadrul marjelor stabilite.
c) Menţinerea unor dezechilibre ale balanţelor de plăţi externe ale ţărilor comunitare,
Germania de exemplu înregistrând excedente între 1982-1990, iar Franţa şi Italia având
deficite frecvente.
d)Continuarea dependenţei de dolarul SUA, cu efectele de instabilitate precizate anterior
în cadrul SME.
e)Repartizarea inegală între ţările din SME a eforturilor intervenţioniste ale băncilor
centrale pentru menţionarea echilibrului general în cadrul SME. în principal
repartizarea s-a făcut între ţările cu monede forte şi cele cu monede slabe. Pentru primele,
efectele erau tendinţa creşterii masei monetare (contracarată prin
reevaluări/revalorizări monetare) şi, implicit, a inflaţiei, iar pentru celelalte ţări efectele se
localizau în principal în diminuarea rezervelor valutare şi creşterea gradului de îndatorare.
f) La nivelul ţărilor cu monedă slabă din sistem s-au manifestat, urmare a costrângerilor
monetare şi bugetare comunitare necesare asigurării echilibrului SME, efectele de diminuare
a creşterii economice şi a utilizării forţei de muncă.
Probabil, că cel mai palpabil efect al SME a fost că a demonstrat avantajele economice
derivate din adâncirea cooperării monetare şi economice la nivel regional. Sunt multe voci
care afirmă, că succesul în plan monetar, atâtea câte au fost, au reprezentat stimulul major în
elaborarea şi apoi ratificarea Actului Unic vest-european care a remarcat, că SME a dat un
impuls procesului viitor de adâncire a integrării europene. Totuşi s-a precizat, că capacitatea
SME de a impulsiona procesul de integrare s-a dovedit relativ limitată. Treptat, pe măsura
evoluţiilor înregistrate la nivel european, dar şi în economia globală, a devenit tot mai evident
faptul că SME nu putea oferi cadrul monetar adecvat pentru funcţionarea pieţei unice interne.
Prin urmare, Actul Unic European a înscris aranjamentul ferm al ţărilor membre de a avansa
şi în direcţia integrării monetare, trecându-se cu curaj la o nouă etapă, cea a uniunii monetare.

6.3 Trecerea de la Sistemul Monetar European la Uniunea Monetară. Moneda

unică EURO
Procesul decizional complex de pregătire şi demarare a Uniunii Economice şi Monetare
(UEM) era confruntat de la început (sfârşitul anilor optzeci) cu dileme şi opţiuni în plan
politic, economic şi monetar.
In plan economic şi monetar încă din anii şaizeci există teoria iui R.MundelI (conform
"Theory of optimum currency area'- - American economic Review, noe. 1961) a zonelor
monetare optimale, care pune în evidenţa o anume incompatibilitate între existenţa unui
sistem de rate de schimb fixe, a unei mobilităţi perfecte a capitalurilor şi o politică monetară
autonomă.
Punerea în operă a pieţei unice punea forurile ţărilor europene într-o dilemă: fie să
acorde prioritate autonomiei politicilor monetare naţionale, caz în care trebuie să renunţe la
apartenenţa într-o zonă a ratelor de schimb stabile pentru a putea realiza ajustările fluctuaţiilor
cursurilor monedelor în mod suveran, fie optează pentru apartenenţa la un sistem al ratelor de
schimb fixe pe considerentul că aceasta asigură condiţii favorabile schimburilor şi creşterii
economice; în acest caz ţările trebuie să renunţe la suveranitatea politicii lor monetare şi să-şi
alinieze ritmul inflaţiei şi ratele dobânzii la cele ale ţărilor comunitare. Unele ţări europene nu
au acceptat a doua opţiune însă majoritatea da. In aceste condiţii organismele de conducere
comunitară trebuiau să procedeze la o reformă a SME, în principal să flexibilizeze marjele de
fluctuaţie în scopul unei coordonări mai bune a politicilor economice şi monetare ca şi pentru
realizarea unei convergenţe sporite a economiilor din CEE. Convergenţa sporită şi
coordonarea mai accentuată a politicilor economice şi financiare implicau modificări pe plan
instituţional care trebuiau realizate în etape succesive. Pentru aceste raţiuni Consiliul
European a însărcinat comitetul de studiu pentru Uniunea Economică şi Monetară, condus de
J.Delors, să analizeze şi să propună etapele concrete care să conducă la realizarea UEM.
