Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Referat Drept Norma Juridica
Referat Drept Norma Juridica
Dimitrie Cantemir
Norma juridica
Sghibartz Laurentiu
Gr 16
Conceptul de normă juridică şi trăsăturile acesteia.
a) Un caracter general din care decurge şi conduita tipică. Norma juridică devine un criteriu unic
de îndrumare şi apreciere a conduitei oamenilor, un veritabil etalon sau standard în funcţie de
care o anumită conduită este definită ca fiind licită sau ilicită. Acest criteriu nu are un caracter
abstract, ci el reprezintă o unitate de măsură stabilită în conformitate cu concepţiile despre
justiţie, dreptate, ordine, disciplină din societatea dată. Dar cu tot conţinutul stabil şi peren,
norma juridică cunoaşte o evoluţie, se poate schimba de la o epocă la alta într-o legătură organică
cu procesul dezvoltării istorice a ţării respective. Datorită caracterului său general, norma
juridică se aplică la un număr nelimitat de cazuri. Conduita prescrisă de norma juridică trebuie
urmată şi respectată ori de câte ori sunt prezente condiţiile şi împrejurările pe care le are în
vedere, iar dacă asemenea condiţii nu apar, ea nu se aplică.
c) Normele juridice sunt obligatorii. Normele juridice nu sunt simple doleanţe sau indicaţii, ci
reprezintă o poruncă, un ordin, o dispoziţie obligatorie. Ele sunt un comandament impus de
puterea publică, a cărui putere devine obligatorie, ele fiind prescriptive şi nu descriptive. Ele
asigură trecerea de la indicativ la imperativ, de la "sein", adică de la ceea ce este, la "sollen",
adică la ceea ce trebuie să fie. Fără caracterul general obligatoriu, norma juridică şi-ar pierde
chiar sensul existenţei sale ca normă socială distinctă, în varietatea şi multitudinea normelor
sociale. "Modul indicativ nu există în drept – scrie prof. G. del Vecchio – şi când este folosit în
coduri sau legi, el are în realitate un sens imperativ"
Pentru o mai bună înţelegere a conceptului de normă juridică este necesar să facem
distincţia între norma juridică şi actul juridic individual sau concret. Spre deosebire de norma
juridică care are un caracter general şi impersonal, actul juridic concret se referă la conduita într-
o situaţie dată a unei anume persoane fizice sau juridice identificate sau nominalizate. Exemplul
cel mai elocvent de act juridic concret îl constituie hotărârea judecătorească dată în soluţionarea
unei cauze. De asemenea actul de numire într-o funcţie a unei persoane sau actul prin care se
acordă o autorizaţie de construcţie sunt tot acte concrete sau individuale. Actul juridic este
obligatoriu şi garantat, la nevoie, de forţa coercitivă a statului. Hotărârile guvernului, de
exemplu, pot fi atât generale (stabilesc reguli cu caracter general), cât şi concrete (cum ar fi
numirea cuiva într-o funcţie). Actele juridice concrete sunt date în baza şi în executarea actelor
normative. Actele juridice concrete se deosebesc calitativ de actele normative, dar sunt legate
organic de acestea, deoarece prin ele se realizează şi se traduc în viaţă prevederile normelor
juridice. Actele juridice concrete sunt modalităţi de aplicare a actelor normative, un fel de
prelungire şi realizare a acestora în viaţa socială.
Norma juridică are o structură internă şi o structură externă. Structura internă este de fapt
structura logico-juridică normei, iar structura externă este structura tehnico-juridică a normei.
Sintetic vorbind, orice normă juridică prescrie în mod necesar o conduită (dispoziţia) care trebuie
să arate în acelaşi timp împrejurarea (ipoteza) în care se aplică acea conduită precum şi
consecinţele nerespectării acestei conduite (sancţiunea). Un exemplu concret va fi edificator
pentru înţelegerea acestei componenţe trihotomice şi anume articolul 33 din Legea 50/1991 care
prevede că:
"Persoanele fizice şi juridice care beneficiază de teren în condiţiile prezentei legi (ipoteza) sunt
obligate să solicite emiterea autorizaţiei de construire şi să înceapă construcţia în termen de cel
mult 1 an de la data deţinerii actului de concesionare a terenului (dispoziţia). În caz de încălcare
a obligaţiei prevăzute la alin. 1, concesiunea îşi pierde valabilitatea (sancţiunea)."
