Considerații privind incidența Deciziei nr.

581/2019 a Curții Constituționale asupra măsurilor

asigurătorii în cadrul procesului penal

Rezumat

Lucrarea analizează o temă de interes, sutuată la confluența dintre procedura administrativă fiscală și cea
penală, referitoare la posibilitatea menținerii măsurilor asigurătorii dispuse de organele fiscale pe durata procesului
penal, ca urmare a intervenției Deciziei Curții Constituționale nr. 581/2009, prin care au fost declarate
neconstituționale dispozițiile art. 213 alin. (8) din Codul de procedură fiscală.
Tema este tratată din perspectiva efectelor deciziei menționate asupra măsurilor asigurătorii dispuse înainte
de publicarea sa, atât în ipoteza în care organele fiscale nu au sesizt organele judiciare competente în legătură cu
constatările efectuate cu ocazia inspecției fiscale și care ar putea întruni elemente constitutive ale unei infracțiuni,
cât și în situația în care o asemenea sesizare a avut loc.
De asemenea, este analizată problematica efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 581/2009 pe durata
termenului de 45 de zile în care dispozițiile legale declarate neconstituționale sunt suspendate, cât și din perspectiva
faptului că, până în acest moment, legiuitorul nu a intervenit pentru punerea de acord a dispozițiilor
neconstituționale cu Constituția României.

Cuvinte-cheie: măsuri asigurătorii; procedură fiscală; proces penal; organe de constatare; act de sesizare

1. Introducere

Prin Decizia nr. 581/2019[1], Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat
că prevederile art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală[2], atât în redactarea
anterioară modificării prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2017 pentru modificarea si completarea Legii nr.
207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cât şi astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa Guvernului nr.
30/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt
neconstituţionale.
În motivare Curtea Constituțională a reținut, în esență, că textul legal criticat exceptează organele fiscale de
la obligaţia de a ridica măsurile asigurătorii în ipoteza în care în termen de 6 luni, respectiv cel mult un an, nu a fost
emis şi comunicat titlul de creanţă, cu condiţia doar ca acestea să fi sesizat organele de urmărire penală. În acest caz,
măsura asigurătorie luată de către organele fiscale încetează doar dacă au fost luate măsuri asigurătorii potrivit Legii
nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală.
Curtea a constatat că textul analizat vizează un punct de contact între procedura administrativ-fiscală şi cea
penală, fiecare dintre acestea având însă o reglementare bine determinată. Această interferenţă între cele două
proceduri este reprezentată de prelungirea în timp a unei măsuri luate în cursul procedurii administrativ-fiscale şi
menţinerea acesteia în cursul procesului penal până la un moment temporal nedeterminat, cu consecinţa excluderii
analizei de oportunitate a luării măsurii asigurătorii de către procuror/instanţa judecătorească în funcţie de datele
cauzei. Rezultă, astfel, o nepermisă confuzie între cele două proceduri, iar măsura asigurătorie administrativă capătă
valenţele unei veritabile măsuri procesuale specifice procesului penal. Or, în cadrul procesului penal, măsurile
procesuale, cum sunt şi cele asigurătorii, se dispun de organele judiciare.
Curtea a statuat că normele legale care privesc procesul penal trebuie să fie clare, precise şi previzibile,
ceea ce presupune, printre altele, şi obligaţia legiuitorului de a reglementa un cadru normativ coerent în care normele
edictate să se completeze şi să se dezvolte reciproc într-un mod armonios, fără a crea antinomii între actul normativ
care se constituie în sediul general al materiei şi cele care reglementează aspecte particulare sau speciale ale acesteia
(Decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332 din 2 mai 2019,
paragraful 51). Astfel, Codul de procedură fiscală nu poate reglementa cu caracter de principiu aspecte distonante