Soluţia incompatibilităţii precizate mai sus era, în viziunea Comitetului Delors, realizarea
unei adevărate uniuni monetare europene ca bază a creării UEM, aceasta însemnând prioritar
asigurarea stabilităţii ratelor de schimb în condiţiile mobilităţii capitalurilor şi ale unei politici
comunitare comune.
în concepţia Raportului Delors, o parte din condiţiile realizării uniunii monetare erau
îndeplinite deja, cum am arătat anterior, celelalte urmând a fi realizate progresiv în cadrul
constutirii UEM, care va însemna, conform Raportului Delors, cităm: "o libertate totală a
 circulaţiei pentru persoane, bunuri, servicii şi capitaluri, ca şi parităţi fixate irevocabil între
monedele naţionale şi în final, o monedă unică".
Tratatul de la Maastricht a preluat multe din ideile Raportului Delors, punând accentul
pe înlocuirea monedelor naţionale ale ţărilor membre cu o monedă unică europeană şi pe
crearea Băncii Centrale Europene însărcinată cu elaborarea şi aplicarea politicii comune în
domeniul monetar şi al cursului de schimb. Procesul ce se preconiza se va dovedi unul care
generează, în măsuri greu previzibile, avantaje, dar şi costuri pentru participanţi.
Amplele dezbateri şi negocierile complexe care au urmat publicării Planului Delors, sa-
u concretizat într-un program articulat cuprins în Tratatul de la Maastricht. Tratatul a inclus o
serie de articole neincluse în Planul Delors.
In planul Delors se recomanda realizarea integrării monetare în trei etape, dar nu se
prevedea un calendar riguros de desfăşurare a procesului. S-a precizat doar că procesul va
debuta la 1 iulie 1990. Continuând linia tematică lansată de Planul Delors, Tratatul de la
Maastricht a prevăzut, de asemenea, tot trei etape de realizare a uniunii monetare, dar a
conturat un calendar bine definit pentru atingerea obiectivului scontat.
S-a stabilit data de 1 ianuarie 1994 ca reper temporar de lansare a celei de a doua etape.
Apoi s-a precizat că în cursul anului 1996, Consiliul Ministerial va stabili dacă o
majoritate de 7 din 11 ţări membre vor îndeplini criterii de convergenţă pentru a participa la
ultima etapă a uniunii monetare, urmând să determine data la care uniunea monetară va
deveni operaţională. Astfel, prima dată preliminară pentru lansarea uniunii monetare a fost
stabilită pentru 1 ianuarie 1997. Dacă nu vor fi îndeplinite criteriile de convergenţă de către
majoritatea determinată de state la momentul convenit, atunci uniunea va deveni operaţională
la 1 ianuarie 1999, doar pentru ţările care vor satisface condiţiile cerute. Aceasta înseamnă
lansarea integrării monetare cu geometrie variabilă adică faptul că nici o ţară membră a UE nu
va putea opune vet-ul său la decizia de realizare a uniunii monetare. Ceea ce se dovedeşte
interesant, este faptul că Tratatul de la Maastricht este compatibil cu dezideratul unei Europe
cu "două viteze". Ca excepţie s-a permis Marii Britanii şi Danemarcei să opteze necondiţionat
dacă participă sau nu la stadiul al treilea al uniunii monetare, chiar dacă vor îndeplini cele
cinci criterii de convergenţă.
Planul Delors recomandase că stadiul al doilea va urmări creşterea nivelului de
convergenţă economică între ţările membre ale Uniunii Europene ca o precondiţie a
convergenţei politicilor economice. Acest document accentua necesitatea asortării unor
politicii fiscale, care să faciliteze creşterea viabilităţii uniunii monetare. Totuşi, din raţiuni în
principal politice, în acest document nu s-au oferit detalii cu privire la gradul de convergentă
care să fie înregistrat la debutul celei de-a treia etape.
Pentru aceste omisiuni, Planul Delors a stârnit numeroase critici îndeosebi din partea
Germaniei, punând sub semnul incertitudinii chiar oportunitatea celei de-a doua etape.
