CMF

Patologia articulaţiei temporo-mandibulare

Articulaţia temporo-mandibulară este cea mai evoluată şi complicată

articulaţie a organismului, a cărei fiziologie normală este condiţionată de
integritatea diferitelor elemente anatomice cu cavitatea bucala, glanda parotidă,
nervul facial, conductul auditiv extern, artera maxilară internă şi vasele
temporale superficiale.

Afecţiunile cele mai importante ale articulaţiei temporo-mandibulare sunt

traumatismele, inflamaţiile şi anchiloza.

Leziunile traumatice - se prezintă sub formă de:

- contuzii

- luxaţii

- fracturi

Contuziile - sunt traumatisme închise fără leziuni osoase sau articulare,

manifestate prin dureri, echimoze, tumefacţii, limitarea mişcărilor.

-tratamentul constă în imibilizarea temporară, alimentaţie

lichidă, infiltraţii cu novocaină.

Luxaţiile - se caracterizează prin pierderea raporturilor normele ale

suprafeţelor articulare.

Luxaţia simplă mai frecventă la femei datorită laxităţii ligamentelor şi a

capsulei. Se produce prin coborârea forţată a mandibulei, prin traumatism pe
bărbie, în timpul unei extracţii dentare, căscat, forţat, râs.

Bolnavul are aspect caracteristic, cu gura deschisă la maximum şi

imobilitatea de a o închide.Condilii se palpează sub tegumente, obraji turtiţi,
unghiul mandibulei distalizat, condilul nu se percepe la palpare prin conductul
auditiv.

Reducerea se face prin manevra lui Nelaton: capul bolnavului sprijinit de

ajutor, operatorul aplică policele pe faţa ocluzală a molarilor inferiori şi celelalte
degete prind bine marginile inferioare ale mandibulei aplicând o frondă
mentonieră timp de două săptămâni.
 Luxaţia recidivantă - şi aici se pierd raporturile normale ale condilului cu
cavitatea glenoidă dar întoarcerea condilului se face fără dificultăţi.

-tratamentul constă în imobilitatea de durată, injecţii

slerozante în muşchii periarticulari, capsulorafie, meniscectomie.

Fracturile - intraarticulare sunt zdrobiri ale capului apofizei condiliene

care se pot asocia cu fractura osului timpanal, perforarea conductului auditiv
extern- otoragia este semnul caracteristic.

-tratamentul constă în repaus 10-12 zile apoi mecanoterapie

progresivă.

Nevralgiile

1. Nevralgia Sluder

Nevralgia Sluder,cunoscută ca şi sdr Sluder sau nevralgie de ganglion

sfenopalatin,cefaleea jumătăţii inferioare ,nevralgia facială joasă a fost descrisă
în 1908 de Sluder şi mai târziu redefinită de Eagle .

Această entitate clinică este rară şi se caracterizează prin durere facială

unilaterală care nu se extinde niciodată deasupra nivelului ochiului sau urechilor
,fiind probabil o variantă de cefalee în ciorchine.

Durerea începe la rădăcina nasului , se extinde la orbită, cu durere oculară,

la nas, dinţii superiori, zigomatic, palat ,faringe chiar la umeri şi braţ ,dar nu
există zone trigger .

Apar de asemenea rinoree, lăcrimare, strănut , fotofobie, salivaţie iar

distibuţia şi durata dureri poate varia simulând hemicranias cronică parosistică
sau sdr histaminic Horton.

Eagle credea că diagnosticul este concludent dacă anestezia ganglionului

sfenopalatin cu cocaină 4% prin aplicarea unui portcotton în meatul mijociu
,pe gaura sfenopalatină sau prin infiltraţia acestuia pe calea major palatine
foramen duc la remiterea simptomelor.
Etiologie

- extensii a unei infecţii sinusale cu vasoconstricţie(Sluder)

- edem al mucoasei sinusale şi se crede că stimulează ganglionul

sfenopalatin. (Eagle)

- mecanism reflex vasomotor

- sindrom de vasodilataţie , mulţi clinicieni negând existenţa acestui

sindrom,fiind doar o nevralgie facial atipică.

Neuralgia de Vidian, cunocută şi sub numele de sdr Vail a fost descris

de acesta în 1932 şi se caracterizează prin atacuri severe de durere unilaterală ce
prinde nasul, faţa , ochii, urechea , capul, gâtul, umerii care de obicei apare
noaptea .Predomină la femei şi se crede că este o variantă de cefalee în
ciorchine.

Vail credea că sindromul este produs de iritaţia sau inflamaţia nervului

vidian (nervul canalului pterigoid ) în canalul său prin infecţia secundară a
sinusului sfenoidal , iritaţia se poate extinde pe la ganglionul geniculat prin
marele nerv petros superficial sau prin plexul simpatic care înconjoară artera
carotidă internă.

Diagnosticul se pune pe examinarea sinusală clinic şi radiologică şi pe

reacţia pozitivă la blocajul ganglionului pterigopalatin cu cocaină sau prin
infiltraţie. Unii clinicieni nu recunosc acest sindrom ca fiind o entitate iar pentru
tratamentul rezolvarea problemelor sinusale este o regulă.

2. Luxatiile temporo-mandibulare

Pierderea raporturilor normale intre suprafetele articulare cu iesirea

condilului din cavitatea glenoida, se poate face in mai multe sensuri in functie de
directia deplasarii condilului mandibular. Se descriu trei forme anatomoclinice
de luxatii: anterioare, posterioare, laterale.
 Luxatiile anterioare este cea mai frecventa: poate fi unilaterala sau mai
des bilaterala.

Etiopatogenie

-mai frecventa la femei, fiind favorizata de o serie de conditii morfologice si

functionale si anume:

a) conformatia particulara a elementelor osoase care alcatuiesc articulatia

(cavitatea glenoida putin adanca, condil temporal cu panta stearsa, condil
mandibular deformat )

b) laxitatea capsulei si a ligamentelor periarticulare,

c) scaderea tonicitatii muschilor temporali, maseteri si pterigoidieni. Laxitatea

musculoligamentara se intalneste relativ frecvent la femei mai ales in ultimele
luni de sarcina. De asemenea, o prima luxatie poate recidiva datorita alungirii
fibrelor capsulei si ligamentelor periarticulare.

Cauzele obisnuite ale luxatiei anterioare temporomandibulare sunt

-deschidere exagerata a gurii (cascatul, rasul, vomismentele, lovituri sau

mai rar, caderi pe mandibula, gura fiind deschisa).

- anumite manopere medicale (apasarea puternica pe mandibula in timpul

extracitiei dentare)

-deschiderea exagerata a gurii in scopul efectuarii unei laringoscopii,

intubatii traheale

-prin traumatisme directe aplicate dinapoi inainte sau lateral pe ramul

ascendent mandibular.

Luxatia anterioara se caracterizeaza prin.

- imposibilitatea inchiderii gurii dupa o deschidere fortata a acesteia. In mod

normal, in miscarea de deschidere a gurii, condilul mandibular aluneca impreuna
cu meniscul, pe panta posterioara a tuberculului temporal, aici fiind oprit de
proeminenta maxima a acestuia in special de ligamentele si capsula
periarticulara. In aceasta forma de luxatie, excursia anterioara exagerata a
condilului mandibular, insotit de menisc, micsoreaza panta, permitand astfel
condilului mandibular sa depaseasca condilul temporal si sa treaca pe versantul
anterior nearticular al acestuia, inaintea radacinii transverse a zigomei. Meniscul
este tractionat inapoi in cavitatea glenoida sau uneori poate plicatura marind
astfel obstacolul care se opune revenirii condilului mandibular in cavitatea
glenoida. Ligamentele si capsula periarticulara intra in tensiune; in acelasi timp
intervine contractia reflexa a muschilor ridicatori ai mandibulei care trag in sus
unghiul mandibular intr-un ax anormal si exagereaza fixarea apofizei condiliene
inaintea radacinii transverse a zigomei. In cazurile in care exista o apofiza
coronoida voluminoasa, aceasta se poate propti in marginea postero-inferioara a
malarului, constituind un obstacol suplimentar care impiedica revenirea
condilului luxat. Simptome. Luxatia bilaterala este mai frecventa. in momentul
producerii luxatiei, bolnavul acuza

-o durere vie

- perceperea unui zgomot intraarticular

-imposibilitatea inchiderii gurii.