1
şi în vădită contradicţie cu filosofia Codului de procedură penală în sensul diminuării unor garanţii procesuale
edictate tocmai în vederea respectării dreptului la un proces echitabil al persoanei.
Curtea a constatat că textul normativ analizat nu este unul previzibil şi coerent, întrucât (i) permite
translarea şi aplicarea măsurii asigurătorii administrative în cadrul procesului penal, substituind astfel măsura
asigurătorie ce poate fi dispusă în condiţiile Codului de procedură penală[3] şi (ii) denaturează rolul şi competenţa
organelor judiciare în cadrul procesului penal. Totodată, afectează securitatea juridică a persoanei, întrucât
relativizează garanţiile procesuale cuprinse în Codul de procedură penală referitoare la titularul dreptului de a
dispune măsurile asigurătorii, precum şi regimul juridic al acestora în cadrul procesului penal.
În ceea ce priveşte prevederile art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală,
astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
207/2015 privind Codul de procedură fiscală, deşi instituie o limită temporală până la care subzistă măsurile
asigurătorii, şi anume până la data soluţionării cauzei de către organele de urmărire penală sau de instanţa de
judecată, Curtea constată că acest interval de timp nu poate fi calificat drept un termen rezonabil în interiorul
căruia organele judiciare ar fi obligate să acţioneze. Curtea a reţinut că, în realitate, măsurile asigurătorii luate în
faza administrativ-fiscală în noua reglementare sunt mai intruzive, întrucât se menţin de jure până la soluţionarea
cauzei. Or, astfel cum s-a arătat în privinţa art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură
fiscală, în redactarea anterioară modificării aduse prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2017, menţinerea măsurii
asigurătorii administrativ-fiscale în cursul procesului penal pentru o lungă perioadă de timp, şi nu ca măsură
tranzitorie pentru a asigura trecerea în bune condiţii de la procedura administrativ-fiscală la cea penală, reprezintă,
de principiu, o încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3) şi art. 44 din Constituţie. Astfel, textul analizat
consacră o intruziune a organului fiscal în desfăşurarea procesului penal, creându-se o tensiune normativă între
prevederile Codului de procedură fiscală şi cele ale Codului de procedură penală şi neagă competenţa organelor
judiciare de a dispune ele însele măsuri asigurătorii, fiind, astfel, ţinute de măsura asigurătorie dispusă de organul
fiscal, ceea ce înseamnă că sunt înlăturate garanţiile procesuale ce caracterizează luarea măsurii asigurătorii de către
organul judiciar. Prin urmare se încalcă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii şi securitatea juridică a
persoanei, respectiv dreptul la un proces echitabil prevăzute de art. 1 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie.
Totodată, este afectat iremediabil dreptul de proprietate privată al contribuabilului asupra bunului supus măsurii
antereferite, contrar art. 44 din Constituţie.
Aşadar, revine legiuitorului să identifice mecanismele procedurale adecvate prin care să fie respectate
exigenţele statului de drept care impun adoptarea unui cadru legislativ integrat de natură să permită aplicarea
efectivă şi eficientă a dispoziţiilor legale, astfel încât drepturile şi/sau măsurile prevăzute să nu fie teoretice şi
iluzorii

2. Cadrul normativ relevant

Potrivit dispoziţiilor art. 213 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală în situaţia
în care măsurile asigurătorii au fost luate de organele fiscale înainte de emiterea titlului de creanţă, acestea încetează
dacă titlul de creanţă nu a fost emis şi comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse
măsurile asigurătorii. În cazuri excepţionale, acest termen poate fi prelungit până la un an, de organul fiscal
competent, prin decizie. Organul fiscal are obligaţia să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de
cel mult două zile de la împlinirea termenului de 6 luni sau un an, după caz, iar în cazul popririi asigurătorii să
elibereze garanţia.
Prin excepţie de la aceste dispoziţii, art. 213 alin. (8) din Codul de procedură fiscală prevede că, în ipoteza
în care organele fiscale sesizează organele judiciare competente în legătură cu constatările efectuate cu ocazia
inspecției fiscale și care ar putea întruni elemente constitutive ale unei infracțiuni, măsurile asigurătorii instituite de
organele fiscale subzistă pe toată durata procesului penal, până la data soluţionării cauzei de către organele de
urmărire penală sau de instanţa de judecată.
Această dispoziţie corespunde unei modificări aduse textului prin Ordonanţa Guvernului nr. 30/2017. În
forma anterioară textul nu prevedea menţinerea măsurilor asigurătorii până la finalizarea procesului penal, ci până la
data la care organele judiciare instituiau măsuri asigurătorii potrivit Codului de procedură penală, dar fără a institui o
obligaţie în acest sens pentru organele judiciare.