Tratatul de la Maastricht a corectat această insuficienţă statuând clar criteriile de
convergenţă pe care va trebui să le îndeplinească orice ţară pentru a participa la faza finală a
uniunii monetare. In conformitate cu prevederile TUE, orice ţară membră trebuie să
îndeplinească cumulativ următoarele criterii de convergenţă:
- stabilitatea preţurilor, exprimată prin rate naţionale ale inflaţiei care să nu
depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale nivelul mediu al celor mai bine
situate trei ţări din acest punct de vedere;
rata dobânzii pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de două puncte
procentuale media celor mai bine situate trei ţări din punct de vedere al stabilităţii
preţurilor;
- menţinerea cursului de schimb al monedei naţionale în marja de fluctuaţie convenită
prin mecanismul cursurilor de schimb din cadrul SME, în ultimii doi ani anteriori
momentului, fără a se proceda la realiniere (depreciere sau apreciere);
- deficitul bugetar să nu depăşească 3 procente din PNB al ţării respective;
- datoria publică să nu depăşească 60 de procente din PNB.
 Aceste criterii de convergenţă trebuiau înţelese ca fiind obligatorii şi deosebit de
ambiţioase, îndeosebi prin implicaţiile lor în planul sensibilelor politici fiscale care trebuiau
redefmite pe parcursul perioadei de tranziţie ce trebuia parcursă până la lansarea uniunii
monetare.
Dacă acest nivel de exigenţe nu putea fi pus la îndoială, la un moment dat, s-a lăsat
deschisă posibilitatea ca fezabilitatea politică a calendarului de realizare să fie supusă unor
discuţii ulterioare.
Institutul Monetar European (IME), creat la 1 ianuarie 1994, trebuia să joace un rol
important în procesul de pregătire a lansării celei de-a treia etape în 1997 sau 1999. IME a
fost conceput ca o instituţie care va evalua progresiv către o Bancă Centrală Europeană printr-
un transfer treptat către el a unor funcţiuni curente ale băncilor centrale naţionale.
Băncile Centrale ale ţărilor participante rămâneau în continuare responsabile pentru
politicile monetare naţionale pe parcursul etapei a doua a construcţiei monetare.
Responsabilităţile IME au fost astfel definite încât să includă: administrarea riguroasă a
Sistemului Monetar European, promovarea unei convergenţe sporite ale ţărilor membre şi
pregătirea procedurilor şi instrumentelor pe care le va utiliza Banca Centrală Europeană în
etapa a treia a integrării monetare. S-a prevăzut ca la finele celei de-a doua etape IME să
înceteze a funcţiona fiind înlocuit cu Banca Centrală Europeană, care, împreună cu Băncile
Centrale din ţările participante va funcţiona ca un Sistem European al Băncilor Centrale
(SEBC), asumându-şi responsabilităţi în domeniul politicii monetare a Uniunii Europene.
EBC va juca, de asemenea, un rol central în procesul de determinare a politicii cursului de
schimb al monedei unice în raport cu monede terţe.
Tratatul de la Maastricht a specificat cu claritate că principalul obiectiv al Băncii
Centrale Europene este menţinerea stabilităţii preţurilor la nivelul Uniunii Europene. Pentru a
facilita îndeplinirea acestui deziderat, Tratatul garantează autonomia BCE atât în raport cu
autorităţile din ţările membre, cât şi cu instituţiile comunitare. Atribuindu-i Băncii Centrale
Europene un anumit specific în conducerea politicii europene a cursului de schimb, Tratatul,
îi oferă nu numai un cadru consistent pentru propriul proces decizional, ci reduce şi temerea
şi riscul ca eforturile BCE de a realiza stabilitatea preţurilor să nu fie efectuate de tendinţele
conjuncturii externe Uniunii Europene.
încă de la lansarea sa, Tratatul de la Maastricht, a fost privit cu neîncredere în ce
priveşte aplicarea dezideratelor sale foarte ambiţioase şi termenele sale foarte optimiste.
Aceste reţineri proveneau din dificultăţile cu care se anticipa că vor fi confruntate ţările
membre ale grupării în demersurile lor de a nu se alinia la exigenţele criteriilor de
convergenţă.
Semnalele politice şi sociale din anii care au urmat relevă că temerile iniţiale erau
întemeiate, procesul de realizare a uniunii monetare fiind deosebit de complex şi foarte
dureros în plan sectorial. Se spera obţinerea unor succese palpabile în funcţionarea SME pe
coordonatele rigurozităţii şi sporirea convergenţei economice şi monetare. Furtunile care s-au
abătut, în plan monetar, asupra UE anii 1992 şi 1993 au sporit scepticismul cu privire la
punerea în funcţiune a complexei maşinării monetare europene la termenele convenite şi de
către cei vizaţi.
La data de 02.05.1998 la Summitul de la Bruxelles cei 15 şefi de stat şi de guvern din
Uniunea Europeană au confirmat lansarea monedei unice EURO începând cu 01.01.1999. La
acea dată participau la noul sistem 11 din cele 15 ţări membre ale UE, şi anume: Germania,
Franţa, Italia, Austria, Belgia, Olanda, Luxemburg, Irlanda, Finlanda, Spania, Portugalia.
Dintre celelalte patru ţări neparticipante la EURO, Marea Britanie, Danemarca şi Suedia şi-au
amânat decizia participării la EURO, iar Grecia nu îndeplinea în acel moment criteriile de
convergenţă ale Tratatului de la Maastricht. Aceeaşi reuniune 1-a desemnat pe W. Duisenberg
drept primul preşedinte al Băncii Centrale Europene cu un mandat de 8 ani.
 începând cu 01.01.1999 EURO a devenit oficial moneda pentru tranzacţiile fără
numerar în cele 11 state, monedele naţionale rămânând în circulaţie, în stadiul de tranziţie,
până la 01.07.2002, valoarea lor de schimb sau interrelaţională fiind fixă.
Pieţele financiare şi tranzacţiile aferente folosesc numai moneda EURO din 01.01.1999,
EURO fiind cotat la Bursă ca toate celelalte valute internaţionale cu care a intrat în
competiţie.
Băncile, cu aceeaşi dată, au emis cecuri în EURO, clienţii efectuând operaţiuni cu
cecurile sau cărţile de credit exprimate în EURO. Tipărirea bancnotelor şi baterea monedelor
EURO a început ca proces pregătitor încă din 1998, punerea lor efectivă în circulaţie începând
cu 01.01.2002 până în 01.07.2002.
în perioada 01.01.1999-01.01.2002 sistemele bancare şi financiare naţionale susţin
economiile ţărilor participante la EURO, prin organizare şi măsuri specifice şi adecvate, ca
acestea să se adapteze gradual la noua monedă. în această perioadă vor funcţiona ca monedă
de cont atât EURO, cât şi valutele naţionale fiind definitiv înlocuite de EURO-CASH, cu
moneda divizionară cent, a cărei faţă-avers este uniformă, iar reversul se stabileşte de fiecare
ţară în parte. Simbolul monetar EURO este litera C dublu barată orizontal la mijloc, în forma
***. Bancnotele, în număr de şapte pentru diferite sume valorice, de la 5 la 500 EURO, sunt
identice în toate statele participante la moneda unică. în stadiul de tranziţie de trei ani dintre
01.01.1999 şi 01.01.2002 înlocuirea monedelor din cele 11 state care au introdus EURO se
face conform principiului "NO COMPLUSION, NO PROHIBITION - NICI O OBLIGAŢIE,
NICI O INTERDICŢIE", ceea ce înseamnă că operatorii, agenţii nebancari şi nefinanciari
(companii, firme, comercianţi, clienţi) optează LIBER asupra valutei de efectuare a
tranzacţiilor, dat fiind faptul că, în acest stadiu, monedele naţionale şi EURO coabitează ca
monedă de decontare.
Paritatea stabilită de la 01.01.1999 între EURO şi ECU care a ieşit din utilizare în
uniune a fost stabilită la 1 EURO - 1 ECU. Pe baza acestei parităţi s-a stabilit de la aceeaşi
dată paritatea la care se schimbă cele 11 valute naţionale din UEM în EURO, paritate stabilită
în baza cursului oficial comunicat de cele 11 bănci naţionale la 31.12.1998. Parităţile
reciproce ale celor 11 valute naţionale ale ţărilor din sistemul EURO au fost stabilite ca fixe,
decizia fixităţii parităţilor fiind luată de ECOFIN - Conciliul Miniştrilor de Finanţe ai Uniunii
Europene, organism unional macroeconomic, pe baza consultării Băncii Centrale Europene.