La examenul clinic, frapeaza in primul rand :

- gura larg deschisa

- incontinenta de saliva.

- distanta dintre incisivii superiori si inferiori este de 3-4 cm, molarii putand fi
insa in contact.

- mentonul este coborat si impins inainte, ramanand median.

- obrajii sunt turtiti, alungiti.

- muschii maseteri si temporali sunt in tensiune.

- condilului auditiv extern este prezenta o depresiune in locul in care in mod

normal, se gaseste condilul.

-capul condilului se observa mai anterior, situat sub arcada temporozigomatica.

- marginea posterioara a ramului ascendent mandibular este orientata oblic

inapoi, stergand santul retromandibular;

- unghiul mandibulei este aproape in contact cu marginea anterioara a

muschiului sternocleidomastoidian.
- la palpare in conductul auditiv extern nu se percep miscarile condilului.

- masticatia este imposibila, deglutitia jenata, iar fonatia dificila.

Luxatia unilaterala este intalnita mai rar, iar tulburarile sunt mai putin
acceptate fata de luxatiile bilaterale. Deplasarea condilului mandibular facandu-
se de o singura parte, rezulta o asimetrie faciala datorata devierii mentonului de
partea sanatoasa, turtirii obrazului cu depresiune pretragiana si proeminenta
subzigomatica de partea bolnava, relaxarii partilor moi de partea sanatoasa.
Linia interincisiva este deviata de partea sanatoasa, gura este mai putin deschisa
decat in luxatiile bilaterale, iar mandibula este aproape imobila.

Diagnostic diferential trebuie facut cu :

 fracturile gatului condilului, asociate cu luxatia capului condilian inainte

si inauntru
 cu paraliziile faciale,
 cu contractura spastica a muschilor masticatori. Examenul radiografic este
indispensabil pentru diagnostic in luxatiile mai vechi, deoarece el
precizeaza eventuala concomitenta a unei luxatii cu fractura apofizei
condiliene.

In luxatiile recente, radiografia nu este indispensabila, diagnosticul fiind

destul de simplu.

Evolutie-complicatii

-In general, dupa reducerea corecta a luxatiei, fracturile mandibulare se

restabilesc integral.

-Luxatiile pot recidiva in cazurile de laxitate ligamentara marcata sau in cazurile

in care, in timpul unei prime luxatii, s-a produs si ruptura capsulei si
ligamentelor.

-In luxatiile vechi, nereduse, mandibula se poate mobiliza partial prin

diminuarea tensiunii muschilor si ligamentelor periarticulare, alteori insa in
aceleasi circumstante se realizeaza o neoarticulatie concomitent cu organizarea
fibroconjunctiva a tesuturilor periarticulare sau deformatii ale meniscului,
fibrozarea acestuia si chiar umplerea cavitatii articulare cu tesut conjunctiv,
luxatiile devenind ireductibile prin manoperele obisnuite, necesitand folosirea de
metode chirurgicale sangerande.
 Tratamentul este de obicei ortopedic si numai in cazurile exceptionale, de
luxatii nereductibile, se folosesc metode chirurgicale.

Tratamentul ortopedic consta in reducerea luxatiei si imobilizarea

temporara a mandibulei. Cu cat se intervine mai precoce, cu atat manoperele de
reducere sunt mai usoare.

In principiu reducerea luxatiei se face prin coborarea condilului

mandibular si trecerea sa pe sub condilul temporal, dupa care este repus in
cavitatea glenoida.

De obicei in luxatiile recente, nu este nevoie de anestezie. Uneori insa se

practica o anestezie, atat pentru suprimarea durerii cat si pentru a obtine o buna
relaxare musculara, infiltrandu-se tesuturile periarticulare si muschii ridicatori ai
mandibulei cu novocaina 1% sau xilina 0,5%.