3. Necesitatea unei intervenții legislative

2
 Decizia instanței de control constituțional instituie, în opinia noastră, o obligaţie a procurorului de a analiza
necesitatea instituirii de măsuri asigurătorii potrivit Codului de procedură penală şi pune, în mod evident, în discuție,
necesitatea unei intervenții legislative prin care să se stabilească intervalul de timp pentru care măsurile asigurătorii
se mențin, după sesizarea organelor de urmărire penală de către organele fiscale în legătură cu constatările efectuate
cu ocazia inspecției fiscale și care ar putea întruni elementele constitutive ale unei infracțiuni.
Din interpretarea dispozițiilor art. 249 din Codul de procedură penală, rezultă că măsurile asigurătorii pot fi
dispuse în cursul procesului penal pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire
a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea
executării pedepsei amenzii sau al cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune[4].
Cu toate acestea, măsurile asigurătorii pot fi dispuse numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului,
cu excepția ipotezelor reglementate de art. 249 alin. (4) și (5) din Codul de procedură penală, când pot fi instituite și
asupra bunurilor altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate,
respectiv și a bunurilor persoanei responsabile civilmente în vederea recuperării pagubei produse prin infracțiune și
pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare.
Astfel, ca și regulă în cursul procesul penal pot fi instituite măsuri asigurătorii asupra bunurilor suspectului
sau inculpatului.
Actualul Cod de procedură penală aduce o serie de modificări legate de procedura începerii urmăririi
penale în raport cu vechiul cod, întrucât impune ca ca prima etapă să vizeze exclusiv cercetarea faptei într -o
urmărire penală începută in rem. Urmărirea penală este structurată în două etape: o etapă de cercetare in rem, care
debutează cu începerea urmăririi penale şi se finalizează la dispunerea efectuării în continuare a urmăririi penale faţă
de suspect, şi o etapă de cercetare in personam, care se finalizează prin soluţionarea cauzei de către procuror.[5]
Potrivit art. 77 din Codul de procedură penală suspectul este persoana cu privire la care, din datele și
probele existente, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.
De asemenea, potrivit art. 305 alin. (3) teza I din Codul de procedură penală „atunci când există probe din
care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea
penală și nu există vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune ca
urmărirea penală să se efectueze în continuare față de acesta, care dobândește calitatea de suspect.
Astfel, de la momentul primirii sesizării făcute de organele de inspecție fiscală în condițiile art. 132 din
Cod de procedură fiscală, organele judiciare au obligația de a strânge probele necesare cu privire la existența
infracțiunilor sesizate, identificarea persoanelor vinovate și la stabilirea răspunderii acestora.
În aceste condiții, este necesară reglementarea în Codul de procedură fiscală a unei durate de timp pentru
care măsurile asigurătorii dispuse de organele fiscale se mențin după sesizarea organelor de urmărire penală, în
vederea strângerii probelor necesare pentru ca procurorul să dispună efectuarea în continuare a urmăririi penale
față de suspect și să instituie măsuri asigurătorii.
În cursul urmăririi penale, procurorul este cel care poate dispune prin ordonanță măsuri asigurătorii.
Ordonanța procurorului prin care s-a dispus o măsură asiguratorie trebuie motivată, aceasta oferind explicațiile
necesare asupra necesității și întinderii măsurii.
Astfel, prin raportare la considerentele Deciziei Curții Constituționale („Codul de procedură fiscală nu
poate reglementa cu caracter de principiu aspecte distonante şi în vădită contradicţie cu filosofia Codului de
procedură penală în sensul diminuării unor garanţii procesuale edictate tocmai în vederea respectării dreptului la
un proces echitabil al persoanei”), măsurile asigurătorii pot fi instituite în cursul procesului penal numai dacă sunt
îndeplinite condițiile prevăzute de Codul de procedură penală.
În aceste condiții, părțile, subiecții procesuali principali și avocații trebuie să beneficieze de timpul și
înlesnirile necesare pregătirii apărării specifice procesului penal.
De asemenea, Curtea Constituțională a mai statuat că având în vedere efectele negative pe care le-ar
produce încetarea măsurilor asigurătorii dispuse în fază administrativă în condiţiile sesizării organelor de urmărire
penală, aşadar, în condiţiile trecerii de la procedura administrativă la cea penală, Curtea nu neagă posibilitatea ca
măsurile asigurătorii dispuse în procedură administrativă să îşi menţină de jure valabilitatea pe un interval
temporal scurt şi tranzitoriu tocmai pentru a lăsa suficient timp procurorului pentru a aprecia dacă dispune sau nu
măsuri asigurătorii în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei.
Din acest punct de vedere, în mod just s-a reţinut, în opinia noastră, de către instanţa de contencios
constituţional că, potrivit concepţiei actuale a Codului de procedură penală, actele încheiate de organele de
constatare reprezintă acte de sesizare a organelor de urmărire penală, iar nu mijloace de probă, cum prevedea Codul
de procedură penală anterior. Astfel, s-a reţinut că organul fiscal, sesizând organul de urmărire penală, se comportă
ca un organ de constatare în sensul art. 61 din Codul de procedură penală, iar procesul-verbal încheiat de acesta,
atunci când există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, constituie un act de sesizare al