Parităţile sau ratele de schimb fixe între EURO şi cele 11 monede naţionale în
31.12.1998 şi valabile din 01.01.1999 au fost:
1 EURO = 1,95583 mărci germane.
1 EURO = 40,3399 franci belgieni.
1 EURO = 40,3399 franci luxemburghezi.
1 EURO = 0,787564 lire irlandeze.
1 EURO = 1936,27 lire italiene.
1 EURO = 166,386 pesete spaniole.
1 EURO = 2,20371 florini olandezi.
1 EURO = 13, 7603 şilingi austrieci.
1 EURO = 200,482 escudos portughezi.
1 EURO = 6,55957 franci francezi.
1 EURO = 5,94573 mărci filandeze.
Practic, începând cu 01.01.1999 Sistemul Monetar Internaţional UNIPOLAR de până
atunci, bazat pe dolarul SUA, a încetat să mai funcţioneze în sensul că de la acea dată SMI a
deveni BIPOLAR bazat pe dolarul SUA şi EURO. Faţă de vechiul Sistem Monetar European
care avea la bază rate de schimb sau parităţi variabile, în noul SME parităţile sunt fixe, iar nu
variabile între anumite marje.
 Avantajele monedei unice - EURO
• Se vor reduce costurile pentru agenţii economici şi pentru persoane pe pieţe/e
schimbului valutar.
în prezent băncile percep importante comisioane în funcţie de moneda schimbată, de
instrumentul de schimb (spot forward, swap, option), de mărimea tranzacţiei şi de importanţa
agentului economic.
Cele mai mari costuri de tranziţie se înregistrează atunci când au loc tranzacţii cu
monedă efectivă (cash).
Exemplu: Biroul european al Uniunii Consumatorilor a estimat că un turist care
realizează un circuit european (fără Luxemburg şi Irlanda) având asupra sa bani efectivi, o
sumă de 40000 franci belgieni, dacă schimbă cash în toate ţările va pierde 47% din sumă.
Cele mai mari pierderi sunt când se schimbă monede slabe (drahmă, escudo) în monede mai
puternice.
Prin introducerea monedei unice se vor economisi 1,2 -2 miliarde EURO.
Comisionul pentru cecuri de călătorie este mai mic (1%), iar în unele ţări acestea nu
sunt taxate procentual, ci nominal.
în cazul cărţilor de credit, comisionul este de 1,5-2,5%. Economisirea dată de EURO,
doar în cazul cecurilor de călătorie, se estimează la 150 milioane EURO/an.
Prin introducerea monedei unice se apreciază că la fiecare tranzacţie de 10 mld. EURO
se vor economisi 200 milioane EURO:
• Se vor reduce costurile şi durata plăţilor transfrontaliere. In timp ce în SUA plata
unui CEC de pe o coastă pe alta costa 20-50 de cenţi şi durează 2 zile lucrătoare, în UE
costurile sunt mai mari: 12% din 1000 de ECU şi durează 5 zile lucrătoare.
Câştigurile derivate din simplificarea managementului trezoreriei băncilor, contabilităţii
şi relaţiilor cu autorităţile monetare se estimează în sumă de 1,3 miliarde ECU.
• Economii la costurile interne ale firmei. La un număr mare de monede, firmele au
nevoie de mai mult personal şi echipamente pentru a avea contabilităţii multivalutare. Este
mare perioada decontărilor şi scump mecanismul de gestionare a riscurilor valutare.
• Reducerea incertitudinii legate de cursurile de schimb. Câştigul de bunăstare ce ar
rezulta este greu de cuantificat, dar este important.
• Băncile europene vor beneficia de creşterea oportunităţilor de a lucra în propria
monedă (EURO) sporind implicit crearea de EURO din partea agenţilor terţi.
Activele de rezervă ale băncilor centrale se vor reduce cu peste 230 mld .dolari.
Analiştii fac însă abstracţie de o serie de obstacole microeconomice: statutul
monedei nu este clar stabilit;
- legislaţia nu este modificată în funcţie de etapa EURO;
regulamentele bursiere vor trebui revizuite;
- trebuie adaptate la noile realităţi serviciile financiare şi normele contabile; trebuie
rezolvate problemele impozitelor, taxelor şi relaţiilor din sistemul bancar.
Dezavantajele monedei unice - EURO
a) Costul foarte ridicat al conversiei.
Foarte puţine firme comunitare îşi creează provizioane pentru acoperirea costurilor de
adaptare la noile realităţii.
b) Pierderi de suveranitate
A vorbi de europenism în plan politic şi istorie este dificil, iar a vorbi de o naţiune
europeană este o absurditate. Moneda slabă sau puternică a fost un simbol, un aliant al unei
naţiuni. De aceea se spune ironic "dacă tot se vrea o monedă europeană, de ce nu şi o limbă
europeană".