Prin urmare: ipoteza stabileşte condiţiile, împrejurările sau faptele în prezenţa cărora se cere o
anumită conduită, precum şi categoria subiecţilor la care se referă prevederile
dispoziţiei. Dispoziţia este acel element al normei juridice care prevede conduita ce trebuie
urmată în prezenţa ipotezei date, mai precis care sunt drepturile şi obligaţiile corespunzătoare ale
subiectelor vizate de norma juridică respectivă. Sancţiunea indică urmările nerespectării
dispoziţiei normei juridice. Sancţiunea este adusă la îndeplinire, la nevoie, cu ajutorul puterii de
stat. Sancţiunile sunt: penale, administrative, disciplinare şi civile. Există şi alte clasificări, după
alte criterii, ale sancţiunii, dar nu e cazul să le discutăm aici. De subliniat rămâne faptul că
sancţiunea este o latură foarte importantă a normei juridice, ea fiind aceea care asigură în ultimă
instanţă respectarea normei juridice, restabilirea ordinii juridice. Sancţiunea ţine de domeniul
general al constrângerii, dar ea nu trebuie identificată cu constrângerea statală. Aplicarea
sancţiunilor reprezintă un act de putere de mare răspundere şi într-un stat de drept ea trebuie
făcută de organele competente cu stricta respectare a prevederilor legale, a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor.
Stabilirea cadrului de acţiune în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor este deosebit de importantă.
În privinţa acţiunii normative în timp este deosebit de importantă stabilirea datei exacte a intrării
în vigoare şi a încetării sau ieşirii din vigoare a actului normativ. Existenţa actului normativ nu
coincide cu durata acţiunii sau cu faptul de a fi în vigoare, adică de a avea eficienţă juridică.
Anunţarea intrării actului normativ în vigoare se face prin publicarea acestuia într-o publicaţie
oficială, cum este în ţara noastră Monitorul Oficial. Dar actul normativ poate intra în vigoare şi
din momentul adoptării lui, dacă organul emitent prevede expres acest lucru. Un principiu
fundamental al acţiunii legilor şi al altor acte normative în timp este cel al neretroactivităţii lor.
Acest principiu decurge din faptul că legea reglementează pentru viitor, că ea se aplică conduitei
şi relaţiilor sociale de la data intrării sale în vigoare, statul neputând pretinde cetăţenilor să se
supună unei legi ale cărei reglementări nu se cunosc, întrucât legea nu există. "Legea dispune
numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă", prevede Codul civil român în art. 1.
În legătură cu încetarea acţiunii legii sau a altor acte normative, ceea ce echivalează cu ieşirea lor
din vigoare, menţionăm că legea şi celelalte acte normative se adoptă pe o perioadă
nedeterminată, urmând ca ulterior să se decidă asupra încetării acţiunii lor. Conceptul prin care
se exprimă încetarea acţiunii actului normativ, scoaterea sa din vigoare, poartă denumirea
de abrogare. Sunt cunoscute mai multe forme de abrogare, ca de ex.: abrogarea expresă,
abrogarea tacită sau implicită etc., fără a intra însă în detalii privitoare la aceste aspecte ale
aspectului temporal. Abrogarea este totdeauna opera organului emitent.
b) Căderea în desuetudine. Stările de lucruri care au determinat necesitatea adoptării unor acte
normative au încetat să mai existe, astfel încât acţiunea lor nu-şi mai are nici o justificare şi nici
nu mai poate fi susţinută, fiind depăşită de noile realităţi ale vieţii. Ea are loc şi nu poate fi
evitată şi ignorată în perioada revoluţionară de trecere de la dictatură la democraţie, pentru acele
acte normative şi reglementări ale vechiului regim, care fără să fi fost abrogate în mod expres, nu
mai corespund nevoilor realităţii.
Principiul teritorialităţii nu este însă unul absolut. Nevoia de a menţine şi dezvolta relaţii
politice, economice şi social-culturale între state a creat cu timpul anumite excepţii de la acest
principiu, pe care le numim excepţiile extrateritorialităţii, excepţii care nu afectează cu nimic
principiul suveranităţii de stat şi sunt menite să asigure dezvoltarea multilaterală a relaţiilor
internaţionale contemporane. Se impune însă condiţia ca aceste excepţii să se aplice cu
respectarea principiilor democratice ale dreptului internaţional şi al egalităţii suverane a statelor,
al reciprocităţii şi al liberului lor consimţământ. Între excepţiile extrateritorialităţii găsim
următoarele situaţii: