ID Sîrbu- Jurnalul unui jurnalist fără jurnal

 Post-mortem, în 1993, i s-a acordat Premiul Uniunii Scriitorilor „Destine excepţionale ale culturii româneşti”.La Petrila
funcţionează o şcoală care îi poartă numele, iarla Petroşani un teatru.

Spre exemplu, după mărturisirea scriitorului Cezar Ivănescu, personajul principal al romanului lui Marin Preda Cel mai iubit
dintre pămînteni, Victor Petrini, adună la un loc „date biografice şi experienţe-limită ale unor personalităţi reale cunoscute de
Marin Preda – I.D. Sîrbu, Ion Caraion, Romulus Dianu –, cum şi ale autorului însuşi” (după aceste spuse, ne pune pe gînduri
coincidenţa aproape fidelă a numelui profesorului universitar din capodopera sus-numită şi a oraşului de baştină al
protagonistului nostru!). Aşa au fost timpurile şi la început I.D. Sîrbu a îmbrăţişat utopia marxistă, dar cu timpul va deveni un
critic neînduplecat al ei. În ultimii ani de viaţă, scriitorul şi deţinutul politic I.D. Sîrbu s-a manifestat ca un rival înverşunat al
„epocii de aur”, precum şi al cultului delirant al „celui mai de seamă Erou printre eroii neamului”: „Trăim într-o epocă de
uriaşă, fantastică explozie, expansiune şi înstăpînire a prostiei, ca valoare. Prostia inteligentă, ştiinţifică, descurcăreaţă,
şmecheră; prostia sublimă, cezarică, divină: prostia ca fundament, ca acoperiş, ca stil şi ca Weltanschauung [termen utilizat
ca sinonim pentru «părere despre lume şi viaţă», «convingere metafizică» sau «concepţie metafizică» – n.n.].” Este pe
deplin justificat mottoul lucrării lui M. Barbu (tot un citat din I.D. Sîrbu): „Din ce în ce mai des îmi vine să citez pe nu-ştiu-cum-
îl-cheamă care spunea: «Tot ce am scris nu e decît o simplă Prefaţă; prefaţă la marea operă de artă, care a fost biata mea
viaţă.»”

Ion SARBU - biografie - (opera si scrierile)

 
(prenumele la nastere: Desideriu), n. 28 iun. 1919, Petrila, jud. Hunedoara - m. 17 sept. 1989, Craiova.

Prozator, dramaturg, eseist si memorialist.

Fiul minerului Ion Sarbu" class="navg">Ion Sarbu si al Ecaterinei (n. Glaser).

Scoala primara in orasul natal (1926-1930); gimnaziul si liceul la Petrosani (1930-1939); Facultatea de Filosofie si Litere
a Univ. din Cluj, mutata la Sibiu dupa DiJctat (1940-1945). Din cauza statutului de "ilegalist" (inscris in Partidul Comunist
din 1941), face razboiul in linia intai ca sergent artilerist (1941-1944), traind toate vicisitudinile frontului: dat disparut
dupa infrangerea de la Stalingrad, prizonier, evadat din coloana, bolnav de tifos. Dupa 1944, scurta perioada de
translator pe frontul vestic (1944-1945). Activitate intensa de gazetar la Tara din Sibiu, in anii razboiului, si la Natiunea
romana din Cluj, din 1945. Student si discipol al lui Blaga, care ii coordoneaza lucrarea de licenta De la arhetipurile lui C.
G. Jung la categoriile abisale ale lui Lucian Blaga; proiect nefinalizat de doctorat cu acelasi conducator stiintific: Functia
epistemologica a metaforei. Unul dintre membrii fondatori ai Cercului literar de la Sibiu (1945). Din 1946, asistentul lui L.
Rusu la Catedra de estetica a Facultatii de Litere si Filosofie din Cluj, apoi conf. (din 1947) la Institutul de Arta
Dramatica; exclus din invatamant in dec. 1949, o data cu Blaga, L. Rusu, D. D. Rosea, din pricina "orientarii idealiste".
Prof. suplinitor la Scoala Medie din Baia de Aries (1950) si la diverse licee din Cluj (1950-1955); secretar de redactie la
Revista de pedagogie din Bucureti (1955-1956); redactor la rev. Teatrul (1956-1957), unde devine cronicar dramatic.
Arestat in sept. 1957 pentru "omisiune de denunt", este condamnat la un an si apoi la 7 ani de inchisoare corectionala si
4 ani de interdictie, sub acuzatia de "uneltire contra ordinei sociale". Petrece anii de detentie in cele mai grele inchisori si
lagare de munca: Ministerul de Interne, Jilava, Gherla, Salcia (Stoenesti), Grindu, Periprava. Vagonetar in Mina Petrila
(1963); sef de serviciu productie la Teatrul de Stat din Petrosani (1964); secretar literar la Teatrul National din Craiova.
din 1964 pana la pensionarea medicala din 1973. Debuteaza publicistic in ziarul Tara din Sibiu (nr. 1, 1940) si literar, cu
povestirea inspirata din viata minerilor, Dumineca, in rev. patronata de Blaga, Curtile dorului (nr. 2, 1941). Colaboreaza
la Revista Cercului literar (1945). Debuteaza editorial in 1956 cu nuvela Concert. Revine in 1973 cu Povestiri petrilene si
"romanul pentru copii si parinti" De ce plange mama?. Culegerea Soarecele B si alte povestiri (1983), distinsa cu Premiul
Uniunii Scriitorilor. Alte premii; "V. Alecsandri" al Casei Centrale a Creatiei (1968); Premiul pentru dramaturgie al Uniunii
Scriitorilor (1982); Premiul "I. L. Caragiale" al Acad. (1983); Premiul Asoc. Scriitorilor din Craiova (1985) s.a. A scris
scenarii cinematografice care n-au fost ecranizate. Piesele jucate pe scenele teatrelor din Craiova, Petrosani, Piatra-
Neamt, Bucuresti, Timisoara, Brasov, Pitesti etc. au fost reunite in volumele: Teatru (1976), Arca Bunei Sperante (1982),
Bietii comen-dianti (1985). Beneficiind de o bursa D.A.A.D., in iarna 1981-1982, intreprinde o calatorie prin Europa care
are un efect stimulator asupra creatiei sale. In anii urmatori (1982-1986), elaboreaza romanele antitotalitariste Adio,
Europa! si Lupul si Catedrala, care vor determina recunoaserea valorii prozatorului in postumitate. Scrie, in acelasi timp,
un jurnal intim si mii de scrisori catre prieteni, unele recuperate editorial dupa 1989. in 1993, este distins post-mortem
cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru "Destine exceptionale ale culturii romanesti".
Biologic - si ca varsta literara - SARBU face parte din generatia razboiului, insa din factiunea ei "sacrificata". In mod
normal trebuia sa figureze in istoria literaturii romane postbelice alaturi de Marin Preda, Petru Dumitriu sau Eugen
Barbu. Dar a intervenit impactul detentiei care il arunca in afara generatiei de creatie. Si-a manifestat, totusi, firesc
predispozitia creatoare in anii 1941-1945, in periodicele vremii. A debutat la varsta studentiei, in 1941, cu Dumineca, o
povestire ce deschide seria prozelor consacrate "spatiului-matrice", nutrite dintr-o melancolie fertila ce guverneaza prima
faza a creatiei sale. in anii urmatori, scriitorul in formare nu pare interesat sa-si fructifice inzestrarea de povestitor.
Accidentele biografice nu ii lasa timp pentru creatie: experienta razboiului in linia intai, dezertarile si prizonieratul,
examenele sustinute sub presiunea timpului de permisie. Mai "recidiveaza" doar in 1945, in Revista Cercului literar din
Sibiu, cu o povestire psihologica, Compartiment. Se dedica apoi gazetariei si carierei universitare. in fapt, nu schimbarea
preocuparilor, ci invazia proletcultismului in literatura determina aceasta pauza fortata. SARBU nu inceteaza sa scrie,
povestirile si piesele sale satirice (Catelul, Sovrom-Carbune s.a.) circulau in manuscris printre "cherchisti", dar erau
nepublicabile. Cu toate acestea, debuteza editorial in anul precedent arestarii, in 1956, cu nuvela Concert, o naratiune cu
turnura melodramatica, menita sa eludeze stilul impus al realismului socialist. Urmeaza perioada de distorsiune din
biografia scriitorului: detentia politica, domiciliul fortat si munca in mina, interdictia de semnatura. Timp de 17 ani a fost
cu totul exclus din circuitul literaturii romane. Prozatorul a fost obligat sa re-debuteze la 54 de ani cu o culegere de
Povestiri petrilene marcate de "nostalgia orizontului pierdut" (concepute intre 1945-1957 si rescrise, unele, dupa
inchisoare), in compania tinerilor prozatori ai anilor 70. Prima sectiune a volumului -Vechi povestiri petrilene -, ca mai
substantiala, insumeaza o serie de legende si istorioare cu talc provenite din orizontul mitologic al minei, fructificand
mentalitatea populara a locului. Unele au caracter cosmogonic si sociogonic (Cum a fost la inceput, Crucea), altele
valorifica tema mortii, vazuta ca o trecere naturala din lumea minei in "gradina lui Dumnezeu" (Frunza cea neagra).
Plasat in atemporalitatea mitului, universul din Vechi povestiri este dominat de claie precepte si obiceiuri care alcatuiesc
codul moral al orizontului specific zonei delimitate de Parang, Retezat si Jiu.