In luxatiile mai vechi, in care se presupune ca manoperele de reducere vor

fi mai laborioase se poate folosi anestezia generala care realizeaza o liniste
operatorie si o relaxare musculara mai buna.

TEHNICA NELATON
-bolnavul este asezat pe un scaun cu capul bine sprijinit

- operatorul introduce ambele police infasurate in comprese protectoare, aplicate

de o parte si de alta pe fetele ocluzale ale molarilor inferiori, iar cu celelalte
degete prinde bine marginea bazilara catre unghiul mandibular.

-la edentati, policele va fi fixat pe creasta alveolara inaintea marginii anterioare

a ramului ascendent mandibular. Astfel fixata, i se imprima mandibulei
urmatoarea succesiune de miscari.

Timpul I. Se apasa cu putere pe suprafetele ocluzale ale molarilor impingandu-

se mandibula in jos pana cand condilul mandibular ajunge sub proeminenta
condilului temporal. Uneori este necesar ca miscarea de coborare sa se faca
treptat si progresiv pentru a invinge rezistenta pe care o opun elementele
anatomice periarticulare.

Timpul II. O data condilul mandibular coborat pana sub planul varfului
condililor temporali, se impinge mandibula inapoi asociindu-se si o usoara
toratie cu ridicarea catre maxilar a mentonului. In momentul in care condilul
mandibular depaseste condilul temporal si patrunde in cavitatea glenoida, se
aude un mic cracment caracteristic. De obicei in acest moment se produce
inchiderea brusca a gurii si degetele operatorului pot fi prinse intre dinti daca nu
sunt scoase la timp.

In luxatiile vechi, cand este necesara exercitarea unor forte progresive mai
crescute pentru invingerea rezistentei opuse de partile moi periarticulare, se
preconizeaza un procedeu care urmareste readucerea in cavitatea glenoida a
condilului mandibular printr-o manopera de basculare a mandibulei in jurul unei
axe realizata prin interpozitia intre ultimii molari a unui rulou de comprese sau a
unui dop opritor si exercitarea cu palma a unei presiuni continui de jos in sus, de
forta progresiva pe barbie.

Dupa reducerea luxatiei prin una din metodele descrise este obligatorie
imobilizarea provizorie cu fronda mentoniera a mandibulei timp de 8-10 zile
pentru a limita miscarile de deschidere a gurii. Dupa inlaturarea imobilizarii,
miscarile mandibulei se reiau treptat.

In luxatiile vechi, nereduse timp indelungat se produc modificari

cicatriceale ale tesuturilor periarticulare si mai ales meniscului (plicaturi,
ingrosari, sclerozarI), care impiedica reducerea ortopedica, necesitand
interventia chirurgicala, care consta in deschiderea articulatiei si bascularea
condilului cu un decolator puternic sau o razuse pana ce revine in cavitatea
glenoida. Uneori condilul nu reintra in cavitatea glenoida care este umpluta cu
tesut conjunctiv: in aceste cazuri este necesara excizia tesuturilor cicatriceale si
extirparea meniscului. Cu totul exceptional, daca nu se reuseste reducerea nici
prin aceasta metoda, se recurge la rezectia condililor, urmata de imobilizarea in
pozitie corecta si ulterior, mecanoterapie.

Luxatiile posterioare se intalnesc foarte rar si sunt insotite de obicei de

fractura cu infundarea peretelui anterior al conductului auditiv extern.

Cu totul exceptional se poate produce luxatia posterioara fara fractura si

anume in anomaliile de forma ale elementelor anatomice locale (cavitatea
glenoida alungita inapoi, condili mici si turtiti etc).

Luxatia posterioara se produce prin lovituri puternice sau caderi pe barbie,

gura fiind inchisa.

Este favorizata de existenta unor tulburari in articularea interdentara sau

absenta molarilor.
 Simptome.