3
organelor de urmărire penală, conform art. 61 alin. (5) din Codul de procedură penală. Or, a accepta că, în lipsa
actului procesual corespunzător emis de organul judiciar competent, o măsură asigurătorie dispusă de un organ de
constatare în cadrul unei proceduri premergătoare începerii procesului penal subzistă pe tot parcursul acestuia,
înseamnă că s-ar recunoaşte competenţa organului de constatare de a dispune măsuri procesuale care privesc
desfăşurarea procesului penal, ceea ce este inacceptabil. Prin urmare, legiuitorul nu are competenţa ca, în cursul
procesului penal, să substituie acţiunea organelor judiciare în ceea ce priveşte dispunerea măsurii asigurătorii cu
cea a organelor fiscale.

4. Situații tranzitorii

În aplicarea Deciziei nr. 581/2019 a Curții Constituționale se impune și analiza situațiilor în care organele
fiscale au instituit măsuri asigurătorii înainte de publicarea în Monitorul Oficial al României a deciziei.
Prima ipoteză este cea în care termenul de 6 luni (sau 1 an în mod excepțional), prevăzut la art. 213 alin. (7)
din Codul de procedură fiscală, de la instituirea măsurilor asigurătorii de către organele fiscale s-a împlinit în
intervalul de timp cuprins între data publicării Deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial şi data expirării
celor 45 de zile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţia României, republicată[6], în care dispozițiile declarate
neconstituționale au fost suspendate de drept.
Nu putem fi de acord cu interpretarea că, în această situație, organele fiscale nu au avut obligaţia de a ridica
măsurile asigurătorii până la împlinirea celor 45 de zile de la publicarea Deciziei în Monitorul Oficial. În opinia
noastră, în acest interval de timp norma neconstituţională, deși nu a ieşit din vigoare, fiind suspendată de drept, nu a
produs efecte juridice.
Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate[7], printre efectele deciziilor Curții Constituționale de
admitere a unei excepții de neconstituționalitate se numără și obligația organelor de aplicare a legii de a se conforma
celor decise de aceasta, în sensul de a nu aplica dispozițiile declarate neconforme cu Constituția nici pe durata de
timp în care sunt suspendate de drept. Cu alte cuvinte, chiar și în intervalul de timp de 45 de zile de la publicarea
deciziei Curții organele administrației publice și organele judiciare trebuie să dea eficiență Constituției și să înlăture
de la aplicare textul declarat neconstituțional, efectul unei asemenea decizii fiind paralizarea legilor care nu sunt
conforme Constituției.
Altfel spus, pentru măsurile asigurătorii instituite și în privința cărora se împlineau termenele prevăzute de
art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală se impunea ca organele fiscale să intervină, în sensul de a dispune
ridicarea măsurilor asigurătorii, nefiind posibilă menţinerea acestora.
O altă ipoteză este cea în care, ca efect al aplicării dispozițiilor art. 213 alin. (8) din Codul de procedură
fiscală, măsurile asigurătorii fuseseră menținute anterior pronunțării Deciziei, ca o consecință a sesizării organelor
judiciare de către organele de control fiscal.
Astfel cum rezultă din considerentele Deciziei, având în vedere efectele negative pe care le-ar produce
încetarea măsurilor asigurătorii dispuse în fază administrativă în condițiile sesizării organelor de urmărire penală,
aşadar, în condiţiile trecerii de la procedura administrativă la cea penală, Curtea a arătat că nu neagă posibilitatea ca
măsurile asigurătorii dispuse în procedură administrativă să își mențină de jure valabilitatea pe un interval temporal
scurt și tranzitoriu tocmai pentru a lăsa suficient timp procurorului pentru a aprecia dacă dispune sau nu măsuri
asigurătorii în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei.
Date fiind efectele publicării Deciziei Curții, pe care le-am menționat anterior, apreciem că în intervalul de
timp cuprins între data pronunțării Deciziei și data publicării acesteia, revenea organelor judiciare obligaţia de a avea
un rol activ, în sensul de a aprecia dacă se impune dispunerea sau nu a măsurilor asigurătorii. În caz contrar,
măsurile asigurătorii au încetat la data publicării deciziei care face obiectul analizei.
Prin urmare, în termen de 2 zile de la publicarea Deciziei Curții organele fiscale erau obligate să ridice
măsurile asigurătorii, atât în situația în care organele judiciare au dispus luarea măsurilor asigurătorii conform
Codului de procedură penală, cât şi în situaţia în care nu au luat asemenea măsuri.
O ultimă ipoteză de lucru în cazul instituirii măsurilor asigurătorii de către organele fiscale înainte de
publicarea Deciziei în Monitorul Oficial, vizează cazul în care termenul de 6 luni (sau în mod excepţional 1 an) se
împlineşte după termenul de 45 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial.
Şi în această situație, măsurile asigurătorii au încetat la împlinirea termenului de 6 luni (sau în cazuri
excepţionale 1 an), organul fiscal fiind obligat să le ridice în termen de 2 zile de la împlinirea termenului de 6 luni/1
an.