 Fara lumina protectoare a "emblemei", lampa, omul isi pierde cinstea si omenia, ratacind calea cea dreapta. Ordinea
morala este pusa in ecuatie mai ales in scurtele povestiri cu caracter genezic (Lumina si umbra, Omul si muntele), dar si
in pilduitoarea istorie a minerului care isi vinde lampa diavolului spre a dobandi puterea (Lampa). Expresivitatea acestor
legende repovestite sau inventate de seriitorul cult deriva din fuziunea cu fabulosul si din oralitatea stilului. Dar prima
pasiune a lui SARBU a fost teatrul. Dupa experienta carcerala, el este usor dominat de fasci-natia scenei, si datorita
profesiunii sale de secretar literar la Teatrul National din Craiova, incepand din 1964 si pana la pensie. Scrie (sau rescrie)
in anii de acomodare cu cerintele genului cateva drame sociale (Simion cel Drept, Frunze care ard), o drama istorica
(Pragul albastru), dar si comedii usoare sau bufonade, ca exercitii de virtuozitate (Sambata amagirilor, Catrafusele,
Plautus si fanfaronii). Piesa cu cel mai mare succes (de public si critica dramatica), scrisa in 1967, a fost Arca Bunei
Sperante, care ilustreaza fidel conceptia despre "teatrul ca forma de filosofie" a autorului. SARBU reactualizeaza mitul
potopului universal si al regenerarii din Vechiul Testament, epurat de orice conotatie religioasa, intr-o meditatie
dramatic-filosofica pe tema supravietuirii spetei umane in conditiile epocii tehniciste. Dramaturgul inclinat catre
problematizarea existentei era si un teoretician avizat, fapt demonstrat de interventiile din presa vremii, reunite in
volumele postume Obligatia morala, Intre Scylla si Cliarybda. Obsesia teoretica persistenta se refera la relatia dintre text
si spectacol, conform "ideii de literatura in teatru". Fara sa diminueze importanta spectacolului ca "opera artistica
polimorfa", SARBU pledeaza pentru literatura dramatica, convins ca sustine, de fapt, calitatea estetica a textului
dramatic. Autorul Arcei Bunei Sperante a avut, indiscutabil, talent dramaturgie. Personajul histrionic se simtea bine in
ipostazele scenice inventate. Dar nu putea eluda imperativele epocii cu amprenta apasata asupra genului. Fara sa fie o
experienta ratata, dramaturgia nu ii permite sa-si desfasoare in voie virulenta satirica si ironia corosiva, fiindca trebuia
sa se limiteze la critica aspectelor sociale minore si la subiectele "admise". E de inteles de ce succesul teatral este mai
degraba local (limitat la zona Craiova-Petrosani si alte cateva teatre provinciale), cu rare ecouri pe scena nationala. Chiar
si asa, drame precum Arca Bunei Sperante, Simion cel Drept, Iarna lupului cenusiu, La o piatra de liotar sau Pragul
albastru pot figura oricand intr-o antologie a dramatugiei romane postbelice. Originalitatea textelor dramatice - un
"teatru de idei", cum a fost definit - deriva din modalitatea simbolista de valorificare a temelor - fie ele de sorginte
istorica sau meditatii contemporane civico-morale -, dar si din valentele retorice, propriu-zis textuale: acuratetea
limbajului, viva-ciatea dialogului, fiorul liric sau, dimpotriva, nota umoristica a replicilor. Exista un mare decalaj intre
timpul creatiei si timpul lecturii, resimtit ca atare de SARBU El a fost pus in situatia de a-si reconstitui, in jurul varstei de
60 de ani, portretul artistic din tinerete. Asa se explica si receptarea anemica a prozelor citadine din Soarecele B si alte
povestiri (1983). Realitatea concret-istorica la care se refera textele satirice a fost lasata in urma, chiar daca moravurile
respective nu au fost complet eradicate. Proze precum inceputul calatoriei, Cum se sparge gheata sau Caz disciplinar
trebuie evaluate prin raportare la contextul socio-cultural al primului deceniu postbelic, dominat de fenomenul adoptarii
neconditionate a modelului sovietic in toate domeniile. Cel putin subiectul primei proze este strans legat de "razboiul
cultural" din etapa ante-proletcultista a anilor 1944-1948. Etapa marcata de fulminante campanii de presa pe tema
"tradarii intelectualilor" sau a "culturii pentru mase", unele; altele, indreptate impotriva "turnului de fildes" si a
"crizistilor", care sustineau existenta unei crize a culturii romanesti postbelice. SARBU a fost si el un "crizist", obsedat de
problema intelectualului in conditiile instaurarii regimului comunist, cum se vadeste in eseul din 1946, Despre statutul
intelectualului. Pornind de la premisa ca statutul intelectualului presupune luciditate critica, simt moral si axiologic,
tanarul scriitor se va posta intr-un unghi filosofic din care vede realitatea. El vizeaza, asadar, formele degradate ale
intelectualitatii abordate cu mijloacele satirei, ironiei si humorului in cateva nuvele exemplare: inceputul calatoriei, Caz
disciplinar, Cimex lectularia, Soarecele B, Solutia Omega, Cum se sparge gheata, Bivolitele si Doi intelectuali de rasa. In
inceputul calatoriei e conturat portretul-robot al scriitorului proletcultist ipocrit, care critica decadentismul occidental dar
traieste intr-un lux exorbitant. Maniera obiectiv-rea-lista uzata de prozator reprezinta o forma de parodiere a registrului
optimist al epocii. Dinamitand cliseele, el creioneaza caricatural figura eroului care, cuprins de febra creatoare,
deformeaza maniheist realitatea, falsificand sentimentele sau conflictele sociale. Ascultand in tren povestea iubirii
nefericite a unei fete de la tara, "poetul provincial" Vasile Poiana schiteaza deja in gand o nuvela realist-socialista cu
chiaburi. Un pseudo-intelec-tual este si personajul central din Caz disciplinar, o nuvela mai prolixa al carei conflict este
localizat in universul scolii si subliniaza ideea traumatizarii elevilor prin aplicarea mecanica a modelelor pedagogice de tip
Makarenko. Discursul demagogic al intransigentului director Cornel Cuvici este reprodus ironic de naratorul care
sugereaza discrepanta dintre banal si exceptie sau caderea din sublim in ridicol. O proza impregnata de intelectualism
este Doi intelectuali de rasa, cu actiunea plasata in orasul Genopolis, corespunzand Clujului din tineretea
scriitorului. Conflictul epic se intemeiaza pe aceeasi exagerare a faptului derizoriu. Tot in Genopolis se intampla
evenimentele narate, din "unghi filosofic", in Soarecele B, in care C. Regman vede "o utopie de laborator, dezvoltata
dupa toate regulile demontarii unei absurditati". Cele doua povestiri se inrudesc nu numai prin localizarea conflictului in
mediul universitare, ci si prin dictiunea ideilor, prin frazarea impecabil carturareasca, irizata de ironia subtire, cu efecte
comice. Unica nuvela istorica din volumul Enuresis nocturna, cu subiectul fixat in mediul "inaltei societati clujene" a
anului 1901, se intemeiaza pe reconstituirea unei sinucideri misterioase. Remarcabil este eroul tragediei ridicole, baronul
Robert von Axenburg, din categoria "omului estetic", un intelectual rafinat, discret si insingurat, misterios si original in
reactii. SARBU oscileaza intre a-si fixa personajul in descendenta decadentului Des Esseintes sau a face din el un cavaler
al onoarei, ultim erou al "secolului romantic". Din indecizia tipologica decurge caracterul hibrid al nuvelei si insuficienta
"estetismului", acuzata de I. Negoitescu. Din celelalte proze, cu un "nucleu rece", usor schematic, sau inclinand catre
maniera fiziologiilor caricaturale, se desprinde Cimex lectularia, a carei intriga e concentrata in dialogul dintre personajul-
narator terorizat de plosnitele din apartament si administratorul blocului. Reconstituind savant istoricul evolutiei
parazitilor in lume, batranul administrator insinueaza posibila legatura intre dezastrele mondiale si invazia plosnitelor
menite sa intretina "un cuantum de neliniste" in omenire, ca un avertisment al destinului. Episodul acesta va fi preluat ad
litteram in Lupul si Catedrala. De altfel, Cimex.., Perpetuum mobile si Solutia Omega sunt importante fiindca
prefigureaza universul romanelor postume. Proza scurta din Soarecele B si alte povestiri, prin satira necrutatoare, umorul
de tip filosofic si ironia condusa spre limita pamfletului anticipeaza timpul romanului. Dupa calatoria europeana din iarna
1981- 82 - care declanseaza resorturile creatiei, destupand supapele inhibitiilor de orice fel -, S.isi foloseste ultimele
rezerve de energie concretizarii proiectelor romanesti. Pre-monitia mortii si simtul datoriei (raportandu-se la congenerii
din Cercul literar) il determina sa migreze aievea din viata in literatura. In ultimi sapte ani de viata lucreaza efectiv la
opera postuma (in propria definitie amar-iro-nica). La 13 august 1982 isi anunta prietenii din diaspora: "am terminat
partea I a romanul Candid in Isarlak. Pana la urma, strigatul disperat si sfasietor al izolarii din Europa se impune ca titlu
al romanului care se publica la trei-patru ani dupa moarte: Adio Europa!. Actiunea este plasata in deceniul al optulea, in
plina dictatura ceausista, caracterizata - cu expresia naratorului - prin "hiper-nationalismul oficial al sultanului si al
haremului sau de eunuci", prin indepartarea treptata de categorii civic-morale ale Europei si transplantul asiatic. Se
contureaza, astfel, o lume terorizata, frustrata pana si de gustul vietii datorita aplicarii unui program "stiintific" cu
caracter coercitiv si castrator: "sedintele, invatamantul politic, anchetele, cozile, cartela etc." SARBU demonteaza
mecanismele acestei pantomime existentiale cu un curaj nemaiintalnit in proza noastra contemporana, nici macar in acea
despre "obsedantul deceniu". Cel putin persoana dictatorului se afla permanent sub tirul nimicitor al prozatorului satiric.
Se apeleaza la toate cliseele timpului pentru a-1 fixa in insectar prin perifraza. Denumirea Isar-lakului in care se petrece
actiunea provine din egalizarea comunismului cu feudalismul. "Isarlakul luminilor celui mai luminat" desemneaza, in
realitate, un spatiu antiis-toric, cufundat in bezna medievala. Este un loc uitat de Dumnezeu si de lumea occidentala,
situat in afara categoriilor de dreptate si libertate ale Europei civilizate. Turciada satirica a lui SARBU vizeaza, de fapt, nu
"turcirea" ca atare, ci asimilarea fortata a unor modele straine, impuse de doctrina comunista, provenind din spatiul
euroasiatic. Targul alutan este conturat de romancier dupa preceptele utopiei negative: un spatiu autosuficient, cu proprii
determinari, populat de estropiati pentru care bucuria vietii a devenit clandestina. Distopia lui S., varianta cosmaresca a
societatii ideale, delimiteaza o lume "indemonita", guvernata de frica, prostie, lichelism, fals si toate celelalte manifestari
ale maleficului. Proiectia lumii indemonite in fictiune conduce catre personajele demonice ale "turciadei" eroi-comico-
grotesti (Osma-nescu, fratii Tutila, Caimac, Caftangiu), in acord cu epopeea proiectata de erou in detentie: Jilaviada sau
Manualul bunului puscarias. Asa se explica caracterizarea cvasi-maniheista a personajelor care ilustreaza lichelismul si
parvenitismul in structura sociala a epocii. Roman politic in esenta sa, prin necontenitul discurs anti-totalitarist, Adio
Europa! este deopotriva roman social, in buna traditie a prozei romanesti de moravuri. In aceasta directie, poate fi citit
ca o replica polemica -peste veac - la ,4-omantul original" al lui N. Filimon, la care trimite si una din variantele titlului.
Ciocoii noi si vechi. Concomitent cu disecarea fenomenului social regresiv, romancierul foreaza substraturile limbajului,
reliefand procesul degradarii acestuia. El submineaza limba de lemn a epocii totalitariste, lexicul mortificat, impanat cu
lozinci si formule optimizante. Ironia continuta in formula deturnata tautologic demonteaza cliseul lingvistic, golindu-1 de
fond. Procedeul adecvat acestui univers falsificat, in cazul expansiunii "cuvintelor moarte", este palinodia, cum
recunoaste insusi naratorul. in Candid Desiderius - denumit astfel dupa modelul lui Voltaire din Candid sau Optimismul,
sugerand insa si modelul autobiografic -, SARBU a creat unul dintre cele mai originale personaje din proza romaneasca,
intr-o oarecare masura comparabil cu Victor Petrini din Cel mai iubit dintre pamanteni de M. Preda sau Danyel Raynal
din Al doilea mesager de B. Nedelcovici. El se manifesta in textura romanului ca fire contemplativa, un carturar
ghinionist si filosof idealist sau, cum se defineste, "un suberou", bantuit de singuratate si melancolie, coplesit de
ghinioanele istorice. Cu o definitie dedusa de E. Simion dintr-o alta autocaracterizare. Candid este omul care-si traieste
viata in paranteza, eternul suplinitor ontologic. Omul parantetic, situat tipologic intre categoria lui liomo utopicus (idealist
incurabil) si liomo ridens (care a transformat rasul in terapie), se considera exclus din viata societatii, este un "paria
marginalizat" care traieste melcoid. Pare imposibil de prins intr-o definitie formula epica propusa de SARBU Adio, Europa!
poate fi considerat, cu egala indreptatire, roman alegoric, pamflet, filosofic, politic, parabolic, parodic, ironic, eseu,
jurnal, cronica, fresca sociala. Rechizitoriul moral, digresiunile eseistice, excrescentele narative, povestirea cu sertare,
inserturile confesive produc impresia unei structuri baroce. Si mai dificil e de plasat romanul in traditia prozei romanesti.
Mai degraba - prin turnura antiiotali-tarista - si-ar gasi locul pe filiera literaturii latino-ameri-cane a unor Mario Vargas
Llosa, Augusto Roa Bastos, Gabriel Garcia Marquez, Alejo Carpentier. Cu rara dictiune epica si eruditie controlata,
cronicarul Isarlakului isi striga disperarea izolarii de Europa ca intr-un theatrum mundi fara ecouri. Elaborat in paralel cu
Adio, Europa!, intre 1983-86, Lupul si Catedrala a fost gandit ca un roman complementar - in unitatea trilogiei
proiectate, impreuna cu Dansul ursului (1988), o fabula epica pe tema incarcerarii, productie savant-ludica a deconectarii
artistice - din toate punctele de vedere: modalitate artistica, conformatia personajului-narator, teza epica. Mai intai,
romancierul a parasit maniera pamfletului alegoric si a eseului romanesc orientandu-se catre formula de Bildungsroman
cu tenta parabolica. Apoi, personajul principal, care relateaza subiectiv intamplarile, iese din postura de alter ego
auctorial, cu evident model autobiografic. Inginerul Ion Lupu este, in esenta, opusul lui Candid, profesorul ratat de
filosofie si idealistul incurabil. Nucleul epic si filosofic al romanului se intemeiaza pe un fapt real, transferat in simbol,
care s-a petrecut in Cluj in iarna anului 1951: impuscarea unui lup singuratic in fata catedralei. Romancierul valorifica
epic o serie de sugestii blagiene despre orizontul spatial, mai ales din Orizont si stil, spre a-si consolida teoria revenirii la
civilizatia pastorala ca unica modalitate de salvare din marasmul istoriei. Obsesia erorii fatale a coborarii "din codru"
devine laitmotivul romanului, prin vocea naratorului si a celorlalte personaje reunite, la un moment dat, intr-un veritabil
symposion platonician. Mai dens in evenimente - care se desfasoara intre sfarsitul iernii 1956 si inceputul iernii
urmatoare - Lupul si Catedrala se edifica pe o complicata increngatura de simboluri si motive asimilate din mitologia
populara sau filosofia romaneasca. Conceptia prozatorului moralist este puternic impregnata cu elemente de dacism
eminescian si metafizica blagiana. Pornind de la rolul magic o-mitic indeplinit in mitologia romana de acest animal
primordial, romancierul concepe imaginea sacra a lupului ca simbol nu doar al civilizatiei pastorale din spatiul mioritic, ci
si al arhaitatii geto-daci-ce. Lupul Mantuitor - supranumit astfel de personaje -are, in acceptiunea prozatorului, rolul de
"etnonim mitic" si reprezentarea lui arhetipala se proiecteaza peste imaginea lupului care striga catre Dumnezeu. El
coboara in cetate si se posteaza maiestuos in fata catedralei, intr-o scena fascinanta care incununeaza finalul romanului.
Pesimismul escatologic degajat, in genere, de proza lui SARBU apare in acest ultim roman mai atenuat. Faptul se explica
printr-o premeditata schimbare a unghiului de conceptie fata de Adio, Europa!, care era un roman al crizei. in Lupul si
Catedrala, prozatorul combina romanul crizei cu romanul initierii. Cartea aceasta a "marginalilor si a ratatilor" intretine,
prin ideatica ei etno-psi-hologica, credinta salvarii din cosmarul istoriei comuniste. Ironia si umorul nu dispar cu totul din
instrumentarul prozatorului in ultimul roman. Chiar daca functia satirei este atenuata in conditiile in care se intretine
utopia salvarii prin refugiu in arhaitate. Autopersiflarea naratorului se perpetueaza, dar Ion Lupu o foloseste cu rol
curpabilizator, spre deosebire de Candid, care vedea in autoironie o modalitate de victimizare. in mod evident, SARBU nu
este un portretist in sensul traditional al cuvantului. El realizeaza mai degraba schite portretistice, marginin-du-se sa
sanctioneze personajele prin cateva atribute care le fixeaza precis intr-un veritabil insectar. Portretul ii reuseste numai
atunci cand idealizeaza caracterul sau, dimpotriva, sarjeaza. In cele doua romane posuime - mai cu seama in Adio,
Europa! - abunda expresiile crude, moral-pedepsitoare, fixand pentru totdeauna caracterul. Lupul si Catedrala este, intr-
adevar, un roman hibrid, in directia complexitatii, cum il considera autorul, intemeiat pe un tulburator amestec de
protoistorie si istorie contemporana, arhaism si modernitate, ruralitate si cita-dinism, realitate si mit, identificat cu
idealitatea (comparabil in acest sens cu tetralogia neterminata a lui St. Banulescu, Cartea Milionarului). Romanul devine
astfel o poveste a conditiei "valahe". Un roman politic, in fond, in masura in care "politica inseamna destin". "Visul de
sfarsit al vietii mele ramane totusi proza" - marturisea SARBU in 1970. Visul s-a implinit aievea in anii de batranete
fertila, datorita cele doua romane destinate, prin forta imprejurarilor, posteritatii. Ele sunt fructul vocatiei, dar si al
vointei de a crea o opera, cum subliniaza deseori in epistolar. Literatura lui SARBU este o literatura suferita, indurata,
urmarea unei adanci suferinte fizice si morale. Textul este inteles ca "suferinta lucida a adevarului". Pe fondul reactiei
impotriva excesului stilistic in proza contemporana, stilul scriitorului se afirma, in mod paradoxal, prin "lipsa de stil": "nu
caut sa ma ascund in stil, nici nu am stil, nu vreau sa scriu altfel decat scriu altii, vreau sa scriu despre altceva decat
scriu acesti altii." El se edifica pe coabitarea severei meditatii asupra destinului si a conditiei umane cu aplicatia ironic-
tragica si dro-latica (acel "Rasul-cu-Plansul" autohton). Dar si pe imbinarea satirei cu lirismul, a observatiei realiste cu
nostalgiile utopice, rezultand un fel de "melancolie excatologica". Stil inseamna pentru SARBU disciplina a gandirii si
patetism al comunicarii. Dictiunea epica deriva, in ultima instanta, din luciditatea spiritului creator neingradit, pe fondul
simbiozei dintre estetica si morala. Dorinta suprema a lui SARBU - "beneficiarul" unei tragice experiente de viata - a
fost sa nu moara nemarturisit. Fiind constient ca datoria lui de intelectual lucid si antidogmatic era sa depuna marturie
"la tribunalul istoriei". Scriitorul cu o biografie exemplara era cel mai indreptatit dintre congeneri sa aspire la conditia
memorialistului intransigent. Cu un an inaintea mortii, era dispus sa dea curs unei initiative editoriale, anuntand un
volum de amintiri "drolatice". Chiar daca moartea 1-a surprins inaintea concretizarii proiectului, depozitia lui justitiara a
ramas consemnata in Jurnalul unui jurnalist fara jurnal si, mai cu seama, in sutele de scrisori recuperate editorial in anii
din urma. Traversarea cortinei (1994), Printr-un tunel (1997), Scrisori catre bunul Dumnezeu (1998) si Iarna bolnava de
cancer (1998) se integreaza organic in opul marturisitor promis: Depun marturie. SARBU a fost, in mod evident,
inzestrat cu arta de a scrie epistole, contribuind - voluntar sau involuntar - la resuscitatea unei specii demodate in plin
secol XX, al mijloacelor moderne de comunicare. Talentul sau epis-tografic este recunoscut ca atare de prietenii
corespondenti, fascinati de "geniul epistolar" al acestuia. Ceea ce ii impresioneaza nu e doar savoarea limbajului si
deturnarea ironica a informatiei cotidiene a epistolierului "exilat" in tara sa, ci si detasarea lui obiectiva, puterea de
analiza a fenomenului in mijlocul caruia supravietuieste. Nascuta in fond din nevoia presanta de confesie, scrisoarea
devine pentru SARBU o forma de manifestare a spiritului liber si un refugiu din realitatea ordinara. Numai actul creatiei si
colocviul epistolar ii intretin tonusul existential in ultimii ani de viata, cum marturiseste. Dincolo de vocatia epistolara,
volumele de corespondenta invedereaza un personaj fascinant, deopotriva "real si romanesc". SARBU din epistolar trece
histrionic de la o stare la alta, in veritabile puneri in scena, intrand, rand pe rand, in rolul de bufon tragic, melancolic,
contemplativ, causeur, mediativ, ludic, martor obiectiv al istoriei etc. Relevandu-se ca personaj complex, epistolierul
ramas in universul concentrationar isi revendica dimensiunea tragicului existential. El aproximeaza specia cultivata ca act
de hiperluciditate si expresie a libertatii interioare. Substitut al "galcevilor (mele) cu lumea", scrisorile sunt denumite,
intr-o definitie plastica, psichodrame ale unui bolnav de singuratate si disperare. Corespondenta devine aievea pentru
SARBU "un eveniment major al singuratatii", in acceptiunea lui E. Cioran. Corespunzand perioadei de efervescenta
epistolara a deceniului al optulea, insemnarile diaristice se inscriu sub aceeasi acolada a imperativului "Depun marturie".
Jurnalul lui SARBU este, de fapt, un ,410c-tal" reunind impresii redactate sub regimul nocturn al veghei si reflectiei.
Jurnalul unui jurnalist fara jurnal nu este un diarium propriu-zis, cronologizat, dar se incadreaza in categoria jurnalelor
existentiale, pe filiera T. Maiorescu - M. Eliade, intrucat recompune "un univers de evenimente si de cultura" ( M.
Zamfir). El este plasat de autor la frontiera literaturii - in spiritul majoritatii diaristilor ce se dezic de literatura -, dar
lasa sa se intrevada efortul acestuia indreptat spre cautarea unui sens, spre a descifra "un principiu, un destin, o
datorie", in succesiunea amintirilor si a ideilor. Desi miza acestui discurs filosofic-moral nu a fost proza memorialistica,
aspectul autobiografic al Jurnalului nu este neglijabil. Cu mare zgarcenie, totusi, diaristul furnizeaza informatii inedite
despre cele trei experiente fundamentale ale dramaticei sale existente: frontul, mina si puscaria. Din asemenea "felii de
viata", intercalate in jurnalul de idei, transpare atitudinea profund morala, etica diaristului in raspar cu universul
concentrationar. Personajul confesiv impune un stil al urgentei comunicarii si al sinceritatii naturale, necenzurate, cum
declara: "Am trait periculos, scriu periculos". Marca acestui stil este ironia autarhica. Jurnalul iese astfel din intimitatea
faptului biografic si devine literatura, o literatura a fragmentului intr-o directie paralela cu a prozatorilor din "Scoala de la
Tar-goviste". Jurnalul unui jurnalist se vadeste, in aceeasi masura, un document existential, ilustrand destinul tragic al
intelectualului cu fibra morala intr-un univers carceral care alcatuieste, in fapt, continutul exercitiilor de luciditate. Pentru
prima data in jurnalul romanesc apare pregnanta tema supravietuirii in totalitarism Jurnalul diaristului clandestin este
expresia fidela a unui spirit liber care si-a gasit spatiul ideal de manifestare a libertatii de opinie si de creatie. Proza
ultimei varste a lui SARBU constituie o simbioza a comicului cu tragicul sub auspiciile satirei sfichiuitoare. El se inscrie in
directia critica a literaturii romane, pe linie junimista, in descendenta lui I. L. Caragiale de care, paradoxal, se delimiteaza
adesea. Spirit polivalent, cu diverse fatete, deopotriva prozator satiric si prozator de idei, autorul se autodefinea intr-o
consemnare fugara: "idealul meu de proza este unul de defulare filosofica si de autovendeta satirica. Moi je suis le
nouveau Candide". Rodul acestui ideal, care ii asigura "razbunarea" in postumitate, sunt Adio, Europa!, Lupul si
Catedrala, Jurnalul unui jurnalist fara jurnal si neromantate memorii risipite in epistolar. Aceasta opera postuma il
plaseaza in randul prozatorilor de prim-plan ai literaturii romane proveniti din generatia razboiului.

reprezintă o verigă între literatura postdecembristă și cea de dinaintea ei, și nu o

verigă înlăturată, așa cum singur s-a considerat: „Rămân suspendat între o generație
care vrea să mă uite și una care n-are niciun interes să știe de existența mea.”
În capitolul al treilea, Despre Adevăr, considerăm că acesta apare în opera lui Sîrbu
atât în sfera moralei, cât și în cea a esteticii. Este valoarea reprezentată cel mai
echilibrat pe toate palierele creației. Ion D. Sîrbu gândește kantian și vede
despărțirea adevărurilor eterne de cele fenomenologice pe care încearcă să le lege în
operă. În proză, adevărul este pus în lumină prin contrarul său, minciuna, falsul,
utopia, automistificarea sau nebunia. Prin dublul limbaj al scriitorului, adevărul nu
apare, ci „transpare”. În dramaturgie, istoria este prima dimensiune a adevărului,
urmărindu-se contrastul dintre adevărurile scrise și cele trăite. Ideea este reluată și
în jurnal și în corespondență. Raportul adevăr-istorie în publicistică stă sub semnul
convorbirilor cu Blaga și apoi sub semnul marilor schimbări trăite de autorul care se
întorsese din cel de-al Doilea Război Mondial, unde luptase pentru valori pe care nu
le mai regăsește în societatea comunistă.
Sistemul social ascunde Răul sub măștile Binelui. Ca într-o înlățuire a cunoașterii
luciferice, sub Bine se află Răul, înlăturând Răul ajungem din nou la Bine, ca
recuperare a naturii umane.
După ce am definit luciditatea și am arătat care sunt cei care stau la originile gândirii
artistice și filosofice a lui Ion D. Sîrbu, am prezentat cele trei valori care stau la baza
operei sale: Adevărul, Binele, Frumosul. Cel mai mare ajutor a fost autorul însuși,
pentru că prin Jurnal a trimis la suportul filosofic al operei: Socrate, Platon, Aristotel,
Kant, Hegel, Marx, Vaihinger, Jung, Blaga, și la cel estetic a făcut timitere prin pagini
de corespondență: Volkelt și Lipps. Ținând cont de primele indicații, am abordat
opera nu prin teoria literară, care înlesnește pătrunderea în „pădurea narativă”, ci
prin valorile estetice și morale.
Jurnalul unui jurnalist fără jurnal ar putea fi opera filosofică a lui Ion D. Sîrbu. Prin
acesta se alătură familiei unor gânditori ca Rene Guenon, Francis Fukuyama, Jean
Baudrillard din perioade diferite, dar care au în comun interpretarea istoriei. Sîrbu
analizează evenimentele cu care este contemporan, de exemplu Războiul rece, pe
care le pune în relație cu filosofia istoriei, așa cum a făcut-o înaintea lui Dimitrie
Cantemir. Jurnalul este și opera unui spirit vizionar, prin care se intuiește locul și
rostul unei țări mici, într-o lume mare, precum și rolul „statelor hunite ale Europei”
între pietrele de moară a doi coloși (Rusia și America). Deformarea istoriei sub
imperativele puterii și identificarea prostiei ca boală istorică reprezintă adevărul
„epocii de aur”, strivirea țării sub tratatul de la Yalta este „binele” social. Ceea ce se
poate și ne poate salva ca popor este limba română, respectiv cultura. Aceste idei
sunt cristalizate în Jurnal sub formă de parabole.
Un scriitor lucid. „...lumea noastră e plină de uriașe confuzii, datoria scriitorului nu
este aceea de a potența întunericul, somnanbulia, ci de a realiza un raft, o etajeră de
lumină, claritate, adevăr-adevărat” 5 . Este mărturia de credință a lui Ion D. Sîrbu,
prin care nu deschide, peste timp, un conflict cu Blaga, apărătorul marilor mistere,
pentru că Blaga s-a referit la misterul cărții: în fața unei biblioteci „orice revelație e
mister”6 (aceasta este menirea filosofului: să studieze înțelesurile din cuvânt), pe
când Sîrbu se referă la menirea artistului. El este o conștiință lucidă a timpului său și
are datoria să elucideze ceea ce stă ascuns sub masca aparentului. Frumosul ca
împlinire artistică este definit de autor astfel: „Frumosul este curajul de a spune ceea
ce se tace” 7 . În capitolul dedicat frumosului ca apariție am prezentat semnificațiile
acestuia prin forme ale gândirii lucide: frumosul și urâtul în apariții ale omului social,
frumosul și urâtul arhitectural ca spațiu spiritual al scriitorului, tragicul ca salvare a
lumii, tragicomicul ca mod de a suporta destinul, comicul și feericul ca influență a
mitologiei. Dacă putem să-l apropiem pe Ion D. Sîrbu de gânditori prin comparație,
a-l aduce în sânul unei familii de prozatori sau de dramaturgi este mai greu.
Dacă ar fi să definesc literartura de sertar, aș apela la soarta poeziilor din piramide,
pentru a arăta că, pe de-o parte, nimic din ceea ce un artist vrea să înmormânteze,
nu va fi pierdut; chiar și peste mii de ani, cineva o să ajungă la creația sa. Pe de altă
parte, chiar dacă este recuperată creația, poate că nu mai reușește să se impună
interesului general al publicului nefiind receptată la vremea ei. E nevoie de răbdarea
cititorilor și de abilitatea criticilor pentru a fi actualizată. În cazul lui Sîrbu, scriitorul a
fost descoperit după ce a trecut „pragul albastru”, după 1989. Atunci s-a pătruns în
„piramida” creației sale și de atunci, încă mai ies la suprafață dovezi „arheologice”
ale trecerii sale. Fiecare a râcâit pe fundul raclei, ca moșnegii din poveste când vor
să-și facă o turtiță cu ultimele resturi de făină, câte ceva inedit. Nu toate creațiile
sunt de reținut prin valoarea estetică, pentru că se întâmplă ca prea multă luciditate
să dăuneze fanteziei. Uneori nebunia este de preferat rațiunii, visarea de preferat
lucidității. Poate că au ajuns și la noi câteva așchii, cum ar fi scrisorile trimise de Ion
D. Sîrbu către Dumitru Velea, și care concretizează un dialog spiritual al lui Sîrbu cu
Teatrul Minerilor, sau unele scrisori din dosarul CNSAS. Dar ceea ce a rămas pe de
lături nu mai formează o literatură separată. Tot ceea ce se mai poate spune despre
opera lui Sîrbu ține de construcția ei ca întreg.

JURNALUL UNUI JURNALIST FARA JURNAL - Lucrare memorialistica postuma de Ion D. Sirbu - publicata intr-o prima
editie in doua volume (purtand subtitlurile Glosse, voi. 1, Craiova 1983-l986 si . Exercitii de luciditate. Roman politic la
Craiova in 1991 si .

Editia a doua, revazuta si adaugita, aparuta in 1996, foloseste subtitlul Glosse pentru ambele volume, renuntand la
celelalte precizari pentru volumul I, dar pastrand mentiunea Roman politic pentru cel de al doilea. ingrijitorii ei au
completat textul in urma colationarii primei editii cu dactilograma supravegheata de autor si cu o parte din insemnarile
aflate in "Caiete"-le ce alcatuiesc prima forma a jurnalului.

Alcatuita din cinci mari sectiuni (in editia a II-a: Iarna unu: 1983-l984, Iarna doi: 1984-l985, Iarna trei: 1985-l986, A
patra iarna: 1986-l987, Iarna 1988-l989, ultimul titlu apartinand editorilor) cartea lui Ion D. Sîrbu reprezinta o forma sui
generis si foarte greu de definit a unui text memorialistic. Autorul nu realizeaza o lucrare narativa (desi naratiunea,
scurta si pe portiuni, ocupa totusi un loc in cadrul ei), ci, dupa cum arata subtitlul de Glosse, o suita de meditatii asupra
destinului omului si intelectualului in epoca totalitara, intr-una din ele autorul insusi isi interzice memorialistica obisnuita:
"Sa nu alunec spre formula de jurnal intim si personal: sper ca cititorul prezumtiv al acestor insemnari isi da seama ca
toate persoanele cu care stau de vorba sunt de fapt personaje din romanele mele, simple fictiuni ale singuratatii,
parteneri de dialog ai monologului meu. Pana si Olimpia".

Din Jurnal nu lipsesc, totusi, informatiile despre lumea copilariei si adolescentei autorului (colonia Petrila), cea a tineretii
(razboiul, cunoscut direct, pe front, si Sibiul universitar), a maturitatii (experienta didactica si cea carcerala) si a
senectutii (lungul exil "alutan"), dar ele nu compun o autobiografie, ci apar, secvential si cumva pe neasteptate, ca
simple ilustrari ale unor adevaruri mai generale despre soarta omului si a romanului, tarat in vartejul evenimentelor
adesea absurde ale acestui sfarsit de mileniu.

In cuprinsul acestor secvente capata corp cateva "personaje": reale (mama, tatal, L. Blaga, sotia), fictive (Napocos,
Mosul, Profesorul, rabinul Sommer, Tutila), sau generice ("batranul pensionar"), construite cu mijloace similare si servind
nu o trama narativa ci in-scenarea ideilor si deliberarile interioare ale autorului insusi. Acesta, care n-a putut spera si, cu
atat mai putin, imagina transformarile ce se vor petrece in centrul si Estul Europei la putin timp dupa decesul sau, se
lupta, cu arma luciditatii si a simtului ridicolului (uneori si cu cea a umorului), cu o disperare neagra, provocata de
constiinta inexorabilei disolutii a tuturor valorilor in care viata si cartile l-au facut sa creada: "imens cataclism
eshatologic", la care Dumnezeul tuturor religiilor e luat ca martor "alaturi de sarpele si demonul casei si ai patriei". Jurnal
de idei, nu de evenimente, cartea se construieste in jurul catorva teme si laitmotive obsesive, care se regasesc atat in
meditatiile autorului, cat si in citatele (numeroase si variate) alese din lecturile sale filosofice, literare, stiintifice si
politice. Ele pot aparea ca atare, enuntate, repetate, dezvoltate prin schimbarea unghiurilor de abordare sau prin
adaugarea de amanunte, sau pot fi "inscenate" in dialoguri cu personaje reale sau fictive, ori pot fi deduse ca "morala" a
unor anecdote de sorginte literara, sau retinute din propria experienta de viata a autorului. Structura mozaicala, dar de o
remarcabila unitate, Jurnalul se citeste "cu sufletul la gura", fiecare secventa - rotunda in sine si auto-suficienta - fiind in
acelasi timp "deschisa" spre o continuare pe care cititorul o banuieste, pe drept cuvant, la fel de incitanta. Marile teme
ale cartii decurg toate din experienta confruntarii individului - si popoarelor - cu totalitarismul: puterea si efectele ei
asupra omului (mai ales asupra celui mediocru), dubla (eventual multipla) constiinta si duplicitatea inevitabila,
robotizarea (disparitia individualitatii, originalitatii, puterii creatoare), minciuna, moartea satului, decadenta -
dezintegrarea -disparitia valorilor (etice, estetice, politice etc), riscul decaderii umanului insusi si, pe langa toate acestea,
lipsa de speranta si de viitor. Fundamentul acestei regresiuni generalizate consta in inexorabila transformare a utopiei
filosofice, pusa in practica, in dictatura, in pretentia de a impune ideile "cu maciuca, sabia, pistolul, tancul", in
transformarea predicatorilor in tirani.

Pe masura ce textul - si timpul in care e scris - evolueaza, el devine tot mai deznadajduit si mai amar, tema mortii si
ideea sinuciderii apar tot mai des. intregul univers intra sub domnia Prostiei (intelectualitatea romaneasca a fost, practic,
lichidata, cea europeana se autoiluzioneaza, alunecand tot mai mult spre o "stanga" impermeabila fata de orice spirit
critic autentic), cei trei F - frig, foame, frica - se instapanesc asupra tarii, iar autorul e din ce in ce mai izolat in "starea"
sa de "Iovie". Si totusi, in intunericul care devine din ce in ce mai adanc si mai cuprinzator, exista cateva puncte de
lumina, posibile solutii (care, insa, in mod tragic, nu vor functiona pentru autor, desi vor Jiincfiona, decat dupa moarte).
Patria, inteleasa insa nu la modul simplist-pro-pagandistic, ci ca o patrie inainte de toate spirituala, Limba romana,
lectura si scrisul, conditionate de pastrarea luciditatii (singura forma de libertate ramasa posibila), ironia (tehnica a
detasarii de suferinta individuala si colectiva), recursul la un Dumnezeu care nu are insa nici una din infatisarile stipulate
de religiile curente, sunt toate elemente de stabilitate, puncte fixe si valori incoruptibile, care permit in continuare
ancorarea autorului in existenta si elaborarea operei.

Toate aceste teme de meditatie revin, de altfel, atat in romanele pe care Ion D. Sîrbu le redacteaza paralel cu Jurnalul
(Adio, Europa*, Lupul si catedrala), cat si in corespondenta din care un reprezentativ florilegiu a aparut in volumele
Traversarea cortinei (1994) si Scrisori catre bunul Dumnezeu (1998).

In Jurnal - ca si in celelalte scrieri ale autorului de altfel - se concretizeaza o cu totul particulara fuziune a unei oralitati
reprimate (I. D. S. ar fi fost - a fost, atat timp cat i s-a dat posibilitatea - un exceptional profesor si conferentiar si un
vorbitor-povestitor cu apetit de comunicare inepuizabil) cu stilul elaborat al carturarului, pentru care forma expresiei (ce
tinde spre imbinarea fulgurantei cu maxima incarcatura ideatica) este o preocupare permanenta. Autorul "se joaca" cu
cuvintele, exploatandu-le istoria, sensurile de baza si conotatiile, scotand la lumina cuvinte uitate, inventand cuvinte noi,
salvandu-le pe cele degradate prin uz, compunand calambururi (nu de dragul jocului de cuvinte, ci ca mod de expresie
sintetica si frapanta), acest aspect al cartii numarandu-se printre cele mai delectabile pentru cititor. Scriere
memorialistica de o factura cu totul speciala, marturie autentica si de veritabila profunzime asupra unui deceniu dintre
cele mai grele pentru intelectualul roman, opera in acelasi timp variata si unitara si exceptionala performanta lingvistica
si stilistica, Jurnalul unui jurnalist fara jurnal se numara, fara putinta de tagada, printre cele mai substantiale revelatii ale
"literaturii de sertar" din vremea dictaturii comuniste in Romania.

„Jurnalul unui jurnalist fara jurnal“, una dintre capodoperele scriitorului, nu întruneste numai coordonatele clasificatoare care i s-au
consacrat. Nu este numai o scriere diaristica sau memorialistica. În taxonomia proprie, opera este considerata de catre autor un
„roman politic“. Are suficiente ingrediente pentru a fi considerat si roman scris sub forma de jurnal cu caracter eseistic. Putem spune
ca este o „opera aperta“, pretabila variilor deschideri, cuprinderi si interpretari. A fost comparata justificat cu „Arhipelagul Gulag“ al
lui Soljenitân. Si prin titlu, se subîntelege ca scriitorul nu accepta termenul de jurnal în deplina lui cuprindere semantica. Se
considera un „jurnalist fara jurnal“, marturisind si ca si-a impus sa se tina departe de jurnalul intim. Nu este o consemnare zilnica asa
cum reclama jurnalul prin definitie. Mihai Zamfir, fiindca se stie ca a fost scris noaptea, l-a denumit „noctal“, inventând parodic o
specie diaristica improprie, tocmai din pricina caracterului atipic al jurnalului idesârbian. Nu poate fi  alaturat în vreun fel nici celui
mai extins jurnal românesc, cum este cel al lui Maiorescu, de însemnari zilnice, albe se poate spune, despre fapte si întâmplari
curente. Elvira Sorohan deosebeste jurnalul lui I.D. Sârbu si de jurnalul Monicai Lovinescu: „Jurnalul Monicai Lovinescu ofera un
profit de date, cel al lui Sârbu îi raspunde cu o radiografie a lor, ridicata la nivelul ideii, încât nu mai are importanta deosebirea de
suprafata, însemnarile zilnice, fixate calendaristic în buna traditie paterna a „agendelor“, însa în conditiile date, alarmante pentru
spirit, îsi gasesc ecoul în meditatii fragmentare“. Se situeaza, se pare, mai aproape de Petre Pandrea, un alt caligraf si radiolog al
epocii si al zonei, sau de Ion Negoitescu.
„Paginile acestea, consemneaza George Popescu, sunt mai curând analize, în sensul lacanian al termenului. Autorul îmbraca halatul
analistului decis sa faca proba unei terapii de soc: a societatii, a epocii, a istoriei, dar mai ales a Sinelui“.
Ion D. Sârbu realizeaza deci, dupa cum se deduce din lectura celor doua volume ale „Jurnalului“, o radigrafie realista, complexa si
abrupta a epocii totalitariste românesti, meditând cu durere si dezaprobare asupra decaderii morale a societatii din care face parte,
simtindu-se incapabil sa intervina direct. Nu lipsesc ironia si umorul de buna calitate, sarcasmul si mai putin cincismul. Desi
însemnarile sunt fragmentare, fracturate, ca într-un puzzle neordonat, integrarea lor într-un tot alcatuieste o constructie narativa si
dramatica de neignorat. Ca în roman, este reprezentata veridic realitatea contemporana scriitorului determinata social, economic si
politic si pusa sub observatie psihologica. Sunt prezente personaje centrale si periferice, cu interrelatiile, cu dependentele de ambient
si de structura complexa a societatii. Desi nu-si facea mari sperante pentru publicarea  acestor „exercitii de luciditate“, scriitorul si-a
luat unele masuri de precautie, atribuind pseudodenominatii personajelor principale. Astfel, alaturi de ego-ul auctorial functioneaza
alter-ego-ul, Candid, sotia scriitorului poarta apelativul Olimpia, Limpi sau „Xantipa mea“, iar rabinul, bunul prieten, se numeste
Sommer. Tot parabolice si simbolice sunt si alte nume precum cel al lui Tutila, reprezentantul autoritatii sau cel al lui Caftangiu,
responsabil cu cultura si alte câteva, din acelasi registru fictional. Sunt toate acestea autentice personaje de roman, dar si de opera
dramatica, asa cum sunt reprezentate ele si în spectacolul teatral, „Ce mai taci, Gary?“, realizat dupa dramatizarea „Jurnalului“,
realizata de subsemnatul, spectacol care se joaca pe scena Teatrului National „Marin Sorescu“ din Craiova si care a avut premiera
absoluta în data de 18 noiembrie 2010. În acelasi registru, mai functioneaza si alte personaje: Mosu, Mefisto, Duhul tatalui, Duhul
mamei s.a. Pe lânga aceste personaje ascunse sub nume false, întâlnim în aceste dialoguri exterioare sau interioare si numeroase
altele cu numele lor adevarate, dintre români sau straini: Blaga, Liviu Rusu, Radu Stanca, Onisifor Ghibu, Preda, Plesu Liiceanu,
Lenin, Hitler, Platon, Camus, Ahmatov si multe altele.  Zbuciumul si framântarile scriitorului exilat într-un spatiu cumva ostil
(exagerat într-un fel) prin modul cum îl marginalizeaza si îl suspecteaza, dar mai ales prin presiunea psihica pe care o fac delatorii si
angajatii Securitatii, îi confera un profil dramatic autentic. Ca în roman, conflictul este de natura exterioara prin relatiile sale cu
societatea Isarlâkului, dar si de esenta interioara provenind din amperajul starilor si ideilor sale de înalt nivel intelectual si etic în
raport cu cel presupus scazut al comunitatii alutane în care vietuieste, dar nu se poate adapta.
Ca personaj central al asa-numitului jurnal,  ego-ul autorului dezabuzat s-a imaginat si s-a proiectat însusi, dupa opinia lui Dan C.
Mihailescu, în rolul unui „Lear visând la Prospero, hartuit de o Securitate fata de care Caliban facea dulce figura de… junghi
intercostal. Bufonul Gary! Poate cea mai spectaculoasa aparitie a epistolarului si diarismului românesc“.
Pe lânga conflictele despre care am vorbit anterior, necesare si unei opere narative, descoperim în aceasta scriere si numeroase
întâmplari cu mare încarcatura dramatica, interactiuni dintre personajele individualizate, care reprezinta diferite tipologii: ipocritul,
mitomanul, lepra, turnatorul, potentatul arogant, securistul obedient, lingusitorul etc.
Conflictele au la baza opozitia dintre indivizi si existenta într-un sistem coercitiv si inuman. Personajele sunt surprinse adeseori în
dialoguri conflictuale si în diferite ipostaze existentiale precum: solitudinea, inadaptarea, ipostaze esentiale, proprii „diaristului“,
frica de moarte, esecul, lasitatea, necredinta etc. Cel mai complex personaj este desigur eul auctorial, privit din afara, dar mai ales din
interior.
Desi s-a scris mult despre „Jurnal“, nu se pot si nu s-au putut epuiza toate ipostazele, toate aspectele societatii totalitare surprinse de
spiritul acut de observatie si de potenta de psihanaliza lucida a profesorului filosof si a scriitorului moral si obiectiv care a fost Ion
Desideriu Sârbu. Pe lânga numeroase si exponentiale meditatii si reflectii filosofice si etice personale viaza în opera si cele ale marilor
gânditori ai lumii.
O problema acuta a epocii totalitare este desigur politica. Scriitorul nu apeleaza la o critica directa a politicii si puterii comuniste sau a
dictatorului, ci uziteaza o satira aluziva, esopica si socratica, îmbracata în alegorie si pamflet, fiind astfel cu atât mai persuasiva:
„Puterea – ca vraja, slava, otrava – intra prin fotoliu, prin iscalitura, prin cravasa, pistol sau pulan, dar mai ales prin aplauzele la
sedinta, tribuna, piete. Lingusitorii sunt creati de putere, fiindca ei creeaza puterea puternicilor, un stab devine inuman din clipa în
care i se da posibilitatea de a-si trece subalternii în rândul obiectelor neînsufletite“. Aceste flori de stil si acest limbaj literar autentic
nu apartine nici pe departe unei opere de granita, ci uneia de literatura pura, cu toate atributele de rigoare.
În timp ce o parte a intelectualitatii îsi pazeste pielea prin colaborationism, poporul manânca absurd pe pâine: „Mâncam absurd si
producem doar mizerie. Tot ce este real este si suprareal, si subreal; ceea ce ar fi rational nu ne apare decât în vise, înjuraturi sau
ascunse sperante, obosite si muribunde“. Iata deci o schita de radiografie exacta a starii societatii românesti antedecembriste.
Intelectualul, cel care ar trebui sa fie din principiu si prin definitie opozantul dictaturii, este „un clovn al puterii, acest histrion al
tuturor utopiilor ideologice, acest inteligent ce se prosteste cu numele, în numele ratiunii si stiintei“. Aceasta reprezentare negativa a
rostului intelectualului în societate este încrustata în conceptia si perceperea populara. Astfel, tatal miner al scriitorului, îi va spune
fiului: „Te las sa te faci profesor, dar daca aflu ca te-ai facut intelectual, îti rup gâtul“. Tatal, în acest sens, avea un exemplu concret, pe
doctorul Petru Groza, o cunostinta apropiata.
De fapt, onest cum era, Ion D. Sârbu nu scoate din cauza nici propria persoana. Pune în gura Olimpiei un autoironic portret parabolic,
relevabil: „Asa îmi spune Limpi, un scriitor ce debuteaza mereu (fara succes, doar cu succese), un socialist fara ideologie, un crestin
fara confesiune, un filosof fara sistem si memorie, un semicetatean tolerat, un transilvan refuzat la Cluj, dar neasimilat în Oltenia, un
român austro-ungar, un filorus antistalinist, un comunist contemporan cu fluturii si cu Iosif din Arimateea, un estetician est-etic, un
liberal îndragostit de propria baba, un proletar plin de lumpen-diplome, un miner fara lampa, un minisocrate de unul singur ce nu a
vazut Atena si nici cartela de cucuta nu are, un Danton primind zilnic picioarele în fund de la Robespierre-ul blocului, un batrân
ramas în mintea copiilor, un evreu dat afara din comunitate, un siit-sunit încercând sa ramâna un crestin-copt într-o Armenie tot mai
turceasca, un neamt incapabil sa repare o siguranta, un biet sergent într-o armata ce se retrage de 40 de ani, un „zoon antipolitikon“,
o maimuta a bunului Dumnezeu, un cacat în ploaie, un…“. Am lasat portretul citat sa curga în întreaga sa splendoare ca sa
argumenteze ideea, înca o data sau de mai multe ori, ca „Jurnalul“ idesârbian este o reala si valoroasa opera literara. Prin particularul
luat asupra-si, scriitorul creeaza o veritabila reprezentare generala a individului într-un spatiu identitar fara principii existentiale
rationale si fara un orizont de asteptare previzibil si reparator.
Politica economica totalitara aparent victorioasa, asa cum reiesea din cuvântarile „celui mai iubit“ si din raportarile demagogice ale
servililor nomenklaturisti, a adus tara la sapa de lemn, într-o stare catatonica inimitabila. Saracia, în conceptia autorului, e o boala
rusinoasa, dar vindecabila, numai ca la sfârsitul secolului al XX-lea (ca si în primele decenii ale celui de-al XXI-lea, adaugam), leacul e
foarte scump si dureros, pentru ca saracia a pus stapânire si pe sat si pe oras. Starea catatonica este explicata prin exemplul câinelui
pavlovian caruia odata ce i se creeaza reflexul conditionat, saliveaza si fara sa i se mai livreze bucata de carne. Asa se explica faptul ca
la sarbatorile politice se umpleau vitrinele de mâncaruri în scopul crearii asociatiei respective. Se derulau succesiv îngheturi si
dezgheturi, încurajari si amenintari, libertate si teroare, mascari si demascari, ca sa se creeze starea de letargie, de catatonie, de
indiferenta. Din acest punct de vedere, lumea perioadei de sfârsit de deceniu comunist primeste din partea lui I.D. Sârbu o încadrare
revelatoare: „Traim într-o lume postmarxista, postnietzscheana, poststalinista, postsartriana, traim în plin postsocialism. (Poate
pentru ca suntem în plin post socialist.) Caracterul pagân al postului crestinesc, ortodox: în satul vechi se postea cu gândul la ospatul
ce va veni dupa: noi postim mai mult «patristic»: cu gândul la ospetele ce au fost, ce nu se vor întoarce niciodata…“
O alta cauza a degradarii fiintei nationale a fost si îndemnul sau presiunea pentru pierderea credintei. Departând omul de biserica,
acesta ramâne în puterea diavolului. Si „cel care încheie un contract cu diavolul îsi pierde umbra. Si imaginea în oglinda. Înseamna ca
Lumina l-a parasit. Orice fel de putere este un „morsus diavoli“. Un contract iscalit cu sânge si platit cu vesnicie“. Aceste reflectii
exprimate oarecum metaforic sunt însa demne de luat aminte si de a fi introduse într-un îndreptar etic si moral al unui popor care
doreste emanciparea politica, sociala, istorica. Ascultând „Duhul mamei“, autorul da glas unui principiu sacru: „Nu ajunge sa te rogi:
trebuie sa te transformi în rugaciune“.
Rugaciunea si meditatia transcendentala ar fi putut fi ultime forme inteligente de rezistenta reflexiva, de opozitie, a elitelor
intelectuale, cât si a celor umiliti sau obiditi. Prin chemarea Cerului, prin obligarea materiei sa simta izolarea spiritului, se va realiza
lasarea Puterii sa devina propria sa slabiciune incurabila, gloseaza astfel autorul.
Rechizitoriul critic facut presei, cu referire mai ales la cea occidentala, fiindca a noastra era aservita complet dictaturii (cu trimitere
previzionara la cea de astazi) o considera „ca o lingura în toate ciorbele“ si gata „sa sacrifice secretul unei strategii de un secol pentru
senzationalismul gazetaresc al unei stiri-bomba de o zi“.
O interesanta alegatie îi confera autorul notiunii de Revolutie, pe care o defineste ironic ca fiind mai mult decât o schimbare de regim
politic si de sistem social, cât mai ales o schimbare de Clima si Climat. Si în stil pamfletar si parodic îi atribuie trei mituri false:
– Obsesia revolutiei continue prin vorbe si discursuri, ajunsa în faza apararii cuceririlor de fier-beton consolidate;
– Sedinta ca forma superioara de munca, cu analize, masuri, sarcini etc.;
– Lipsurile, ramânerea în urma, criza, eradicate prin lecturi infinite din ultimul mare gânditor al tarii !
În radiografia totalitarismului, mai este reprezentata si problema taraneasca si a mortii satului, prin exodul comandat al taranilor la
oras. Se presupune ca s-a creat astfel un sat nou, diferit de cel traditional. Cu mâhnire, autorul deplânge faptul ca „În vechiul sat,
prostul exista pe cont propriu. Tare ma tem ca în noul sat românesc, prostul functioneaza pe banii statului, are putere, titluri, relatii
etc“. Este si acesta unul din nenumaratele adevaruri exprimate de I.D. Sârbu, cu valoare premonitorie.
Dictatura era, dupa cum se stie, înconjurata de lingusitori, laudatori, aplaudaci, raportori de cifre de productie false, dar si de
securisti si provocatori. Unul dintre „cei cinci provocatori“ din cartier îl interpeleaza pe profesor despre inutilitatea limbilor straine
cunoscute. În raspuns acesta le enumera: franceza, germana, engleza, maghiara si italiana si spune ca acestea alcatuiesc o singura
limba, limba europeana. Iar „limba rusa – în care nu citesc, dar pe care o vorbesc si o înteleg – o am rezervata pentru dialogurile mele
politice cu puternicii lumii, cu actualitatea si cu utopiile viitorului meu luminos“. Si în sfârsit, „Limba Româna, în afara de faptul ca e
limba mea de serviciu, unealta mea de productie si creatie, o consider casa Fiintei mele (…) scheletul si sufletul Fiintei mele nationale
si universale“. Ce alte cuvinte demne de un patriot sui generis se mai pot exprima?
În final voi releva unele premonitii ale marelui carturar si scriitor care a fost si ramâne Ion D. Sârbu. Iata cum prevede cu claritate
venirea unor vremuri nu asa cum ne-am fi asteptat când ne-am eliberat de dictatura: „Vine o perioada de ciuma, iconoclasm, vânare
de vrajitoare, procese ejoviste. Pe cine vom arde pe ruguri? Unde este si cum arata tapul ispasitor? Pentru deraierea cosmica ce are
loc, vom avea nevoie de un acar Paun cât Himalaya – sau de un Christos de marimea soarelui nostru“. Sau, în alt context, secolul XXI
este radiografiat si mai catastrofic: „Poate ca secolul XXI nu va fi decât un singur tipat: «Fratilor, am gresit, stânga-mprejur, fuga mars
înapoi în pesteri». Cuvinte preluate de scriitor din drama sa, «Simion cel drept». Deprimante concluzii, dar pare ca realitatea
româneasca postdecembrista le-a certificat.
Câteva aprecieri critice: „Jurnalul e pesimist, fara a fi mizantropic. El cuprinde, pe lânga amintiri si confesiuni, multe consideratii
politice, extrase de lectura, comentarii critice. Autorul sta de vorba cu propriile personaje din romane, povestiri si piese“ (Nicolae
Manolescu); „Mult mai mult decât în cazul unor Cioran, Blaga sau Noica, DUI-ul lui Gary Sârbu este o capodopera de suprarealism
ubuesc si grotesc gogolian, de (inutila) inventivitate diabolica si caricatura jalnica. Supremul triumf, fie si postum, al victimei:
urmaritorii i-au devenit personaje. Oroarea devine deriziune hipnotica“ (Dan C. Mihailescu); „Fara a uita ca jurnalul, ca gen
contemporan, îsi refuza orice definitie fixa, cu exceptia poate a libertatii si diversitatii formulelor de punere în pagina, mereu
singulare, lucrarea în doua volume a lui I. D. Sârbu se demarca totusi net fata de minima cerinta a notatiei cotidiene cronologice
specifice jurnalului“ (Izabella Badiu); „În fond, cred ca autorul «Jurnalului unui jurnalist fara jurnal» impune un stil autenticist al
urgentei comunicarii si al limbajului anticalofil (dar colorat) a carui marca e conferita de ironia autarhica si umorul subsecvent.
Jurnalul iese din intimitatea faptului biographic si devine literatura, o literatura a fragmentului conceputa într-o directie paralela cu a
prozatorilor din Scoala de la Târgoviste, literatura confesiva cu turnura eseistica.“ (Nicolae Oprea);
„Cine citeste Jurnalul nu poate sa nu fie uimit de varietatea lecturilor sale – citea în germana, franceza, engleza, italiana si, ei, da,
chiar în maghiara! –, dar mai ales de cultura sa politica (orice puscarias politic este un om deja cult). Într-o vreme când generatiile
mai tinere se laudau ca citesc poezia beat americana sau papii critici ai postmodernismului, Sârbu citea cartile unor George Orwel,
Arthur London, Raymond Aron, André Glucksmann, Karl Popper sau François Revel.“ (Nicolae Coande).

Confluenta dintre realitate si fictiune in „Jurnalul“ lui Ion D. Sarbu

UN ARTICOL DE TOMA GRIGORIE

Cultura literară | | NR. 445 din 07-noiembrie-2013

I on D. Sîrbu debuta în volum la aproape 37 de ani, cu nuvela  Concert, apărută la

Editura Tineretului, cu o copertă datorată artistului plastic C. Piliuță. Se întâmpla în
1956, când cerchistul se afla la București, redactor la revista  Teatrul. Nu avea să
treacă nici jumătate de an de la bunul de tipar al broșurii Concert (31 mai 1956) până
la Revoluția de la Budapesta, eveniment care va schimba, de dincolo de granițele
imaginației, destinul scriitorului petrilean.

O figură aparte în istoria diarismului românesc face Jurnalul unui jurnalist fără jurnal,
operă ce ezită a respecta regulile precise ale genului. Mai întâi, este de observat
faptul că Ion D. Sîrbu nu și-a conceput jurnalul ca pe un spațiu dedicat exclusiv
autoscopiei, observației nemediate a intimității, ci mai degrabă l-a destinat
contemplării și evaluării realității frustrante, ce îi stârnea reacții ostile. Discurs mai
curând speculativ, care bate la porțile ficțiunii, jurnalul autorului a fost citit ca „o
formă specială de antiutopie” , observându-se, în același timp, maximă îndreptățire,
faptul că el „reflectă utopia compromisă în «Athanorul» socialismului românesc și
oferă scheletul ideativ al unei antiutopii de coloratură orwelliană”3 . Eul jurnalistului
se convertește în text într-un Candid valah, lucid până la masochism, cu un umor
dramatic, care construiește imaginea unei lumi pe dos din care nu poate evada și pe
care o simte, prin urmare, ca pe o pușcărie. Nerămânându-i altă eschivă în fața
brutalității unei lumi pe care o condamnă ca atare, „noul Iov” este nevoit să recurgă
la refugiul în spațiul compensator și într-o oarecare măsură vindicativ al textului, de
unde aplică aspre sentințe realității ce stă sub semnul unei istorii ce și-a ieșit din
matcă și căreia nu îi poate opune decât propria gândire neînregimentată, mereu
trează. Căci, el însuși o spunea, „luciditatea este libertatea celor lipsiți de libertate”.
Dacă rezumăm, se observă cu ușurință că, în ciuda faptului că adoptă formula
diaristică, acest text cu al lui Ion D. Sîrbu construiește o lume nonfictivă congruentă
cu universurile ficționale cu care antiutopiile clasice ne-au obișnuit. Și aici, ca și în
1984 sau Brave New World, îi este dat tot celui lucid să pătimească și să încerce,
măcar prin gândire, să conserve minimul de indep

Utopia negativă reprezentând, cum se crede îndeobște, o ipostază maturizată a celei

dintâi, este limpede că o funcție curativă similară se transferă și asupra sa, poate
chiar cu o intensitate sporită. Diferența este că utopia descrie o lume-model, pe care
o opune celei reale, pe când antiutopia imaginează sau (atenție!) radiografiază o
lume pe dos, aflată la antipodul perfecțiunii (f )rigide a primeia. Prin urmare, uneori,
nu către un viitor bănuit a rezerva sumbre surprize își îndreaptă antiutopia săgețile,
ci își asumă rolul de a descrie, evident, cu instrumentele ficțiunii, dar menținându-și
rădăcinile în solul contin gentului claustrant, o realitate aberantă, opresivă, de obicei
aceea a unui regim totalitar. Prin urmare, romanul lui Ion D. Sîrbu nu este unul ce
privește către un viitor îngrijorător, ci unul retrospectiv, care oglindește cu luciditate
și curaj o societate meschină, din care valorile individuale sunt pe cale de a pieri. Nu
altfel își înțelegea autorul propria operă, considerând-o, nu în ultimul rând, o
mărturie asumată ca datorie a sa. D Ceea ce devine, poate, mai interesant, este
faptul că discursul antiutopic ajunge să își modifice coordonatele în funcție de
rigorile la care contextul socio-politic îl obligă, căci utopia negativă nu poate rămâne,
prin însăși natura ei, indiferentă față de o realitate pe care o demască prin mijloacele
ironiei, satirei, pamfletului, dar și ale grotescului, caricaturii etc. Reprezentând, după
cum s-a observat, „o punere în gardă”, aceasta se definește ca o moda litate de
discurs prin excelență subversiv, al cărui alt pariu (în afara celui strict estetic) ar fi
demascarea unei lumi nedrepte în alcătuirea sa. Că în cazul lui Ion D. Sîrbu romanul
s-a vrut și operă de mărturisire, gest justițiar, așadar, reiese și din faptul că multe
dintre personajele sale migrează din/în jurnal, text nu gratuit clandestin, cu evidentă
intenție demistificatoare. Mai mult decât atât, naratorul pare a fi unul și același,
bântuit de aceleași obsesii, de aceleași conflicte cu propriul trecut, de aceeași
neaderență la prezentul corupt, care nu corespunde principiilor sale morale. Cum se
construiește toată această lume antiutopică, cum funcționează și cum își acordă
tonul la realitatea pe care intenționează să o demaște? Citit cu un ochi străin,
romanul propune o lume ficțională similară cunoscutelor antiutopii ale secolului al
XX-lea. Intriga este simplă și nu are alt rol decât de a forma cadrul necesar conturării
unui regim opresiv piramidal, cu personaje emblematice lipsite, parcă, de latura
umană, simple rotițe înt-un mecanism dirijat dintr-un intangibil centru. Ion D. Sîrbu
folosește strategia parabolei nu neapărat din prudență, căci vălul pe care îl aruncă
asupra realității este suficient de străveziu pentru a nu deforma esențial ceea ce
acoperă, cât mai curând din nevoia de a lăsa impresia ficțiunii, respectând o
convenție care intensifică aspectul de avertisment al textului. Candid Dezideriu, „fost
profesor de fostă filosofie idealistă”, care poartă în spate povara unei condamnări de
zece ani pe motive, evident, politice, devenit între timp „inspector cu ortografia” pe
lângă Combinatul de Panificație și Vinalcool, are ridicola neșansă de a declanșa un șir
de evenimente care, asemenea avalanșei, vor stârni altele și altele și tot așa până ce
cutremurul

volumului Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securității de Clara Mareș

„Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securității” este rezultatul a trei ani de cercetări în arhivele fostei Securități. Lucrarea expune
detaliat și cronologic cei peste 32 de ani de urmărire neîncetată, precum și modul în care autorul memorabilelor “Adio, Europa!” sau
“Jurnalul unui jurnalist fără jurnal” a făcut față acestei presiuni infernale. În contrapondere, sunt prezentate și scrierile memorialistice sau
literare publicate de Ion D. Sîrbu. Personajul conturat în paginile cărții este un scriitor care încearcă să supraviețuiască liber și curat,
făcându-și un crez din cuvintele nu mă judecați după cele făcute, ci după cele ce le-am refuzat a le face.
 „Citind dosarul lui Ion Sîrbu Dezideriu am învăţat cum poţi rezista inteligent, senin, politicos, oricăror încercări la care te-ar supune viaţa”
precizează autoarea, în începutul cărţii. „Pe parcursul celor doi ani în care i-am studiat dosarul, Ion D. Sîrbu m-a învăţat că Adevărul şi
Dreptatea trebuie să fie deasupra Frumosului, că poziţia lui homo sapiens este bipedă, că se poate spune ce gândeşti şi politicos, zâmbind
şi privindu-ţi în loc interlocutorul. Cred că am fi mai fericiţi dacă am reflecta mai profund la modelul pe care Sîrbu ni-l propune.
„Ion D. Sîrbu! Utopicul socialist blagian, dulce compătimitor al minerilor mitologici, erudit bufon metafizic,
patriot mutilat sufleteşte, vajnic lup singuratic! Un Lear visând la Prospero, hărţuit de o Securitate faţă de care
Caliban făcea dulce figură de...junghi intercostal.
Bufonul Gary! Poate cea mai spectaculoasă apariţie a epistolarului şi diarismului românesc după 1989, vecin
de vitalism cu Petre Pandrea şi Ion Negoiţescu. Omul al cărui dosar de urmărire informativă face parte în chip
dramatic din însăşi opera sa!
Mult mai mult decât în cazul unor Cioran, Blaga sau Noica, DUI-ul lui Gary Sîrbu este o capodoperă de
suprarealism ubuesc şi grotesc gogolian, de (inutilă) inventivitate diabolică şi caricatură jalnică.
Supremul triumf, fie şi postum, al victimei: urmăritorii i-au devenit personaje. Oroarea devine deriziune
hipnotică." – Dan C. Mihăilescu

Dialog cu cercetătoarea Clara Mareș:

„Cred că Dumnezeu l-a iubit, pentru că nu l-a lăsat să-și vadă dosarele” Abia
așteptam să văd cum se vor reflecta micile mărturisiri presărate  în jurnal în actele
urmăririi. Ideea de carte despre urmărire s-a instalat după  prima lectură a dosarului.
Actele păstrate acolo au avut un impact considerabil, chiar comparativ cu alte dosare
de urmărire pe care le văzusem. Aproape imediat a ieșit în evidență tenacitatea
„obiectivului” Sîrbu, puterea de a rezista la presiuni, la intimidări. După ce am citit
dosarul și am început aprofundarea, cercetările conexe, decriptarea a ceea ce
citeam, concluziile în sine au constituit cartea. Povestea curge foarte firesc, dacă ai
răbdarea să organizezi materialul, și completează perfect, sau probează, dacă de
dubii ar fi vorba, mărturia autorului însuși.
Să fii om de stânga, să  speri că tu vei vedea îmbunătățirea vieții semenilor tăi, dar să
revii doar pentru a trăi falimentul tuturor idealurilor tale, cred că poate fi definiția
eroismului. Apoi, tenacitatea cu care nu și-a părăsit masa de scris (lucra în trei
schimburi, ca la mină), pentru a nota morala faptelor trăite, dar și pentru a furniza
explicații celor care vor dori să le caute, m-a impresionat profund.
Proiectatele sale memorii În ciuda omniprezenței Securității, microfoanelor,
informatorilor, Ion D. Sîrbu și-a trăit viața făcând abstracție de ele, reușind să
gândească, să scrie, să organizeze, să publice „Cred că Dumnezeu l-a iubit, pentru că
nu l-a lăsat să-și vadă dosarele” Numărul 6-7 (380-381) / 2019 ■ 75 s-ar fi
numit Depun mărturie..., pentru că Sîrbu a fost un martor cinstit și credibil al
falimentului unei idei: comunismul de facto. Dar în dosar impresionează și umorul
„obiectivului”, umanismul lui ironic-sarcastic, lipsa oricărui calcul oportunist, a
ranchiunei, a răutății gratuite. Sîrbu, aflat în Occident, scrie o carte poștală cu
salutări securistului său.
n ceea ce privește înțelegerea operei lui Ion D. Sîrbu, mi se pare foarte utilă lectura
dosarului de urmărit, pentru că, foarte subtil și voalat, Sîrbu face trimiteri la
experiențele sale, pe care le pune pe seama diferitelor personaje literare, iar codul
de decriptare se află în acel dosar de urmărire. Practic,  lectura literaturii lui Ion D.
Sîrbu trece la un alt nivel după ce cunoști faptele și „păcatele” omului Sîrbu.
Știu cu certitudine că și-a dorit cu disperare să vadă ce conțin dosarele sale de
urmărire. De Istoricii și criticii literari trebuie să țină cont de faptele vieții unui scriitor
în timpul comunismului, pentru că modalitățile prin care un creator era permanent
tracasat, presat, intimidat trebuie să-și fi pus amprenta pe stilistica operelor lui. Iar
exemplul Ion D. Sîrbu poate fi multiplicat la nivelul breslei scriitoricești, la nivel
național Dialog cu cercetătoarea Clara Mareș 76 ■ Numărul 6-7 (380-381) / 2019
altfel, o și spune destul de des în Jurnalul  său. De asemenea, în nopțile insomniace,
l-a plăsmuit din imaginație, în lipsa probelor concrete. Pentru Ion D. Sîrbu, aceste
dosare conțineau explicația concretă despre unele momente cheie ale existenței lui:
de ce nu putuse rămâne profesor în 1949, de ce mersese la închisoare în 1957, de ce
fusese miner în 1963, de ce primise domiciliu obligatoriu la Craiova în 1964, apoi, de
ce nu putuse fi reabilitat în 1969, din ce cauză fusese anchetat violent  în 1977,
reanchetat  „de bună voie” în 1982, apoi, blocat la fiecare cerere de călătorie în
străinătate: 1983, 1984, 1985, 1986, 1987? Tot în dosar există și motivele interzicerii
romanului său Lupul și Catedrala, pe care Sîrbu le intuiește cu exactitate, dar
literatura nu poate suplini lipsa probelor concrete. Acest 1986 este anul cheie pentru
nebunia pe care urmărirea generalizată o produsese în societatea românească. Și
dacă Securitatea diagnosticase precis romanul pe care îl interzice pentru că autorul
considera că „noua societate ar fi o eroare de ordin istoric, iar individul este
condamnat la alterare agresivă datorită opresiunii exercitate de aparatul de stat”,
cum ar fi putut autorul însuși să nu priceapă ce conține dosarul său?! De altfel, Sîrbu
vedea concret efectele acestui dosar, vreme ce, în iulie 1986, îi scria lui Doinaș: „În
Craiova de frica dosarului meu, de când s-a auzit că am fost refuzat la pașaport,
nimeni nu-mi deschide ușa, până și secretarul literar al Teatrului trece pe celălalt
trotuar când mă zărește...”. Ceea ce este uimitor la Ion D. Sîrbu, în calitate de
urmărit, este curajul. El însuși îi caută pe ofițeri, dar nu pentru a le intra în grații, știa
că prăpastia era de netrecut fără podul angajamentului de informator, iar el tăiase
stuf în deltă și scosese cărbune din mină pentru refuzul de a-l semna, el îi căuta pe
ofițeri pentru a cunoaște slujbașii fricii, a vedea fețele terorii, a cunoaște numele
responsabililor cu înspăimântarea.

Acestea sunt menite spre a dezvălui atitudinea nepărtinitoare a scriitorului,

demnitatea din cadrul interogatoriilor, refuzul perpetuu și deplin la toate încercările
de racolare și chiar superioritatea morală în raport cu unii dintre confrații săi,
precum Ștefan Aug. Doinaș sau I. Negoițescu, pe care Clara Mareș nu îi menajează,
aducând la lumină decupaje din documentele de la C.N.S.A.S., totul pentru a
accentua comportamentul ireproșabil al lui Sîrbu. Așadar, cercetătoarea pare să
urmeze traiectoria pe care o indica scriitorul atunci când, într-o scrisoare către
Nicolae Carandino, scria: Nu mă judeca după cele ce le-am făcut, ci după cele ce le-
am refuzat a le face.
Din perimetrul volumului, ies la iveală și câteva portrete ale contemporanilor lui
Sîrbu. Așa cum notam mai sus, unele sunt zdruncinătoare: Ștefan Aug. Doinaș și I.
Negoițescu semnând pactul cu diavolul, fiind iertați și recompensându-se cumva, în
cele din urmă, față de colegul lor. Desăvârșit este și cel al lui Lucian Blaga. Vorbind
despre literatura sa, Ion D. Sîrbu afirma că își dorește ca aceasta să placă atât tatălui
său, cât și lui Lucian Blaga. Cumva, din momentul în care se cunosc, Blaga îi devine lui
Sîrbu un substitut al tatălui, în cealaltă lume, a literaturii. Această imagine a lui Blaga
tatăl este reșapată și în Zidul de sticlă... Găsim, aici, un Blaga care intervine și îi
salvează viața lui Sîrbu atunci când urmează să fie împușcat pentru că se apărase de
cravașa unui plutonier. Un Blaga care îl avertizează pe Sîrbu că și-a pierdut cariera
atunci când a decis să nu îl defăimeze, un Blaga care refuză să scrie articole
comandate pentru a nu supăra limba română, un Blaga care se preface bolnav de
uremie atunci când i se propune să fie președintele Partidului Național Popular, un
Blaga paralizat de teama că va muri singur, ca un câine, dar uman și demn în tot și
toate, precum f

Literatura epistolară și diaristică rămasă de la Ion D. Sîrbu este extraordinar de vie,

colorată, „răutăcioasă” la modul intelectual, cu propoziții memorabile despre
condiția spiritului liber în condradicție, mereu, cu istoria, viața românească sub
dictatura proletară aflându-și, în aceste scrieri, o mărturie remarcabilă. Biografia lui
Ion D. Sîrbu, așa cum reiese din jurnale și corespondență, este fabuloasă, adunând
un șir interminabil de obstacole, provocări, ghinioane. Sîrbu a avut biografia pe care
opera sa o merita. Sau, poate, invers: el a reușit, salvându-se de la un eșec existențial
total, să-și creeze opera pe care biografia sa o merita.
Un scriitor atipic, Ion D. Sîrbu, un personaj inconfundabil acest „Gary” care privește
lumea în care a fost exilat (lumea craioveană) ca pe un Isarlâk în care înflorește
intriga, în temeinică alianță cu frica. Cine vrea să cunoască viața românească sub
dictatura proletară să citească această literatură epistolară și diaristică extraordinar
de vie, colorată, „răutăcioasă” la modul intelectual, cu propoziții memorabile despre
condiția spiritului liber (cum este, fără doar și poate, spiritul elevului lui Blaga și Liviu
Rusu) aflat în contradicție, mereu, cu istoria. Biografia lui, așa cum reiese din jurnal și
corespondență, este fabuloasă: un șir interminabil de obstacole, provocări,
ghinioane.
Încă o dată: biografia lui Ion D. Sîrbu este fabuloasă, cel puțin așa lasă să se înțeleagă
scrierile sale deloc obediente față de regimul totalitar. Un regim care avea toate
motivele să-l promoveze și să-l folosească (date fiind originea sa muncitorească și
convingerile sale politice și ideologice de stânga, exprimate înainte de venirea la
putere a comuniștilor!) pe rebelul, justițiarul, inteligentul și talentatul Gary. N-a fost
să fie! S-a întâmplat chiar pe dos! Spiritul liber și drept al lui Ion D. Sîrbu a intrat
repede în conflict cu sistemul comunist și, de aici, i s-au tras toate ponoasele. A fost
scos de peste tot, a redevenit „proletar intelectual”, adică de meserie șomer, a
cunoscut toate rigorile (violențele) sistemului și, în cele din urmă, a fost trimis în
surghiun în Isarlâkul de care am amintit mai înainte. Cu adevărat, putem spune că el
a avut biografia pe care opera sa o merita. Sau, poate, invers: el a reușit, salvându-se
de la un eșec existențial total, să-și creeze opera pe care biografia sa o merita. Zic
asta, ca să-l parafrazez din nou pe Jean-Paul Sartre. Ca și pe alți scriitori din generația
sa, literatura l-a salvat și l-a izbăvit pe incomodul, rebelul, justițiarul incoruptibil Ion
D. Sîrbu, zis Gary... ■
O discuție despre raporturile între acest jurnal intim și capodopera „de sertar” a
anilor ’80, intitulată postum de editori Jurnalul unui jurnalist fără jurnal (de ce nu
Jurnalul unui diarist fără jurnal?), s-ar impune aproape de la sine. Căci, dacă în cazul
ultimului intimitatea are în primul rând un caracter politic, biograficul fiind plasat,
cvasi-ficțional, în ițele unui scenariu satiric, primul este intim sub toate aspectele.
Evident, dacă ar fi fost descoperit și citit de autoritățile staliniste, represiunea ar fi
fost drastică, sporind cu mult acuzele pentru „omisiune de denunt.
Altfel, paginile de față conțin o proză confesivă viguroasă, de mare mobilitate a
scriiturii; o devălmășie stilistică plină de vervă, și o autenticitate care se transmite, în
permanență, cititorului; sunt înregistrate, la cald, gânduri, convorbiri, stări, sunt
transcrise fragmente de poeme sau traduceri (ale altora), sunt aruncate, risipitor, în
pagini scene de mare proză, dar și consemnări de tip ciornă, telegrafice, inclusiv liste
de prețuri ale obiectelor de consum zilnic (elocvente în sine). Libertatea sintaxei
corespunde fidel combustiei interioare, autorul improvizând pe toate claviaturile
disponibile. Situații de viață înregistrate cu ochi crud, dar implicat afectiv, surprind
abisuri ale amoralității și imoralității „oamenilor sub vremi”; unele capătă, ca în
prozele tipărite mai târziu sau în postume, aspecte involuntar comice, de carnaval
sinistru. Ele aparțin, fără doar și poate, unui excelent prozator moralist, deplin
format și cu priză nu doar la concretul experienței celei mai cotidiane, ci și la
speculația intelectuală înaltă. Dincolo de notații despre mizerii zilnice și tribulații
profesionale umilitoare, amoruri (inclusiv casnice) nu lipsite de suferințe (soția sa de
atunci, Gigi – Maria Ardelean, pierde un copil), lecturi subversive în contrapartidă cu
o propagandă sovietică sufocantă, secvențe „psihologice” cu elevii de liceu, cu
colegi, prieteni, inamici ș.a.m.d., găsim, aici, și un mic jurnal de creație: sunt
înregistrate lecturi ale unor texte precum nuvelele Umbra și Bătrânii, se vorbește și
despre o schiță de roman. O notă din 13 aprilie 1953 oferă o suprapunere expresivă
de sexualitate și literatură clandestină: „Azi-noapte (a 7-a), dormit la V. Corp elastic,
fără sâni. Are ceva moldovenesc în lirismul și murdăria ei. În dragoste – foarte
zeloasă. Eta. Ieri – Duminică, citit la ea Umbra – fără niciun succes... [...] Umbra e o
pilulă de literatură și filosofie. Și existență. Și autobiografie. Și... prea mult”. Oare nu
va fi întreaga operă a lui Sîrbu un amestec de literatură, filosofie, existență,
biografie? Sunt consemnate, copios, și discuții „periculoase” cu prietenii cerchiști
(Negoițescu, Balotă, Doinaș, Eta Boeriu, Eugen Todoran, Radu Enescu ș.cl.) sau cu
magistrul Lucian Blaga, alături de relatări caustice despre mediile universitare
(printre personaje: Ion Breazu, Liviu Rusu, Emil Petrovici, Tudor Bugnariu, David
Prodan). S-a scris, desigur, mult pentru sertar în climaxul „obsedantului deceniu”, cu
– probabil – conștiința nemărturisită a faptului că lucrurile nu pot dura prea mult
așa, iar literatura secretă își va găsi, cum-necum, o ieșire la lumină. Totuși, pentru
mulți, orizontul părea definitiv închis: pe 30 aprilie 1953 (la aproape două luni după
moartea lui Stalin), jurnalul lui Sîrbu consemnează o scenă terifiantă: o discuție cu
Blaga în care fostul său student îi propune, în glumă, să-i multiplice și să-i vândă „la
negru” poeziile „postume” („am spus acest cuvânt conștient de nuanța istorică a
termenului”), în ideea că ar putea „realiza bani frumoși”. Continuarea merită
reprodusă integral: „ - Cum ai zis? Postume?/ - Da!... înghețasem. Mă privea uluit,
speriat, palid./- Groaznic! Șopti și se întoarse spre geam./ Mi-am dat seama că am
greșit. Am încercat să repar ce se poate repara./ - Am spus intenționat așa pentru că
– credeți-mă – am impresia că am murit cu toții în 1945 – și că tot ceea ce am scris
de atunci e oarecum «postum»./ - Știu, te înțeleg, însă totuși e groaznic. Numai
gândul că.../Avea o voce scăzută, gravă. Mi-era frică să nu înceapă să plângă. Stătea
cu spatele la mine – și simțeam că suferă./ - Să plec, domnule profesor?/ Nu se
întoarse./- Vino mâine pe la mine./ Am ieșit în vârful picioarelor din birou”.
Sentimentul dominant e de disperare, de revoltă neputincioasă; unele notații au
ceva din divagările astenice ale ultimului Bacovia, minus astenia. Diaristul urmărește,
cu sufletul la gură, politica internațională; moartea lui Stalin îi smulge lacrimi de
fericire și observații psiho-sociale irezistibile, greu de înțeles pentru cititorii de azi;
Occidentul îl revoltă, ca și mai târziu, prin cinismul abandonării Estului; însă
antistalinismul și antisovietismul – chiar anticomunismul – nu exclud considerații
subtil-admirative despre Marx și Lenin. Chiar dacă altfel decât în prima tinerețe,
Sîrbu rămâne un om de stânga – un conservator de stânga, probabil, un eretic dificil
de situat ideologic, a cărui gândire socială a primit, între timp, altoiul mitico-
metafizic al gândirii blagiene; două forme de tradiție paternă se întâlnesc în acest
plan, una venită dinspre tatăl real, minerul petrilean Ion Sîrbu, alta - dinspre tatăl
ideal, filosoful-poet din Lancrăm. Ele îl vor urmări toată viața. Rețin atenția și
considerațiile istoriografice – cele despre istoria românilor și a maghiarilor din
Transilvania, îndeosebi, asociate reflecțiilor despre tradiție și filosofia culturii, efecte
ale preocupărilor filosofice întrerupte de dislocarea stalinistă. Ceea ce impresionează
este pasiunea liberă de sub calota glaciară a stalinismului, unde oamenii continuă să
se iubească, să citească, să dezbată idei ca înainte; suspiciunea, generalizată în anii
’80, nu pare să fi alterat prea mult, deocamdată, relațiile interumane, în pofida
terorii oficiale. De pretutindeni răzbate acuitatea perspectivei unui om care, în ciuda
a orice, nu depune armele, se zbate, luptă din răsputeri să rămână întreg. Sumbru,
dar vital, umorul lui Sîrbu - un umor, așa-zicând, central-european, înrudit cu umorul
mai plebeu al lui Hašek și (într-o anumită măsură) cu cel absurd al lui Hrabal, se află,
aici, în largul său. O însemnare oarecare în context (un fel de banc „futurist”) se
vădește, privită retrospectiv, profetică; în astfel de puncte, jurnalul anilor ’50 se
întâlnește simbolic, în oglindă, cu falsul jurnal din anii ’80 (o autoficțiune voltairiană
sui generis): „Gluma zilei: Trei stahanoviști, în anul 1980, sunt premiați: unul
primește 50 de kg. de cartofi, celălalt 1 m3 de lemne de foc, iar al treilea 5 KW de
energie electrică. Întrebați fiind de un ziarist asupra felului cum fiecare din ei și-a
consumat premiul, au răspuns astfel: Primul: «Am chemat toate rudele, am pus toți
cartofii la fiert și apoi i-am mâncat cu sare. Ne-am săturat strașnic». Al doilea: «Am
făcut un foc bun, astfel că, în sfârșit, am putut sta dezbrăcați în casă». Al treilea: «Ce
era să fac? Am căutat prin colțuri și am găsit un aparat de radio. Vechi, prăfuit. Dar,
închipuiți-vă, mergea. L-am pus în priză – și, închipuiți-vă, ce aud: Hello, aici Europa
liberă. Români, nu pierdeți nădejdea, ceasul eliberării voastre se apropie! Ce-o mai fi
și asta?» (Sinistră, de trei ori sinistră. Anul, 1980, stahanoviști: români, nu pierdeți
nădejdea, ce-o mai fi și asta?)”. Jurnalul 1952-1953 ar trebui, cred, privit ca o parte a
marelui text subteran care unifică pe dedesubt literatura lui Ion D. Sîrbu; din acest
Grund privat au crescut nu doar cărțile de sertar ale senectuții. E miezul fierbinte,
„gradul zero” al literaturii unui mare scriitor politic, existențial și confesiv. La șase ani
după târzia sa restituire, ar fi cazul să i se acorde, în fine, atenția și prețuirea pe care
o merită și de care nu a avut (din păcate) parte până acum. ■

Ion D. Sîrbu,  Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, vol.I & II, ediţie de Elisabeta Sîrbu, cronologie Toma Velici, Bucureşti,
Editura Institutului Cultural, 2005,2 283 pp. + 387 pp. 

Alături de Nicolae Steinhardt (Jurnalul fericirii), I.D. Sîrbu este unul dintre cei mai rezistenţi autori „de sertar” cărora perioada comunistă
le-a refuzat geniul şi strălucirea. Apropierea nu este deloc întâmplătoare, dată fiind adâncimea teologică a scrierilor prin care cei doi
autori au devenit celebri. Deja transparentă în superbul epistolar întreţinut cu Ion Negoiţescu, V. Nemoianu şi Mariana Şora
(Traversarea cortinei, Timişoara, Editura de Vest, 1994, 512 pp.), subtil voalată în Scrisori către bunul Dumnezeu (ediţie Ion Vartic,
Cluj, Apostrof, 1998, 241 pp.), personalitatea religioasă a lui I.D. Sîrbu explodează aproape pe fiecare pagină a jurnalului ţinut între
iarna lui 1983 şi Joia Mare a anului 1989. Pe patul de suferinţă, Gary (numele de alint îi scria lui Virgil Nemoianu: „acum, de când am în
buzunar ‘ordinul de chemare’ şi cel ‘de lăsare definitivă la vatră’, mă simt eliberat de literatură. Mă pregătesc pentru intrare într-o altă
colectivă, cred că prietenii mei plecaţi mai de mult, Blaga, Ghibu, Roşca, Stanca, Cotruş, Eta Boeriu, pe Otopenii de dincolo mă aşteaptă
agitând steguleţe. Eu mi-am meritat şi ţara şi Limba!” Ordinul de chemare era aluzia la boala de cancer care l-a răpus cu câteva luni
înainte ca România să-şi recapete, într-un anumit sens măcar, libertatea. „Colectiva” era formată de preţiosul grup de amici cunoscuţi la
Cluj şi Sibiu („Cercul literar”), pentru şi alături de care a suferit ani de hărţuieli, închisoare şi lagăre de muncă. Despre toate acestea
vorbeşte, cu judicioasă brevitate, Nicolae Oprea în Ion D. Sârbu şi timpul romanului (Piteşti, Paralela 45, 2000). 

Născut în anul 1919 în colonia minerească („polietnică şi mozaicată”) din Petrila (jud. Hunedoara), Ion D. Sîrbu avea toate datele care îl
calificau pentru titlul de prodigy. „Tata – spunea el – mi-a dat şira spinării, Mama, darul de-a povesti şi glumi.” Discipol al lui Lucian
Blaga în anii de facultate, I.D. Sîrbu decide greu între metaforă şi concept, pasiunea pentru elite şi compasiunea naturală faţă de omul
de rând. Dedicat o viaţă întreagă literaturii şi dramaturgiei, I.D. Sîrbu a ajuns cunoscut prin romanul Adio Europa (apărut postum),
alături de Lupul şi Catedrala (recenzat de Dan C. Mihăilescu, Literatura română în postceauşism, Bucureşti, Polirom, 2006, pp. 38-53).
Jurnalul, scris în condiţiile de pauperizare dramatică ai anilor 1980, începe printr-un enunţ de tip teodicee: Dumnezeu e invocat „ca
martor, judecător, confrate sau complice al imensului cataclism eshatologic la care asistăm neputincioşi, cu dublă melancolie, alături de
şarpele şi demonul casei, şi ai patriei” (op. cit., p. 1). Invocarea acestei ultime instanţe revine obsesiv în paginile acestui băieş al
lucidităţii, dezamăgit de trădarea intelectualilor, descumpănit de religia instituţională, însă neobosit cititor al semnelor vremii.  Accentele
anticlericale nu sunt programatice, marcate de acel spirit revoluţionar pe care E. Burke îl reproşa francezilor după instalarea tiraniei de
1789. Mai degrabă, este vorba despre suita eşecurilor pe care, în exilul autoimpus la Craiova, scriitorul le asume nota resemnat, la
răscrucea dintre două lumi paralele. Obosit de geniul românesc al trăncănelii, I.D. Sîrbu era mereu pe urmele adevăratei transcendenţe,
obsedat – ca şi celălalt fost simpatizant al stângii interbelice, Dr. Petre Pandrea –  de figura paradoxală a lui Hristos („a definit, fizic şi
metafizic, tot ce putea fi mai dumnezeiesc în omul-OM”), sătul de pendularea istoriei româneşti între arhetipurile atât de populare ale
irosirii („Păcală şi Tândală”), dezgustat de religia civilă a socialismului („un fel de Aleluia vecină cu iadul”), uluit de moartea satului
românesc (unde „prostul funcţionează pe banii statului”), oripilat de colectivismele ritualice ale totalitarismului politic („la noi numai
curul se schimbă, limbile rămân aceleaşi”), degradarea ideologică a limbii (care invită astfel la „greşeli de ortografie morală”). 

În această aglomerare de nevrednicii, I.D. Sîrbu îşi aminteşte – deloc melodramatic – de icoana mamei sale care, de profesiune catolică,
„bătea regulat, pe jos, lungile ei pelerinaje: la Lupeni, Haţeg, Radna. Venea obosită, dar fericită. Plină de lumină” (p. 150). Marele
însingurat citeşte Augustin în latineşte şi Husserl în nemţeşte, ascultă Vivaldi şi mărturiseşte că „iarăşi mă cuprind apele blânde ale
rugăciunii: umilinţa senină şi resemnată în faţa morţii care se apropie” (p. 158). Privind natura, I.D. Sîrbu vede în culori „etape de
suferinţă ale Luminii” (p. 168). Crezul său (rezumat la pp. 188-200) include căutarea lui Hristos „prin faptele mele, prin rănile mele”,
„iubind copiii, copacii, cerul şi pământul”, cu gândul de-a lăsa în urmă „un nume curat şi o dâră de lumină.”  Cele peste 600 de pagini
ale volumului se parcurg pe nerăsuflate şi invită la comentarii imposibil de rezumat într-o recenzie. Inteligenţa, erudiţia, prospeţimea şi
acuitatea scrisului ating sub pana lui I.D. Sîrbu cote impresionante, imposibil de rivalizat. Volumele n-ar trebui să lipsească din
biblioteca nici unui tânăr preocupat de memoria comunismului în dialectica propriei sale formări intelectuale.  Nu doar cititorii interesaţi
de istorie literară, ci şi colecţionarii de materiale preţioase pentru sociologia vieţii religioase din România comunistă vor găsi în jurnalul
lui I.D. Sîrbu o foarte preţioasă sursă de documentare.
Paul Everac Un Don Juan al suferinţei

„Părinții mei, oameni foarte săraci, locuind într-o mizeră colonie mineră, participau anual la patru baluri mari, la
câteva nunți, la dese petreceri de familie. Tata își avea zilele sale de sindicat, cârciumă, «vandră». Mama, în
fiecare seară, după ce ne culca, pleca, nu în vizită, ci «în povești». Se culca la unu noaptea. Duminica eram cu toții
la biserică (Tata cânta în cor), după-masă la obligatoria plimbare în parc. Fanfara cânta frumos, lumea trebuia să
vadă cum suntem îmbrăcați. Existau popici, fotbal, chermeze. Joia și Duminica câte un film mut. Ieșiri la iarbă
verde de 1 Mai, sînziene și Sânta Maria Mică. Mama, catolică rurală, bătea regulat, pe jos, lungile ei pelerinaje: la
Lupeni, Hațeg, Radna. Venea obosită dar fericită. Plină de lumină. În concediile sale, Tata pleca «la coasă», la
momârlani. Stătea două săptămâni la Bănița, Baru-Mare sau Merișor. Se citea enorm în colonie, se cânta seara.
Numai pe ulița noastră erau două trompete și un clarinet.” – Jurnalul unui jurnalist fără jurnal „Tata mi-a dat șira
spinării, Mama, darul de a povesti și glumi. Amândoi, dragostea de lume, soare, oameni. Sora mea le-a moștenit
candela de omenie și dragoste – trebuie să merg la Petrila, la mormântul lor, când vreau să mă rog. Dar nu singur:
ci cu sora mea. Singur mi-e frică, prea mult i-am chinuit, prea deseori i-am ucis fără să vreau.” – Jurnalul unui
jurnalist fără jurnal

Câteodată se dovedește injust. Și în scrisori, și în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. Numai că Ion D. Sîrbu dusese
o viață de calvar. Un calvar care nu s-a consumat doar pe durata detenției politice (1957-1963). Sunt, în Jurnalul
anilor 1952-1953, petrecuți la Cluj, însemnări dureroase, despre nefericiri conjugale – prima lui soție pierduse o
sarcină – și despre clipe de angoasă, de mizerie, de cădere, de claustrare. Câteva gânduri, din martie 1952, care
surprind o adâncă degringoladă existențială: „Simt că în fiecare zi mor un pic – și mai ales simt cum mă inundă tot
mai mult o indiferență apatică, care e mai rea decât orice. A vrea să faci bine și a nu putea. Nicio ieșire. Nicio
speranță. Și vremea trece”. În 1963, după eliberare, șomer fiind, nu s-a putut angaja decât ca vagonetar la I.M.
Petrila... În cei 25 de ani pe care i-a petrecut la Craiova, din 1964 până în 1989, Securitatea l-a avut mereu în vizor.
„Viața mea nu a fost interesantă, ci cumplită. Nu o doresc nimănui, nici ca lectură măcar”, declara Sîrbu într-un
interviu din 1985. Zeloși „hagiografi” ai Securității se îngrijeau, de mai bine de două decenii, și de scrierea vieții
lui... Viață care, citită

A fost unul dintre preferaţii lui Blaga, a fost unul dintre preferaţii lui Liviu Rusu, l-a avut profesor de „stânga” şi
pe D. D. Roşca, şi a prezentat situaţia unui ins absolut ciudat, pe care soarta l-a sucit şi l-a răsucit cum a vrut şi a
făcut o eternă victimă din acest atât de hărăzit Ion D. Sîrbu. De ce? L-a aşezat întâi la fundul societăţii, adică în
stratul cel mai de jos al clasei muncitoare: la