1.cu fractură

-otoragie cu scaderea acuitatii auditive sau chiar surditate,

- gura intredeschisa cu distanta intre incisivii superiori si inferiori pe

aproximativ 10-20 mm

- incisivii inferiori retrudati pana la 15 mm,

- obrazi turtiti,

- miscarile mandibulare blocate, iar tentativa de imobilizare este foarte

dureroasa.,

-conductul auditiv extern este ocupat de capul condilian

- anterior de tragus se observa o depresiune datorita retrudarii acestuia.

2.fara fractura peretelui anterior al conductului auditiv, bolnavul prezinta :

- gura inchisa ,

- relieful mentonier sters,

- unghiul mandibulei in contact cu marginea anterioara a muschiului

sternocleidomastoidian,

- incisivii inferiori retrudati, cu marginea incizala in contact cu fibromucoasa

boltii palatine . .

- condilul mandibular se palpeaza sub conductul auditiv, imediat inaintea

apofizei mastoide.

Diagnostic diferential trebuie facut cu fracturile de cavitate glenoida a

osului temporal.

Evolutie, complicatii. In luxatia redusa corect si urmata de un tratament

bine condus, vindecarea se face fara a lasa urme. In luxatiile cu infundarea
peretilor conductului auditiv extern se pot produce complicatii septice; de
asemenea, incorect tratate, aceste luxatii pot fi urmate de
anchiloza.
 Tratament.

Reducerea se face prinzand mandibula cu policele aplicati in santurile

vestibulare, in imediata vecinatate a procesului alveolar si se exercita o presiune
in jos urmata de o tractiune anterioara; in acest mod se mobilizeaza condilul,
readucandu-l in cavitatea glenoida

Luxatii laterale
Sunt cu totul exceptionale, deoarece luxatiile, in afara sau inauntru sunt
impiedicate de rezistenta data de elementele anatomice ale articulatiei (radacina
longitudinala a apofizei zigomatice, fascia interpterigoidiana, ligamentele
interne etC).

Deplasarile interne sau externe se produc in traumatismele violente

aplicate lateral pe mandibula si sunt posibile numai in caz de fracturi ale gatului
condilului si din aceasta cauza in mod firesc va predomina simptomatologia de
fractura. Mentonul este deviat de partea leziunii, ocluzia este incrucisata.

Tratament.Tratamentul tine seama de gradul de deplasare a fragmentelor

fracturate si luxate (vezi tratamentul fracturilor de condil).

Luxatii recidivante
Aceste luxatii se deosebesc de luxatiile accidentale prin faptul ca se
produc foarte usor in timpul miscarilor de deschidere a gurii, daca acestea
depasesc o anumita amplitudine; bolnavul cunoscandu-si afectiunea, isi reduce
singur luxatia, de obicei destul de usor. Mai sunt multe luxatii recidivante, fara
blocaj desi uneori nu sunt decat subluxatii.

Se datoresc unor conditii anatomo-functionale sau patologice care permit

alunecarea condilului mandibular dincolo de limitele sale obisnuite, uneori chiar
inaintea condilului temporal, si anume:

-cavitatea glenoida stearsa, putin adanca,

-condilul temporal sters cu partea posterioara aproape orizontala,

-deformatia meniscului (menisc plicaturat, ingrosat la mijloc, subtiat la margini

etC)

-capsula si ligamentele pariarticulare laxe, putin rezistente.

 In majoritatea cazurilor, modificarile morfofunctionale se datoresc
dezechilibrelor ocluzoarticulare cu traumatizarea elementelor componente ale
articulatiei temporomandibulare. Pe langa aceste cauze, care sunt cele mai
obisnuite, se citeaza

-tulburarile mioclonice postencefalitice si

-atrofia maseterului, dupa poliomielita.

Se descriu doua forme anatomo-clinice de luxatii recidivante: condilo-

meniscale si meniscotemporale.

1.Luxatiile recidivante condilomeniscale

-se produc in etajul submeniscal;

-condilul mandibular se deplaseaza inaintea meniscului care ramane in cavitatea

glenoida

- condilul mandibular depasind marginea anterioara a meniscului, poate ajunge

sub condilul temporal - subluxatie - sau poate trece inaintea condilului temporal
- luxatie completa.