4
5. Cadrul normativ actual

După trecerea intervalului de 45 de zile de la publicarea Deciziei nr. 581/2019 a Curții Constituționale
dispozițiile art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală au ieșit din vigoare.
Concluzia se desprinde din împrejurarea că Decizia care face obiectul analizei noastre este o decizie
simplă, prin care este declarată neconstituționalitatea unui text de lege.[8]
Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate[9], efectul expirării intervalului de timp de 45 de la
publicarea deciziilor Curții de admitere a excepției de neconstituționalitate este ieșirea din circuitul legislativ a
prevederii care nu este conformă legii fundamentale, ca efect al nemodificării ei de către legiuitor.
Prin urmare, concluzia care se desprinde este aceea că în cadrul normativ actual nu există o prevedere care
să permită menținerea măsurilor asigurătorii după sesizarea organelor de urmărire penală de către organele fiscale.
Urmărirea penală va începe in rem în toate cauzele în care sesizarea a fost făcută în mod legal, imediat după
primirea sesizării[10]. În mod evident, față de considerentele expuse de instanța de contencios constituțional în
cuprinsul Deciziei, nu este de acceptat continuarea aplicării unor măsuri dispuse de organele fiscale pe durata
procesului penal, decât în mod excepțional, în condițiile reglementării acestei posibilități printr-o dispoziție legală
expresă, în cuprinsul căreia să fie prevăzută și durata termenului rezonabil acordat organelor judiciare pentru a
analiza necesitatea dispunerii de măsuri procesual penale.
Așa cum am arătat, necesitatea unei intervenții legislative sub acest aspect este evidentă, având în vedere
consecințele care decurg din încetarea măsurilor asigurătorii la sesizarea organelor judiciare, împrejurare care pune
procurorul în imposibilitatea de a preveni înstrăinarea, dispariția sau distrugerea bunurilor de către viitorul suspect
sau inculpat. Or, așa cum s-a arătat în literatura de specialitate[11] măsurile asigurătorii își justifică prezența în
cadrul măsurilor procesuale tocmai pentru că până la soluționarea definitivă a cauzei suspectul sau inculpatul ori
partea responsabilă civilmente ar putea să înstrăineze bunurile sau să devină insolvabili, ceea ce lipsește de conținut
o eventuală dispoziție a instanței de admitere a acțiunii civile sau de confiscare.
Din acest punct de vedere, trebuie luate în considerare și rațiunile care au impus consacrarea legislativă a
măsurilor de siguranță, respectiv necesitatea înlăturării unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor
prevăzute de legea penală[12], scop care este în mod evident afectat de inexistența bunurilor supuse confiscării la
momentul punerii în executare a hotărârii penale.