Devierea asta a lui – că deviere se poate numi, din punct de vedere politic – l-a costat cele mai atroce suferinţe
posibile. N-am avut niciun prieten care să fi suferit ca acest Gary Sîrbu. Suferinţa lui era dublată de faptul că el era
conştient că putea să dea cu piciorul său „proletar” la această suprastructură „burgheză” aşezată în el, dar era prea
ataşat de verb, de metaforă, de simbol, de semnificaţiile oculte, ezoterice, de stratificări şi aşa mai departe, şi nu se
mai putea dezbăra de ele. [...] El s-a dus până în fundul Rusiei, până în văgăunile Caucazului, şi a luptat acolo ca
orice soldat. A devenit comandant de tun anti-tanc, a avut de-a face cu mulţi oameni, prieteni, aliaţi, nemţi, dar şi
ruşi, prizonieri, combatanţi, el vorbind şi nemţeşte foarte bine, vorbind şi ruseşte, făcând şi pe şoferul, făcând şi pe
ăla care zice „Foc!”, făcând şi pe ăla care culege răniţii şi-i duce undeva, făcând şi pe ăla care are grijă de cai, şi
suferind cumplit în retragerea din Rusia, aşa cum se întâmplă în orice retragere, mai ales dacă se petrece iarna.
După care, venind acasă, a mai stat ce-a mai stat şi l-au şi băgat la închisoare. [...] Foarte ciudat a fost. El s-a dus la
revista Teatrul, unde era Marcel Petrişor, unde erau şi Ștefan Aug. Doinaşşi încă vreo doi băieţi de ispravă. Și când
a început răzmeriţa aia din Ungaria [în toamna anului 1956, n.m./A.D.], ăştia au început să se „gudure”, să le
placă. Eu am fost în trecere prin redacţie la ei. Mergeam des pe-acolo. Horia Deleanu era redactorul-șef al revistei.
El era mult sub ei, ca nivel intelectual, iar prezenţa lui Petrişor, a lui Doinaş, a lui Sîrbu acolo nu-i făcea prea
multă plăcere, pentru că nici ei nu-şi ţineau gura şi-l „tăiau” dacă era nevoie de o replică, de o precizare culturală.
Ei ştiau carte şi el ştia mai puţină. Atunci, sigur că le căuta pricină de unde poate să-i apuce pentru
Vă spuneam la ultima noastră întrevedere că mă simt bine,
confortabil, cu trecutul meu, dintr-un punct de vedere. N-am
făcut, să zicem , nicio porcărie, nicio ticăloșie. Pot să mă
uit liniștit în oglinda retrovizoare. Ei bine, nu mă mai simt
la fel de ’’confortabil’’ după ce am citit prima parte a cărții
dumneavoastră despre Ion D. Sîrbu. Cea consacrată vieții.
Recunosc: știam doar vag cum a arătat viața lui Ion D. Sîrbu.
Și nimic despre opera lui. Nu i-am citit, spre rușinea mea,
nicio carte. O voi face de-acum înainte. Dar vă mărturisesc că
imaginea, fermă și limpede, pe care o impune cartea
dumneavoastră m-a impresionat. Mai mult: m-a pus pe gînduri.
Nu-mi închipuiam că o asemenea biografie a fost posibilă în
România, intr-o vreme cu atîtea derapaje. Convingerile mele
despre legăturile noastre cu Miorița sunt, cumva, zdruncinate
acum. Așadar s-a putut! A existat cineva care a reușit , de
dragul unor principii, să nu trăiască „melcoid”, cum zicea
Sîrbu; cineva care  a preferat un eșec exemplar unei cariere de
”acomodat”. Și asta unde ? Intr-o țară unde ratarea e nu numai
deplînsă. E socotită „o prostie”.
Nu mai sunt sigur, acum, că experiența mea de viață merită
vreun interes. Viața unuia ca I. D. Sîrbu e, realmente, un
„roman”. A mea e de tot banală. Am avut o adolescență ternă, cu
aventuri romantice închipuite și ușor ridicole. Am trecut
printr-un război fără niciun cutremur interior, hoinărind pe la
Polul Nord și pe la Polul Sud într-o încăpere bine încălzită.
Dramele țării mele nu m-au afectat, cu excepția diktatului de
la Viena. Am descoperit că rușii au intrat în România abia cînd
ei au ajuns în Lisa, iar în anii următori am fugit de capcanele
vreunei implicări, preferînd să  „reabilitez” Evul Mediu.
Mitologia mea e mică, egoistă, la nivelul Lisei și al străzii
Tufelor de dincolo de bariera „Bacchus”. Dacă o compar cu
violenta angajare a lui I. D. Sîrbu, mă simt jenat. Eu am fost
nu numai prea „cuminte”, ci și prea puțin tînăr, dacă socotim
tinerețea  nu doar o vîrstă, ci și o stare de spirit. Adevărul
e că nu m-am revoltat, în toată tinerețea mea, decît prin
abținere, prin refuz, prin eschivă. Poate nu e o pură
întîmplare că am luat cunoștință foarte tîrziu de atmosfera
postbelică în care alți oameni se aprindeau, se delimitau,
trădau ori își pregăteau pușcăria, ca I. D. Sîrbu. Tot ce am
îndrăznit a fost să nu vreau să cobor sub o anumită limită și
să mă folosesc de pretexte pentru a putea șopti, măcar, ceea ce
nu era îngăduit de cenzură să strigi. M-am dus pînă la Seneca,
făcîndu-i rechizitoriul într-o scrisoare din Scrisori
imaginare, ca să denunț colaborarea cu demența. M-am folosit de
masca lui Galilei ca să spun ce gîndeam despre inchiziții și m-
am retras pe un peron de nicăieri ca să pot fi actual fără
riscuri majore. Mereu baricadat în grija de a nu fi prins sub
tăvălug.
Și ar mai fi ceva de recunoscut. N-am fost în stare, probabil,
de mai mult. Dacă aș lua-o de la capăt, nu cred că aș schimba

lucruri esențiale. Aș rămîne un „rac”.Vă spuneam că am lăsat

jurnalul A doua poliție să se acopere de praf în vreun sertar
uitat fiindcă nu mă atrage să-l recitesc ( în caz că mai există
pe undeva ). Acum pot să fiu și mai explicit. Prin anii ’80,
după ce am fost dat afară de la „România Liberă” și am avut
„tupeul” de a refuza toate ofertele care mi s-au făcut de
reinserție în „sistem”, eram foarte mîndru de poziția mea. După
’89, această mîndrie s-a ofilit, treptat. Iar acum mi se pare
de-a dreptul bovarică dacă o compar cu realitățile trăite și
asumate de I. D. Sîrbu.
Daniel  Cristea – Enache   Convorbiri cu Octavian Paler
Trei surse diferite îi conferă diaristului posibilitatea de a articula
teorii convingătoare şi a formula concluzii viabile: mai întâi, spectrul
realităţii cotidiene, ceea ce el vede în jur, pe stradă, la cozile
ceauşiste şi la televiziunea devenită o anexă a familiei
conducătoare, un fel de gazetă de perete de sticlă; în al doilea rând,
lecturile solide din autori clasici şi contemporani (cu studii dedicate
Revoluţiei Franceze, Revoluţiei din Octombrie şi altor mişcări
similare), precum şi din presa străină, care ajunge la el pe
complicate filiere (publicaţii occidentale, dar şi sovietice, din
faza Perestroikăi gorbacioviste); în sfârşit, experienţa sa de viaţă,
traseul parcurs din rândurile subţiri ale ilegaliştilor comunişti, pe
timpul dictaturii antonesciene, în cele, mult mai dese, ale deţinuţilor
politici din timpul regimului comunist. Jurnalul şi scrisorile compuse de Ion D.
Sîrbu indică în mai multe rânduri resorturile acestei atitudini în faţa vieţii şi a literaturii, cu
o filozofie specifică a creaţiei artistice. Scriitorul intră, de bună voie, într-o categorie destul
de slab reprezentată în mediul cultural autohton: aceea a autorilor de curaj ce îşi sacrifică
oportunităţile de carieră pentru apărarea unor principii etice. Teatrul (unde scrierea unui
text este urmată de reprezentarea acestuia pe scenă) e singurul domeniu în care Sîrbu
consimte la unele concesii - proza de maturitate şi scrierile confesive situându-
se, dimpotrivă, la un pol al verticalităţii inflexibile.

Problemele cu adevărat importante i se par acelea legate de soarta naţiunii comunizate cu

forţa, de povara ei istorică; şi ele sunt "filtrate şi îmbibate în sugativa politică a scrierilor
mele literare". Arta lui Ion D. Sîrbu intră adânc în timpul istoric, politic şi
social, reflectându-l dinlăuntru şi imaginând soluţii de vindecare. Râsul liber al lui Candid
din Adio, Europa! în faţa afişului în care vigilenţa ideologică l-a schimbat pe Karl May cu
Karl Marx este, în planul ficţiunii, nu doar punctul de pornire al intrigii, ci şi un prim
simptom de sănătate mentală şi morală. În spaţiul non-literar al jurnalului şi
corespondenţei - e un fel de a spune, căci resursele expresive ale lui Sîrbu fac literatură şi
din aceste pagini -, râsul catartic lasă loc geamătului de disperare şi protestului strigat, iar
şi iar, în caietele de noapte ale diaristului.

Drama individuală ajunge, astfel, să se topească în intensitatea cu care Sîrbu trăieşte

tragedia colectivă, ceasurile înnebunitor de lungi ale Epocii de Aur. Este semnificativ,
din acest punct de vedere, că parcursul existenţial al scriitorului se suprapune în
momentele şi secvenţele sale fierbinţi unor perioade de mare cumpănă istorică
pentru ţară. Dictatul de la Viena, ascensiunea legionarilor, intrarea României în
război, Stalingradul, întoarcerea armelor împotriva Germaniei, instalarea
comunismului pe tancurile sovietice, epurările şi umplerea închisorilor cu deţinuţi
politici: toate aceste episoade, de  grande histoire, sunt trăite pe viu de Ion D.
Sîrbu, ele  modelându-i  traseul biografic şi -  într-o  anumită măsură - destinul.

Dacă politicul şi literarul fac una, în acea logică est-etică pe care o

propune şi o bună parte a exilului românesc (îndeosebi Monica
Lovinescu şi Virgil Ierunca), fundamentul întregii construcţii ridicate
de Ion D. Sîrbu este cel al vieţii sale, trăite periculos şi liber. E
mirabil cum, după şapte ani de închisoare şi un sfert de veac de
domiciliu obligatoriu în Isarlîk-ul craiovean, acest scriitor de esenţă
tare reuşeşte să-şi păstreze un spirit atât de viu. Biografia este
asumată cu toate răscrucile şi fracturile sale, scriitorul făcând din ea
un fir rezistent al paginilor literare, diaristice şi epistolare. Jurnalul
şi corespondenţa sunt pline de Sîrbu, de viaţa şi experienţele lui,
focalizate din multiple unghiuri şi înfăţişate, o dată şi încă o dată, cu
o rară voluptate descriptivă.
 Fostul actant oferă actualului autor un subiect foarte consistent,
aproape inepuizabil, de interes şi cercetare. Niciodată plictisit de el
însuşi, Ion D. Sîrbu se studiază cu reală curiozitate, cântărind şi
evaluând neîncetat scene şi segmente ale unei existenţe atât de
pline. În scrisori, dialogul cu un interlocutor îi oferă o marjă mai
mare de auto-prezentare şi exprimare, precum şi o sporită
legitimitate pentru simpaticul său egocentrism
Capriciile inerente ale memoriei sunt neînsemnate în raport cu
anvergura reconstituirii lui Ion D. Sîrbu, cu "detenta" subiectiv-obiectivă prin care el
reuşeşte să configureze traseul exemplar al unui om hăituit de Istorie, în arcanele
secolului 20.

Jurnalul unui jurnalist fără jurnal adânceşte perspectiva şi dă tuturor acestor

tribulaţii un sens. Copilăria petrileană şi tinereţea sibiană, studenţia petrecută în
tranşee de ilegalistul comunist, profesoratul într-o epocă de tragice schimbări
sociale, marginalitatea din "obsedantul deceniu" şi anii de închisoare, trădarea
primei soţii şi iubirea fortificatoare a celei de-a doua, apăsătorul domiciliu
obligatoriu şi întârzierea cu care îşi vede operele publicate, nefericirea de a nu putea
avea un copil, disperarea ce-l inundă în ultimii ani, cei mai trişti, ai regimului
Ceauşescu şi speranţa că, într-o bună zi, toată minciuna se va risipi, mesajul de adio
romanesc transmis Europei indiferente şi paginile scrise noaptea în caiete, cu
translarea unor personaje (Moşul, Napocos, Limpi, Sommer, Tutilă I, Tutilă II...) din
spaţiul ficţiunii în cel al confesiunii: toate aceste fragmente de viaţă şi de literatură
se completează şi se contopesc, la temperatura înaltă a spiritului.

În prezentul trist al redactării, scrisorilor şi operelor de sertar le rămâne şansa de a fi

citite, peste umărul autorului şi al prietenilor săi apropiaţi, exclusiv de către bunul
Dumnezeu. În viitorul sperat altfel, cu totul altfel, opera sa ficţională şi confesivă va
putea însă apărea în integralitatea şi integritatea ei morală, vorbind, în limbajele
specifice literaturii şi documentului, despre scriitorul care a creat-o şi omul care
a trăit-o. Într-o scrisoare trimisă lui Virgil Nemoianu, descoperim, în propoziţii
împrumutate între "donjuan-ul proletar şi provincial" şi admirabila sa tovarăşă de
viaţă, un extraordinar portret, făcut din linii frânte, dar, în mod curios, armonios ca
întreg pictural:
"Soţia mea mă defineşte, ea fiind o deşteaptă «Gaiţă» olteancă, eu transcriu părerea
ei despre mine: «Ai fi, îmi spune Lizi, un fel de scriitor nenorocit ce debutezi mereu
(fără succes), un socialist fără ideologie şi program, un creştin fără confesiune, un
filosof fără 'sistemă' şi memorie, un semicetăţean tolerat, transilvan refuzat la Cluj,
dar neasimilat în Oltenia, un biet român austro-ungar, un filorus antistalinist, un biet
comunist contemporan cu fluturii şi cu Iosif din Arimatheia, un estetician est-
ethic, un liberal îndrăgostit de lanţuri, un sindicalist de unul singur, un neamţ anti-
Willy şi anti-Brandt, un fel de donjuan actualmente eunucat de memorie sexuală, un
proletar plin de lumpen-diplome universitare, un miner fără lampă şi mască de gaze,
un mini Socrate ce nu a văzut Athena şi nici cartelă de cucută nu are, un Danton
primind zilnic şuturi în cur de la un mic Robespierre (responsabil de bloc), un bătrân
rămas din fericire în mintea copiilor, un evreu sărac dat afară din comunitate (dar nu
şi din gheto), un sunit-şiit încercând să rămână creştin Kopt într-o Armenie tot mai
turcească, un neamţ incapabil să-ţi repare siguranţa arsă, un biet sergent într-
o armată ce se retrage de 40 de ani, un 'zoon' antipolitikon bun doar de cuşcă, o
maimuţă a bunului Dumnezeu (...) asta eşti!»".

Nimic de adăugat.

Cu toată aparenţa mozaicată, fragmentară, discontinuă a caietelor ce formează jurnalul,

acesta se structurează pe nişte axe urmărite cu consecvenţă de autor. O analiză detaliată
a Jurnalului unui jurnalist fără jurnal ar putea lua proporţiile unei cărţi întregi, autonome.
Aici şi acum mi-am propus expunerea faţetei confesive, o sintetizare a unei materii atât de
bogate şi care creşte necontenit prin adăugarea a noi piese de corespondenţă.

 În plan literar, se delimitează atât de scriitorii angajaţi, "pe linie" (Adrian Păunescu, Titus
Popovici, Dinu Săraru), cât şi de cei evazionişti, evoluând în propria operă ca într-un mediu
aseptic şi asigurător, fără aerul tare al adevărului şi noxele realităţii cotidiene. Din această
categorie, Dumitru Radu Popescu primeşte cele mai aspre calificative, Ion D. Sîrbu
considerând ininteligibilă literatura scriitorului "şaizecist" şi compătimindu-i sincer pe criticii
obligaţi s-o parcurgă.

BIBLIOGRAFIE

Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, vol. I, vol II, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1991

ID Sîrbu-Jurnalist fara jurnal

Caiete critice, nr. 10-12, 1995 (nr. dedicat lui S.); Gh. Grigurcu, in Romania literara, nr. 12, 1996; idem, in Viata
Romaneasca, nr. 3, 1998; N. Oprea, in Romanian Review, nr. 361

Caiete critice, Numărul 6-7 (380-381) / 2019

Clara Mareș ,Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securității 

Daniel Cristea-Enache Pentru cine scrie Ion D. Sîrbu

 Maxim, in Orizont, nr. 14, 1974; C. Cublesan, in Tribuna, nr. 41, 1976; I. Gutan, in Viata Romaneasca, nr. 10,
1983; Dana Dumitriu, in Romania literara, nr. 22, 1983; R. Diaconescu, in Ramuri, nr. 2, 1986; I. Rotam, O istorie a
literaturii romane, II, 1987; C. Regman, in Viata Romaneasca, nr. 8, 1983; idem, Dinspre "Cercul literar" spre "Optzeci",
1997; D. Velea, in Convorbiri literare, nr. 9, 1987; M. Dragolea, in Vatra, nr. 6, 1993; I. Vartic, in Apostrof, nr. 10-11-
12, 1994; M. Mincu, in Paradigma, nr. 7-12, 1994; I. Negoitescu, Scriitori contemporani, 1994; I. Simut, Incursiuni in
literatura actuala, 1994; H. Stanca, Asa a fost sa fie, 1994; D. C. Mihailescu, in 22, nr. 7; 8; 9, 1995; idem, in 22, nr. 7,
1997;

Gabriela Lupu, Dosarul de urmărire al lui I.D. Sîrbu, devenit literatură, România libera,