2.Luxatiile recidivante meniscotemporale

-se produc in etajul suprameniscal;

-condilul mandibular impreuna cu meniscul aluneca inaintea condilului

temporal, realizandu-se o luxatie completa.

Simptome.

- Luxatiile se produc destul de frecvent, de obicei de mai multe ori pe zi;

- in cazuri mai rare, cand afectiunea devine deja o infirmitate, luxatia se poate
produce la fiecare miscare de deschidere a gurii.

-In momentul deschiderii gurii bolnavii percep un cracment caracteristic.

-Acest cracment este produs de saltul condilului mandibular peste marginea

meniscului in subluxatii sau peste radacina transversala a zigomei, in luxatiile
complete.
- In unele cazuri, iesirea condilului din glena nu se face simultan in ambele
articulatii si se produce astfel o luxatie caracteristica prin dedublarea
cracmentului si latero-devierea mandibulei in miscarea de deschidere.

-Desi bolnavii isi reduc singuri luxatia prin simple miscari de inchidere a gurii
sau printr-o usoara apasare pe menton, totusi ei capata o teama de a deschide
gura.

-Exista un fond dureros in articulatia temporomandibulara care se exacerbeaza

in momentul in care se produc luxatiile.

Examen obiectiv

-laxitatea ligamentara - excursia exagerata a condilului mandibulei

-posibilitatea producerii luxatiei de catre examinator.

-In momentul producerii luxatiei, se percep cracmentele intraarticulare, se

evidentiaza depresiunea pretragiana si proeminenta mentonului.

Radiografic se constata conditiile anatomice care favorizeaza producerea

luxatiei, oferind si indicatii pretioase asupra tratamentului care urmeaza a fi
instituit.

Evolutie, complicatii

-cel mai adesea afectiunea este bine tolerata;

-bolnavii se obisnuiesc cu cracmentele,

- stiu sa-si reduca singuri luxatiile.

-cracmentele, ca si luxatiile repetate, devin obsesie, dand bolnavului o adevarata

stare de infirmitate.

-luxatiile recidivante pot deveni ireductibile, blocand miscarile mandibulei.

-complicatii inflamatorii locale (artrite, artroze) asociate cu trismus.

Tratament In practica se incepe cu terapia cea mai simpla, conservatoare,

care consta in imobilizarea mandibulei cu fronda mentoniera, timp de 3-4
saptamani; concomitent se incearca si o limitare a excursiilor condilului. In acest
scop se fac injectii sclerozante periarticulare.
 Sicard, se recomanda inca din anul 1923, injectii cu alcool de 90 in masa
muschilor temporali si maseteri, urmarind realizarea de noduli sclerosi
intramusculari care sa limiteze deschiderea gurii. Exista insa pericolul ca in zona
de necroza sa fie interesate si filete din nervul facial si sa apara consecutiv
paralizii ireversibile.

S-a recomandat de asemenea injectarea intraarticulara de solutii

sclerozante (chinina + antipirina, muruat de sodiu, lipiodol) care sa produca
retractia conjunctiva a capsulei si ligamentelor. S-au preconizat de asemenea
dispozitive ortopedice care sa impiedice excursia exagerata a mandibulei,
totodata facandu-se si o reechilibrare ocluzoarticulara. De obicei se obtine o
vindecare in cea mai mare parte din cazuri. Daca fenomenele nu cedeaza dupa
tratamentul conservator, se recurge la tratamentul chirurgical.

Metodele chirurgicale se pot adresa capsulei, meniscului sau condilului.

-plicaturarea capsulei (capsulorafia) cu fixarea meniscului (meniscopexia)

-meniscul este deformat, sclerozat, cu ingrosari neregulate, se recomanda

meniscectomia. . .