6. Concluzii

Intervenția Deciziei nr. 581/2019 a Curții Constituționale aduce elemente de noutate în privința
interferenței dintre procedura administrativă fiscală și cea penală. Cu toate acestea, concluziile la care a ajuns
instanța de contencios constituțional nu sunt surprinzătoare, dacă ne raportăm la viziunea legiuitorului român și a
înseși Curții Constituționale cu privire la reperele ce circumscriu actualmente procesul penal în România. Astfel,
este pe deplin de înțeles de ce Curtea a apreciat ca inadmisibilă opțiunea legiuitorului român de a substitui, în cursul
procesului penal, acţiunea organelor judiciare în ceea ce priveşte dispunerea măsurii asigurătorii cu cea a organelor
fiscale, în condițiile în care același legiuitor a prevăzut în actualul Cod de procedură penală posibilitatea efectuării
actelor și a administrării probelor doar în cadrul procesului penal și de către organele judiciare[13], înlăturând o
serie de aspecte care au generat critici, legate de etapa actelor premergătoare și de caracterul de mijloc de probă al
actelor întocmite de alte organe decât cele judiciare[14].
În același timp, sunt de remarcat efectele negative pe care inactivitatea legiuitorului le generează în
continuare, inexistența unui temei legal de menținere a măsurilor asigurătorii dispuse de organele fiscale după
sesizarea organelor judiciare ridicând îndoieli serioase cu privire la eficiența măsurilor asigurătorii care vor fi
dispuse pe parcursul procesului penal, intervalul de timp inerent atribuirii calității de suspect fiind un impediment în
ceea ce privește scopul de a preveni înstrăinarea, dispariția sau distrugerea bunurilor de către viitorul suspect sau
inculpat.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
[1] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 40 din 21 ianuarie 2020
[2] Codul de procedură fiscală, adoptat prin Legea nr. 207/2015
[3] Codul de procedură penală, adoptat prin Legea nr.135/2010

5
[4] Volonciu, Nicolae; Uzlău, Andreea Simona (coordonatori); Voicu, Corina, Moroșanu, Raluca, Văduva, Victor,
Tudor, Georgiana, Atasiei, Daniel, Gheorghe, Teodor-Viorel, Ghigheci, Cristinel, Mihai Chirița, Cătălin, Noul Cod
de procedură penală comentat, ediția a III-a, Editura Hamangiu, București 2017, p. 654
[5] Volonciu, Nicolae; Uzlău, Andreea Simona (coordonatori); Voicu, Corina, Moroșanu, Raluca, Văduva, Victor,
Tudor, Georgiana, Atasiei, Daniel, Gheorghe, Teodor-Viorel, Ghigheci, Cristinel, Mihai Chirița, Cătălin, op. cit., p.
873
[6] Constituția României
[7] Selejan – Guțan, Bianca, Excepția de neconstituționalitate, Editura All Beck, București, 2005, p. 214 - 216
[8] Selejan – Guțan, Bianca, op. cit., p. 187
[9] Selejan – Guțan, Bianca, op. cit., p. 214
[10] Udroiu, Mihail (coordonator); Andone – Bontaș, Amalia; Bodoroncea, Georgina; Bulancea, Marius Bogdan;
Constantinescu, Victor Horia Dimitrie; Grădinaru, Daniel; Jderu, Claudia, Kuglay, Irina; Meceanu, Constantin –
Cristinel; Postelnicu, Lucreția; Tocan, Isabelle; Trandafir, Andra – Roxana, Codul de procedură penală. Comentariu
pe articole, Editura C. H. Beck, 2015, p. 846
[11] Neagu, Ion; Damaschin, Mircea, Tratat de procedură penală. Partea generală: În lumina noului Cod de
procedură penală, ediția a II-a, Editura Universul Juridic, 2015, p. 668
[12] Pascu, Ilie; Uzlău, Andreea Simona; Muscalu, Gheorghe, Drept penal. Partea generală, ediția a IV – a, Editura
Hamangiu, 2016, p. 536
[13] Udroiu, Mihail (coordonator); Andone – Bontaș, Amalia; Bodoroncea, Georgina; Bulancea, Marius Bogdan;
Constantinescu, Victor Horia Dimitrie; Grădinaru, Daniel; Jderu, Claudia, Kuglay, Irina; Meceanu, Constantin –
Cristinel; Postelnicu, Lucreția; Tocan, Isabelle; Trandafir, Andra – Roxana, Codul de procedură penală. Comentariu
pe articole, Editura C. H. Beck, 2015, p. 846
[14] Volonciu, Nicolae; Uzlău, Andreea Simona (coordonatori); Voicu, Corina, Moroșanu, Raluca, Văduva, Victor,
Tudor, Georgiana, Atasiei, Daniel, Gheorghe, Teodor-Viorel, Ghigheci, Cristinel, Mihai Chirița, Cătălin, op. cit., p.
873