Sunt mulţi care apreciază că vor fi doar vagoane ataşate la "locomotiva germană" având
ca mecanic Bundesbank-ul care nu ştie decât regula cifrelor.
c) Costul adaptării la şoc.
 La început, dacă situaţia nu va fi gestionată riguros, se poate instaura un
adevărat haos care riscă să compromită ideea de monedă unică. Va trebui evitat
momentul în care primele disfuncţionalităţi ale sistemului vor fi privite ca fiind
calea tuturor dificultăţilor economice şi sociale.
d) încetinirea sistemului de creştere economică.
Se estimează că la început, când sunt posibile expectative, creşterea economică
se va încetini, pot apare evenimente bursiere, agurindu-se şomajul şi aşa deosebit de
ridicat.
Deja se poate de menţionat că moneda unică europeană a reuşit să-şi constituie
propriul spaţiu economic, în care se va bucura de încredere. Nu trebuie uitat că
moneda unică şi-a adus deja o importantă contribuţie la dezvoltarea unor pieţe
financiare europene competitive.
Specialiştii financiari relevă rolul monedei unice ca factor de "europenizare"
a pieţelor şi instituţiilor financiare, reflectat şi în creşterea importanţei pieţelor
europene de investiţii şi de acţiuni, în plan internaţional, precum şi în logica
fuziunilor bancare.
Actuala dezvoltare a pieţelor financiare europene va oferi monedei unice baza
pentru a deveni un mijloc internaţional de investiţii. Pe această cale ocolită, moneda
unică ar putea, în viitor, să contribuie la accelerarea creşterii economice şi a
ocupării forţei de muncă în spaţiul european. Este citat, în acest sens, exemplu
SUA, care se bucură în prezent de o perioadă neîntreruptă de creştere a
productivităţii muncii, nu în ultimul rând, datorită funcţionării ireproşabile a
pieţelor de capital. Dacă am judeca numai după valoarea sa faţă de dolar, aparent
moneda unică europeană n-ar fi corespuns aşteptărilor cel puţin în primul său an de
existenţă; de la lansarea sa, în ianuarie 1999, la valoarea de 1,17 dolari, euro a ajuns
acum, cu mult sub paritate cu moneda americană. Dar acest declin, în paritate
maschează adevăratul său impact: EURO, în primul său an de existenţă a reprofitat
pieţele de capital şi a schimbat modul în care companiile îşi fac afacerile.
Moneda unică EURO a creat o nouă şi o enormă piaţă pentru bond-urile
corporatiste care constituie pâinea şi untul finanţelor de corporaţie. Ea a înzestrat
companiile europene cu o sursă nelimitată de finanţare pentru numărul şi mărimea
fără precedent a unificărilor, concentrărilor şi preluărilor ostile lansate la finele
secolului al XX-lea. Moneda unică a ajutat dezvoltarea burselor europene, dintre
care unele au crescut cu peste 50 la sută în 1999, la cote nemaiîntâlnite. Ea
încurajează instituţiile europene şi persoanele fizice să-şi lărgească investiţiile. Cu
alte cuvinte, EURO este astăzi tot ce "părinţii fondatori" au dorit să fie, în afară de
moneda puternică în ratele de schimb faţă de dolar.
EURO, ca şi INTERNET-ul, este un agent de schimbări radicale. O dată
lansat, el îşi creează propria agendă ca un izvor ţâşnit din munte, care îşi creează
vad, luncă şi îşi adună afluenţi.
EURO constituie una din căile prin care economiile a 15 naţiuni europene se
întrepătrund pentru a crea o economie unitară, mai mare decât cea a Statelor Unite.
Regulile Uniunii Europene permit cetăţenilor statelor membre să lucreze şi să
locuiască oriunde în interiorul uniunii. Bunurile se mişcă liber peste frontiere, fără
vamă; capitalurile curg libere de orice limitări sau controale. Şi acum, EURO a
creat o piaţă de capital unificată, în care graniţele nu mai au nici un sens. Cea mai
clară ilustrare a revoluţiei declanşate şi conduse de EURO poate fi văzută în pieţele
de bond-uri corporatiste ale Europei. Până mai anii trecuţi, companiile europene îşi
obţineau cea mai mare parte a împrumuturilor prin bănci. Acum companiile au la
dispoziţie un enorm grup de investitori europeni, şi internaţionali de la care se pot
aproviziona cu capital.