-interventii pentru crearea unei piedici care sa opreasca trecerea condilului

mandibular peste cel temporal (artrodeză). Pentru aceasta s-au folosit grefoane
osoase pediculate recoltate din zigoma (Elbini-Ginestet), transplante osoase
libere recoltate din tibie (Rehrman) sau cartilaginoase recoltate din blocul
cartilaginos costal, introduse in condilul temporal sub forma de pene.

NEVRALGIA DE TRIGEMEN

Este sindromul dureros cel mai important. Durerea in ticul dureros al fetei
sau nevralgia esentiala de trigemen se caracterizeaza prin crize dureroase, de
intensitate mare, cu caracter fulgerator.

Durata crizei este scurta, cu perioade de acalmie completa intre crize.

Crizele dureroase sunt localizate la una din ramurile periferice ale trigemenului
(mandibular, maxilar sau oftalmic) sau intereseaza toate ramurile concomitent.

Crizele dureroase sunt declansate de excitarea unor zone reflexogene,

numite „trigger zone”. Chiar numai atingerea acestor zone este in stare sa
declanseze criza dureroasa.
 Suferinta este de obicei unilaterala. Cu timpul, durerea, care la inceput
interesa un teritoriu limitat, se extinde la mai multe ramuri ale trigemenului.
Rareori, boala poate prezenta remisiuni sau o ameliorare la o varsta inaintata.

Ramura 1 oftalmica este interesata doar in 5% din cazuri: nevralgii

oftalmice se intalnesc indeosebi in hererpesul Zoster. Crizele dureroase se
insotesc de

- fenomene vegetative: roseata, midriaza, lacrimare, hipersecretie salivara

si secretie mucoseroasa din narina de partea bolnava

-fenomene motorii: contractari spastice ale muschilor fetei.

Uneori apare si transpiratia fetei de partea bolnava.

Pe masura ce suferinta se invecheste, crizele dureroase devin tot mai dese

si perioada de acalmie mai scurta, incat in cele din urma, pot deveni subintrante,
dand impresia de dureri continue. In timpul crizei dureroase, bolnavul se
stramba brusc de durere, isi apasa locul dureros. Criza putand fi declansata de
miscarile musculaturii mimicei, bolnavii evita aceste miscari, luand aspectul
unei masti de ceara.

O data stabilit diagnosticul de nevralgie trigeminala esentiala, va trebui sa

stabilim care este ramura interesata.

Etiologia nevralgiei esentiale de trigemen nu este cunoscuta.

Fenomenele vegetative ca modificarile circulatorii, care insotesc crizele

dureroase au determinat pe unii autori sa sustina originea simpatica a nevralgiei
trigemenului. Interventiile facute asupra simpaticului, sunt fara efect.

S-a presupus ca ar fi vorba de spasme vasculare la nivelul ganglionului

lui Gasser, staza in venele care insotesc ramurile nervoase prin canalele
inextensibile osoase, sau ca este vorba de o compresiune a trigemenului, in
trecerea prin dura mater, indeosebi la nivelul lui porus trigemini.

Diagnosticul de nevralgie esentiala se va stabili numai dupa un examen

clinic minutios. Caracterul durerii, localizata de obicei la un ram periferic al
trigemenului, mai frecvent la ramura a III-a, durata scurta a durerii de 30 — 90
secunde , ne permite sa stabilim diagnosticul. Crizele de lunga durata pe un fond
dureros continuu sunt de obicei nevralgii simptomatice, provocate de o cauza
care poate fi decelata clinic.
 NEVRALGIA NASOCILIARA (termen utilizat anterior: nevralgia
Charlin) – este o situaţie rară în care atingerea părţii externe a unei narine
cauzează o durere lancinantă ce iradiază în regiunea frontală mediană.

Criterii de diagnostic (ICHD-II):

A. Durere cu caracter de înţepătură cu durata de la secunde până la ore,

situată într-o parte a nasului, cu iradiere în sus spre regiunea frontală
mediană

B. Durerea este precipitată de atingerea părţii laterală a narinei unilaterale

C. Durerea este suprimată de blocarea sau secţionarea nervului nazociliar

sau de aplicarea de cocaină în narină pe partea afectată.